Sunteți pe pagina 1din 4

Astăzi este o nouă zi.

Am așteptat-o cu disperare ieri seară stând singur în bucătărie la țigară, privind chipul de lut
la care lucrez deja de două zile. Simțeam că disper și singurul lucru care mă ținea în frâu era
speranța faptului că ziua aceasta îmi va aduce noi surprize și îmi va lua păienjenișul din
privire și tremurul mâinilor.

„Munca la corporație începe pentru mine abia la ora 15. Până atunci sunt liber să trăiesc
pentru mine.” Acesta era gândul nerostit cu care mi-am început ziua de azi.

Draperiile izbite de razele soarelui luminau dormitorul într-un cărămiziu închis ca de


teracotă. Vrăbiile se auzeau înăbușit de afară prin termopanele bine închise.

Am dat draperiile înlături și am deschis larg geamul ca să las aerul, lumina și zgomotele de
afară să pătrundă în conștiința mea.

Din sacul de plastic mi-am scos hainele negre pătate de lut alb și am mers in bucătărie.

Acesta era odată un loc primitor, la fel de curat și ordonat ca restul apartamentului.

Seara mirosul de mâncare gătită își făcea loc pe sub ușă și prin hol, pâna în sufrageria unde
Irina, fata mea de 5 ani se uita la desene sau se juca. Elvira, soția mea, își făcea de lucru
călcând haine, ștergând praful și așa mai departe...în timp ce eu găteam și aveam o mustață.

A trecut aproape o săptămânâ de când a luat-o pe Irina și a plecat...

Am pus de o cafea, și am început să caut un baton cu cereale prin muntele de sticle goale,
hârtii mototolite, doze strivite de bere și energizante de pe masă. L-am mâncat în silă și mi-
am clătit gura cu sfertul de pahar de Martini rămas din seara antecedentă... Mic dejun pentru
campioni.

Orele trec repede modelând lutul și ascultând Deutschland Radio Kultur.

Brexit, Trump, problema imigranților, reportajele și muzica umplu liniștea din bucătăria
devenită brusc atelier de sculptură.

A venit timpul să plec la muncă.

Fac repede duș.

Cartela apropiată de contorul corporatist.

Pauză de la viață.

Cartela corporatistă șoptește contorului sfârșitul zilei de muncă.

Încă 400 de lei(RON) cu care să mă apăr în savana de beton intră în grădina mea.
Era ora 10 iar eu mă aflam la Gara de Nord. Am mâncat cina la KFC iar apoi am plecat spre
casă amestecat în mulțimea pestriță de suflete în trecere a gării, cufundat in gânduri.
Ridicându-mi pentru o clipă privirea am dat nas în nas cu o față cunoscută pe care aproape că
o uitasem.

Era Otilia.

Nu ne-am mai văzut și nici vorbit de mai bine de 10 ani, când a dispărut subit fără să îmi
spună nimic.

-Hei!

-Hei!

Ne-am holbat surprinși unul la celălalt pentru câteva fracțiuni de secundă. Obrajii ei s-au roșit
iar în ochii ei se citea o bucurie cu care un refugiat își privește salvatorii.

Eram confuz.

Pentru prima oară în ultimii ani am avut sentimentul că o persoana este sincer încântată să mă
vadă. Ne-am așezat pe o bancă și am vorbit. Mi-a spus povestea ei, iar eu i-am spus-o pe a
mea. Cuvintele noastre se împleteau în armonie.

Eram amandoi pe bancă... fumam și vorbeam....aceeași tineri de 19 ani peste ale căror chipuri
trecuseră anii. Cearcănele noastre erau ca niște podoabe ale disperării tăcute de zi cu zi.

Ce va mai aduce oare ziua de mâine?

Trenul Otiliei era gata de plecare. Ea s-a ridicat și mi-a spus încărcată de sinceritate vechea
poezie: „Mi-a părut foarte bine să te revăd...” Eu nici că am mai vrut să o cred. Am murmurat
în silă un „Da...sigur” și am întors spatele fără să îi mai cer niciun număr de telefon sau
adresă. Știam bine că a ales să mă taie din viața ei la vremea respectivă și așa ceva nu pot
ierta, oricât de rău i-ar părea(dacă îi părea). Acum am o soțe și un copil. Știu că flacăra iubirii
noastre este acum doar o cenușă care se stinge ușor... dar eu vreau să cred în pasărea Phoenix.

