LECTIO​ ​DIVINA

Duminica​ ​a​ ​XXIX-a​ ​din​ ​Timpul​ ​de​ ​peste​ ​an​ ​–​ ​Ciclul​ ​A
„Daţi​ ​Domnului​ ​gloria​ ​numelui​ ​său!
Aduceţi​ ​ofrande​ ​de​ ​laudă​ ​şi​ ​intraţi​ ​în​ ​lăcaşurile​ ​lui!”
Psalmul​ ​96

PREGĂTIRE​ ​SPIRITUALĂ

Ascultă-ne,​ ​Duhule​ ​Sfânt,

tu​ ​care​ ​eşti​ ​prietenul​ ​nostru.
Tu​ ​care​ ​eşti​ ​mereu​ ​aproape​ ​de​ ​noi,
umple​ ​inimile​ ​noastre​ ​cu​ ​iubirea​ ​ta.
Îţi​ ​mulţumim,​ ​Tată,​ ​pentru​ ​că,
atunci​ ​când​ ​Isus​ ​s-a​ ​întors​ ​la​ ​tine
ni​ ​l-ai​ ​trimis​ ​pe​ ​Duhul​ ​Sfânt
pentru​ ​ca​ ​să​ ​ocupe​ ​locul​ ​său.
Chiar​ ​dacă​ ​nu-l​ ​putem​ ​vedea,
ştim​ ​că​ ​acţionează​ ​în​ ​lume,
în​ ​tot​ ​ceea​ ​ce​ ​este​ ​bun​ ​şi​ ​sfânt,
şi​ ​în​ ​vieţile​ ​noastre​ ​pentru​ ​ca​ ​să​ ​împlinim
voinţa​ ​ta.
Trimite-ni-l​ ​pe​ ​Duhul​ ​Sfânt,​ ​te​ ​rugăm,
pentru​ ​ca​ ​să​ ​formeze​ ​vieţile​ ​noastre
şi​ ​să​ ​ne​ ​conducă​ ​mereu.
Amin.

TEXTUL​ ​BIBLIC​:​ ​Matei​ ​22,15-21

În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. 16​ ​ Şi i-au trimis la el
pe​ ​discipolii​ ​lor​ ​împreună​ ​cu​ ​irodienii,​ ​ca​ ​să-i​ ​spună:
- Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de
nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. 17​ ​ Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da
tribut​ ​Cezarului?
18​
Dar​ ​Isus,​ ​cunoscând​ ​răutatea​ ​lor,​ ​le-a​ ​zis:
-​ ​Ipocriţilor,​ ​de​ ​ce​ ​mă​ ​ispitiţi? 19​
​ Arătaţi-mi​ ​moneda​ ​tributului!
20​
Iar​ ​ei​ ​i-au​ ​adus​ ​un​ ​dinar. ​ El​ ​le-a​ ​zis:
-​ ​Ale​ ​cui​ ​sunt​ ​imaginea​ ​aceasta​ ​şi​ ​inscripţia?
21​
I-au​ ​zis:
-​ ​Ale​ ​Cezarului.
Atunci​ ​le-a​ ​zis:
- Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu!
22​
Când​ ​au​ ​auzit,​ ​au​ ​rămas​ ​uimiţi​ ​şi,​ ​lăsându-l,​ ​au​ ​plecat.

1.​ ​LECTURA
 Ce​ ​spune​ ​textul?

Câteva​ ​întrebări​ ​pentru​ ​a​ ​te​ ​ajuta​ ​la​ ​o​ ​lectură​ ​atentă…

Cine a ţinut sfat pentru a-l pune la încercare pe Isus? Cum îl linguşesc pe Isus? Ce întrebare îi
pun? De ce anume îşi dă seama Isus şi cum îi numeşte? În ce manieră le răspunde? Ce lecţie
le​ ​dă,​ ​cu​ ​care​ ​ei​ ​au​ ​rămas​ ​uimiţi?

Câteva​ ​piste​ ​pentru​ ​a​ ​înţelege​ ​textul

Pr.​ ​Damian​ ​Nannini

Evanghelia ne previne despre intenţia fariseilor de a ridica o problemă lui Isus: „Atunci
fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă​” (​Mt 22,15). Apoi adaugă că
pentru a concretiza asta „i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii”. Această
ultimă observaţie este importantă pentru că irodienii (din dinastia lui Irod Antipa) apărau
colectarea​ ​de​ ​tributuri​ ​pentru​ ​ei.

