METALE ŞI ALIAJE METALICE

 Metalele şi aliajele sunt corpuri solide cristaline.

 Cristalele metalice cuprind un număr foarte mare de

ioni pozitivi plasaţi după un aranjament regulat.

 Acestea se pot fi divizate în paralelipipede

rectangulare elementare (celule elementare) egale
între ele şi aflate în contact.

 Laturile paralelipipedului formează un sistem de

drepte paralele orientate după cele trei direcţii x, y
şi z.
 Intregul anasamblu de celule elementare formează
reţeaua cristalină, iar dacă în nodurile reţelei se
găsesc atomi, atunci ansamblul poartă numele de
structură cristalină.
 Sistemul cristalin este
definit prin parametrii
celulei elementare şi
anume:
1. laturile
paralelipipedului;
2. unghiurile
paralelipipedului.
  In funcţie de valoarea unghiurilor α, β, γ şi de
relaţiile între parametrii reţelei a, b, c, vom
avea şapte sisteme cristaline
Parametrii caracteristici
Nr. Sistemul
Constante
scheme cristalin Axe Unghiuri
reticulare
1 Cubic Trei axe rectangulare α=β=γ=900 a=b=c
Patru axe din care trei coplanare
0 α=β=γ=1200
2 Hexagonal formând unghiuri de 120 şi alta a=b≠c
δ=900
perpendiculară pe aceastea
3 Tetragonal Trei axe rectangulare (x, y, z) α=β=γ=900 a=b≠c
4 Rombic Trei axe rectangulare (x, y, z) α=β=γ=900 a≠b≠c
Romboedric
5 Trei axe înclinate α=β=γ≠900 a=b=c
(trigonal)
Două axe înclinate (x, y) şi axa z
6 Monoclinic α=β=γ≠900 a≠b≠c
perpendiculară pe aceastea
7 Triclinic Trei axe înclinate (x, y, z) α≠β=γ≠900 a≠b≠c
Celule
elementare
sau reţele
Bravais
 Majoritatea metalelor şi aliajelor cristalizează într-unul din sistemele
cu reţea:
1.cubică cu volum centrat C.V.C. (a)
2.cubică ce feţe centrate C.F.C (b)
3.hexagonală compactă H.C. (c)
DEFECTELE REŢELEI CRISTALINE

 Structura cristalină NU poate fi considerată a fi ideală,

deoarece cristalele prezintă numeroase abateri de la
distribuţia ordonată a atomilor datorita:
1 - deplasărilor atomilor din poziţiile normale;
2 - modificărilor distanţelor medii dintre atomi;
3 - modificărilor în distribuţia sarcinilor electrice
etc.

 Cristalele care prezintă astfel de abateri poartă

numele de CRISTALE REALE.
Proprietăţile mecanice ale metalelor sunt influenţate
de prezenţa urmatoarelor imperfecţiuni:
1 - Defecte punctiforme - se grupeaza în:
a - vacanţe – unii atomi ai reţelei cristaline ies din
poziţia pe care o ocupă în reţea. Atomul care a
părăsit poziţia din cadrul reţelei, lasă în urma sa o
“vacanţă” şi migrează (difuzează) ocupând într-un
alt loc o altă poziţie de echilibru;
b. atomi străini de tip interstiţial (b)
c. atomi de substituţie (c);
d. defecte conjugate – apar în cazul în care
temperatura este suficient de mare astfel incat
sa determine migrarea atomului catre o
poziţie interstiţială.
2 - Defectele liniare - se prezintă sub forma unor
dislocaţii produse în urma alunecării în cristalele
reale.
Aceste se clasifică în:
• marginale – alunecarea este perpendiculară pe
linia de dislocaţie;
• elicoidale sau în şurub – alunecarea se produce
prin deplasarea în sus a mijlocului cristalului în
raport cu părţile laterale. In cazul acestui defect,
atomii sunt distribuiţi în spirală în jurul liniei de
dislocaţie;
• mixte.
3 – Defecte de suprafaţă – sunt defecte ce apar pe
întinderi mari după două direcţii şi se prezintă sub
forma unei separari între blocurile cristaline şi limitele
grăunţilor cristalini. Astfel avem defecte la:
a. limită de grăunţă – zonă în care atomii sunt
aşezaţi la întâmplare;
b. limită de subgrăunţă – în interiorul unui
grăunte reţeaua se abate de la forma ideală,
formându-se mici domenii ce poartă numele de
blocuri.

