CURS NR.

3
Compararea performanţelor metodelor de analiză
Sensibilitatea metodelor de analiză

3.1. Compararea performanţelor metodelor de analiză

Aprecierea și evaluarea rezultatelor unei metode de analiză se poate realiza aplicând teste statistice
asupra datelor obținute.
Ce este un test statistic?
Este o metodă de decizie care ne ajută la validarea sau invalidarea cu un anumit grad de siguranţă
a unei ipoteze statistice.

3.1.1. Aprecierea unei metode de analiză pe baza rezultatelor obţinute pe probe cu conţinut
cunoscut

Pentru a stabili gradul de exactitate, respectiv existenţa unei erori sistematice în sistemul analitic de
măsurare, se fac o serie de determinări (n) pe probe cu conţinut cunoscut iar pentru evaluarea
rezultatelor se poate aplica testul t –Student clasic .
Tipuri de teste t
•Testul t pentru un eșantion

•Testul t pentru două eșantioane independente

•Testul t pentru două eșantioane dependente

Se calculează valoarea variabilei t astfel:

XA
t
sX

unde: X este media determinărilor, A este valoarea adevărată iar s X este abaterea standard de
selecţie a mediei.
Dacă, pentru numărul de grade de libertate, k=n-1, şi în funcţie de probabilitatea aleasă:
t calculat  t tabelat

metoda nu este suficient de exactă, media de selecţie este afectată de o eroare sistematică.

3.1.2. Compararea dispersiilor de selecţie – testul F (Fisher)

1
 Testul F este una dintre modalităţile cele mai frecvent utilizate pentru compararea
performanţelor:
 a două metode de analiză folosite de acelaşi chimist pe acelaşi material
 a unei singure metode dar aplicată de doi chimişti
 metoda aplicată de acelaşi chimist dar în laboratoare diferite.
Testul F constă în compararea dispersiilor de selecţie astfel:
- pentru două serii de determinări, n1 şi n2, cu mediile X1 şi X 2 , se calculează dispersile de
selecţie s1 şi s2 şi apoi variabila F:
s12
F
s 22
( numărătorul, fiind întotdeauna, dispersia de selecţie cea mai mare).
- se compară valoarea variabilei F obţinută cu valoarea tabelată pentru k1=n1-1 şi respective
k2=n2-1 grade de libertate şi o anumită probabilitate (P%).
Dacă:
Fcalculat , k 1 , k 2 P%  Ftabelat , k 1 , k 2 P%

atunci, se concluzionează că cele două dispersii se deosebesc semnificativ, respectiv cele două
metode au precizii diferite.

3.2 Sensibilitatea metodelor de analiză

Perfomanţele de detecţie şi determinare ale metodelor de analiză cunoscute sunt foarte
diferite fiind dependente în ultimă instanţă de sensibilitatea şi selectivitatea/specificitatea reacţiilor
analitice care sunt utilizate pentru detecţie şi/ sau determinare în etapa de măsurare a sistemului
analitic, precum şi de perfomanţele instrumentaţiei utilizate în acest scop.

3.2.1. Sensibilitatea metodelor analitice clasice (gravimetrice și volumetrice)

Metode gravimetrice
Aceste metode presupun aducerea speciei de interes sub forma unui compus greu solubil, un
precipitat.
Sensibilitatea metodelor gravimetrice este dependentă de solubilitatea precipitatului şi de
cantitatea minimă de precipitat accesibilă observaţiei. Dacă solubilitatea precipitatelor poate fi
uşor calculată din produsul de solubilitate, concentraţia limită la care se mai poate observa
precipitatul format este mai greu de evaluat. Se acceptă că valoarea limită ajunge la 8x10-6 mol/L.

2
 Solubilitatea precipitatelor poate fi controlată astfel:
 alegerea reactivului de precipitare care conduce la obţinerea precipitatului cu solubilitatea
cea mai mică
 alegerea concentraţiei adecvate pentru reactivul de precipitare şi anume în concentraţie mai
mare decât cea stoichiometric necesară şi chiar în mic exces, mai ales în cazul precipitatelor
cu solubilitate medie. Excesul de reactiv nu trebuie să depăşească 25-50% din cantitatea
stoichiometrică necesară.
Cantitatea minimă de precipitat accesibilă observaţiei se poate controla astfel:
 alegerea reactivului de precipitare cu masă moleculară mare, excepţie făcându-se în situaţia
în care reactivul este hidrofil ceea ce ar putea conduce la solubilizarea precipitatului;
 creşterea locală a cantităţilor de preciptat prin agitarea soluţiei apoase în care este distribuită
a cantitate foarte mică de precipitat cu un volum mic de solvent organic nemiscibil cu apa,
ceea ce are ca şi consecinţă separarea precipitatului sub forma unei pelicule la interfaţa celor
două lichide nemiscibile;
 centrifugarea soluţiei precipitatului;
 extracţia lichid-lichid prin utilizarea unor solvenţi organici nemiscibili cu apa în care
solubilitatea precipitatului este mai mică decât în apă;
 preconcentrarea probei de analizat.