Mai întâi au cuvântul fariseii care încep cu o lungă introducere lăudând atitudinile lui Isus ca
învăţător; poate că era conform normelor retoricii din acel timp, însă cunoscând intenţia lor
adevărată sună a falsitate sau adulare interesată. Apoi merg la miezul problemei: „este permis
sau​ ​nu​ ​a​ ​da​ ​tribut​ ​Cezarului?”.

Această întrebare este o capcană pentru că dacă Isus răspunde afirmativ, ar sprijini sau ar
recunoaşte dominaţia romană şi, cu asta, s-ar pune împotriva majorităţii poporului iudeu care
o respingea. De fapt, plătirea impozitelor era un semn clar de supunere faţă de puterea
dominatoare. Dimpotrivă, dacă răspunde negativ, ar putea fi acuzat că este opozant al
conducerii şi ar putea fi condamnat ca răzvrătitor sau revoluţionar. De fapt, în procesul din
faţa lui Pilat îl acuză chiar de asta: „Şi au început să-l acuze spunând: «L-am găsit pe acesta
instigând​ ​neamul​ ​nostru​ ​şi​ ​interzicându-ne​ ​să​ ​plătim​ ​tribut​ ​Cezarului»”​ ​(​Lc​ ​23,3).

Isus răspunde evidenţiind intenţia răutăcioasă a celor care-l întreabă şi semnalând că este
vorba despre o ispitire (se foloseşte acelaşi verb care desemnează ispitele diabolice din ​Mt
4,1.3). Apoi cere ca să-i arate o monedă de tribut, un dinar roman, care avea gravată efigia
împăratului Tiberiu cu inscripţia „Ti(berius) Caesar Divi Aug(usti) F(ilius) Augustus”
(Tiberiu Cezar August, fiul Divinului August), şi pe cealaltă parte, „Pontif(ex) Maxim(us)”
(Pontif​ ​maxim).

Apoi spune cunoscutul său răspuns precis: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (​Mt 22,21). Prima parte a răspunsului, „daţi-i
Cezarului ceea ce este al Cezarului”, apare înainte de toate ca o constatare de fapt: voi aveţi o
monedă care poartă imaginea împăratului, daţi-i-o lui, plătiţi tributul de vrem ce aveţi o
monedă a tributului. Prin urmare împăratului îi aparţine „banul” său de vreme ce era moneda
fiscală şi simbolul puterii politice şi administrative. Nu putem spune că Isus cu această frază
este de acord cu dominaţia romană asupra lui Israel. Cu atât mai puţin pare că trebuie
interpretată această afirmaţie ca o fundamentare teologică a obligaţiei cetăţeanului de a plăti
impozitele.

Apogeul naraţiunii se află în al doilea membru al răspunsului: „daţi-i lui Dumnezeu ceea ce
este al lui Dumnezeu”. Chiar dacă Isus nu precizează „ceea ce este al lui Dumnezeu”, tradiţia
biblică este clară recunoscându-l pe Dumnezeu ca Stăpân al întregii lumi: al persoanelor, al
regilor şi al împărăţiilor. Inclusiv putem lega acest text cu ​Gen 1,26 unde se afirmă că
bărbatul şi femeia sunt şi au imaginea lui Dumnezeu, aparţin lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu
se datorează. După aceea, un pic mai înainte în contextul acestor dispute cu saduceii şi
fariseii, Isus va aminti care este porunca principală: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” (​Mt 22,37). În acest mod Isus
situează iubirea/ascultarea faţă de Dumnezeu ca obligaţia fundamentală a oricărui om şi a
omului​ ​întreg.

În sinteză, răspunsul final complet al lui Isus nu ar da girul pentru o separare totală între două
ordine sau puteri: materială sau civilă şi spirituală sau religioasă. Dimpotrivă, este vorba mai
degrabă de afirmarea stăpânirii universale şi absolute a lui Dumnezeu, în faţa căruia plătirea
tributului​ ​apare​ ​ca​ ​ceva​ ​relativ​ ​şi​ ​accidental.
În faţa acestui răspuns al lui Isus, atât de profund şi atât de inteligent, adversarii săi se retrag
uimiţi,​ ​până​ ​la​ ​disputa​ ​următoare.

2.​ ​MEDITAŢIA
Ce-mi​ ​spune​ ​Domnul​ ​în​ ​text?