4 – Defecte de volum – pot fi la nivel:

a. Microscopic;
b. Macroscopic.
 DEFORMAREA PLASTICĂ A
MATERIALELOR METALICE

In cazul în care corpurile metalice sunt supuse

unor forţe exterioare, acestea vor suferi deformaţii:
 elastice - corpurile metalice revin la forma
iniţială;
 plastice - corpurile metalice nu revin la forma
iniţială.
DEFORMAREA PLASTICĂ a monocristalelor se poate
produce prin:
1 - translaţie – deplasarea unor fragmente formate din
pachete cristaline după anumite plane de alunecare.
Direcţiile după care acestea alunecă poartă numele de
direcţii de alunecare
2 - maclare – deplasarea unor grupuri de atomi
care determină formarea în cristal a două sau a
mai multor zone cu reţele simetrice una în raport
cu cealaltă.
DEFORMAREA MATERIALELOR METALICE SE
POATE REALIZA LA RECE SAU LA CALD.
1) DEFORMAREA LA RECE - reţeaua cristalină a
grăunţilor suferă deformări puternice, ce
determină o CREŞTERE a tensiunilor interne, a
rezistenţei la rupere, a durităţii, precum şi o
SCĂDERE a alungirii la rupere.
 Acest fenomen poartă numele de ECRUISARE -
se foloseste atunci cand operaţiile tehnologice de
mărire a rezistenţei la rupere, a durităţii şi a
rezistenţei la uzură, NU pot fi aplicate prin
tratamente termice de durificare.
 Creşterea temperaturii are o foarte mare influenţă
asupra structurii şi proprietăţilor materialelor ecruisate.
 Pentru ca aceste materiale să-şi REDUCĂ STAREA DE
NEECHILIBRU, este necesară ÎNCĂLZIREA LA
TEMPERATURI RIDICATE, fenomen ce poartă numele
de RECOACERE DE RECRISTALIZARE.

2) DEFORMAREA LA CALD
Odată cu creşterea temperaturii:
a) se înregistrează o MOBILITATE crescută a atomilor
care se deplasează pentru a OCUPA POZIŢII DE
ECHILIBRU.
b) TENSIUNILE INTERNE LA NIVELUL REŢELEI VOR
SCADE, iar reţeaua cristalină se va îndrepta.
FENOMENE CE APAR IN TIMPUL DEFORMARII LA CALD
 Fenomenul de restaurare:
a) grăunţii rămân încă alungiţi;
b) rezistenţele la rupere şi duritatea SCAD;
c) alungirea la rupere CREŞTE.

 Fenomenul de recristalizare:
a) PRIN CRESTEREA TEMPERATURII la limitele grăunţilor
alungiţi şi uneori chiar în interiorul lor APAR GERMENII
UNOR NOI GRĂUNŢI de formă poligonală
b) SCADE starea de neechilibru;
c) duritatea, rezistenţa la rupere şi curgere SCAD;
d) alungirea la rupere CREŞTE adică MATERIALUL
METALIC REDEVINE MOALE ŞI PLASTIC.
Deformarea structurii in timpul procesului de
laminare la cald
 IN CAZUL DEFORMĂRII LA CALD a materialelor
metalice, se înregistrează fenomenul de ECRUISARE

 DATORITĂ VITEZEI MARI DE DIFUZIE A ATOMILOR,

ecruisajul este înlăturat prin fenomenul de
RECRISTALIZARE - se produce simultan cu cel de ecruisare.

