Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie

Daca analizăm eforturile depuse de către diverse instituţii şi organizaţii pentru definirea unei
conduite dezirabile a practicienilor din sistemul de justiţie, constatăm că standardele sunt
cuprinse în următoarele instrumente:

a. Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea (ONU, 1979)

Acest cod se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de arestare şi deţinere;
faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică politiştilor, procurorilor, judecătorilor,
funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara noastră. Cele opt articole prevăd că
atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi pentru protejarea persoanelor împotriva actelor
ilegale; agenţii trebuie să respecte drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar,
să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace sau să tolereze acte de
tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită nici un act de
corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi prezentul cod, să
prevină şi să combată încălcarea acestora.
Aplicarea codului este încurajată de “Ghidul pentru implementarea efectivă a Codului de
conduită a oficialilor ce aplică legea” (ECOSOC, 1989) . Se recomandă acordarea unei maxime
importante selectării, educării şi formării oficialilor; remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile
de muncă potrivite; stabilirea unui mecanism disciplinar intern şi a unei supervizări externe;
aducerea la cunoştinţa publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru
implementare la nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie,
aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a dispoziţiilor
înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor oficialilor ce aplică legea cu
privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea comiterii de infracţiuni.

b. Codul internaţional de conduită a agenţilor publici (ONU, 1996)

Prin acest cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează stabilitatea şi
securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii şi 70 care impiedică dezvoltarea
economica, socială şi politică. Fenomenul devine unul cu implicaţii internaţionale şi are legatură
cu infracţiunile de crimă organizată şi cele economice. Se recomandă utilizarea codului ca un
instrument în lupta statelor contra corupţiei.
Codul include principiile generale pentru conduita agenţilor publici, ca şi principiile de

1
prevenire a conflictelor de interese, declaraţii de avere, acceptare de cadouri, gestionarea
informaţiilor confidenţiale şi implicarea în activităţi politice. Ghidul stabileşte mai întâi principii
generale: agenţii publici trebuie să acţioneze doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile
efectiv, eficient şi cu integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi
imparţiali în lucrul cu publicul. Sunt reglementate conflictul de interese şi incompatibilităţile:
agentţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a obţine avantaje inadecvate în
interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu
se pot implica în relaţii comerciale, financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei
trebuie să declare astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor
asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau informaţii
obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu aceasta. Apoi sunt
reglementate obligaţiile şi interdicşiile pentru agenţii publici: obligatţia de a-şi declara averea şi
datoriile; interdicţia de a solicita sau primi, direct sau indirect, dăruri sau alte foloase care le pot
influenţa exercitarea funcţiei, performanţa sau capacitatea de decizie; obligaţia de a păstra
confidenţialitatea informaţiilor, inclusiv după părăsirea funcţiei; atenţionarea ca exercitarea
activităţilor politice sau altor activităţi publice nu trebuie să slăbească încrederea publicului în
exercitarea imparţială a funcţiei.

c. Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (ONU, 2001)

ONU consideră că un impediment serios al oricărei strategii anticorupţie este corupţia din
justiţie şi, din nefericire, se înregistrează o extindere a acesteia în instantele din multe părţi ale
lumii. ONU a examinat în detaliu această problemă şi a întocmit programul de întărire a
integrităţii judiciare care are trei obiective: să 71 formuleze conceptul de integritate judiciară şi
să conceapă metodologia de introducere a sa fără a compromite principiul independenţei justitiei;
să faciliteze un mediu de învăţare sigur şi productiv pentru a reforma mentalităţile şefilor de
instanţe din lume; să crească sensibilizarea cu privire la integritatea judiciară şi să dezvolte, să
ghideze şi să monitorizeze proiecte de asistenţă tehnică cu privire la întărirea integrităţii şi
capacităţii judiciare.
În anul 2001, la invitaţia ONU şi a organizaţiei Transparency International, la Bangalore
(India) un grup de înalţi magistraţi, presedinţi de instanţă din sistemul anglo-saxon (apoi fiind
consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept), denumit Grupul judiciar de întărire a
integrităţii judecătorilor, au alcătuit aceste Principii . Practic, este vorba, despre un cod de
conduită aplicabil judecătorului; dar în România statutul procurorului, care este de magistrat, îl
face aplicabil şi pentru această categorie profesională.
2
 La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente internaţionale în domeniu
elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări. Codul reglementează 6 valori:
Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Eticheta, Egalitatea, Competenţa şi străduinţa
(diligenţa).
În ceea ce priveste Integritatea şi Eticheta, ele sunt declarate ca fiind principii indispensabile
exercitării funcţiei judecătoreşti:
- este ridicată la rang de principiu şi aparenţă: judecătorul va face în aşa fel încât conduita să
apară în ochii unui observator neutru ca ireprosabilă; atitudinea şi conduita unui judecător trebuie
să menţină trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecâtoreşti; în tot ceea ce face,
inclusiv în viaţa particularaă, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia
unei atitudini necorespunzătoare;
- este reglementat conflictul de interese: judecătorul, în relaţiile sale personale cu alţi jurişti care
au o prezenţă constantă in instanţa în care el lucrează, va evita situaţiile care ar putea favoriza
părtinirea sau ar da naştere, pe bună dreptate, suspiciunilor în acest sens; judecătorul se va abţine
de la a participa la soluţionarea unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces
sau are legătură 72 cu acesta; judecătorul nu va permite niciunui avocat sau jurist să îi utilizeze
locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice respective; judecătorul va
trebui să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare ale sale şi va face eforturile
corespunzătoare pentru a se informa cu privire la interesele financiare ale membrilor familiei
sale;