Evanghelia de astăzi ne invită să reflectăm asupra stăpânirii lui Dumnezeu şi asupra

primatului său în vieţile noastre. Profetul Isaia afirmă deschis că Dumnezeu este Stăpânul
istoriei, dincolo de vicisitudinile politice ale momentului. Fără îndoială că acţiunea sa este
misterioasă, însă credinţa ştie să recunoască şi să aştepte pasul său pentru istorie şi pentru
viaţă.

În mod asemănător, Isus le aminteşte fariseilor şi irodienilor primatul lui Dumnezeu în viaţa
omului. Legitimitatea plătirii tributului unei puteri dominatoare ilegitime este o temă delicată
şi încurcată. Isus nu rezolvă în profunzime această dilemă de vreme ce i-a fost propusă cu o
intenţie vicleană, răutăcioasă. Deşi recunoaşte dreptul împăratului de a emite propriile sale
monede; înainte de toate afirmă dreptul lui Dumnezeu asupra a toate, stăpânirea sa universală.
Este​ ​ceea​ ​ce​ ​îi​ ​corespunde​ ​ca​ ​Dumnezeu,​ ​Creator​ ​şi​ ​Stăpân​ ​a​ ​toate.

Nu pare superficial să se insiste asupra acestui lucru în timpurile de secularism şi relativism.

Însă înainte de a lansa criticile noastre la adresa culturii şi a lumii actuale, uneori este oportun
să începem de acasă. Pentru că există semne care revelează o uitare făţarnică a primatului lui
Dumnezeu în viaţa creştinilor. Sunt suficiente ca mostră pierderea sensului duminicii ca zi a
Domnului; pierderea sensului transcendent al liturgiei; subestimarea contemplaţiei;
supraestimarea mijloacelor în detrimentul scopului ultim al omului. Nu suntem scutiţi de
ispita autoreferenţialităţii sau a narcisismului care pune eu-l nostru în centrul acţiunii noastre,
inclusiv ministeriale. Este foarte reală ispita de a cădea în „mondenitatea spirituală” despre
care vorbea cardinalul de Lubac în ​Meditaţii despre Biserică​. Conform lui, mondenitatea
spirituală „constituie cel mai mare pericol, ispita cea mai perfidă, care se renaşte mereu – în
mod viclean – când toate celelalte au fost învinse şi obţine nouă vigoare chiar cu aceste
victorii”. Şi o defineşte astfel: „Ceea ce practic se prezintă ca o desfacere a celeilalte
mondenităţi, însă al cărei ideal moral, şi chiar spiritual, ar fi, în locul gloriei Domnului, omul
şi perfecţionarea sa. Mondenitatea spirituală nu este altceva decât o atitudine în mod radical
antropocentrică…”.
Cred că la ceva asemănător se referea papa Benedict în discursul său curajos adresat
catolicilor​ ​angajaţi:
„Biserica trebuie mereu din nou să se deschidă la preocupările lumii, din care, întocmai, ea
însăşi face parte, să se dedice fără rezerve acestor preocupări pentru a continua şi a face
prezent schimbul sacru care a început cu Întruparea. În dezvoltarea istorică a Bisericii se
manifestă însă şi o tendinţă contrară: adică aceea a unei Biserici satisfăcute de ea însăşi,
care se acomodează în această lume, este autosuficientă şi se adaptează la criteriile lumii. Nu
rareori dă astfel organizării şi instituţionalizării o importanţă mai mare decât chemării sale
de a fi deschisă spre Dumnezeu şi de a deschide lumea spre aproapele. Pentru a corespunde
adevăratei sale misiuni Biserica trebuie mereu din nou să facă efortul de a dezlipi de această
secularizare a ei şi să devină din nou deschisă spre Dumnezeu. Cu asta ea urmează cuvintele
lui Isus: «Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume» (In 17,16), şi tocmai aşa El
se dăruieşte lumii. Într-un anumit sens, istoria vine în ajutor Bisericii prin diferitele epoci de
secularizare care au contribuit în mod esenţial la purificarea ei şi la reforma interioară. De
fapt, secularizările – fie ele exproprierea de bunuri a Bisericii sau ştergerea privilegiilor sau
altele asemănătoare – au însemnat de fiecare dată o profundă eliberare a Bisericii de forme
de mondenitate: ea se despoaie, ca să spunem aşa, de bogăţia sa pământească şi
îmbrăţişează​ ​din​ ​nou​ ​pe​ ​deplin​ ​sărăcia​ ​sa​ ​pământească”.