 Pentru a NU se înregistra o creştere periculoasă a

grăunţilor, este necesar ca gradul de deformare aplicat
pieselor să fie CÂT MAI MARE astfel încât SĂ APARĂ câţi
mai mulţi germeni de recristalizare.
 PROPRIETĂŢILE
METALELOR ŞI ALIAJELOR
 Metalele se găsesc sub forma de oxizi, sulfuri,
carbonaţi sau sub alte combinaţii chimice.
 Extragerea metalelor din minereuri se realizează
prin procedee tehnologice specifice :
a) pentru obţinerea fontei şi oţelului, minereul
de fier se topeşte în furnale;
b) pentru obţinerea aluminiului se utilizează
procesul de electroliză etc.
 Metale pure: fierul, staniul, plumbul, cuprul,
zincul, aurul, argintul, aluminiul, arama, bronzul
Denumire Simbol Densitatea Punctul de Utilizări
[g/cm3] topire
Fier Fe 7.86 15390C Se utilizează la obţinerea oţelurile şi fontele
Staniu Sn 7.28 231.80C Se utilizează rar ca material pur.
Plumb Pb 11.34 327.40C Se utilizează rar ca material pur.
Cupru Cu 8.93 10830C Datorită conductibilităţii bune se utlizează în
electrotehnică
Zinc Zn 7.14 4190C Se utilizează ca material înlocuitor pentru
aliajul Sn-Pb.
Aur Au 19.33 10630C Se utlizează la fabricarea contactele
conductorilor electronici
Argint Ag 10.5 960.80C Este un component al aliajului Sn-Pb.
Se utlizează în electrotehnică
Aluminiu Al 2.7 6580C Se utilizează la fabricarea arborilor cotiţi şi a
pieselor mecanice.
Arama Ms 8.4 – 8.7 9000C – Se utilizează la fabricarea şuruburilor,
10000C sârmelor, feronerie, etc. Duritatea este dată de
concentraţia de plumb.
Bronzul Bz 7.4 – 8.9 9000C Se utilizează la fabricarea carcaselor de
rulmenţi, feronerie, ect.
 Aliajele - sunt substanţe ce se obţin prin
amestecul a două sau mai multe elemente
metalice sau nemetalice topite, din care unul
poartă numele de METAL DE BAZĂ (se găseşe în
proporţia cea mai mare).
 PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE
METALELOR ŞI ALIAJELOR
1 – CULOAREA – marea majoritate a metalelor şi
aliajelor au pe suprafaţa proaspăt tăiată culori
diferenţiate, care variază de la cenuşiu-închis la alb
strălucitor. Aurul, cuprul şi aliajele lor au culoare
gălbuie sau roşcată. Fierul are culoarea cenuşiu-
deschis, arama este roşiatică, plumbul este cenuşiu
închis, zincul este cenuşiu-albăstrui.

2- LUCIUL METALIC – luciul metalic se accentuează

prin lustruirea mecanică, dar dispare cu timpul, ca
urmare a reacţiilor cu atmosfera înconjurătoare.
3 – MASA VOLUMICĂ (DENSITATEA) - reprezintă masa
unităţii de volum şi se măsoară în [kg/m3] după Sistemul
Internaţional de Unităţi (SI) sau în [g/cm3].

După valoarea masei volumice, metalele se împart în:

a) foarte grele - cu ρ>10.000 kg/m3 (ρAu =19.280 kg/m3);
b) grele - cu ρ=6.000…10.000 kg/m3 (ρCu =8.950 kg/m3 şi
ρCu=8.950 kg/m3);
c) semi-uşoare - cu ρ=4.000…6.000 kg/m3 (ρTi =4.510
kg/m3);
d) uşoare - cu ρ=2.000…4.000 kg/m3 (ρAl =2.700 kg/m3);
e) ultrauşoare - cu ρ<2.000 kg/m3 (ρMg =1.740 kg/m3).

Densitatea metalelor variază între 530 kg/m3 (litiul, cel mai

uşor metal) şi 22.500 kg/m3 (osmiul, cel mai greu metal).
4 – FUZIBILITATEA – este proprietatea metalelor de a trece din starea
solidă în starea lichidă la o temperatura de topire.