- sunt prevăzute libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertatea de
exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar îşi va exercita
aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze demnitatea funcţiei judecătoreşti sau
imparţialitatea şi independenţa puterii judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia
la asociaţii ale judecătorilor sau alte organizaţii care reprezintă interesele judecătorilor;
- sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcţiei
judecătoresti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele personale ale membrilor
familiei sale sau ale altor persoane şi nici nu va trebui să lase impresia sau să dea voie altora să
lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un
mod necorespunzător în îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu va avea voie să
se folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această calitate în
scopuri care nu au legătură cu obligaţiile sale profesionale;
- sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină conferinţe, să predea şi să ia
parte la activităţi legate de lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau
3
altele conexe; să apară la o audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în materia
dreptului, a organizării sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe; să
fie membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ
consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, aceasta să nu contravină principiilor
de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice alte activităţi care nu
împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi nici nu îl împiedică să îşi
îndeplinească obligaţiile sale de magistrat; 73
- ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie sa practice dreptul ca avocat
atâta timp cât deţine funcţia jurisdicţională;
- cu privire la corupţie se arată că judecătorul, ca şi membrii familiei sale, nu vor avea voie să
pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiunile sau
inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească; judecatorul nu va permite, cu bună ştiinţă,
membrilor instanţei sale de judecată sau altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la
dispoziţia sa, să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu
acţiuni sau inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale; în măsura permisă de lege şi de
reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un premiu sau o
recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu condiţia ca darul, premiul
sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmând să îl influenţeze pe judecător în desfăşurarea
obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea naştere unor suspiciuni de parţialitate; judecătorul nu va
permite membrilor familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor persoane să influenţeze
negativ conduita şi dreapta sa judecată.

Pentru că în 2007 ONU a realizat faptul că Principiile nu sunt suficient de cunoscute, a adunat
mai mulţi experţi din toate statele, la Viena, unde au fost redactate Comentariile la Principiile de
la Bangalore . Ele detaliază fiecare principiu şi cuprind cazuri concrete ale conduitei ce trebuie
adoptată de judecători în diverse situaţii, cum ar fi discuţiile despre soluţii cu colegii, angajarea
rudelor ca şi grefieri, prieteniile cu politişti sau avocaţi, frecventarea cluburilor şi a asociaţiilor
secrete, relaţii sociale cu justiţiabili, relaţii extra-conjugale, legăturile familiei judecătorului cu
firme de avocatură sau cu guvernul, implicarea judecătorului în viaţa publică sau politică,
declaraţiile judecătorilor în privinţa defecţiunilor sistemului, scrierea scrisorilor de recomandare,
depunerea mărturiilor cu privire la părţi, participarea la conferinţe şi interviuri publice,
participarea la activităţi guvernamentale, bunurile ce pot fi primite de judecător şi sub ce titlu.

4
 d. Modelul de Cod de conduită a agenţilor publici (CoE, 2000)

Codul a fost adoptat prin Recomandarea (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului

Europei şi este însoţit de un memoriu explicativ . Statelor membre li se recomandă să îl
folosească ca model când concep codurile de conduită pentru proprii agenţi publici, înţelegându-
se prin aceasta persoanele angajate în cadrul unei autorităţi publice, însă nu şi reprezentanţii
publici aleşi, membrii guvernului şi personalul care exercită funcţii judiciare. Prin urmare, acesta
este aplicabil magistraţilor când nu exercită funcţii judiciare în cadrul instanţei (de exemplu,
când sunt membri în comisii de licitaţie, comisii de concurs, comisii de evaluare), precum şi
personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.
Acest instrument european recomandă ca prin codurile de conduită ale agenţilor publici să se
precizeze regulile în materie de integritate şi conduită a agenţilor, să li se ofere ajutor în
respectarea lor şi să se informeze publicul cu privire la conduita pe care au dreptul să o pretindă
de la agenţii publici.
Codul impune respectarea normelor, politeţe, loialitate, competenţă, imparţialitate; solicită să
se evite conflictele de interese reale, potenţiale sau aparente; să se pastreze confidenţialitatea; să
fie semnalate ordinele sau conduitele ilegale, neetice sau penale; să se declare interesele, să nu se
desfăşoare activităţi incompatibile cu funcţia, iar activităţile publice sau politice să nu slăbească
încrederea în serviciul public; agentul public să nu accepte cadouri sau invitaţii care âi pot afecta
imparţialitatea, să refuze şi să semnaleze foloasele care nu i se cuvin; să nu returneze favoruri; să
nu abuzeze de poziţia sa pentru a obţine avantaje; să se asigure că bunurile proprietate publică
sunt folosite în mod util, eficace şi economic; la recrutare, numire şi promovare să se verifice
integritatea; superiorii răspund pentru faptele angajaţilor dacă nu au luat măsurile necesare şi
trebuie să ia măsuri anticorupţie cum ar fi atragerea atenţiei asupra respectării legilor şi
regulamentelor, pregătire adecvată anticorupţie, să fie atenţi la dificultăţile financiare sau de altă
natură a personalului, să fie ei înşişi exemplu de integritate; agentul public nu se poate angaja
ulterior într-o funcţie unde poate folosi informaţiile obţinute anterior sau dacă anterior a
intervenit ca agent public 75 într-un caz şi acum i-ar procura un avantaj entităţii care l-a angajat;
să nu acorde tratament preferenţial sau privilegiat foştilor agenţi publici.
Codul defineşte conflictul de interese ca fiind situaţia în care agentul public are un interes
privat care ar influenţa sau ar părea ca influenţează exercitarea cu imparţialitate şi
obiectivitate a îndatoririle legale. Acest interes privat include orice avantaj pentru agentul oficial
sau pentru familie, al rudelor apropiate, prieteni sau persoane ori organizaţii cu care are sau a
avut relaţii de afaceri sau politice, fie că este financiar sau vreo altă obligaţie civilă.
5
 Codul dă sugestii despre gestionarea unor situaţii reale cu care se confruntă oficialii publici,
cum ar fi primirea de cadouri, folosirea de informaţii oficiale sau a resurselor publice, relaţiile cu
foştii angajaţi. Codul sublinează importanţa întăririi şi integrităţii agenţilor publici şi răspunderea
organelor superioare ierarhice prin trei obiective: stabilirea standardelor de integritate şi de
conduită ce se aşteaptă de la agenţii publici; ajutarea lor în a înţelege şi adopta aceste standarde;
informarea publicului asupra conduitei pe care o pot pretinde de la oficiali.
***
Foarte multă lume, atunci când vorbeşte despre coduri de etică, are de fapt în minte coduri de
conduită. A confunda codurile de etică cu cele de conduită este, din păcate, o greşeală des
întâlnită, dintr-un motiv uşor de înţeles, şi anume că diferenţa dintre cele două tipuri de coduri
este una destul de subtilă. Pentru cineva care le vede pentru prrima dată, cele două tipuri de
coduri sunt suficient de similare pentru ca acesta să le confunde. În ce constă însă această
diferenţă?
Codurile de etică au la bază principiile, valorile şi misiunea unei organizaţii. Ele au ca scop
respectarea misiunii organizaţiei şi inducerea în angajaţii săi a valorilor şi principiilor care o
ghidează. Pe lângă asta, ele au un impact major asupra comportamentelor şi deciziilor care se iau
în interiorul unei organizaţii, reglementând comportamentul angajaţilor astfel încât să se
conformeze la standardele morale ale organizaţiei, prin indicarea modurilor acceptabile de
soluţionare a conflictelor şi dilemelor etice care apar. Ele nu sunt obligate să conţină sancţiuni. În
esenţă, un cod de conduită stabileşte cu claritate „ce e rău” şi „ce e bine”, precum şi ce modalităţi
de a acţiona sunt acceptabile şi ce modalităţi de a acţiona sunt inacceptabile din punct de vedere
moral pentru angajaţii organizaţiei căreia îi aparţine codul respectiv.
Codurile de conduită sunt, în general, mult mai detaliate şi mai specifice decât cele de etică,
şi conţin obligaţii de natură legală. Astfel, un cod de conduită va explica foarte clar în ce mod
trebuie să se comporte angajaţii unei organizaţii. El indică ce acţiuni trebuie efectuate şi ce
proceduri trebuie urmate atât în situaţiile cu care aceştia se confruntă zilnic, cât şi în situaţiile
mai ieşite din comun, cum ar fi conflictele de interese şi dilemele etice. Tot în codurile de
conduită sunt detaliate şi sancţiunile care vor fi aplicate pentru încălcarea prevederilor acestora.
În esenţă, diferenţa dintre cele două tipuri de coduri este următoarea: codurile de conduită îţi
spun cum ai voie şi cum nu ai voie să te comporţi, pe când codurile de etică îţi dau un set de
principii şi valori morale pe trare trebuie să le respecţi şi se aşteaptă să te comporţi în
conformitate cu acest ea, fără însă a detalia ce acţiuni specifice ai sau nu voie să efectuezi.

