Sunteți pe pagina 1din 60

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA „ŞTIINŢE ECONOMICE”


CATEDRA „BA, REI, TURISM”

Admis la susţinere
Şeful catedrei Burlacu Natalia
Dr. hab., prof. univ.
__________________________
(semnătura)
”____” _________ 2016

ULMEANU EMIL

RISCURILE ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE


PROBABILITATE ȘI HAZARD AFERENTE TENDINȚELOR
GLOBALIZĂRII

363.1 – Business și administrare


TEZA DE MASTERAT

Conducător ştiinţific: BURLACU Natalia, dr. hab., prof. univ.


(semnătura)

Autor
(semnătura)

Chişinău, 2016
CUPRINS

INTRODUCERE ...........................................................................................................................3
I. PARTICULARITĂȚILE RISCURILOR ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE ..............5
1.1. Evoluția definiţiilor noţiunii de risc în afaceri .................................................................5
1.2. Formele, percepţia, funcţiile şi factorii generali de incertitudine și risc .......................7
1.3. Procesul decizional în cadrul întreprinderii în condiţii de risc ;I incertitudine:
conţinut şi tipologie..................................................................................................................12
II. GESTIUNEA RISCULUI ÎN PERIOADA DE INCERTITUDINE ÎN CADRUL
ORGANIZAȚIILOR DIN ROMANIA ÎN CONDIȚII DE GLOBALIZARE ......................20
1.1. Activitatea de gestiune a riscurilor în cadrul organizațiilor .....................................20
2.2. Direcţii de prevenire a riscurilor în perioada de incertitudine, probabilitate și hazard
...................................................................................................................................................30
III. MODALITĂȚI DE EVALUARE A RISCURILOR COMPANIEI „BIOKARPET”
S.A. ȘI METODE DE GESTIUNE ............................................................................................34
3.1. Analiza şi evaluarea riscurilor companiei „BIOKARPET” S.A. .................................34
3.2. Esenţa modelului dinamic de stabilitate al activităţii întreprinderii în condiții de
incertitudine, probabilitate și hazard ....................................................................................43
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ...........................................................................................50
BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................54
ADNOTARE ................................................................................................................................57
ANNOTATION............................................................................................................................58
LISTA ABREVIERILOR ...........................................................................................................59
DECLARAЮIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONЮINUTULUI LUCRГRII DE
MASTERAT ................................................................................................................................60

2
INTRODUCERE

Actualitatea temei cercetate. Riscul este una din cele mai mari provocări pentru rasa
umană. Riscul a fost şi este un partener nedespărţit al oricarei activităţi având efect direct şi
puternic asupra acesteia. Toate afacerile sunt vulnerabile în faţa pierderilor provenite din
cauza riscurilor necontrolate . A vorbi despre risc a fost şi rămâne o provocare. Discuţiile în
care au fost antrenaţi diferiţi specialişti de-a lungul timpului au generat puncte de vedere, idei,
construcţii şi raţionamente inedite, care au pus bazele unor colaborări între cele mai diferite zone
ale ştiinţei.
În condiţiile crizei financiar-economice actuale activitatea agenţilor economici devine foarte
dificilă. Ei se confruntă cu probleme de diferit ordin. Cele mai stridente fiind instabilitatea
factorilor mediului economic de activitate, sistemul legislativ şi fiscal imperfect, lipsa
mijloacelor financiare şi accesul limitat la tehnologiile inovaţionale. În aceste condiţii
întreprinderilor autohtone le revine sarcina grea de a supravieţui în concurenţa dură de pe piaţa
naţională. Indiferent de sfera de activitate riscul este un partener normal şi de nedespărţit al
oricărei afaceri avînd efecte directe şi puternice asupra rezultatelor activităţii respective. Orice
activitate are un anumit grad de risc. Evitarea riscurilor este o cale sigură către eşec. Un risc mai
mare poate aduce un cîştig mai mare. Afacerile prospere sunt concentrate pe cîştiguri de calitate
prin evaluarea corectă a balanţei risc-cîştig utilizînd tehnologia informaţiei.
Problema managementului riscurilor la etapa actuală devine din ce în ce mai importante
în economie. Totodată, însăşi noţiunea de risc a devenit mai complicată, mai puţin clară şi foarte
discutabilă. În prezent există sute de definiţii ale noţiunii de risc elaborate de diferiți autori.
Importanţa acestei teme şi felul în care această se reorganizează este foarte dificilă şi
flexibilă avînd efectele sale asupra activităţii companiei.
Scopul lucrării constă în determinarea riscurilor în condiții de incertitudine probabilitate
și hazard aferente tendințelor globalizării și metodelor de gestiune al acestora
În conformitate cu scopul şi obiectul cercetării am inaintat urmatoarele obiective:
 Studiul şi analiza literaturii de referinţă cu privire la riscurile întreprinderilor;
 Analiza formelor, percepţiilor, funcţiilor şi factorilor generali de incertitudine și risc;
 Studiul asupra informaţiei ce ţine de întreprinderea „BIOKARPET” S.A.
 Analiza datelor obţinute în urma raportului financiar;
 Elaborarea modelului dinamic de stabilitate al activităţii întreprinderii în condiții de
incertitudine, probabilitate și hazard.

3
Suportul metodologic al tezei în efectuarea tezei de licenţă, au fost luate din diferite
monografii, lucrări didactice şi ştiinţifice atît a savanţilor străini cît şi autohtoni, precum şi surse
internet. Drept suport teoretico-ştiinţific au servit lucrări ale autorilor, Drucker P., Horobet I.,
Nicolescu Ovidiu, Petrescu S, Burduş Eugen., etc.
Metode de cercetare utilizate:
1) Teoretice: analiza, sinteza literaturii de specialitate;
2) Empirice: observaţia,chestionarul, conversaţia, experimentul;
3) Matematice.
Structura lucrarii : teza este constituită din foaia de titlu, introducere , trei capitole,
încheiere şi bibliografie.
Capotolul I. “ CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND RISCURILE ÎN CONDIȚII DE
INCERTITUDINE” este definită notiunea de risc prin menţionarea a mai multor fome a
acestora. Tot aici este menţionat în ce constă managementul riscului şi importanţa
întreprinderilor mici şi mijlocii la general cât şi în Romania.
În Capitolul II – „GESTIUNEA RISCULUI ÎN PERIOADA DE INCERTITUDINE ÎN
CADRUL ORGANIZAȚIILOR DIN ROMANIA ÎN CONDIȚII DE GLOBALIZARE”
seanalizează influenţa riscului asupra deciziei investitorului, şi caresunt metodele cele mai
eficiente de luare a deciziilor în condiţii derisc apoi se definesc clar direcţiile de prevenire a
riscurilor în procesulinvestiţional.
În Capitolul III „MODALITĂȚI DE EVALUARE A RISCURILOR COMPANIEI
„BIOKARPET” S.A. ȘI METODE DE GESTIUNE”, se analizează metodele prin care se poate
neutraliza sau diminua riscurile investiţionale, apoi seanalizează riscul investiţional în Romania
şi ratingul acestuia.
În Concluzie se face o generalizare a temei cercetate. Se analizează şi seconcretizează
metodele de diminuare a riscului. Se propune un algoritm de prevenireşi depistate a riscului unei
activităţi investiţionale, de care trebuie să ţină continvestitorul.
În concluzie se face o generalizare a temei cercetate. Se analizează şi se concretizează
metodele de diminuare a riscului. Se propune un algoritm de prevenire şi depistare a riscului şi în
întreprindrea analizata de care trebuie să ţină cont managerul şi întrega echipa care lucrează în
această înteprindere.