In funcţie de temperatura de topire avem materiale:

a) uşor fuzibile - se topesc la 980C – sodiul;
b) greu fuzibile - se topesc la 10830C – cuprul;
c) foarte greu fuzibile - se topesc la 25020C – niobiul;
d) refractare – se topesc la 32400C – reniul.
 fuzibilitatea cea mai scăzută - mercurul (-380C), iar cel mai refractar
este wolframul (33770C).
 Majoritatea aliajelor nu au un punct de topire fix, ci un interval de
topire, numit interval de solidificare.
 Aproape toate aliajele încep să se topească la o anumită
temperatură - punct de început de topire si se topesci complet la o
temperatură mai înaltă - punct de sfârşit de topire.
5 – DILATAREA TERMICĂ – este proprietatea de mărire
a dimensiunilor datorită căldurii şi constă în mărirea
distanţei dintre atomii care compun stuctura cristalină
a metalelor şi aliajelor.
 Mărirea dimensiunilor liniare depinde de
coeficientul de dilataţie termică α, care indică cu
cât creşte în lungime o bară din metal de 1 m, atunci
când temperatura este de 10C. Coeficientul de
dilataţie termică α se exprimă în grad-1.
Δl = l1 – l0 = l0 * α * ΔT
unde:
l1– lungimea corpului la temperatura T1;
l0 – lungimea corpului la temperatura T0;
ΔT = T1-T0
 Aliajele au coeficienţi de dilatare apropriaţi de
cei ai metalelor de bază din compoziţia lor.

 CONTRACŢIA este fenomenul invers dilatării şi

se caracterizează prin proprietatea metalelor de
a-şi micşora dimensiunile la răcire. Coeficientul
de dilataţie volumică β, este de trei ori mai
mare decât cel de dialtaţie termică liniară α.
6 – CONDUCTIBILITATEA TERMICĂ ŞI ELECTRICĂ – este
proprietate prin care metalele sunt bune conducătoare
de căldură respectiv electricitate.
 Conductibilitatea termică (sau conductivitatea
termică) - se caracterizează printr-un coeficient de
conductivitate termică λ şi are ca unitate de măsură
[W/(m*K)]. Cele mai bune valori ale conductivităţii
o au argintul, cuprul şi aurul.

 Conductibilitatea electrică este proprietatea

metalelor de a conduce curentul electric între două
puncte din interiorul acestora. Aceasta se
caracterizează printr-un coeficient de conductiviate
electrică. Cel mai bun conducător de electricitate
este argintul.
7 – MAGNETISMUL – este proprietatea naturală
sau artificială a unor metale de a atrage pilitura de
fier.
Metalele se împart în trei categorii şi anume:
a) diamagnetice – materialul este slab respins de
câmpul magnetic;
b) paramagnetice – materialul este slab atras de
câmpul magnetic;
c) feromagnetice – materialul este puternic atras
de câmpul magnetic. Metalele feromagnetice
prin încălzire peste anumite temperaturi ÎŞI
PIERD proprietăţile magnetice.
8 - REZISTIVITATEA ELECTRICĂ (ρ) sau rezistenţa
electrică specifică - este proprietatea metalelor şi
aliajelor de a se opune trecerii curentului electric.
 În SI - rezistivitatea electrică se măsoară în [Ω·m]
– reprezinta rezistenţa electrică a unui conductor
cu lungimea de 1m şi aria secţiunii transversale
de 1m2.
 În practică se mai utilizează şi unitatea [Ω·cm]
 PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE METALELOR
ŞI ALIAJELOR
 Capacităţii metalelor si aliajelor de-a se opune atacului
mediilor agresive - factorii atmosferici sau temperaturi
ridicate.
1 - REZISTENŢA LA COROZIUNE CHIMICĂ este proprietatea
unor metale şi aliaje de a se opune la acţiunea de corodare
exercitată de agenţii chimici asupra lor.
 Metalele pot rezista la coroziune fie datorită unei
reactivităţi ce determină formarea de oxizi stabili şi
aderenţi care protejează suprafaţa materialului de
propagarea coroziunii înspre interior (cazul Al, Ti, Cr), fie
datorită unei inerţii chimice (cazul metalelor nobile Au,
Ag, Pt etc.).
 Oţelurile obişnuite (nealiate) - nu sunt
rezistente la coroziune. Rezistenţa la coroziune a
acestora poate fi crescută prin alierea cu
anumite metale (Cr, Ni, Mo, Al etc.), obţinându-
se astfel oţeluri anticorozive şi inoxidabile.
 rezistenţa la coroziune scade odată cu creşterea
temperaturii – exceptie fac otelurile si aliajele
termostabile sau refractare

2 - TERMOREZISTENŢA este proprietatea metalelor

şi aliajelor de a rezista la solicitări mecanice în
condiţii de temperaturi ridicate.