Metode titrimetrice
Acest tip de metode se bazează pe adăugarea la soluţia speciei de analizat, a soluţiei de
concentraţie cunoscută a unei specii care reacţionează cu aceasta. Dacă, prin utilizarea unui
indicator se poate pune în evidenţă momentul în care reacţia este încheiată, punctul de echivalenţă,
pe baza volumului de soluţie al speciei de interes luat în lucru şi respectiv citirea volumului de
soluţie de concentraţie cunoscută adăugat, se poate calcula concentraţia soluţiei speciei de interes.
Concentraţiile limită accesibile determinării prin metode titrimetrice se pot estima pe baza
stabilirii erorii de titrare.
In tritrările acido-bazice, de tipul acizi tari cu baze tari, în soluţii diluate, un salt de pH în
jurul punctului de echivalenţă se poate obţine numai în soluţii având concentraţii de ordinul 10-
5
mol/L şi mai mari. Sensibilitatea poate fi eventual mărită prin utilizarea unui indicator mai
sensibil.
In titrările redox bazate pe utilizarea permanganatului, determinări cantitative sunt posibile
numai în soluţii cu concentraţie de cel puţin 10-4mol/l. Această concentraţie este necesară pentru a
se asigura observarea sfârşitului titrării. In cazul soluţiilor de permanganat indicarea sfârşitului

3
titrării este de tip autoindicare: picătura de soluţie de permanganat adăugată după atingerea
punctului de echivalenţă colorează soluţia în violet- roz.
In titrările iodometrice, prin folosirea amidonului ca şi indicator, se pot pune în evidentă
concentraţii de iod de ordinul 10-5mol/L.
Se poate observa că limita de determinare în metodele clasice de analiză, gravimetria şi
volumetria, se situează în domeniul de concentraţii 10-5 -10-4 M ceea ce le face neacceptabile în
analiza de urme.

3.2.2 Sensibilitatea metodelor instrumentale de analiză

Metodele de analiză fizico-chimică sau instrumentale se bazează pe măsurarea unei
proprietăţi de natura optică sau electrică a probei de analizat, proprietate care este corelată cu
concentraţia după o lege specifică.
Metodele de analiză instrumentală se clasifică astfel:
 metode spectrale
 metode electrochimice
 metode cromatografice.

3.2.2.1 Sensibilitatea metodelor spectrale de analiză

Sub denumirea de metode spectrale sunt cuprinse un număr mare de metode de analiză, care
se bazează pe extragerea informaţiei chimice din spectrele probelor de analizat.
Metodele spectrale se clasifică după cum urmează:
- metode spectrale de emisie
- metode spectrale de absorbţie
- metode spectrale de fotoluminiscenţă: fosforescenţă şi fluorescenţă
- alte metode spectrale: spectrometria de masă, spectroscopia de rezonanţă magnetică nucleară,
spectroscopia de rezonanţă electronică de spin.
- metode termice
Marea majoritate a literaturii de specialitate care tratează determinarea urmelor se referă la
metode spectrale deoarece, depinzând de tipul metodei, acestea permit analiza simultană sau
succesivă a unui mare număr de elemente la nivele de concentratie din domeniul ppm sau ppb.
In cazul metodelor bazate pe absorbţia moleculară în UV-VIZ, proprietatea care se măsoară
este absorbanţa soluţiei care conţine compusul/specia de analizat. Absorbanţa este măsura atenuării
energiei radiţiei monocromatice incidente pe această soluţie.

4
 Calculul concentraţiei minime la care mai sunt posibile astfel de determinări se face
pornind de la legea lui Lambert-Beer care redă dependenţa între absorbanţă şi concentraţie:
A  b C

de unde:
A
C
b

Pentru:
max= 2x105 Lxmol-1cm-1, b=1 cm, Amin= 0,01 se obţine o concentraţie de 5x10-8mol/L.
Mai sensibilile decât metodele bazate pe reacţii de culoare sunt metodele bazate pe
măsurarea fluorescenţei a căror sensibilitate coboară la concentraţii de ordinul 10-15mol/L.
In Tabelul 3.1 sunt redate date comparative privind capacitatea de detecţie, a metodelor
spectroscopiei în flacără: AA-absorbţie atomică, EA- emisie atomică în flacără, FA- fluorescenţă
atomică, pentru câteva pământuri rare:

