Sunteți pe pagina 1din 12

CĂILE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR

INFECŢIOŞI
Transmiterea agenţilor infecţioşi se poate face prin mai multe modalităţi, care pot
fi grupate in doua mari două mari categorii şi anume: transmiterea directă şi
transmiterea indirectă.
Transmiterea directă
Această modalitate de transmitere necesită un contact direct între subiectul bolnav
şi subiectul sănătos. Se poate realiza pe cale orizontală şi pe cale verticală.
Transmiterea directă orizontală
Înseamnă modalitatea de transmitere a unui agent patogen de la un individ bolnav
la unul sănătos, ca urmare a unui contact direct. Transmiterea se poate realiza prin
următoarele căi:
– Calea cutanată. Este frecvent întâlnită şi presupune realizarea unei plăgi
accidentale, la nivelul căreia germenii pătrund în organismul sănătos, iar ulterior se
răspândesc în organism în funcţie de tropismul pentru anumite ţesuturi: exemple:
virusul rabic pătrunde în urma unei plăgi produse prin muşcătură sau zgârietură,
ulterior propagarea se va face prin filetele nervoase (neuroprobazie) spre sistemul
nervos central; Spirillium minor este transmis de către şobolani în urma muşcăturii
provocând boala ―sodoku‖ (boala muşcăturii de şobolan); Afipia felis produce
boala ghearelor de pisică sau limforeticuloza benignă de inoculare (maladie de
griffes du chat) în urma muşcăturii, zgârieturii sau lingerii unei plăgi de către o
pisică; la 3-10 zile de la efracţiunea cutanată se constată apariţia unei papule sau
vezicule, urmate de instalarea într-un interval de până la 60 de zile a unei
adenopatii regionale. Transmiterea directă orizontală se produce frecvent şi în
ectoparazitoze (46).
– Calea mucoaselor. Transmiterea directă se poate realiza la nivelul mucoaselor
nazală, bucală şi conjunctivală, având o semnificaţie epidemiologică deosebită în
cazul colectivităţilor mari de animale, când datorită densităţii lor sporite, pot veni
uşor în contact unele cu altele. Această modalitate este întâlnită mai ales la

1
animalele tinere (viţei, porci, iepuri, păsări). Se transmit astfel influenţele,
conjunctivitele, bolile eruptive, şi altele. Mecanismul de transmitere se realizează
prin lingere, atingere directă, ticul suptului, modalităţi frecvent observate în
sistemele de creştere de tip industrial. În situaţia prezenţei în efectiv a unui agent
patogen, acesta se propagă cu repeziciune, fiind favorizat şi fenomenul de exaltare
a virulenţei (32).
– Calea genitală. Se realizează în urma contactului sexual, transmiterea având loc
de la masculi la femele sau invers. Îmbolnăvirile se produc cu germeni care au un
tropism particular pentru organele genitale (Brucella, Campylobacter,
Tripanosoma, Trichomonas, Salmonella, Chlamydia, Mycoplasma, Spirillium –
like). Prin această modalitate se produc adevărate enzootii de endometrite şi
avorturi care antrenează pierderi economice însemnate (34).
Transmiterea directă verticală
Defineşte modalitatea de transmitere a unui agent patogen de la mame la noii
produşi de concepţie. Se întâlneşte atât la mamifere, cât şi la păsări.
Transmiterea verticală la mamifere. Transmiterea directă verticală se poate
realiza prin mai multe modalităţi:
– Transmitere în momentul parturiţiei. Se consideră că nou-născutul, deşi indemn
la angajarea în filiera pelvină, prin trecerea prin căile genitale ale femelei se poate
contamina cu diverşi germeni, îndeosebi oportunişti cum ar fi: Escherichia,
Proteus, Citrobacter, Enterobacter, Klebsiella, Streptococcus, Staphylococcus,
Corynebacterium (Arcanobacterium), Dichelobacter, Fusobacterium etc.
– Transmitere “in utero”. Este modalitatea de transmitere a unor germeni care,
prin intermediul circulaţiei sangvine sau limfatice, trec bariera placentară,
contaminând fetusul. Dintre aceşti germeni amintim bacteriile din genurile:
Brucella, Listeria, Salmonella, Chlamydia, Haemophilus, Leptospira, Taylorella,
Mycoplasma, ca şi o serie de virusuri: genul Arterivirus - virusul PRRS (sindromul
respirator şi reproductiv al porcului); genul Henipavirus - virusul PRES (sindromul
encefalitic şi de reproducţie al porcului); genul Pestivirus - virusul bolii de