***

6
1/2Conceptul şi trăsăturile esenţiale ale conştiinţei juridice

Conştiinţa e o formă superioară de reflectare a realităţii obiective proprie numai omului.Ea

reprezintă unitatea proceselor psihice care participă activ la pătrunderea de către om a lumii
obiective şi a înţelegerii propriei sale existenţe. Ea apare în procesul activităţii de muncă a
omului, în procesul activităţii sociale de producţie a oamenilor şi este indisolubil legată de limbă,
care e la fel de veche ca şi conştiinţa.
Apariţia conştiinţei înseamnă triumful omenirii asupra inconştientului în natură şi societate.
Un asemenea triumf se datorează unui proces ce a durat sute şi mii de ani. După cum menţiona
C. Stere, "a trebuit ca vremuri nenumărate să se îngrămădească peste vremuri, pînă ce ... flacăra
plăpîndă a conştiinţei, încă difuză şi nedesluşită, s-a putut concentra şi condensa într-o fiinţă
omenească; şi alt potop de vremuri s-a scurs pînă ce în sînul "conştiinţei sociale impersonale"... a
răsărit cel dintîi germene de voinţă şi conştiinţă individuală, puterea de critică, de iniţiativă, de
invenţiune, de revoltă; atunci, alături de adaptarea pasivă a omului la mediul înconjurător, s-a
născut şi putinţa de adaptare activă a mediului la om. Tot progresul omenirii se poate privi ca o
creştere a acestei puteri de adaptare activă, care a mers paralel, pas cu pas, cu emanciparea
individuală, cu mărirea puterii de critică şi iniţiativă: conştiinţa socială generală - e o putere
conservatoare şi pasivă; voinţa şi conştiinţa individuală este o putere de iniţiativă şi de
invenţiune, o putere reformatoare şi activă".
Chiar de la naştere, omul nimereşte în lumea obiectelor şi valorilor create de generaţiile
precedente. Atitudinea lui faţă de realitate este determinată de deprinderile pe care le capătă în
procesul de comunicare cu alţi oameni. În procesul comunicării, omul apreciază activitatea sa în
raport cu activitatea altora şi a societăţii în ansamblu. Însuşind realitatea, omul totodată îşi
formează anumite atitudini, păreri, concepţii, sentimente faţă de realitate şi îşi propune noi
scopuri, sarcini, creează proiecte pentru viitor. Astfel, conştiinţa omului nu se limitează doar la
constatarea unei realităţi, ci contribuie şi la crearea unei noi realităţi.
Ca urmare, conştiinţa socială reprezintă un ansamblu de concepţii, teorii, atitudini, sentimente
etc. în care se reflectă realitatea socială. Dat fiind faptul că această realitate e complexă,
conştiinţa socială se manifestă sub diferite forme. În această ordine de idei, putem diferenţia
conştiinţă socială politică, filozofică, morală, juridică ş.a.
Deci, conştiinţa juridică este una dintre formele conştiinţei sociale. Ea este indisolubil legată
cu celelalte forme ale conştiinţei sociale şi, în general, cu conştiinţa politică. Putem chiar vorbi
de o unitate a conştiinţei politice şi juridice, întrucît relaţiile politice şi juridice fac parte din sfera
generală a raporturilor voliţionale. în acelaşi timp, unitatea conştiinţei politice şi a celei juridice
nu exclude deosebirile dintre ele. Din sfera conştiinţei juridice fac parte şi fenomene care, deşi
7
capătă o apreciere politică, după natura lor nu sînt politice. Aşa, de exemplu, putem spune acest
lucru despre viaţa intimă, familială şi privată a omului, regulile protecţiei muncii etc. La rîndul
ei, conştiinţa politică reflectă şi unele fenomene care nu pot fi apreciate din punct de vedere
juridic.
Conştiinţa juridică apare o dată cu apariţia dreptului şi o dată cu dezvoltarea societăţii se
dezvoltă şi ea. Dacă iniţial dezvoltarea ei e condiţionată mai mult de factori secundari, spontani
(impulsuri imediate, instinctive, frica de pericol şi de necunoscut etc.), la etapele mai avansate
tot mai pronunţat se evidenţiază factori argumentaţi din punct de vedere ştiinţific.
La fel ca şi alte tipuri de conştiinţă socială, conştiinţa juridică cuprinde două elemente
constitutive: ideologia juridică şi psihologia juridică. Aceste elemente scot în evidenţă două
niveluri ale conştiinţei juridice: conştiinţa practică-cotidiană şi teoretică-ştiinţifică.
Psihologia juridică apare ca o totalitate de închipuiri, deprinderi, păreri, sentimente, stări de
spirit social, care se formează spontan şi sînt caracteristice unui om, unei categorii sociale
concrete sau pentru întreaga societate. Ele se manifestă în viaţa de fiece zi a oamenilor şi pe
ultimii nu-i preocupă provenienţa acestor păreri şi faptul ce reprezintă prin sine societatea care
Ie-a dat naştere.
Ideologia juridică este expresia ştiinţifică sistematizată a concepţiilor, teoriilor, doctrinelor, a
cerinţelor juridice în care sînt exprimate interesele, scopurile, sarcinile, năzuinţele unor grupuri
sociale mari. Formarea ideologiei juridice se realizează ca un proces de conştientizare teoretică a
intereselor sociale. Ideologia juridică fundamentează sistemul dreptului, sistemul legislativ,
raporturile juridice, legalitatea şi ordinea legală, realitatea juridică a societăţii. La elaborarea ei
iau parte oameni politici, jurişti care ţin cont de nivelul de dezvoltare a societăţii, de coraportul
forţelor social-politice ale societăţii, de psihologia socială, de modalităţile de soluţionare a
problemelor cu care se confruntă societatea în alte ţări.
Menţionăm faptul că în perioadele de tranziţie de la o societate la alta are loc o luptă acută şi
în sfera ideologică, inclusiv în sfera conştiinţei juridice. Păturile conservatoare, fostele forţe
guvernante încearcă să folosească orice posibilitate pentru a frîna mersul transformărilor
progresiste. Nu întîmplător multe concepţii, teorii juridice care ar putea contribui la bunul mers
al societăţii intenţionat nu sînt acceptate de cei cărora li se ia terenul de sub picioare. Prin
urmare, conştiinţa juridică nouă precede dreptului.
Cele spuse permit de a constata următoarele trăsături fundamentale ale conştiinţei juridice:
a) Conştiinţa juridică n-a existat veşnic. Ea a apărut o dată cu apariţia statului, dreptului;
b) Odată apărută, conştiinţa juridică precede dezvoltării dreptului. Ea serveşte drept călăuză în
opera de dezvoltare şi perfecţionare a dreptului;