Evanghelia ne invită să recuperăm atitudinea care acordă primatul adoraţiei adevăratului şi

unicului Dumnezeu şi respectivei slujiri dezinteresate a aproapelui, aşa cum semnala tot papa
Benedict​ ​al​ ​XVI-lea​ ​în​ ​discursul​ ​menţionat​ ​mai​ ​înainte:
„Eliberată de poverile şi de privilegiile materiale şi politice, Biserica poate să se dedice mai
bune şi în mod într-adevăr creştin întregii lumi, poate să fie într-adevăr deschisă la lume.
Poate din nou să trăiască mai dezinvolt chemarea sa la slujirea adoraţiei lui Dumnezeu şi la
slujirea aproapelui. Datoria misionară, care este legată de adoraţia creştină şi ar trebui să
determine​ ​structura​ ​Bisericii,​ ​devine​ ​vizibilă​ ​în​ ​mod​ ​mai​ ​clar”.

În concluzie, şi dincolo de tema relaţiilor dintre Biserică şi stat, lecturile ne invită la o

mărturisire de credinţă în stăpânirea lui Dumnezeu în istorie şi în vieţile noastre. Credem că
Dumnezeu continuă să acţioneze în istorie în favoarea poporului său. Acest act de credinţă –
uneori dificil în faţa realităţii care se prezintă ochilor noştri – este necesar şi eliberator. Da,
adorarea lui Isus ca Dumnezeu şi Domnul nostru este ceea ce ne eliberează, ca Biserică şi ca
lume,​ ​de​ ​idolatriile​ ​puterii,​ ​averii​ ​şi​ ​plăcerii.​ ​Şi​ ​ne​ ​permite​ ​să​ ​continuă​ ​să​ ​sperăm…

Să​ ​continuăm​ ​meditaţia​ ​noastră​ ​cu​ ​aceste​ ​întrebări:

Cum fac pentru ca zilnic Dumnezeu să fie primul şi cel mai important în viaţa mea? Cum
trăiesc viaţa, dând lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi lumii ceea ce îi corespunde?
Particip​ ​ca​ ​un​ ​cetăţean​ ​la​ ​iniţiative​ ​statale,​ ​sociale,​ ​sportive​ ​sau​ ​culturale?

3.​ ​RUGĂCIUNEA
Ce-i​ ​răspund​ ​Domnului​ ​care​ ​îmi​ ​vorbeşte​ ​în​ ​text?

Ia,​ ​Doamne,​ ​şi​ ​primeşte​ ​toată​ ​libertatea​ ​mea,​ ​memoria​ ​mea,

înţelegerea​ ​mea​ ​şi​ ​toată​ ​voinţa​ ​mea,​ ​tot​ ​ceea​ ​ce​ ​am​ ​şi​ ​ceea​ ​ce​ ​posed.
Tu​ ​mi​ ​le-ai​ ​dat,​ ​Ţie,​ ​Doamne,​ ​ţi​ ​le​ ​restitui.​ ​Totul​ ​este​ ​al​ ​tău.
 Dispune​ ​de​ ​el​ ​după​ ​voinţa​ ​ta.
Dă-mi​ ​iubirea​ ​ta​ ​şi​ ​harul​ ​tău,​ ​căci​ ​acestea​ ​îmi​ ​sunt​ ​îndeajuns.​ ​Amin.

4.​ ​CONTEMPLAŢIA
Cum​ ​îmi​ ​însuşesc​ ​în​ ​viaţă​ ​învăţăturile​ ​din​ ​text?

„Dumnezeule,​ ​vreau​ ​să​ ​trăiesc​ ​dându-ţi​ ​ceea​ ​ce​ ​trebuie​ ​să​ ​primeşti”
5.​ ​ACŢIUNEA
La​ ​ce​ ​mă​ ​angajez​ ​pentru​ ​a​ ​concretiza​ ​schimbarea?

În fiecare seară când programez ziua următoare mă voi și gândi la ceea ce voi face pentru a-i
mulţumi lui Dumnezeu incluzând în ea lucrurile pe care trebuie să le fac ca parte a
responsabilităţilor​ ​mele​ ​sociale​ ​şi​ ​vremelnice.

„…​ ​însă​ ​omul,​ ​orice​ ​fiinţă​ ​vie,​ ​poartă​ ​în​ ​sine​ ​altă​ ​imagine,​ ​imaginea​ ​lui​ ​Dumnezeu
şi,​ ​de​ ​aceea,​ ​Lui,​ ​fiecare​ ​îşi​ ​datorează​ ​existenţa​ ​sa”
Benedict​ ​al​ ​XVI-lea