2
Wesselborn, virusul bolii de graniţă (border disease), virusul pestei porcine clasice;
genul Varicellovirus – virusul adenomatozei pulmonare etc.
Aceşti germeni având o capacitate patogenă ridicată, determină cel mai adesea,
producerea unor adevărate enzootii de avorturi, încadrate în categoria avorturilor
infecţioase. Pe lângă avorturi, mai determină mumifierea fetuşilor, malformaţii,
fătări premature, endometrite, infertilitate sau alte tulburări de reproducţie.
Uneori acestea evoluează sub forma unor sindroame cu o etiologie complexă, în
care este greu de ierarhizat un anumit germen ca agent etiologic primar: exemplu -
sindromul SMEDI (Stillborn, Mummification, Embryonic death, Infertility),
sindromul MMA (Mamită, Metrită, Agalaxie). Din aceste considerente, unele din
acest tip de tulburări, sunt cuprinse în Programul acţiunilor de supraveghere,
prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om,
protecţia animalelor şi protecţia mediului, prin acţiuni de depistaj - exemple:
bruceloza, trichomonoză, campilobacterioză, arterita virală ecvină, durina, PRRS
etc.
O deosebită importanţă epidemiologică o au agenţii microbieni ce induc
fenomenul de toleranţă imunologică. Transmiterea acestor germeni se realizează
intrauterin, în perioada de imaturitate imunologică, când noul produs de concepţie
nu este în măsură să diferenţieze non-selful de self. Mai mult, organismele imature
imunologic, inventariază ca autologi (proprii) agenţii patogeni. În consecinţă,
clonele limfocitare care trebuie să recunoască aceşti agenţi patogeni, nu sunt
activate, devin clone interzise, iar organismul nu răspunde imunologic prin
producerea de efectori imuni. Într-un asemenea organism, germenii respectivi se
multiplică, persistă în diferite organe, iar la naştere, noul produs devine purtător şi
eliminator de germeni. Exemple tipice de germeni ce induc fenomene de toleranţă
imunologică sunt germenii din genul Brucella, iar dintre virusuri amintim
următoarele: virusul BVD/MD (fam. Herpesviridae, genul Varicellovirus), virusul
bolii aleutine a nurcilor (fam. Parvoviridae, genul Parvovirus), virusul
coriomeningitei limfocitare a şoarecilor (fam. Arenaviridae, genul Arenavirus),
virusul bolii de graniţă (fam. Flaviviridae, genul Pestivirus).