8
c) Conştiinţa juridică reflectă interesele principale, scopurile şi sarcinile pe care şi le propun
diferite pături sociale la acea sau altă perioadă de dezvoltare a societăţii;
d) Cu cît o societate e mai avansată, cu atît mai avansată e şi conştiinţa ei juridică;
e) Conştiinţa juridică a unei societăţi înglobează în sine valorile sociale supreme promovate de
întreaga comunitate umană.
Conştiinţa juridică şi normele juridice sînt interdependente şi exercită împreună o influenţă
activă asupra mersului dezvoltării sociale, contribuie la educarea omului în spiritual
conştiinciozităţii şi activismului social. Această influenţă se realizează prin reglementarea
relaţiilor sociale, prin influenţa perseverentă asupra aprecierii de către oameni a acţiunilor lor cu
o însemnătate juridică. Conştiinţa juridică îşi găseşte expresia în actele normative ale statului. În
corespundere cu conştiinţa juridică se elaborează conţinutul şi formele actelor normative,
structura acestora. Etapa actuală necesită o formă accesibilă de expunere a materialului normativ,
publicarea operativă a actelor normative. Limbajul, terminologia aplicată în actul normativ
trebuie să corespundă conştiinţei juridice din societate, nivelului ei de dezvoltare.
La rîndul lor, normele juridice exercită influenţă asupra dezvoltării conştiinţei juridice a
cetăţenilor, asupra formării unor raţionamente fundamentale şi echitabile privind dreptul,
realizarea acestora, raporturile juridice, drepturile şi libertăţile omului. În acest context, o
problemă primordială e cea legată de drepturile şi libertăţile omului. Problema dată doar la prima
vedere pare a fi cunoscută. În realitate, ea anterior a fost studiată doar parţial, în lumina în care
admitea a face acest lucru regimul totalitar comunist. În condiţiile în care statul nostru se
eliberează de moştenirea trecutului, toate forţele sociale şi politice, toate mijloacele trebuie să se
angajeze într-o amplă acţiune de făurire a unui sistem democratic în care drepturile şi libertăţile
omului sînt respectate şi garantate prin lege.
Educarea culturii juridice
Cultura, în general, întruneşte în sine ansamblul valorilor materiale şi spirituale create şi în
curs de creare de către omenire în procesul muncii sociale desfăşurate de-a lungul istoriei. 3
Cultura exprimă nivelul atins de omenire într-o etapă istorică a dezvoltării societăţii. Într-un sens
mai îngust se obişnuieşte a vorbi despre cultura materială (tehnica, experienţa de producţie,
valorile materiale) şi cultura spirituală (ştiinţa, arta, literatura, învăţămîntul, morala etc.).
În această ordine de idei, cultura juridică este o modalitate a culturii spirituale a societăţii. Ea
îşi găseşte expresie în cunoaşterea de către cetăţeni a bazelor cunoştinţelor juridice, în
necesitatea transpunerii în viaţă a prevederilor normelor juridice, în înţelegerea de către fiecare
om a responsabilităţii sale sociale, în intransigenţa faţă de infracţiuni şi combaterea lor.\