4
I. PARTICULARITĂȚILE RISCURILOR ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE

1.1. Evoluția definiţiilor noţiunii de risc în afaceri

Riscurile constituie una din cele mai mari şi fascinante provocări pentru masa umană.
Asumarea riscurilor au fost şi sânt motorul progresului omenesc. Cuvântul risc provine din
latinescul “riscare”, care înseamnă a îndrăzni.
Ca categorie istorică, riscul a apărut atunci când la om s-a ivit simţul fricii în faţa morţii,
reprezentând un pericol posibil conştientizat de om [27, p. 24].
Unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei Antice, scrie: „Orice acţiune, orice întreprindere îşi
are riscul ei şi nimeni nu ştie unde va ajunge atunci când începe ceva...” [17, p. 58].
Adam Smith în opera sa „ Avuţia naţiunii şi cauzele îmbogăţirii” a marcat că –
„realizările celui mai mic venit întotdeauna sunt legate de un nivel mai mare sau mai mic de
risc”.
„Venitul apare din cauza incertitudenii, în lipsa căreia totul ce se referă la obţinerea
venitului, ar fi bine cunoscut, toate posibilităţile sale de obţinere ar fi epuizate, şi, evident,
venitul avea să fie egal cu zero” [23, p. 14].
„Dacă riscurile nu se iau în consideraţie, atunci ele devin sursă de pierderi pe de o parte,
şi sursă de venit, pe de altă parte” [8, p. 19].
„Riscul pierderii oricărei sume este inversul aşteptării, iar adevărata măsură a lui este dată
de produsul dintre suma „aventurat㔺i probabilitatea pierderii” [14, p. 25].
The investopedia dictionary defineşte riscul ca fiind posibilitatea ca investiţia actuala sa
nu realizeze rentabilitatea aşteptata. Deci, ce este riscul?
În domeniul comercial riscul reprezintă un eveniment viitor posibil, a cărui producere
poate provoca pierderi materiale, adică este o categorie socială, economică, politică sau naturală
Teoria clasică defineşte riscul ca o probabilitate matematică de pierderi care pot apărea în
cazul primirii unei decizii incorecte. În acest caz riscul apare ca o daună, pagubă care este
consecinţa unei decizii greşite.
Teoria neoclasică defineşte riscul astfel: antreprenorul activând în condiţii de
incertitudine primeşte un profit care este o variabilă neconstantă şi încheind contractul trebuie să
se conducă de două criteria:
- Mărimea venitului preconizat
- Mărimea abaterilor posibile de la venitul preconizat [40, p. 32].
Definiţia oferită de dicţionarul explicativ ar fi: “Pericol eventual, mai mult sau mai puţin
previzibil; primejdie” [după 40, p. 32].
5
Deci putem menţiona că riscul este un eveniment posibil, previzibil sau imprevizibil,
inevitabil în activitatea antreprenorială, care poartă probabilitatea de obţinere a câştigului sau
pierderilor în rezultatul luării unei decizii.
Riscul apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,
reflectînd variaţiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de apariţie cu valorile
subiective şi obiective, având efecte posibil păgubitoare şi ireversibile [31, p. 34].
Dicţionarul economic şi financiar defineşte noţiunea de risc fiind măsura a
neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau
nefavorabile, într-o acţiune viitoare. În materia dreptului comercial, riscul este un pericol ce
planează asupra oricarei relaţii contractuale şi, în general, asupra oricarei operaţii comerciale a
carei executare se prelungeşte în timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente
privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiilor contractualmente asumate faţă de
creditor şi a căror apariţie determină inevitabil anumite pierderi pentru contractantul a cărui
prestaţie nu se poate executa [22, p. 21].
În timp ce în anii ‘70 “riscul” era o noţiune asociată în special cu ştiinţele naturii şi mai
puţin cu teoria economică, financiară şi a asigurărilor, în ultimii ani, conceptul de risc a câştigat
importanţă în rândul decidenţilor din lumea afacerilor.
Sociologul german a adus o contribuţie instrumentală substanţială prin lansarea ideii că
“riscul” reprezintă o formă generală prin care societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui, riscul
este un concept care trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică o pierdere posibilă
viitoare datorită deciziei unui agent, pericolul se relaţionează cu posibilitatea unei pierderi
cauzate de indecizie. Altfel spus, viitorul este total dependent de deciziile prezente. Această
abordare are implicaţii importante pentru analiza riscului [26, p. 78].
Într-o viziune foarte largă se apreciază că riscul este generat atît de lipsa de certitudine,
privind evenimentele viitoare, cît şi de cunoştinţe, informaţii şi experienţe profesionale limitate.
Conform altor accepţiuni riscul este incapacitatea întreprinderii de ase adapta, în timp şi la cel
mai mic cost, la variaţia condiţiilor de mediu.
Astfel, mai putem spune că riscul în afaceri este o variabilă managerială de ordin
decizional care este determinat de probabilitatea apariţiei unor evenimente aleatorii sau
prognozate şi care pot produce în cadrul înterprinderii anumite rezultate cu abateri negative sau
pozitive în comparaţie cu cele planificate [10, p. 19].
Deci, la întrebarea ce este riscul putem răspunde cu multe definiţii şi exemple menţionate
de diverşi oameni ale ştiinţei în special de spelialişti în domeniul dat , însă dacă le unim pe toate
la un loc vedem că riscul este un partener normal şi de nedespărţit al oricărei activităţi având
efecte directe şi puternice asupra rezultatelor activităţii respective.
6
1.2. Formele, percepţia, funcţiile şi factorii generali de incertitudine și risc

Multe personalităţi ale literaturii de specialitate , inclusiv şi paginile de internet propun o


gama de clasificări a riscului. Deaceea mai jos propun diverse clasificări ale riscului importante
şi necesare de a le cunoaste atât pentru dezvoltarea personalităţii noastre cât şi pentru dezvoltarea
afacerii avute [33, p. 45].
După cum am menţionat în paragraful de mai sus riscul este un partener cu care ne
întilnim şi ne confruntăm zilnic. Orice nu s-ar întimpla în viaţa noastră şi orice activitate nu am
face el este prezent şi dacă nu avem curajul să-l înfruntăm toate străduinţele sau speranţele
noastre de a reuşi ceva, vor eşua.
În funcţie de mărimea şi evoluţia riscurilor putem menţiona :
Macroriscuri - sunt rezultatul evoluţiei sau conducerii într-un anumit sens a unei
instituţii, structuri organizatorice sau al unui proiect.
Microriscuri - sunt determinate de către factori specifici sectorului de activitate a
instituţiei, structuri organizatorice şi/sau de insuficienta corelare între particularităţi le activităţii
instituţiei, structuri organizatorice sau a proiectului şi limitele impuse de cadrul general al
proiectului.
În funcţie de mediul în care pot să apară, de tipul şi natura acestora, de efectele pe care le
generează, de gradul de cunoaştere şi în funcţie de modul lor de producere riscurile pot fi:
 Mai mult sau mai puţin cunoscute;
 Mai mult sau mai puţin grave;
 Mai uşor sau mai greu de evitat;
Riscuri pure - consecinţe ale unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevăzute
(uragane, cutremure, incendii, inundaţii, războaie, atentate etc.)
Riscuri speculative - ce sunt legate de deciziile ce se iau în cadrul unei companii, sau în
cadrul unui proiect de investiţii, fiind evenimente cu o mare probabilitate de apariţie, depinzând
în mare măsură şi de o serie de factori externi ce influenţează aceste procese la nivelul
organizatiei .
Orice activitate, afacere este expusă la numeroase riscuri. Iată încă o clasificare a
riscurilor:
 Riscuri naturale aşa cum ar fi cutremure şi erupţii vulcanice, riscuri geomografice şi
biologice;
 Riscuri de securitate fizică include furtul, sabotaj, incendiere, şantaj şi estorcare;
 Riscuri politice care reprezintă naţionalizarea şi expropierea, modificarea legislaţiei,
conflicte militare;
7
 Riscuri financiare şi economice -curs valutar , inflaţia, fraude financiare, întîrzieri de
plată, etc.;
 Riscuri informative- viruşi intruziune neautorizată, furt de date;
 Riscuri tehnologice şi industriale acestea constă în explozii, radiaţii, scăpări de substanţe
toxice, accidente de muncă , ş. a.
O altă clasificare ar fi:
1. Risc de credit
Acesta este provenit din certitudinea capacităţii, abilităţii sau dorinţei partenerilor de
afaceri de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale. Drept exemplu putem lua două firme şi anume
rata dobînzii între acestea , există riscul de neindeplinire a obligaţiei, respectiv un risc de
contrapartidă. Acest tip de risc este fregvent întilnit [40, p. 56].
2. Riscul de piata
Este riscul rezultat din evoluţia adversă a preţului sau a volatilităţii activelor care fac
parte din portofoliul unei firmei. Riscul de piata corespunde pierderilor potentiale ca urmare a
modificării preţurilor sau volatilităţii activelor.
Riscul de piaţă include riscul ratei dobinzii şi riscul valutar, adică:
 Expunerea contractuală care se referă la o incasare în valuta menţionată într-un contract
ferm;
 Expunerea economică –se referă la schimbarea poziţiei unui produs sau a unei firme pe
piaţă datorita modificărilor la nivelul ratelor de schimb între valute;
 Expunerea contabilă este dată de influenţa înregistrării operaţiunilor valutare în
evidenţele contabile sau de incasările în valuta eşalonate pe o perioadă.
3. Riscul de insolvabilitate
Riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la scadenţă, se manifestă în condiţiile nerespectării
de către clienţii băncii a contractelor de credit în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor către
bancă şi are ca efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată , în
urma acţionării juridice a debitorilor.
Studiile în domeniu au evidenţiat ciţiva factori ai insolvabilităţii şi anume:
 riscul insolvabilităţii este direct proporţional cu masa creditelor acordate şi este invers
proporţional cu oferta de credite;
 riscul insolvabilităţii este în strânsă legătură cu performanţa la nivel microeconomic;
4. Riscul de lichiditate
Majoritatea instituţiilor se confruntă mai des cu două tipuri de lichiditate:

8
Primul se referă la adâncimea sau mai putem zice profunzimea pieţei şi se referă la
produsele tranzacţionate specifice.
Al doilea tip de lichiditate se referă la finanţarea activităţilor de tranzacţionare.
Riscul dat intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacţie mare la un
anumit moment de timp sau atunci când firma respectivă nu este capabilă să obţină fonduri
pentru a-şi achita obligaţiile impuse de fluxul de numerar previzionat.
5. Riscul operaţional
Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficienţele apărute în sistemul informatic sau în
activitatea de control intern al firmei. Riscul operaţional poate fi asociat cu eroarea umană,
căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este dificil
de cuantificat.
Diversitatea activităţilor unei companii implică o multitudine de alte riscuri, în afara celor
expuse anterior şi anume riscul juridic, riscul de ţară, riscul de reglementare, riscul de
transpunere contabilă, riscul de model, riscul sistemic s.a.
6. Riscul juridic
Se referă în principal la riscul ca un anumit contract să nu fie recunoscut de partea
contractantă şi, în consecinţă, obligaţiile contractuale să nu fie îndeplinite.
7. Riscul de reglementare
Se referă la posibilitatea ca reglementările privind piaţa financiară să sufere o schimbare
imprevizibilă. Astfel, anumite tipuri de tranzacţii pot deveni ilegale.
Se identifică 4 tipuri generale ale riscului:
1. Pericol iminent ( Sabia lui Damocles) -riscul este considerat o ameninţare care poate
lovi în orice moment. Există un sentiment de nesiguranţa în rândul subiectului uman [39, p. 56].
2. Cutia Pandorei
riscul este o ameninţare invizibilă la sănătatea şi bunăstarea oamenilor. Este un rău
permanent.
3. Balanţa Atenei: riscul este perceput ca posibilitatea unei pierderi financiare ca urmare a
deciziilor luate.
4. Mitul lui Hercule: riscul este dorit, căutat, asumat cu alte cuvinte exploatat în mod
activ.
Riscurile specifice evenimentelor extreme sunt greu de anticipat şi evaluat datorită
caracteristicilor specifice. Analiza acestora se face cu metode speciale, care se adaptează în
funcţie de caracteristicile şi mecanismele concrete ale evenimentelor analizate [36, p. 34].