3
Indivizii ce realizează toleranţa de infecţie nu pot fi depistaţi prin examene
serologice, întrucât ei nu produc efectori imuni, constituind un adevărat pericol în
menţinerea şi apariţia unor noi focare de boală.
– Transmitere “in ovo‖. Este modalitatea de transmitere a unui agent patogen, prin
înglobarea acestuia în celulele iniţiale (spermatozoizi sau ovocite).
Un asemenea aspect este întâlnit în leucoza enzootică bovină. Pentru a demonstra
acest lucru Straub (1965) a urmărit clinic şi hematologic viţeii obţinuţi prin
histerectomie (cezariană) de la vaci leucotice şi hrăniţi cu lapte de la vaci
sănătoase. A constatat că aceştia au făcut mai târziu leucoza. La noi în ţară Ştef,
care a studiat leucoza enzootică într-o unitate de vaci în care se creştea rasa Roşie
daneză (rasă predispusă la leucoză), a arătat că toţi descendenţii proveniţi din vaci
hematologic pozitive, s-au dovedit, la rândul lor, pozitivi.
Se mai transmit ― in utero‖ şi posibil ―in ovo‖ următoarele virusuri: virusul
rinitei cu incluzii a purceilor care induce şi fenomene de imunotoleranţă; virusul
febrei catarale maligne, se transmite ―in utero‖ la fetuşi, astfel că viţeii nou
născuţi devin purtători şi excretori timp de câteva săptămâni; virusul bolii de
Borna, la femelele gestante traversează placenta, infectând fetusul; virusul
IBR/IPV are capacitatea de a adera la membrana pelucidă a ovocitului, fiind
frecvent izolat şi din sperma taurilor pozitivi serologic; agentul scrapie se
transmite în principal pe cale transplacentară (33, 56).
Transmiterea verticală la păsări. Această modalitate de transmitere este frecvent
întâlnită atât în cazul unor bacterii, cât şi a unor virusuri. Dintre microorganismele
care se transmit obişnuit pe această cale amintim următoarele: Salmonella
pullorum-gallinarum, Salmonella sp., Mycoplasma gallisepticum, Chlamydia,
Chlamydiophila, virusul encefalomielitei aviare (genul Enterovirus), virusul
sindromului căderii ouatului, (genul Adenovirus), virusul bronşitei infecţioase
aviare (genul Coronavirus) şi altele (38, 41).
Un asemenea mod de transmitere antrenează, pe lângă scăderea producţiei de ouă,
şi o mortalitate embrionară ridicată sau îmbolnăvirea puilor imediat după
ecloziune. O parte din puii infectaţi se îmbolnăvesc şi mor, alţii ajung la maturitate

4
şi, la rândul lor, produc ouă contaminate şi astfel circuitul epidemiologic se
menţine. Acest circuit este foarte bine cunoscut în salmonelozele aviare (34, 41).
Transmiterea directă, deşi comună tuturor agenţilor infecţioşi, rămâne o
modalitate obligatorie pentru cei cu o rezistenţă scăzută sau mai scăzută la
acţiunea factorilor de mediu extern şi care nu au capacitatea de a se menţine o
perioadă îndelungată de timp în mediul exterior.
Transmiterea indirectă
Este o modalitate frecvent întâlnită şi are un rol deosebit de important în
transmiterea diferiţilor agenţi patogeni, atât în apropiere, cât şi la distanţe mari. Se
realizează prin intermediul surselor secundare de infecţie sau prin vectori.
Transmiterea indirectă este mai complexă şi pentru vehicularea agentului patogen intervin
elemente ale mediului ambiant. Se descrie o transmitere simplă când agentul patogen este
vehiculat prin intermediul unui singur element şi o transmitere complexă când, în
mecanismul transmiterii agentului patogen, intervine o înlănţuire de elemente contaminate
din mediu. Mecanismul transmiterii indirecte este caracteristic germenilor rezistenţi la
acţiunea factorilor de mediu, în care ei se pot menţine perioade variabile de timp sau
chiar se pot multiplica.

Transmiterea prin vectori


Asupra noţiunii de vector există încă multe controverse. Diverşi autori
interpretează noţiunea în sens larg, iar alţii într-un sens mai restrictiv sau chiar
restrâns.
– În sens larg noţiunea de vector include produse de origine animală, obiecte
contaminate, ca şi organisme vii. Acesta concepţie este foarte imprecisă în privinţa
naturii elementelor responsabile de transmitere. Conform acestei concepţii, totul
poate fi vector, fără a se putea spune că este vorba de un mod obişnuit de
transmitere care trebuie să fie în primul rând de interes epidemiologic. În ciuda
acestei imprecizii acest cuvânt este foarte utilizat pentru a caracteriza transmiterea
unui agent infecţios. Se propune pentru aceste situaţii utilizarea altor termeni care
ar fi ―transportor‖ sau ―vehiculator‖.