9
 Educarea cetăţenilor în spiritul legii este o parte componentă a întregii munci educative.
Educarea juridică înalţă conştiinţa individuală a omului pînă la conştientizarea principiilor
fundamentale ale dreptului. Ea permite formarea la cetăţeni a sentimentelor convingerii că el
întotdeauna va găsi la autorităţile publice respective un ajutor eficient în apărarea drepturilor şi
libertăţilor sale, a intereselor legitime că statul îi cere pe bună dreptate să-şi îndeplinească
obligaţiile ce-i revin şi că este egal în drepturi cu ceilalţi membri ai societăţii.
Cultura juridică înaltă este o condiţie necesară a realizării conştiente şi eficiente de către
fiecare cetăţean a datoriei sale faţă de societate, faţă de alţi cetăţeni. Propagarea dreptului nu
numai că extinde cunoştinţele juridice, dar şi contribuie la formarea sentimentului de convingere
că legile sînt echitabile, că ele corespund cerinţelor timpului şi contribuie eficient la soluţionarea
problemelor cu care se confruntă societatea la etapa dată.
Prevederile constituţionale subliniază importanţa socială acordată dreptului în general şi
drepturilor omului în special şi, totodată, ne obligă să elaborăm programe educaţionale concrete
în acest domeniu la diferite niveluri. Problema educaţiei juridice şi-a găsit reflectare în asemenea
documente importante adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova, cum ar fi: Concepţia
reformei judiciare şi de drept, Concepţia privind învăţămîntul. Ambele documente consideră
educaţia umanitară şi cea juridică ca o parte integrantă a procesului socializării, proces care
debutează o dată cu primele vîrste şi care, în conformitate cu preceptele moderne ale educaţiei
permanente, se derulează, în principiu, pe tot parcursul vieţii.
Procesul educaţiei juridice parcurge cîteva stadii corespunzătoare principalelor categorii de
vîrstă şi cicluri de învăţămînt.
În primul stadiu, copiii învaţă normele şi formele acceptabile de conduită socială, dobîndind
totodată cunoştinţe elementare ce ţin de drepturi şi libertăţi. Acest stadiu reflectă atît
învăţămîntul preşcolar, cît şi cel secundar.
În perioada celui de-al doilea stadiu, copiii urmează să obţină cunoştinţe despre anumite
structuri, instituţii şi probleme politice importante, cum ar fi, bunăoară, statul, dreptul, locul
acestora în sistemul valorilor sociale etc. Anume la această perioadă e binevenită studierea unor
discipline juridice speciale, cum ar fi "Bazele statului şi dreptului".
Faza următoare a educaţiei juridice ţine de persoanele ce-şi fac studiile în clasele superioare ale
liceelor, gimnaziilor. în instituţiile de învăţămînt mediu de specialitate şi superioare. La această
fază este important a aprofunda cunoştinţele precedente, a le raporta la contextul standardelor
internaţionale. Faza respectivă se referă, de asemenea, şi la toate celelalte categorii de cetăţeni.
Ea are drept scop educaţia în spiritul respectării demnităţii omului, respectului faţă de adevăr etc.
şi să conducă la combaterea mentalităţii care poate favoriza comiterea de abuzuri.