9
Percepţia riscului – este un mod interesant de a vizualiza lucrurile, este perceptia
(cunoasterea) riscului de catre public, percepţia influenţată de către emoţii. Percepţia socială este
bazată pe date observate şi cunoştinţele pe care le avem despre un anumit grup de persoane.
Putem menţiona câteva imagini ale riscului care apar în percepţia publicului:
Pericolul iminent. -riscul este considerat drept ameninţare care poate acţiona în orice
moment având ca urmare un dezastru însă sursa de risc ne fiind reală.
Riscul invizibil - aici riscul reprezintă drept ameninţare invizibilă la sănătatea sau la
bunăstarea publicului. Efectele apar cu întirziere şi nu sânt de natura catastrofală. Publicul nu are
acces direct la informaţie. Iar credibilitatea sursei de informare aste crucială. Riscul este minim,
însă tendinţa de învinovaţire a celor implicaţi este puternică.
a) Raporturi costuri- beneficii.
Populaţia percepe riscul ca diferenţa dintre ceea ce câştigă şi ceea ce pierde. Percepţia
riscului este limitată la câştiguri şi pierderi financiare .
Putem ferm afirma că în astfel de situaţii functionează gândirea probabilistică.
b) Riscul voluntar.
În cadrul acestei imagini riscul este dorit şi exploatat în mod activ. Persoana are percepţia
că poate controla riscul cu ajutorul îndemnării.
Funcţiile riscului
 Funcţia inovaţională este realizată prin stimularea de a găsi noi soluţii de
rezolvare a unor situaţii/ probleme apărute în faţă antreprenorului.
 Funcţia reglatorie a riscului şi se manifestă sub două forme a riscului care se
manifestă sub două forme:
 Constructivă care reprezintă capacitatea antreprenorului de a merge la risc, dar având o
bază informaţional completă şi complexă. Obţinerea unor rezultate mai bune depinde
mult şi de faptul că hotărârea este înaintată de tot colectivul.
 Distructivă. în cadrul acestei funcţii riscul se manifestă ca un subiectivism în cazul lipsei
informaţionale, fără cercetarea factorilor interni şi externi de influenţă asupra activităţii
antreprenoriale
 Funcţia de apărare se manifestă prin ceea că pentru orice antreprenor riscul este o
stare normală / naturală. Ei au o reacţie adecvată atunci când adeverirea situaţiei de risc duce la
eşec.
Factori generali de risc
Fiecare din noi îşi poate expune opinia faţă de o situaţie sau alta,adică putem zice că ciţi
decidenţi sânt atitea păreri sânt. De aceea o listă completă cu cei mai importanţi factori generali
de risc, indiferent de afacere, nu se poate alcătui.
10
Totuşi am putea menţiona citeva elemente comune:
Factori de natură tehnologică care cuprinde :
 Dezvoltarea sistemelor software;
 Tehnicile de comunicare ( telefoane , calculator,..);
 Creşterea cunoştinţelor tehnologice la cumpărători( vedem ca populatie pe zi ce trece se
intereseaza de noi tehnologii de comunicare care le permite sa foloseasca noua tehnologie
pentru usurarea sau imbunatatirea nivelului de trai) [10, p. 41].
Factori de natură umană:
 Cunoştinţele (aici putem mentiona cunostintele din toate domeniile)
 Responsabilitatea( pe care isi asupa publicul cin infaptuieste ceva sau afirma ceva)
Factori ce vizează mediul:
 Nevoile mereu crescânde de protejare a mediului
 Cunoştinţele cumpărătorilor despre importanţa mediului
 Conştiinţa investitorilor
Factori de ordin autoritar:
 Legislaţia sănătăţii şi siguranţei populaţiei
 Influenţa campaniilor media
Factori politici:
 EU-Membrii şi restul Europei
 Diferenţele dintre partidele politice
 Diferenţa dintre politicile de guvernare a diferitelor state
Factori organizaţionali:
 Schimbările continue în structura organizaţiilor
 Răspunsul rapid la schimbare
Factori de ordin legal:
 Complianţa cu cele mai noi legi în vigoare
 Demonstrarea complianţei
 Balansarea diferitelor cerinţe pentru satisfacerea tuturor nevoilor
Factori economici:
 Schimbările de standard reflectate în puterea de cumpărare
 Moda, trenduri, preferinţe
 Legături între sport, media şi activităţi de relaxare

11
1.3. Procesul decizional în cadrul întreprinderii în condiţii de risc și incertitudine:
conţinut şi tipologie

Vorbind în cadrul paragrafului dat despre riscuri în procesul de luare a deciziilor, vom porni
de la faptul că la momentul actual, unii autori ai lucrărilor de specialitate [38, p. 67] sînt de
părerea că analiza noţiunii de decizie, în general, ne conduce la faptul că aceasta semnifică un
raport, care se realizează între înţelegere şi voinţă, ca elemente fundamentale.
a. Înţelegerea. A înţelege înseamnă a-şi face, a avea o idee clară şi exactă despre un lucru, a
pătrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe; a constata, a vedea, a observa, ne spune Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române. Ca element al deciziei, înţelegerea trebuie să se realizeze după
anumite proceduri, grupate în cadrul general al dezbaterilor sau al deliberării.
A delibera, ne spune acelaşi dicţionar, înseamnă a chibzui în comun şi a discuta asupra unei
hotărîri de luat sau a unei chestiuni de rezolvat. Deliberarea este acţiunea de a delibera şi
rezultatul ei şi cuprinde trei etape: 1) determinarea obiectului deciziei ce urmează a fi luată; 2)
analiza subiectului deliberării; 3) propuneri de măsuri[39, p. 56].
b. Voinţa. Oricît de profundă ar fi analiza şi clară opinia privind obiectivul urmărit sau
mijloacele necesare realizării acestuia, oamenii trebuie să se hotărască pentru a acţiona într-un
anumit sens. Această hotărîre exprimă expresia voinţei lor. Voinţa celor care decid este
determinată de înţelegere, care o disciplinează, o orientează şi o metodizează.
c. Contopirea celor două elemente. În vederea adoptării unei decizii fundamentale şi eficiente
se impune ca voinţa să ţină seama de realităţile măsurilor stabilite prin deliberare.
d. „Factorul timp" este foarte important pentru decizia administrativă în raport cu cele două
elemente ale sale - înţelegerea şi voinţa - precum şi cu cerinţele etapei în care oamenii trăiesc.
Pentru fiecare decizie există un timp oportun, momentul propice în care aceasta trebuie să fie
luată, adoptată sau emisă. Timpul este şi factorul care verifică temeiniciile şi justeţea unei
decizii. Importanţa operaţiilor decizionale este exprimată într-o manieră aforistică: "A conduce
înseamnă a decide". Această formulă evidenţiază că deciziile sînt elementul motor al conducerii
şi al exercitării funcţiilor de planificare, organizare şi control. Astfel, activitatea de conducere
înregistrează succese sau eşecuri în funcţie de modul în care se desfăşoară procesele decizionale.
În fiecare zi oamenii iau decizii pentru orientarea activităţilor lor personale, pe cînd
conducerea elaborează decizii, care direcţionează acţiunile colectivităţilor umane, unităţilor
economice şi sociale, acţiunile întregii societăţi. Metoda de bază în elaborarea deciziilor o puteţi
urmări în schema de mai jos:
În activitatea decizională a conducerii un rol important îi revine obiectului deciziei, apoi
urmează etapele propriu-zise şi anume:

12
a. Iniţiativa, care revine organelor întreprinderii, care, fie din informaţiile proprii, fie pe baza
sesizării diferitelor organe de stat, de autonomie locală sau ale cetăţenilor, găsesc oportună
intervenţia lor pentru rezolvarea anumitor probleme, aşteptîndu-se încuviinţarea declanşării
acţiunii lor de către organele puterii legiuitoare; între organele puterii legiuitoare şi organele
administraţiei publice trebuie să existe un flux informaţional, care să permită determinarea
acţiunilor atît la nivelul politic, cît şi la nivelul administraţiei publice [30, p.45].
b. Culegerea şi prelucrarea informaţiilor reprezintă activitatea care are cea mai mare pondere
în desfăşurarea etapei de pregătire a deciziei, etapă în care este necesar să se manifeste
discernămîntul pentru ca din materialul faptic să se deosebească elementele esenţiale,
fundamentale.
„Indivizii şi organizaţiile vor investi consecvent prea mult în informaţie... pentru că acţiunea
de căutare şi de folosire a informaţiei în decizii are o valoare simbolică importantă pentru ei şi
pentru societate [41, p. 56].
Deoarece legitimitatea este o proprietate necesară a deciziei eficace, consumul remarcabil de
informaţii este o strategie inteligentă pentru cei care iau deciziile. Strategia nu trebuie aleasă în
mod greoi. Ea va caracteriza procese care funcţionează." Sectorul public pare foarte abil în
utilizarea informaţiei ca un simbol al legitimităţii, continuă acelaşi autor... Deciziile care sînt
puternic informate au o mai mare legitimitate în interiorul organizaţiei şi, drept rezultat, pînă la
urmă se obţine mai uşor acceptarea organizaţională a deciziilor şi implementarea lor. Pentru că
factorii de decizie recunosc, în mod implicit, această utilitate a informaţiei, rezultă că factorii
decizionali mai buni vor investi mai mult în strîngerea de informaţii decît cei mai slabi, chiar
dacă informaţia nu are nici o legătură cu luarea deciziei în sine. Prin urmare, organizaţiile care au
un sistem de informare foarte elaborat şi un remarcabil consum de informaţii vor fi factori
decizionali mai eficienţi decît cele care nu procedează în acest mod. Organizaţiile care utilizează
informaţiile vor lua deciziile mult mai repede.
c. Selecţionarea (filtrarea şi sistematizarea) datelor. în acest sens, se stabileşte: a) care
probleme se selectează; b) dacă sînt posibilităţi de tratare distinctă; c) care sînt circumstanţele
problemei; d) ordinele de executare; e) dacă există elemente restrictive (disponibilităţi fixe, acte
normative în vigoare etc). Acestea pot fi considerate etape iniţiale în elaborarea deciziilor.
d. Analiza datelor şi informaţiilor. La această etapă, subiectul precedent trebuie să dea
răspuns la argumentarea selectivă de tip interogativ (să răspundă la întrebările: Pentru ce? Care?
Cînd? Unde? Cine? Ce? în acest mod, sînt studiate toate influenţele posibile asupra deciziei. La
această etapă sînt elaborate diferite variante ale deciziei.