5
– În sens restrictiv noţiunea de vector se raportează la definiţia dată de Pavlovsky,
după care ―vectorul este un nevertebrat, cel mai adesea o căpuşe sau o altă
insectă care, cu ocazia unei ingestii de sânge sau alte secreţii de la un animal
bolnav, preia un agent infecţios de la gazda vertebrată şi îl transmite apoi unei
alte gazde‖. Noţiunea esenţială din această definiţie este de ordin epidemiologic şi
anume masa, care este obligatorie şi repetată, şi care constituie legătura esenţială
între vector şi gazdă. Această relaţie este bine subliniată prin însuşi termenul de
vector a cărui sens matematic conţine noţiunea precisă de orientare. Această
concepţie de vector corespunde, de regulă, modului obişnuit de transmitere a bolii
şi a cărui cunoaştere are aplicaţii directe, esenţiale în prevenire şi combatere.
– În sens restrâns noţiunea de vector se referă numai la artropodele hematofage. În
practică, acest mod de exprimare se acceptă, căci imensa majoritate a vectorilor, în
sens strict, sunt artropode hematofage.

Noţiunea de vector care se acceptă este următoarea:


Vector este un artropod (insectă sau acarian) care intervine în transmiterea
agenţilor patogeni de la sursa/izvorul de infecţie la organismul receptiv, fie printr-
o transmitere mecanică (vector pasiv), fie printr-o transmitere activă
(multiplicare), ciclu de dezvoltare (vector activ).
9.2.3.1. Modalităţi de transmitere a diferiţilor agenţi prin vectori
După mecanismul transmiterii agentului etiologic, vectorii pot acţiona prin două
modalităţii: în mod pasiv (transmitere mecanică) sau în mod activ (transmitere
biologică).
9.2.3.1.1. Transmiterea pasivă (mecanică)
Agenţii patogeni nu se înmulţesc în organismul vectorilor sau nu realizează diferite
cicluri de dezvoltare. Transmiterea se realizează pasiv sau mecanic, vectorul
preluând agenţii microbieni pe picioare sau pe tot corpul lor, îi depun pe alte
gazde. Transmiterea depinde şi de ―încărcătura‖ de germeni preluaţi şi de
capacitatea de supravieţuire a acestora pe vectori. Rol de vectori pasivi joacă
îndeosebi muştele, gândacii de bucătărie, furnicile sau alte insecte, care se

6
contaminează cu diferite microorganisme, ouă de paraziţi din dejecţii umane sau
animale, secreţii sero-muco-purulente, sânge, lapte, alimente sau apă contaminate.
Se transmit în acest mod numeroase bacterii, virusuri, fungi, ouă de paraziţi
(exemple: febra tifoidă, antraxul, conjunctivitele infecţioase, diverse parazitoze şi
altele).
9.2.3.1.2. Transmiterea activă (biologică)
Termenul biologic recunoaşte multiplicarea agentului patogen în vector. Din
categoria vectorilor activi prezintă o importanţă deosebită căpuşele, ţânţarii,
păduchii, puricii, flebotomii sau alte insecte hematofage.
Transmiterea biologică include 3 etape:
– infecţia artropodului;
– multiplicarea agentului patogen în artropod;
– infecţia unei noi gazde.

Pentru ca să se producă infectarea artropodului, animalul vertebrat trebuie să aibă


un titru suficient de crescut în agenţi patogeni, în raport cu pragul de receptivitate
al artropodului, şi o durată în timp suficientă ca să permită artropodului ―mese
repetate‖.
Relaţiile dintre agenţii microbieni şi vectori diferă: în unele cazuri infecţia se
soldează cu moartea artropodului (vector), în alte cazuri infecţia artropodului este
perfect compatibilă cu supravieţuirea lui şi chiar cu transmiterea transovariană
la generaţiile următoare. În acest ultim caz se creează rezervoare naturale de
infecţie şi focalitate naturală, de lungă durată a unor boli.
Se cunosc o mulţime de boli bacteriene, virale, parazitare ce se transmit prin
vectori atât la om, cât şi animale. Câteva exemple mai semnificative:
La oameni:
– tifosul exantematic produs de Rickettsia prowazeki transmis prin păduchi;
– malaria produsă de diferite specii de Plasmodium (P. malarie, P. falciparum, P.
vivax) şi transmisă de ţânţari din genul Anopheles;