10
 Prin urmare, educaţia în materia dreptului trebuie realizată la toate nivelurile de învăţămînt.
instituţiile şcolare rămînînd a fi, indiscutabil, principala matcă a procesului educaţional. O
importanţă majoră o are educaţia juridică a lucrătorilor aparatului de stat. Ei urmează să fie
exemplu de disciplină, atitudine respectuoasă faţă de legile statului.
Preconizînd un program educaţional juridic, este important de a nu neglija pregătirea
specialiştilor în acest domeniu. Din păcate, în Republica Moldova această problemă nici pînă
astăzi nu a fost abordată în mod frontal. Aceasta se răsfrînge negativ asupra calităţii procesului
educaţional. Iată de ce considerăm că pentru a soluţiona la un nivel înalt problema abordată este
necesară urgentarea pregătirii specialiştilor în materie.
Astfel ca o categorie axiologică cultura juridică este starea calitativă a vieţii juridice a
societăţii la o anumită etapă de dezvoltare a ei. Viaţa calitativă presupune un nivel atins de
perfecţiune a actelor normative, a activităţii juridice practice a conştiinţei juridice şi dezvoltarea
personalităţii, un nivel de libertate permis conduitei acesteia, măsura responsabilităţii reciproce a
ei şi a statului – toate influenţând pozitiv asupra dezvoltării şi întreţinerii condiţiilor de existenţă
ale societăţii.
Specific acestei culturi specializate îi este forţa care stăpâneşte consumatorul de cultură
juridică. Dreptatea este elementul funcţional al culturii juridice, căci numai „cel dotat cu acest
element gândeşte şi acţionează juridic şi este fără sens să propui să se realizeze cunoaşterii
juridice celor lipsiţi de înţelesul valorilor juridice”
Cultura juridică dispune de trei elemente logice:
1. cunoştinţele juridice, formate din teorii, concepţii, idei, păreri, categorii cu conţinut juridic.
Acest element formează latura raţională a culturii juridice, reflectând nivelul cunoştinţelor
acumulate şi înţelegerea fenomenelor juridice. Toate cunoştinţele după conţinut sunt obiective şi
servesc drept bază la formarea laturii axiologice a culturii juridice. Momentul aprecierii este
specific culturii juridice în mod organic. Acesta permite nu doar înţelegerea rolului în reglarea
juridică, asigurând menţinerea normelor juridice progresive, dar şi favorizează anularea verigilor
învechite, stabilind norme ce corespund unui nivel înalt tehnico-juridic şi ştiinţific.
Un autor rus menţionează că cultura juridică este o casă cu trei etaje, în care primul îl
formează cunoştinţele, altul – atitudinile sau convingerile iar ultimul – conduita sau
comportamentul activ . Cel de fundament este esenţial şi dacă lipseşte nu mai sunt necesare
ultimele două. În literatură acest element poartă denumiri specifice, astfel unii îl denumesc bloc
gnoseologic alţii sub un singur termen şi anume instruirea juridică.
Considerăm oportună denumirea element gnoseologic deoarece presupune asimilarea unor
cunoştinţe, înţelegerea acestora, structurarea lor în dependenţă de valoarea aleasă ca prioritară.