13
e. Luarea deciziei este momentul-cheie privind analiza variantelor de decizie, a
manifestărilor voinţei celui care ia decizia. Decizia depinde de 3 forţe: lider (manager);
subordonaţi; situaţie.
Astfel, investigaţiile întreprinse au arătat că cele mai importante elemente constitutive ale
situţiei decizionale sunt: factorul de luare a deciziei sau decidentul; mediul ambiant decizional.
Factorul de luare a deciziei sau decidentul este reprezentat de un manager sau un
organism managerial care, în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor
circumscrise, adoptă decizia în situaţia respectivă. Mediul ambiant decizional constă în
ansamblul elementelor endogene şi exogene firmei, care alcătuiesc situaţia decizională,
caracterizată prin manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra
conţinutului şi rezultatelor deciziei manageriale [29, p. 56].
În procesul decizional, factorii primari ai deciziei intră în interdependenţe, care se reflectă în
caracteristicile situaţiilor decizionale pe care le generează. În principal pot exista trei situatii:
certitudine; incertitudine; risc.
Certitudinea este caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit
utilizînd modalitatea preconizată. Elementele implicate în situatia decizională sunt de tipul
variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluţia le poate fi anticipată cu
precizie. Incertitudinea apare atunci cand probabilitatea realizării obiectivului este mare dar
asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase. Asemenea situaţii implică un
numar mare de variabile, cu puţine excepţii controlabile, unele insuficient studiate, de unde şi
anticiparea aproximativă a evoluţiei lor [35, p. 78].
Riscul apare atunci cînd obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate apreciabilă a
realizării dar existînd o mare nesiguranţă în ceea ce priveşte modalităţile cele mai adecvate de
urmat. O parte apreciabilă dintre varibile sunt incontrolabile şi chiar evolutia unora dinte
variabilele controlabile este dificil de anticipat.
De altfel, este necessari să adăugăm că teoria riscurilor evidenţiază două categorii de riscuri
care influenţează decizia managerială şi anume: riscuri legate de structura comportamentală a
decidenţilor şi riscuri legate de punerea în practică a elementelor decizionale
Riscuri legate de structura comportamentală a decidenţilor. Asumarea unei decizii
manageriale în condiţii de risc din punct de vedere al structurii comportamentale a decidenţilor a
constituit obiectul de studiu al mai multor cercetători de prestigiu precum: H.A. Simon
(promotorul conceptului de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (promotorul teoriilor legate de
comportamentul organizaţional).
Printre cele mai întâlnite riscuri putem menţiona:

14
 absenţa luării deciziei sau de întârziere a comunicării deciziei adoptate - Apare atunci
când persoana implicată în actul decizional conştientizează uneori în mod excesiv importanţa
luării unei hotărâri, în acest sens amânând pe cât de mult posibil asumarea unei responsabilităţi.
Acest tip de comportament se explică din perspectiva sociologică şi psihologică, printr-un
complex de factori ce acţionează de mai multe ori sub forma unui mix. Dintre cei mai importanţi
astfel de factori menţionăm: insuficienta încredere în sine a persoanei ce îşi asumă decizia,
experienţă profesională redusă în domeniu, nivelul de exigenţe foarte crescut al evaluatorilor,
valori proprii sau motivaţii personale deosebite, obligativitatea justificării în mod sistematic a
deciziilor adoptate faţă de conducerea societăţii sau a organizaţiei [25, p. 100].
 analiza incompletă a situaţiilor decizionale - se manifestă cu precădere atunci când
elementele decizionale nu cunosc îndeajuns de bine detaliile problemei, au informaţii
insuficiente sau eronate sau nu au la dispoziţie timpul efectiv necesar efectuării unei analize
riguroase. În aceste situaţii, persoana decidentă nu poate avea la îndemână întreaga descriere a
situaţiei propuse, de cele mai multe ori adoptând decizii eronate sau parţiale cu un posibil impact
negativ în derularea ulterioară a proiectului.
 neconştientizarea consecinţelor deciziilor pentru fiecare obiectiv al proiectului - Se
cunoaşte faptul că deciziile sunt afectate de nivelul de incertitudine pe care l-ar presupune
abordarea acestora, fiind de cele mai multe ori luate în condiţii de neglijare a circumstanţelor pe
care acestea le-ar putea avea pentru fiecare dintre obiectivele proiectului. Spre exemplu,
întârzierea în realizarea unor pachete de lucru în cadrul unui proiect se datorează unei decizii
luate de către managerul de proiect de a disponibiliza o parte din personal.
 căutarea de soluţii la nivel local - acest tip de situaţie apare atunci când persoana
decidentă (managerul de proiect, responsabilul de pachet de lucru etc.) are tendinţa de a acţiona
în spiritul unei „logici locale” , fără a şine cont de consecinţele ce pot apărea în cadrul unor alte
direcţii implicate în cadrul proiectului sau la nivelul coerenţei cu strategia globală a instituţiei din
care acesta face parte. Astfel de situaţii sunt întâlnite de obicei în cadrul deciziilor luate de către
experţii tehnici, care consideră de obicei că soluţia găsită de către ei este optimă, minimizând pe
cât este posibil aspectele negative ale aplicării acesteia. Ceea ce rezultă de obicei în final în urma
abordării unei astfel de strategii este un amalgam de soluţii parţiale, care riscă să crească gradul
incoerenţei decizionale la nivel global al proiectului.
 lipsa de concentrare şi de căutare a consensului - În aceste situaţii majoritatea deciziilor
sunt luate în general în urma unor alegeri personale ale managerilor de proiect, fără a încerca
obţinerea unei convergenţe de idei cu toţi factorii decizionali. Acest tip de abordare a problemei
este aproape de stilul dictatorial în care o persoană decidentă acţionează fără a consulta voinţa
majorităţii, generând în rândul participanţilor la proiect un sentiment de frustrare, de ne adeziune
15
la deciziile adoptate, putând conduce la apariţia de situaţii tensionate, ce vor face mai dificilă
implementarea celor stabilite în practică.
 limitarea numărului de soluţii vizate - în general, majoritatea decidenţilor nu iau în calcul
toate scenariile posibile în derularea unei activităţi sau la nivelul global al întregului proiect.
Chiar dacă în cadrul acestei categorii de situaţii se ţine cont de convergenţa ideilor sau de
consens, se poate întâmpla ca judecata să fie realizată într-un mod prematur, sau sub presiunea
factorilor de timp sau de realizare a unor obiective, obţinându-se în final o soluţie care pare la
prima vedere satisfăcătoare.
 lipsa de solidaritate în raport cu deciziile adoptate - apare în general atunci când nu este
obţinut consensul sau convergenţa de opinii a majorităţii factorilor decidenţi în abordarea unor
probleme legate de derularea proiectului. De obicei reacţia factorilor de decizie ce nu au fost
consultanţi a priori în rezolvarea unor anumite probleme, este de dezacord sau chiar de
nerecunoaştere a celor adoptate. O astfel de categorie de situaţii în care există o lipsă de
solidaritate în raport cu deciziile adoptate va conduce aproape în mod inevitabil la eşuarea
implementării deciziilor unilaterale adoptate.
 conflictul de interese - se regăseşte preponderent în cadrul organizaţiilor în care
principalii factori de decizie au obiective sau orientări diferite, puncte de vedere incompatibile,
ceea ce conduce de cele mai multe ori, la apariţia unor stări şi situaţii tensionate în cadrul
proiectului [29, p. 107].
 punerea sub semnul întrebării în mod sistematic a deciziilor anterioare adoptate -
gestionarea unui proiect impune, de cele mai multe ori, adoptarea unor decizii succesive, mai
mult sau mai puţin legate între ele prin relaţii de cauzalitate, în funcţie de tipul pe care acestea îl
ocupă în cadrul proiectului. De aici poate apărea suspiciunea unor factori decizionali sau a
personalului implicat în derularea proiectului asupra validităţii unor decizii anterioare ce pot
permite, prin relaţiile de condiţionare cu alte decizii, posibilitatea de propagare în lanţ a unor
categorii de erori sistematice. O astfel de suspiciune asupra posibilelor greşeli anterioare este, în
anumite limite, firească şi chiar benefică procesului decizional. În faze acute însă poate apărea o
punere la îndoială a întregului algoritm decizional ce poate conduce în mod inevitabil la blocarea
proiectului, prin imposibilitatea implementării activităţilor.
 slaba implicare a conducerii - în rezolvarea tuturor problemelor de ordin decizional sau
în ceea ce priveşte politica de arbitraj. În astfel de situaţii pot fi persoane cu înalte
responsabilităţi în cadrul proiectului care neglijează sau amână luarea unor decizii, lăsând totul
spre rezolvare subordonaţilor. Gravitatea unor astfel de scenarii constă în faptul că în derularea
unui proiect apar diferite situaţii particulare, în care elementul decident nu poate fi decât
managerul de proiect, sau o persoană cu rang ierarhic superior în cadrul instituţiei sau
16
organizaţiei respective. Pentru evitarea unor astfel de situaţii se recomandă cultivarea unei culturi
a organizaţiei, în cadrul căreia se va pune accent pe descentralizare şi responsabilitate
decizională adecvată la toate nivelele de conducere.
Riscurile legate de punerea în practică a elementelor decizionale. Aceste riscuri sunt legate
în general de:
 absenţa standardizării proceselor în cadrul actului decizional şi a mecanismelor de luare a
deciziei - În general datorită absenţei documentaţiei sau a cadrului coerent care să poată oferi o
descriere precisă a succesiunii tuturor etapelor implicate în actul decizional, acesta va înregistra
diferite impedimente cu repercursiuni evidente în derularea ulterioară a proiectului. De obicei,
însăţi regulile de procedură decizională privind punerea în practică a unor activităţi nu sunt
întotdeauna clar definite. Totuşi, când acestea există, se omite adesea precizarea unei ierarhii
decizionale ce trebuie adoptate (decizii strategice, tactice, operaţionale etc.) precum şi
evidenţierea diferitelor nivele de responsabilitate solicitate [2, p. 45].
 segmentarea procesului decizional - este cunoscut faptul că procesul decizional răspunde
de cele mai multe ori unei logici secvenţiale ale diferitelor decizii ce trebuie adoptate, acest fapt
limitând în final posibilitatea de răspuns a decidentului. Folosirea mai multor secvenţe pentru
fiecare proces poate duce la o supraîncărcare cu informaţii a factorului decizional, care în acest
tip de situaţii cade pradă efectelor abordării mult prea în detaliu a unui scenariu.
 lipsa de coordonare între centrele decizionale - apare de obicei atunci când într-un proiect
există mai multe centre decizionale, în cadrul cărora sunt adoptate un număr important de
decizii, fără ca acestea să fi fost în mod a priori corelate. În astfel de situaţii lipsa de coordonare
duce la incoerenţă şi ineficacitate în implementarea deciziilor.
 numărul prea mare de nivele ierarhice - este frecvent întâlnit în cadrul organizaţiilor
supradimensionate sau a proiectelor care au fost laborios constituite din punct de vedere ierarhic.
Un astfel de sistem prezintă inerţie mare, datorită numeroaselor verigi ce trebuiesc implicate în
derularea efectivă a unei activităţi, ducând în general la întârzierea în cadrul termenelor limită
alocate iniţial.
 multitudinea de persoane implicate în procesul de luare a deciziei - sunt strâns legate de
organizaţiile supradimensionate prezentate în cadrul punctului precedent. Numărul foarte mare
de decidenţi la toate nivelele se comportă întocmai ca un lanţ de intermediari în derularea unui
proiect, fiind pusă în principiu nu numai problema eficienţei unui astfel de sistem, cât şi a
justificării costurilor relative la resursele utilizate într-un sistem supradimensionat.
 ambiguitatea asupra centrelor de decizie - apare datorită faptului că, în general, structurile
ierarhice din cadrul unui proiect sunt complexe (ceea ce reprezintă în fapt o multitudine de