Gara se golise aproape de tot. Au mai rămas doar câțiva aurolaci și niște polițiști împrăștiați.
Elvira nu mi-a mai scris nimic nici astăzi... Am mers la ieșirea spre Dinicu Golescu să aștept
ultimull tramvai care duce acasă. În afară de un om al străzii care își făcuse un culcuș pe o
treaptă adiacentă clădirii gării și un grup de interlopi mai la dreapta care ascultau manele și
stăteau „la caterincă” într-un BMW seria 5 de prin 2002 cu numere de Spania, nu mai era
nimeni în jur. Mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe bordura de lângă stâlpul pe care era
lipit semnul stației 44.

Zgomotul de fundal al vocilor tipilor cu BMW-ul a izbucnit dintr-o dată înntr-un uragan de
râsete care mai de care mai grotești. Comentarii la adresa unuia dintre ei spuse printre
sughițuri de râs și inspirații chinuite pentru a lua aer. „One of those niggers is getting roasted
bad there”, mi-am spus în gând, și pentru o secundă am uitat de plecare fetelor mele de acasă
și am râs ca un cretin auzind pe unul din ei făcând o remarcă colorată din care reieșea că au
văzut-o pe soția unuia dintre ei pe un renumit site pentru adulți spunând ceva de genul
„satisfaceți-mi nevoile sexuale pentru că bărbatul meu este o pulă bleagă”. Pentru o secundă
am uitat de căcatul în care mă scăldam și am scăpat un chicot de râs.

-Bă! Bă bulangiule!

Mi s-a făcut instant pielea de găină.

Nu se întoarce niciodată capul pe stradă la auzul cuvântului „Bă”. Cu atât mai puțin când este
vorba de un ” Bă! Bă bulangiule”. M-am făcut că plouă. Și m-am agățat de speranța că nu
mie îmi era adresată chemarea aceea.

Aud pași venind spre mine.

-Lasă-l bă Orlando dă-l în morții mă-sii... nu vezi ce păr are în cap? E diliu râde singur!

Acum eram apoape sigur că era vorba de mine iar pașii tot mai zgomotoși îmi dădeau de
bănuit că Orlando nu părea să îi dea ascultare.

-Bă futu-ți morții mă-tii!

A fost ultimul lucru pe care l-am auzit după care am simțit o căldură moale în zona osului
occipital.

Simțeam cum sângele mi se prelingea pe ceafă și spinare. Cum îmi face tricoul
leoarcă. Căzând pe spate am văzut cerul înstelat deasupra mea. Ce frumos era!

Trosc!

Căderea în gol a fost întreruptă de asfalt iar eu am fost, în acleași moment, catapultat din
corpul meu.

Îl vedeam pe Orlando cum mă lovește cu picioarele și mă scuipă fără să simt nimic. Mi se


părea doar interesant. Eram cu adevărat detașat. Mă înălțam ușor ușor la cer iar scena bătăii
mele devenea din ce în ce mai mică. Am văzut mai la dreapta tomberoanele de gunoi
reciclabil lângă care i-am spus Elvirei în urmă cu opt ani într-o seară răcoroasă de august că
„nu îmi venea să cred că este adevărat și că mi se pare un vis că merg cu ea de mână și o
sărut”. O iubeam atât de mult, și nu îmi venea să cred că și ea mă iubește...

Podul Basarab mă făcea să mă gândesc la San Francisco. Mi-aș fi dorit să fi fost acolo în
2017, cănd se aniversau 50 de ani de la faimoasa „Summer of Love”... deodată melodia lui
Scott McKenzie dedicată acelui frumos oraș se auzea din ceruri. „Cât de frumos!”, mi-am
spus... Eu eram undeva jos pe pământ plin de sânge și bătut de interlopi, oameni mureu de
foame, femei mâncau bătaie de la bărbații lor întorși beți de la muncă.. adolescenți se jucau
League of Legends și se masturbau, studenți fumau iarbă și ascultau Subcarpați, bătrâni
făceau plăcintă de dovleac,Otilia era în toaleta trenului și își injecta heroină... și câte și mai
câte se petreceau în București în acea noapte... asta era melodia perfectă.

Pe străzile din San Francisco, oameni blânzi cu flori în păr...

Voi cei ce veniți în San Francisco! Asigurați-vă că purtați niște flori în păr!
Pentru cei ce vor merge în San Francisco, timpul verii va fi un „love-in” acolo!