11
2. convingerile juridice, care presupun transformări de ordin emotiv- psihologic a cunoştinţelor
în atitudini. Singura cunoaştere a dreptului şi a legilor nu este îndeajuns pentru deţinerea unei
culturi juridice. Este necesară conştientizarea acestora. În legătură cu aceasta este interesantă
comparaţia făcută asupra nivelului informării juridice a cetăţenilor şi infractorilor care la nivelul
gnoseologic este aceeaşi. Pe când coeficientul care denotă atitudinea faţă de drept şi asimilarea
deprinderilor de comportament legal se diferenţiază în măsură radicală. Reieşind din aceasta
concluzionăm că un alt element esenţial al culturii juridice este cel al motivării, convingerii sau
altfel spus orientativ – valoric . La această etapă are loc intervenţia conştiinţei prin care se
selectează valori juridice, iar gândirea le construieşte şi le aranjează „în „mai bine”, „mai
corect”, adică le inundă de subiectivism” .
În literatura rusă este denumit sentiment juridic, care include în sine aprecieri normative sau
modele deontice formate din manipulatori de tipul „obligatoriu”, „permis”, „interzis”. Respectul
faţă de drept ca valoare socială este impus de conştiinţă. La acest moment putem analiza legătura
dintre conştiinţa şi cultura juridică, ultima devenind conştiinţa calitativă pozitivă. Aprecierea
valorii procedurii judiciare, în rezolvarea litigiilor şi compromisurilor, atitudinea emotivă a
populaţiei faţă de legi, instanţă de judecată, alte organe de drept, predispunerea cetăţenilor la
respectarea sau nerespectarea normelor juridice – toate formează indiciu emoţional psihologic al
culturii juridice. Cu atât mai important este acest element, cu cât persoana este influenţată de
atitudinea subiectivă faţă de drepturile şi obligaţiile juridice, conştientizarea existenţei lor,
importanţa acestora în procesul realizării persoanei în viaţa cotidiană. La acest nivel persoana
trebuie să manifeste pregătirea de a respecta şi îndeplini legea, respectul faţă de justiţie,
necesitatea de a se adresa oricând pentru apărarea dreptului încălcat. Un rol deosebit îl prezintă
psihologia juridică care este studiată într-un capitol aparte, iar unii autori consideră că este o
parte indispensabilă a culturii psihologice. Orientările persoanei la moment se realizează destul
de greu. Aceasta este pusă în faţa dilemei de a se elibera de regulile juridice învechite, ce nu
satisfac interesele statului de drept, şi a le accepta pe cele noi, dar care se încalcă sub pretextul
reflecţiilor despre democraţie.
3. elementul comportamental sau practic.
La această etapă persoana este în drept să aplice în practică cunoştinţele şi convingerile
acumulate şi dezvoltate anterior. Conform acestui element putem aprecia cultura juridică a unei
persoane. Realizarea în practică a drepturilor şi libertăţilor, posibilitatea de realizare a lor,
respectarea legilor, acceptarea unei conduite legale, toate sânt rezultatul unei culturi juridice
înalte. Doar la acest moment apare maturitatea juridică a persoanei, înţelegerea sensului
fenomenelor juridice, ca forme înalte ale culturii omenirii, necesitatea pregătirii şi capacităţii de
a trăi într-o ambianţă cultural – juridică.
12
 În prezenţa unei culturi juridice persoana este în stare să se orienteze corect, să manifeste un
activism juridic. În cazul în care acţionează corect, înseamnă că recunoaşte valoarea dreptului
incorporată într-o anumită normă. Recunoaşterea valorii juridice şi realizarea ei în praxisul
juridic, întăreşte autoritatea normelor juridice. Elementul acţiunii conţine în concluzie nişte
forme stabile de comportament îndreptate la respectarea, îndeplinirea, folosirea drepturilor
obiective şi a obligaţiilor juridice. Activismul juridic exclude din conduită folosirea unor
mijloace ilegale la rezolvarea litigiilor.
Omul a fost şi rămâne dominat de neliniştea de a institui modele superioare de realizare a
justiţiei, considerate ca o valoare necesară ordinii din comunitate şi o dovadă a progresului
cultural realizat în comunitate. În fine putem menţiona că conduitele sânt instrumente de
exprimare socială a omului. Împreună cu cunoaşterea şi convingerea formează cultura juridică a
persoanei. În general, în dependenţă de gradul cunoaşterii fenomenelor juridice şi folosirea lor în
activitatea practică juridică cultura se manifestă în trei nivele: nivelul comun(prozaic), teoretic şi
profesional. Unii autori folosind acelaşi criteriu deosebesc nivelul general uman şi naţional.
Cu referire la nivelul comun al culturii juridice acesta este limitat de hotarele vieţii cotidiene
ale persoanei, atunci când acesta interacţionează cu dreptul. Cunoaşterea la acest nivel este
superficială, nu presupune o conştientizare şi apreciere minuţioasă a fenomenelor juridice. Ea se
manifestă la nivel de judecată sănătoasă, la ceea ce este bunul simţ. Cultura juridică este prezentă
în viaţa de zi cu zi la nivel de sentimente şi atunci când se realizează drepturi şi interese
subiective, se respectă obligaţii juridice. Acest nivel al culturii nu poate fi neglijat, deoarece în
baza lui se formează nivelul general al respectării dreptului şi formarea unei societăţi civilizate.
Menţionăm că la moment cunoaşterea dreptului a devenit mai actuală, mai evidentă. Cultura
juridică comună se impune din mai multe considerente şi tinde să atingă un nivel respectiv de
afirmare. O părere interesantă prezentă în literatura de specialitatea este divizarea acestui nivel în
dependenţă de anumite criterii, de exemplu orientarea spre drept a persoanei, spre ramurile de
drept sau spre legi separate. Astfel se distinge cultura juridico–criminalistică, administrativă,
procesual–judiciară, civilă, penală şi altele. Considerăm că la nivel de persoană această
specializare nu se prezintă, ea poate fi atribuită doar nivelului profesional, ca unu special care
necesită o asemenea specializare.

13