17
decidenţi) şi prezintă o identificare clară şi riguroasă a rolului centrelor de decizie în procesul
decizional. De obicei, în cadrul unor astfel de structuri nu este precizat în mod concret nivelul de
responsabilitate, precum şi gradul de libertate lăsat la discreţia fiecărui responsabil de centru. În
astfel de situaţii, o multitudine de sarcini nu sunt precis direcţionate, ele fiind de multe ori
atribuite unor persoane fără atribuţii particulare în acest domeniu.
 inexistenţa structurilor sau a procedurilor de arbitraj - derularea unui proiect impune
datorită complexităţii sale crearea unor instanţe de arbitraj ce au drept principali participanţi
conducerea proiectului, membrii consorţiului, responsabilii de pachete de lucru sau activităţi,
pentru a facilita punerea în practică a deciziilor practicate [15, p. 56]. Existenţa unei astfel de
structuri de arbitraj permite reducerea probabilităţii de apariţie a conflictelor, precum şi
minimizarea riscurilor, lipsa lor conducând la îngreunarea implementării deciziilor şi implicit
blocarea întregului proiect. În cadrul unei organizaţii o astfel de structură există, însă este
denumită sub diferite forme: „comitet strategic”, „comitet director”, „comitet de pilotaj” etc.
 absenţa sau slaba capitalizare a know-how-ului [33, p. 100] - Înainte de adoptarea unei
decizii, toate persoanele cu putere decizională trebuie să-şi însuşească informaţiile şi
competenţele necesare derulării cu succes a activităţilor preconizate, deoarece know-how-ul este
un factor esenţial în toate procesele decizionale. Există anumite situaţii şi conjuncturi când
tehnicile de know-how nu pot fi receptate din cadrul organizaţiei, ele trebuind să se regăsească în
experienţa managerială a persoanelor responsabile. Absenţa sau slaba capitalizare a know-how-
ului va conduce în mod inevitabil către atribuirea unor decizii manageriale eronate.
 ineficienţa comunicării şi slabul schimb de informaţii - un aspect esenţial de luat în calcul
după luarea unei decizii îl constituie comunicarea acesteia către partenerii din cadrul
Consorţiului sau către responsabilii de pachete de lucru sau faze. Dacă fluxul informaţional nu
este corect canalizat, informaţiile nu pot ajunge în timp util la nivelul adecvat, în consecinţă
neputând fi realizate şi interceptate la parametrii stabiliţi iniţial. În cadrul unor astfel de sisteme
în care există un slab nivel de informare, mecanismele de punere în practică a diferitelor
activităţi nu permit schimbul de puncte de vedere, nepermiţând persoanelor minoritare să-şi facă
cunoscut punctul de vedere.
 ineficienţa sau lipsa disponibilităţii asupra unor informaţii complexe - de cele mai multe
ori, în cadrul organizaţiilor în care există un slab flux informaţional, deciziile manageriale nu
sunt urmate de instrucţiuni manageriale detaliate de punere a acestora în practică (când acestea
sunt în general de ordin tehnic), fiind incomplete, contradictorii sau imprecise. În aceste condiţii
decidenţii din eşaloanele ierarhice inferioare beneficiază de informaţii parţiale, incomplete sau
trunchiate, fiind în acest context necesară o analiză individuală asupra abordării acestora, precum
şi a modului de implementare a activităţilor ce decurg din respectivele directive.
18
 lipsa descentralizării în cadrul procesului decizional - poate conduce către aplicarea în
mod eronat a deciziilor adoptate tocmai datorită lipsei unui sistem flexibil şi coerent de
conducere, ceea ce în general va crea situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect, neînţelegeri
asupra executării ordinelor dispuse, sau eşuarea proiectului etc.

19
II. GESTIUNEA RISCULUI ÎN PERIOADA DE INCERTITUDINE ÎN
CADRUL ORGANIZAȚIILOR DIN ROMANIA ÎN CONDIȚII DE
GLOBALIZARE

2.1. Activitatea de gestiune a riscurilor în cadrul organizațiilor

Gestiunea riscurilor reprezintă totalitatea unor anumite metode, procedeeşi măsuri cu


ajutorul cărora se efectuează evidenţierea, evaluareaşi, în caz de necesitate, calculul influenţei
factorilor asupra riscului examinat cu scopul reducerii pierderiişi/sau majorării profitului
întreprinderii.
De menţionat că în literatura de specialitate există mai multe abordări în ceea ce priveşte
organizarea sistemului de gestiune a riscurilor în activitatea de antreprenoriat. Sistemul de
gestiune a riscurilor poate fi evidenţiat într-o structură aparte din cadrul sistemului de gestiune al
întreprinderii sau poate fi integrat în sistemul general de gestiune a activităţii întreprinderii. În
ultimul caz funcţiile de gestiune a riscurilor pot fi repartizate între diferite subdiviziuni ale
întreprinderii.
Activitatea de gestiune a riscurilor trebuie să fie confirmată prin documente de
reglementareşi de dispoziţie corespunzătoare, care determină în fiecare caz concret periodicitatea
examinării riscului, modul de reflectare, păstrareşi utilizare repetată a rezultatelor
monitoringuluişi analizei riscurilor, ordinea de înaintare conducerii întreprinderii a
recomandărilor de optimizare a riscurilorşi a controlului executării lor, deoarece una din
prevederile raportului conducerii, prezentat de către entitatea care întocmeşte rapoarte financiare
propriişi consolidate, se referă nemijlocit la includerea descrierii principalelor riscurişi
incertitudini cu care se confruntă entitatea şi grupul de entităţi [40, p. 89].
De regulă, gestionarea riscurilor la întreprindere trebuie să se efectueze în baza
următoarelor principii substanţiale:
•complexitatea:
•oportunitatea;
• continuitatea;
• funcţionarea;
•legitatea;
•raţionalitatea economică (criteriul „eficienţă – efort”).
Pentru obţinerea unor rezultate performante în acest domeniuşi optimizarea proceselor
riscante în activitatea întreprinderii este necesar să se efectueze studiul în două direcţii:

20
1) În direcţia sporirii eficienţei funcţionăriişi îndeplinirii obligaţiunilorşi sarcinilor, care
stau în faţa subsistemelor relativ independente ale întreprinderii (secţiile marketing, publicitate,
operaţiuni de transportşi vamale, coordonare a achiziţiilorşi vînzărilor, contabilitatea, planificare
– analiticăşi juridică);
2)În direcţia îndeplinirii de către fiecare secţie împreună cu managerul de risc, a funcţiilor
de gestiune a acelui risc care apare anume pe sectorul particular de lucru, a organizării legăturilor
mai strînse a fiecărei secţii cu sistemul managementului de risc al întreprinderii. Aceasta permite
a reacţiona mai operativ asupra influenţelor negative ale situaţiilor de riscşi a elabora în comun
metodele de neutralizare a lor.
Însuşi sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune efectuarea unuişir de acţiuni,
care influenţează în mod hotărîtor asupra riscului. Totalitatea acestor acţiuni poate fi diferită, dar
ele sunt interconexateşi îndeplinirea unei acţiuni deseori este imposibilă fără evidenţierea alteia.
În literatura de specialitate întîlnim diferite abordări cu privire la procesul de gestiune a
riscurilor [38, p. 67].
Din start menţionăm că multe algoritme, incluse în tabelul din anexa 4, au un mare
neajuns: lipsa ciclicităţii. În cazul dat, ciclicitatea se caracterizează prin repetarea etapelor
procesului desfăşurat, posibilitatea corectării acţiunilor efectuate, asigurarea unei funcţionări mai
eficiente a întregului proces de gestiune a riscurilor.
Dezvăluind conţinutul algoritmului de gestiune a riscurilor (vezi figura 2.1), noi am luat în
considerare neajunsul respectivşi am propus varianta organizării ciclicităţii acestuia.
În majoritatea cazurilor procesul de gestiune a riscurilor include următoarele acţiuni:
 formularea scopurilor de gestiune a riscurilor;
 identificarea riscurilor pe domenii de activitate
 acumulareaşi prelucrarea informaţiei necesare pentru evaluarea riscurilor;
 evaluarea riscurilor;
 alegerea metodelorşi tehnicilor de optimizare a riscurilor;
 aplicarea lor în practică;
 evaluarea rezultatelor gestiunii riscurilor.
Evaluare a riscurilor cea mai complicată etapă a sistemului de gestiune a riscurilor
întreprinderii
Evaluarea riscului este, probabil, cea mai complicată etapă a sistemului de gestiune a
riscurilor întreprinderii. Mai întîi de toate, această situaţie este condiţionată de faptul că nu este
posibilă existenţa unei metode universale de evaluare a riscurilor. Nu există nici certitudinea
referitor la metoda care trebuie utilizată la evaluarea unui sau altui risc. În fond, anume o

21
asemenea tratare a lucrurilor duce la lipsa reală a algoritmului evaluării anumitor tipuri de
riscuri.
În general, astăzi în Romania business-ul de producţie este unul dintre cele mai riscante.
Acest fapt confirmă încă o dată necesitatea evaluării riscurilor anume în acest domeniu.
Evaluarea riscului reprezintă determinarea cantitativă a gradului riscului, a caracteristicilor
lui, a cauzelor apariţieişi a posibilelor consecinţe survenite în urma influenţei lui asupra
rezultatelor activităţii întreprinderii.
În gestiunea riscurilor, pe lîngăfuncţia de evaluare, se poate recurge la următoarele funcţii:
Funcţia de diagnostic constă în evidenţierea detaliată în cadrul obiectului cercetat a cauzelorşi
factorilor devierii valorilor reale ale riscurilor de la valorile planificate ale indicatorilor. Funcţia
de optimizare constă în adoptarea deciziei în domeniul neutralizării riscurilor în funcţie de
rezultatele evaluării.
Evidenţierea riscului se poate efectua prin diferite metode: începînd cu analiza
probabilistică compusă a modelelor de cercetare a operaţiunilorşi finisînd cu presupunerile
intuitive. În prezent, întreprinzătorii moldoveni, de obicei, la administrarea riscurilor se bazează
pe intuiţie, pe autoritatea cuivaşi pe experienţa precedentă.
Evaluînd riscul, pe care este în stare să-l asume o întreprindere, întreprinzătorul, în primul
rînd, porneşte de la sfera de activitate, de la existenţa resurselor necesare pentru realizarea
programului de finanţare, a consecinţelor posibile survenite în urma riscului, tinde să ia în
considerare atitudinea partenerilor de business faţă de riscşi să-şi construiască acţiunile sale
astfel încît să contribuie în cel mai eficace mod la realizarea scopului de bază al întreprinderii
[35, p. 90].
Evaluarea riscurilor se efectuează cu ajutorul metodelor de evaluare. Metoda de evaluare a
riscului este o anumită tehnică, procedeu (sau o totalitate a lor), cu ajutorul căreia poate fi
efectuată evaluarea necesară a riscului.
De fapt, nu se poate determina cu exactitate numărul metodelor de evaluare a riscurilor,
deoarece nu se poate determina cu precizie numărul tipurilor de riscuri. Totuşi, va fi util să se
examineze metodele cele mai cunoscute în prezent (vezi figura 2.1). Alegerea metodelor pentru
analiză care sunt propuse în cadrul prezentei teze este, în primul rînd, condiţionată de răspîndirea
şi utilitatea lor.

22
Experţilor Economico- matematice

Metodele de bază de
evaluare a riscurilor Statistice
întreprinderii

Bazate pe analiza
Analogiilor economico-financiară

Fig. 2.1. Metodele de bază de evaluare a riscurilor întreprinderii [Elaborată de autor in


baza 35, p. 91]
Metoda experţilor face parte din metodele euristiceşi se utilizează în condiţiile evaluării
riscurilor de către experţi. În calitate de experţi pot fi analiştii cu experienţă, care, în baza
cunoştinţelor lor în domeniul dat, pot oferi aprecieri competente. Economistul evidenţiază trei
etape în procesul evaluării riscurilor prin intermediul experţilor [11, p. 56].
 La prima etapă se formează grupul experţilor.
 La etapa a doua se efectuează acumulareaşi generarea ideilor.
 La etapa a treia se efectuează analiza ideilor propuseşi selectarea celor mai esenţiale
idei după conţinut.
În unele cazuri metoda experţilor este destul de costisitoare.
Principalele tipuri de riscuri apărute în întreprinderii
Nu există o abordare identică a savanţilor economişti în ceea ce priveşte clasificarea
riscurilor, aceasta fiind o problemă suficient de complicată. Aceasta se confirmă prin faptul că
însăşi noţiunea „clasificarea riscurilor” s-a format concomitent cu apariţia noţiunii „risc”.
În principiu, este imposibil a întocmi o clasificare universală, detaliatăşi unică a riscurilor.
Cu toate acestea, va fi util să se examineze diferite abordări ale clasificării riscurilor propuse de
unşir de autori.
Una din primele clasificări a riscurilor a fost elaborată de J. M. Keyns. El a abordat această
problemă din partea subiectului, care desfăşoară activitatea de investiţie, evidenţiind trei tipuri
principale de risc [după 10, p.154]:
1. riscul antreprenorului – nesiguranţa obţinerii venitului aşteptat în urma investirii
anumitor surse;

23
2. riscul „împrumutătorului” – riscul nerambursării creditului, care include în sine
parţial riscul juridicşi riscul de credit (insuficienţa asigurării);
3. riscul schimbării valorii unităţii monetare – probabilitatea pierderii mijloacelor ca
rezultat al schimbării cursului unităţii monetare naţionale (risc de piaţă).
Concomitent, J. M. Keyns menţionează că riscurile indicate se află într-o strînsă îmbinare.
Astfel, debitorul, participînd la un proiect riscant, tinde să obţină o diferenţă cît se poate mai
mare între dobînda la creditşi nivelul rentabilităţii de realizare a acestui proiect, iar creditorul,
luînd în consideraţie riscul înalt, tinde, de asemenea, să maximizeze diferenţa dintre rata dobînzii
şi cota dobînzii sale. Ca rezultat, riscurile „se suprapun”, situaţie ce nu este întotdeauna
observată de către investitori. La rîndul său, I. Shumpeter propune să se clasifice riscurile în felul
următor [după 16, p.42]:
1. riscul legat de eşecul tehnic posibil al producţiei (inclusiv pierderile rezultate din
calamităţile naturale);
2. riscul legat de lipsa succesului în domeniul comerţului.
În viziunea economiştilor ungari T. Bocikai, D. Messen, riscul economic poate fi divizat în
risc legat de deciziile în domeniul activităţii cotidiene (riscul apariţiei pierderilor, riscul
acţiunilor greşite, riscul legat de manifestarea forţelor elementare ale naturii)şi risc legat de
deciziile în domeniul dezvoltării economice [după 9, p.67].
Clasificarea riscurilor poate fi ilustrată în felul următor:
1) Risc inflaţionist;
2) Risc financiar;
3) Risc operaţional [5, p.28].
Clasificările propuse de clasici, după părerea noastră, nu sunt nici pe departe depline,
deoarece în prezent nomenclatorul de riscuri este cu mult mai vast, mai mult decît atît, nu este
clar evidenţiată diferenţa dintre riscurile examinate.
Ca urmare, problema căutării unor criterii optime de clasificare a riscurilor se află
permanent în vizorul specialiştilor. Actualmente, în literatura de specialitate se abordează o
mulţime de sisteme variate de clasificare a riscurilor. Trebuie de menţionat că ele se deosebesc
destul de pronunţat atît unul de altul, cîtşi de modelele propuse de clasici [9, p. 59].
Astfel, putem propune următoarea clasificare a riscurilor:
 riscul de producţie legat de posibilitatea neîndeplinirii de către întreprindere a
obligaţiunilor contractuale sau a celor din acordul cu beneficiarul;