Tabel 3.1. Date de literatură privind limite de detecţie ale metodelor în

spectroscopia în flacără
Limita de detecţie
Element (ppm)
AA EA FA
Ce >500 10 >500
Dy 0,2 0,05 0,6
Er 0,1 0,04 0,5
Eu 0,04 0,0005 0,02
Gd 4 2 5
Ho 0,1 0,02 5
Nd 2 0,2 2
Sm 0,6 0.2 0,6

Pentru metodele de determinare prin AAS în flacără, se defineşte limita de detecţie astfel:
concentraţia elementului de determinat pentru care absorbanţa prezintă o valoare egală cu de k ori
valoarea abaterii standard, pentru o serie de măsurători pe o soluţie a cărei concentraţie este net
superioară valorii detectabile, dar apropiată de valorile absorbanţei soluţiei probei martor, k=2 sau 3
(ISO 6955:1982).

Valoarea concentraţiei minime măsurabile prin metode spectrale este în general limitată de
raportul semnal/zgomot din procesul analitic de măsurare.
Zgomotul care însoţeşte măsurătorile are o natură complexă, el fiind generat de un număr
mare de factori. In general, se discută de trei tipuri de zgomot:

5
  ale instrumentului,
 modul de citire,
 tipul de măsurare a curentului.
In acest context, în cazul metodelor bazate pe absorbţiea moleculară în UV-VIS, această
concentratie corespunde unui raport semnal/zgomot egal cu:
3 2
n
unde, cifra 3 semnifică trei abateri standard pentru fluctuaţiile semnalului, 2 semnifică faptul că
zgomotul rezultatelor ( diferenţa dintre rezultatul măsurătorii pe proba de analizat şi proba oarbă)
este egal cu suma zgomotului probei de analizat şi a probei oarbe, iar n este numărul de măsurători
efectuate.
O altă definire a concentraţiei minime detectabile este cea care ia în considerare repartiţia t,
în care caz, limita de detecţie corespunde acelei concentraţii a probei pentru care raportul semnal
zgomot este:

t 2
n
unde: t este funcţie de nivelul de încredere ales şi numărul gradelor de libertate 2(n-1).
Căile practice abordate de cercetători în vederea coborârii valorii concentraţiei minime detectabile,
respectiv creşterea raportului semnal/zgomot se concretizează în următoarele direcţii:
 optimizarea condiţiilor analitice
 perfecţionarea instrumentaţiei analitice
 prelucrarea statistico-matematică a măsurătorilor analitice.

3.2.2.2 Sensibilitatea metodelor electrochimice de analiză

Metodele electrochimice care prezintă utilizare practică în analiza de urme sunt:
- metodele bazate pe utilizarea senzorilor electrochimici ion-sensibili
- metodele polarografice
- metodele culometrice
- metodele voltametrice prin redizolvare electrolitică.
Literatura de specialitate indică faptul că în privinţa limitelor de detecţie/ determinare a
acestor metode nu există un criteriu teoretic unitar şi riguros, ele fiind evaluate pe baza unor criterii
arbitrare sau pe baza unor observaţii experimentale.

6
 Metodele electrochimice bazate pe utilizarea senzorilor electrochimici s-au extins în ultimii
ani ca urmare a dezvoltării de numeroase tipuri de senzori menbrană ion-sensibili. In funcţie de
semnalul furnizat senzorii electrochimici pot fi potenţiometrici sau amperometrici. In aplicaţiile
curente, cei mai utilizaţi sunt cei potenţiometrici, informaţia despre concentraţie fiind obţinută prin
potenţiometrie directă sau titrare potenţiometrică.
Literatura indică posibilitatea utilizării acestora în determinări la concentraţii de ordinul 10-
7
M. Tratarea statistică riguroasă a limitei de detecţie/determinare în cazul acestei tehnici a fost
efectuată de Liteanu şi colab.

Metodele polarografice se bazează pe studiul variaţiei curentului în funcţie de tensiunea

aplicată unor electrozi imersaţi într-un electrolit în care se găseşte specia de analizat. Polarografia
clasică nu este aplicabilă la nivelul urmelor, fiind limitată la concentraţii de ordinul 10-5M.
Polarografia modernă care include polarografia în curent alternativ de frecvenţă joasă
şi frecvenţă înaltă sau polarografia în impulsuri, permite determinări cantitative la concentraţii
de ordinul 10-8M.

Metodele culometrice se bazează pe fenomenul de electroliză, specia de determinat se

supune unei reacţii electrochimice totale, concentraţia sa determinându-se pe baza cantităţii de
electricitate asociată cu această reacţie.
Aceste metode prezintă o bună sensibilitate, adecvată determinării urmelor, limitele de
detecţie/ determinare fiind situate în domeniul de concentraţii 10-10M.