7
– febra galbenă produsă de virusul amaril (familia Togaviridae, genul Flavivirus),
rezervorul natural îl constituie diferite specii de maimuţe de la care virusul se
transmite la om prin ţânţari;
– ciuma sau pesta bubonică produsă de Yersinia pestis, care se transmite de la
şobolani la om prin intermediul puricilor (Ceratophylus fasciatus de la Rattus
norvegicus şi Xenopsylla cheopsis de la Rattus rattus); puricele de câine
(Ctenocephalides canis), de pisică (Ctenocephalides felis) şi al omului (Pulex
irritans) pot fi de asemenea infectaţi de la şobolani;
– boala somnului produsă de Trypanosoma gambiense, transmisă de musca tse-tse
(Glossina pallidipes).

La animale:
– mixomatoza iepurilor produsă de virusul mixomatozei (genul Leporipoxvirs,
familia Poxviridae) se transmite şi direct, dar şi prin ţânţari în corpul cărora poate
fi purtat timp de până la 7 luni;
– encefalomielita infecţioasă a oilor (louping-ill) produsă de virusul looping-ill
(genul Flavivirus, familia Flaviviridae), are ca vector căpuşe din genul Ixodes (I.
ricinus);
pesta ecvină (pesta africană a calului) este produsă de un virus (familia Reoviridae,
genul Orbivirus) şi este transmis prin insecte hematofage din genurile Tabanus,
Stomaxis, Culicoides;
– pesta porcină africană produsă de un virus (familia Asfarviridae, genul
Asfivirus), se transmite prin căpuşe (genul Ornithodorus) şi păduchi
(Haematophynus suis). În corpul căpuşelor, virusul rezistă 6-12 luni şi se transmite
transovarian, apărând generaţii succesive infectate, iar în corpul păduchilor virusul
rămâne virulent mai mult de 42 de zile;
– sporozooze: babesioza bovină produsă de Babesia spp., transmisă de căpuşe din
genurile Boophilus şi Rhipicephalus; babesioza rumegătoarelor mici (cârceag)
produsă de Babesia motasi şi transmisă prin Riphicephalus bursa; nutalioza
produsă de Nuttalia equi transmisă de căpuşe din genurile Riphicephalus,

8
Dermacentor, Hyalomma; tailerioza produsă de paraziţi din genul Theilleria
transmisă prin căpuşe din genurile Haemaphysalis, Rhipicephalus şi Amblyomma;
spirochetoza produse de spirochete şi transmise prin căpuşe, îndeosebi Argas.
Alte exemple de boli transmise prin insecte hematofage: boala Akabane (virusul
Akabane, genul Bunyavirus, fam. Bunyaviridae), febra Văii Rift (virusul Văii Rift
- ordinul Phlebovirus, fam. Bunyaviridae), boala limbii albastre a oilor (virusul
bolii limbii albastre - genul Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Chusan (virusul
Chusan – genul Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Ibaraki (virusul Ibaraki – genul
Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Lyme (Borellia burgdorferi), encefalita B
japoneză (virusul encefalitei japoneze - genul Flavivirus, fam. Flaviviridae),
encefalita West-Nile (virusul West-Nile - genul Flavivirus, fam. Flaviviridae) şi
altele (8, 12, 33, 56, 65).
Se poate menţiona că se transmit dominant prin insecte hematofage boli foarte
importante, adesea cu aspect epidemiologic de emergenţă, îndeosebi viroze,
produse de virusurile din familiile: Reoviridae, Togaviridae, Bunyaviridae (49,
54).
Diferenţa dintre transmiterea mecanică (pasivă) şi cea activă (biologică) este redată
în schema nr. 11
Transmiterea pasivă şi activă a agenţilor microbieni prin vectori