24
 riscul financiar (de credit) legat de posibilitatea neîndeplinirii de către întreprindere
a obligaţiunilor sale financiare faţă de investitori ca rezultat al utilizării creditului pentru
finanţarea activităţii acesteia;
 riscul de investiţie legat de devalorizarea posibilă a portofoliului de investiţii
financiare;
 riscul de piaţă legat de oscilaţia posibilă a ratelor dobînzii atît a valutei naţionale,
cît şi a cursului valutar.
Neajunsul clasificării respective, după părerea autorului, constă în faptul că activitatea
investiţională a întreprinderii este legată doar de portofoliul de investiţii, riscul de producţie fiind
redus la riscul de neexecutare de către întreprindere a obligaţiunilor sale contractuale. La rîndul
său, riscul financiar se reduce, de fapt, la riscul de credit, iar riscul de piaţă – numai la oscilaţiile
cursurilor unităţilor monetare.
Suficient de interesant se abordează problema clasificării riscurilor de catre autorii straini
[15, p.52]. Ei divizează toate riscurile în două grupe principale: riscuri aferente activităţii de
antreprenoriatşi riscuri ce nu aparţin acestei activităţi.
Ultimele, în cele mai dese cazuri, sunt legate de pericolul apariţiei prejudiciului sau a
pierderilor patrimoniuluişi a altor valori care nu sunt utilizate în scopuri de întreprinzător,
precumşi a pierderii sănătăţiişi a vieţii oamenilor în situaţii nelegate de activitatea de
antreprenoriat.
Riscurile aferente activităţii de antreprenoriat includ pericolul apariţiei unui prejudiciu, a
pierderii patrimoniuluişi a altor valori utilizate în scopurile obţinerii profitului, pericolul
cîştigului ratat, pierderi legate de sănătateşi de viaţă în procesul activităţii de antreprenoriat.
Deseori aceste riscuri sunt numite riscuri de producţie, economice sau,şi mai puţin exact,
comerciale.
La rîndul său, riscurile aferente activităţii de antreprenoriat se subdivizează în clase, în
funcţie de volumul de manifestare a lor:
 riscurile prejudiciilorşi pierderilor valorilor patrimoniale;
 riscurile prejudiciilorşi pierderilor valorilor nepatrimoniale;
 riscurile prejudiciului sănătăţiişi al vieţii persoanelor fizice;
 riscurile neobţinerii profitului în urma efectuării proiectelor antreprenoriale.
Economistii, însă, propun un sistem de riscuri cu mai multe niveluri, care se bazează pe
probabilitatea de a obţine rezultate pozitive, negativeşi nule în urma activităţii desfăşurate.
Clasificarea în cauză presupune posibilitatea subdivizării riscurilor în pure (nete, statice)şi

25
speculative (dinamice) [4, 27]. Aceeaşi poziţie este susţinutăşi de alţi savanţi. Aceşti autori
clasifică riscurile după apartenenţa la o ramură sau alta de activitate [8, p.59].
Savantul european completează această clasificare, introducînd noţiunea de risc
fundamental [12, p.59]. Riscul fundamental se deosebeşte atît de riscul net, cîtşi de riscul
speculativ prin caracterul său impersonal. În această categorie se includ, de altfel, riscurile cu
caracter naturalşi climatericşi unele riscuri financiare (valutar, inflaţionist etc.).
Modul de grupare a riscurilorşi criteriile folosite în acest scop diferă, de la un autor la altul,
în funcţie de propria perspectivă asupra analizei riscului: riscuri pure, riscuri de preţ şi de
dobîndă [6, p.25], riscuri directeşi riscuri virtuale, riscuri obiectiveşi riscuri subiective [4, p.55],
riscuri interne şi riscuri externe [5, p.34], riscuri locale şi riscuri globale, macro şi microriscuri
[7, p.50], riscuri deţară, riscuri de firmă, riscuri de proiect [6, p.73].
Deci, în majoritatea cazurilor criteriile alese nu permit a cuprinde toată multitudinea de
riscuri. Actualmente, în literatura de specialitate figurează unşir de riscuri de bază. Pornind de la
aceasta, sunt frecvente încercările de a clasifica „submulţimea” riscurilor, care intră în aceste
noţiuni generale. De exemplu, se propune clasificarea riscurilor operaţionale în cinci grupe de
bază [3, p.26]:
1) riscuri de partener (relationship risks);
2) riscuri legate de erorile umane (people risks);
3) riscuri tehnologice (tehnology risks);
4. riscuri legate de activele reale (physical risks);
5) alte riscuri externe (other external risks).
Apelînd la clasificările generale, se observă că majoritatea autorilor străini disting
următoarele riscuri:
- riscul operaţional (operational risk);
- riscul de piaţă (market risk);
- riscul de credit (credit risk).
O asemenea abordare este, de asemenea, susţinută de băncile mari din Occident [7, p.87],
de specialiştii Comitetului Basel [5, p.77], precumşi de elaboratorii sistemelor de analiză,
măsurare şi administrare a riscurilor [7, p.21].
Riscurile de bază cuprind încă cîteva variante întîlnite în consecutivitate diferită:
1. Riscul de afaceri (business risk);
•riscul lichidităţii (liquidity risk);
• riscul juridic (legal risk);
2. Riscul legat de organele administrative (de conducere) (regulatory risk).

26
Cu toate acestea, riscurile nominalizate se află într-o strînsă legătură influenţînd unul
asupra altuia.
Specificul elaborării clasificării occidentale a riscurilor constă în faptul că în acesteţări
există un sistem bancar stabil, precumşi pieţe dezvoltate: piaţa valutară şi piaţa valorilor
mobiliare. În acest context, majoritatea lucrărilor consacrate problemelor privind riscurile, sunt
strîns legate de instituţiile financiare, precumşi de organele care le reglementează.
Concomitent, considerăm că este necesar să prezentăm clasificarea riscurilor prevăzută de
Standardele Internaţionle de Raportare Financiară [5, p.28]. Unul din aceste standarde IAS 32
intitulat « Instrumente financiare : prezentareşi descriere » oferă informaţii cu privire la riscurile
financiare asociate tranzacţiilor cu instrumente financiare ale unei entităţi/firme, respectiv
evaluarea gradului de risc aferent acestora care poate fi sau nu recunoscut în situaţiile financiare
În acest context, sunt definite riscul de piaţă, riscul de credit, riscul de lichiditate (sau riscul
de finanţare), riscul ratei dobînzii fluxului de trezorerie, după cum urmează:
a) riscul de piaţă cuprinde trei tipuri de risc :
1. riscul valutar – riscul ca valoarea unui instrument să fluctueze din cauza variaţiilor
cursului de schimb valutar;
2. riscul ratei dobînzii – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze din cauza
modificării ratei dobînzii pe piaţă [8, p.14];
3. riscul de preţ – riscul ca valoarea unui instrument financiar să fluctueze ca rezultat al
modificării preţurilor pieţei, chiar dacă aceste modificări sunt cauzate de factori specifici
instrumentului individual sau emitentului acestuia sau de factori care afectează toate
instrumentele tranzacţionate pe piaţă.
Termenul « risc de piaţă » încorporează nu numai potenţialul de pierdere, cişi pe cel de
cîştig;
b) riscul de credit – riscul ca una dintre părţile instrumentului financiar să nu execute
obligaţia asumată, cauzînd celeilalte părţi o pierdere financiară;
c) riscul de lichiditate (sau riscul de finanţare) – riscul ca o entitate să întîlnească dificultăţi
în procurarea mijloacelor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor
financiare. Riscul de lichiditate poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ
financiar la o valoare apropiată de valoarea sa justă;
j) riscul ratei dobînzii – riscul ca viitoarele fluxuri de trezorerie ale unui instrument
financiar să fluctueze din cauza modificării ratelor dobînzii de piaţă. De exemplu, în cazul unui
instrument de împrumut cu rată variabilă, astfel de fluctuaţii constau în modificarea ratei

27
dobînzii efective a instrumentului financiar, de obicei, fără o schimbare corespondentă a valorii
sale juste.
Delimitările pe care le întîlnim în literatura de specialitate arată o dată în plus că încercarea
de clasificare a riscurilor este o iniţiativă sensibilă. Deci, este evident că nu există o clasificare
unică a riscurilor. Astfel în cît, există mai mult de 40 de criterii diverse de clasificare a riscurilor
şi mai mult de 220 tipuri de riscuri [13, p.73]. Acestea pot fi efectuate în funcţie de influenţa
deciziilor asupra activităţii, sfera de activitate, cauza apariţiei, nivelul justificat de adoptare a
deciziei, nivelul influenţei deciziei, timpul apariţiei, capacitatea de previziune, corespunderea cu
mărimile admisibile etc.
În continuare vom face o încercare proprie de clasificare a riscurilor, focalizîndu-ne atenţia
asupra unui risc aparent mai restrîns sub aspectul delimitării componentelor sale şi anume riscul
unei întreprinderi. La prima vedere, această direcţionare ar putea să pară încurajatoare pentru
autor, pentru că se poate bănui o reducere a arealului spre care trebuie să ne concentrăm
eforturile. Esenţială pentru formularea unei clasificări a riscurilor este ideea de agregare a
acestora la nivel de întreprindere. Vom menţiona că corectitudinea cuantificării unei mărimi
agregate este destul de problematică. Descriereaşi ordonarea componentelor care vor fi urmărite
este mai mult decît necesară, astfel încît vom recurge la delimitarea lor în funcţie de consecinţele
asupra activităţii agenţilor economici. În acest scop vom delimita riscul fundamental vizînd
activitatea curentă a întreprinderii sau riscul economicşi riscul de natură financiară, care apare
din finanţarea prin împrumut. Perspectiva elaborării modelului de agregare conduce la
delimitarea cît mai strictă a acestor două categorii de riscuri.
I. Riscul economic care reflectă sensibilitatea rezultatului economic la variaţia nivelului
activităţii de bază desfăşurate de întreprindere.
În funcţie de natura factorilor care contribuie la generarea anumitor tipuri de risc, riscul
economic poate fi clasificat astfel :
1. riscul legat de programul de producţieşi de comercializare;
2. riscul legat de asigurareaşi utilizarea resurselor umane;
3. riscul legat de asigurareaşi utilizarea mijloacelor fixe, inclusiv a părţii active;
4. riscul legat de aprovizionarea, asigurareaşi utilizarea resurselor materiale.
II. Riscul financiar care reflectă sensibilitatea rezultatului la modificarea condiţiilor de
finanţare
a activităţii întreprinderii (modul de clasificare a acestuia este prezentat în anexa 2).
În mod normal am putea continua cu prezentarea riscului de faliment, respectiv de
insolvabilitate, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor la scadenţă. Apariţia