9
Schema nr. 11
9.2.3.2. Clasificarea vectorilor după importanţa în transmitere
– Vector obişnuit constituie factorul esenţial care întreţine şi transmite în mod
obişnuit o boală, într-un anumit teritoriu sau areal geografic. Zonarea este corelată
cu arealul în care trăiesc insectele hematofage transmiţătoare. Din acest motiv,
unele boli poartă denumirea unor regiuni: exemple - febra văii Rift, febra
hemoragică de Crimeea, febra hemoragică de Omsk, febra pătată a munţilor
Stâncoşi etc.
– Vector accesoriu este considerat vectorul care poate interveni în transmitere, dar
fără a juca un rol major în întreţinerea bolii, el este responsabil doar pentru câteva
cazuri: exemplu - antraxul poate fi transmis prin înţepătura unor insecte
hematofage, îndeosebi cele din genul Tabanus: T. rubidans, T. solstilialis, T.
montanus, T. bovinus. Se menţionează că bacilii antraxului trăiesc în trompa
speciilor de tabanide până la 5 zile. Germenul poate fi transmis şi de alte insecte
hematofage cum sunt: Stomoxis calcitrans, Chrysops flaviventris, Stegomya
fasciata şi chiar ţânţarii (38).

10
– Vector accidental este vectorul ce intervine cu totul ocazional în transmitere.
Prezintă importanţă prin faptul că este greu de identificat şi poate contribui la
declanşarea unor focare noi în mod cu totul surprinzător (62).
În contextul transmiterii bolilor prin vectori, semnificaţia epidemiologică este mult
amplificată datorită focalităţii naturale. Focarul natural se defineşte astfel:
―existenţa într-o biocenoză, la una sau mai multe specii de animale sălbatice, a
agentului unei boli infecţioase sau parazitare împreună cu vectorul său‖. Focarul
natural presupune prezenţa unei triade alcătuită din trei elemente:

În focarele naturale se produce uneori o imunizare a gazdelor prin inocularea lor,


de către vectori, cu doze reduse dar repetate de virus, de germeni microbieni sau în
urma unor invazii minime repetate. Bolile cu focalitate naturală au de regulă un
caracter sezonier legat de perioadele calde ale anului şi o evoluţie endemică –
epidemică, ca şi un areal, uneori foarte bine limitat.
Transmiterea prin animale refractare
Orice organism care prezintă rezistenţă naturală faţă de diverşi germeni, fiind
considerat refractar sau rezistent faţă de o infecţie, poate, în mod mecanic să
contribuie la diseminarea unor germeni. Aceste organisme poartă agenţii patogeni
pe picioare, pe păr, pe pene, în tubul digestiv şi îi pot disemina timp de mai multe
zile sau săptămâni.
Păsările şi rozătoarele au o importanţă particulară în măsura în care prin migrarea
lor asigură o difuzare la distanţă a bolilor. Se transmit în acest mod: febra aftoasă,
pesta porcină africană, pesta porcină clasică, boala de Newcastle, leptospiroza,
tularemia, salmoneloza şi altele. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat faptul că pe

11
corpul animalelor refractare pot parazita diferite insecte hematofage care, la rândul
lor, pot să constituie sursa reală a unor infecţii.
Omul merită un loc aparte în mecanismul transmiterii, din cauza numeroaselor sale
activităţi care amplifică considerabil procesul epidemiologic, având rol de
transportor şi uneori chiar de vector activ. Mâinile, hainele şi mai ales
încălţămintea, joacă un rol important în transmitere. Prevenţia minimală necesită
protejarea hainelor proprii prin halat şi folosirea cizmelor de cauciuc. În cazul
vizitării unor unităţi mari de creştere, intrarea în acestea se va face numai prin filtre
sanitare veterinare, cu schimbarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Această
măsură vizează şi îngrijitorii din aceste unităţi, prevenind astfel pătrunderea bolilor
din gospodăriile populaţiei în marile unităţi de creştere.
În contextul transmiterii prin vectori şi animale refractare trebuie definită noţiunea
de rezervor de germeni ――o fiinţă umană, animal sau alte vietăţi care, în mod
recunoscut şi durabil adăpostesc şi asigură vieţuirea şi multiplicarea unor
germeni patogeni, permiţând transmiterea acestora la alte organisme.

12