28
şi manifestarea riscului de insolvabilitate este strîns legată de manifestarea celorlalte riscuri
descrise anterior, fiind în fapt efectul acţiunii acestoraşi care se încadrează, pe de o parte, în
categoria riscului financiar, dar care poate fi inclusşi ca efect direct al riscului economic, pentru
că acesta din urmă poate fi tratat ca neacoperire a cheltuielilor cu veniturile obţinuteşi, în funcţie
de severitatea decalajului dintre cele două mărimi, falimentul poate fi iminent.
Din cele menţionate mai sus se pot formula careva concluzii,şi anume:
1. Numărul tipurilor de riscuri este cu atît mai mare, cu cît este mai complicată structura
organizatorică a întreprinderii examinate, cu cît sunt mai multe legături diverse cu mediul extern
controlat (furnizorii, consumatorii, investitorii)şi cu cît este mai nefavorabilă situaţia mediului
extern necontrolat (situaţia social – politică, politica fiscală, starea pieţei de muncă).
2. Majoritatea clasificărilor riscurilor sunt destul de complicateşi incomode în utilizare.
3. Prin unaşi aceeaşi denumire a riscului se pot subînţelege diferite tipuri ale acestuia atît
din punct de vedere al conţinutului, cît şi din perspectiva amplasării pe scara ierarhicăa
clasificării. Astfel, pentru a înţelege despre care risc este vorba, trebuie enumerat tot lanţul scării
ierarhice a clasificărilor în care este amplasat riscul în cauză sau numit riscul, din care el face
parte, ca fiind o verigă componentă a clasificării utilizate.
Probabil, este mai raţional a nu atribui riscurile unei anumite întreprinderi la o oarecare
clasificare generalizată, ci a determina înseşi criteriile de clasificare, conform cărora se va putea
întocmiclasificatorul deschis al riscurilor pentru o întreprindere concretă. Gradul de minuţiozitate
al clasificăriişi de detaliere a factorilor de grup ai riscului depinde de scopurileşi sarcinile
generale ale clasificării riscurilor întreprinderii. Pentru a-l menţine actual în permanenţă, acest
clasificator trebuie să fie periodic analizat, schimbatşi completat.
Din cele menţionate mai sus se poate conchide că a întocmi clasificarea integrală a
riscurilor este foarte complicat din cauza numărului lor mare, dar totodată esteşi iraţional,
deoarece ea va fi enormă şi incomodă pentru utilizare în activitatea practică. Din aceste
considerente, noi ne-am limitat la un clasificator deschis al riscurilor, care permite a determina
locul riscului analizat faţă de alte tipuri de risc.
În clasificarea sus-menţionată fiecare risc este compus, adică el poate fi subdivizat într-un
şir de riscuri mai simple, care, la rîndul lor, pot fi compuse. Pentru a denumi un risc sau altul,
este necesar a-l caracteriza în conformitate cu fiecare criteriu al clasificatorului de riscuri.
În calitate de exemplu se poate examina un risc compus al întreprinderii “ risc
microeconomic, dinamic, colectiv, pe termen lung, critic, neasigurat, economic, informaţia este
accesibilă în limite, subiectivşi evaluat parţial.

29
În acest exemplu în clasificarea riscului au fost omise astfel de criterii ale clasificatorului
deschis cum sunt: „după originea factorului care-l genereaz㔺i „în funcţie de etapa soluţionării
problemei”. În aşa mod, specificăm, că nouă nu ne este cunoscută naturaşi cauza factorului ce
generează riscul,şi nici etapa la care va fi soluţionată problema. Astfel, este necesar, mai întîi, să
se determine modul de apariţie a riscului, iar apoi să se precedeze la examinarea factorilor
concreţi ce îl influenţeazăşi la evidenţierea modului de soluţionare a problemei.
După părerea noastră, clasificatorul propus al riscurilor permite a descrie cu maximă
exactitate riscul examinatşi dă posibilitatea de a concentra atenţia specialistului asupra acelor
criterii ale clasificatorului de riscuri, care au fost omise, ceea ce este foarte important, deoarece
iecare criteriu omis indică despre insuficienţa de informaţieşi imposibilitatea efectuării unei
analize completeşi exacte a riscului examinat.
În ansamblu, analiza unor abordări cu privire la clasificarea riscurilor întreprinderii, ne-a
permis să realizăm următoarele:
1. să examinăm cele mai reuşite abordări cu privire la clasificarea riscurilor atît în
viziunea savanţilor clasici, cîtşi în viziunea autorilor contemporani;
2. să elaborăm varianta unei abordări proprii cu privire la clasificarea generalizată
(agregativă) a riscurilor întreprinderii;
3. să evidenţiem conţinutul criteriilor de clasificare a riscurilor de antreprenorşi să
prelucrăm în baza lor clasificatorul deschis al riscurilor în scopul sistematizăriişi evaluării
calitative a riscurilor pentru o întreprindere concretă

2.2. Direcţii de prevenire a riscurilor în perioada de incertitudine, probabilitate și


hazard

Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice,strategiile de


prevenire şi combatere sunt în general aceleaşi dar cu eficacitate diferită. Deexemplu în etapa de
construcţie organizarea reacţiei prompte la risc este principalulremediu de prevenire a efectelor
nefaste.
Reducerea riscurilor în etapa de pregătire presupune acţiuni de pregătire şicoordonare a
viitoarelor activităţi, în ipoteza că sunt dezavantajate de şansă şi ca atarefundamentarea lor se va
face pe baza unor scenarii alternative. Limitarea riscului încă dinfaza de elaborare are la bază
două direcţii principale de acţiuni: îmbunătăţirea informării şiexternalizarea riscului.Pentru
aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi bani, şi nu există certitudineaeliminării complete
a riscului.

30
De aceea este bine să se facă un compromis între o bunădominare previzionară a riscului
şi o bună organizare a reacţiei la apariţia efectelor nefastea riscului.
Îmbunătăţirea informării este o problemă serioasă deoarece, în majoritateacazurilor
investitorul/coordonatorul nu va dispune de toată informaţia necesară. Calitateavolumului şi
pertinenţa informaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se îmbunătăţesc pe măsura
avansării lucrărilor. De aceea activitatea investiţională este un proces bazat peipoteze de lucru,
mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea dea determina expunerea la
riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului de informare acoordonatorilor. Dar această
preocupare este dorită pe tot parcursul implementării, înspecial atunci când se pregăteşte
dosarele tehnice necesare luării unor decizii importante
Este posibil ca să apară activităţi de căutare de noi informaţii ceea ce ar conduce
lamodificarea structurii investiţiei.Îmbunătăţirea nivelului de informare se poate realiza prin:
descompunereaactivităţilor în lucrări elementare, extinderea consultării chiar la nivele
inferioare,rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dări de seamă scrise la reuniuni
care săimplice mai profund toţi participanţii implicaţi, ect.
Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printr-o clarădefinire a
riscurilor pe care şi le asumă investitorul şi a celor care se pot transfera altor participanţi;
furnizori, subcontractori, proiectanţi ect. Cu aceştia trebuie să se stabileascăreguli precise astfel
răspunderea poate fi diluată iar asigurarea de risc iluzorie. De obiceianumite lucruri se execută
de către terţi pe bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini,
unde sunt net definite specificaţii privind calitatea,costul, termenele de execuţie coerente din
punct de vedere tehnic şi economic.De reţinut că investitorul are anumite obligaţii; punerea la
dispoziţia executanţilor aspecificaţiilor de lucru, a produselor, eliberarea resurselor, ect. care
dacă nu suntrespectate sau este exonerat prin cauze contractuale, asigurarea în faţa riscurilor
esteincertă existând condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea. Daci, nu este suficientsă
apelezi la parteneri de înalt profesionalism, ci trebuie ca toţi contractanţii să-şi respecteobligaţiile
contractuale.
Organizarea reacţiei la risc
– înseamnă capacitatea investitorului de a modificarapid definiţia activităţii investiţionale,
pentru a ţine cont de noile informaţii care pot să pună în discuţie ipotezele de lucru ce au stat la
baza programării curente. Aceste ipotezevizează resursele disponibile, volumul lucrărilor,
legăturile dintre acestea, termenul deexecuţie. Modificările pot duce la întârzieri fără consecinţe
semnificative, în special dacănu vizează activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna
execuţie a întregii activităţiinvestiţionale. De aceea trebuie organizată reacţia promptă prin

31
Implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prin excepţie ainformaţiilor, ect.
care să asigure o identificare rapidă a riscurilor.- Implementarea mijloacelor, procedurilor de
reducere a riscurilor
Reacţia prin modificări în definiţia activităţii investiţionale. Activitateainvestiţională poate
fi modificată sub presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţii disponibile.
Responsabilii de investiţie pot aduce modificări corective pentru ada un răspuns satisfăcător mai
puţin problemelor ce se anticipează cât şi problemelor neaşteptate.
Reacţia prin modificarea activităţii investiţionale poate fi
: anticipativă (la rece) dauadaptive (la cald), deşi aceasta împărţire este oarecum arbitrară
deoarece anticipările decele mai multe ori conduc la adaptare.Reacţia prin anticipare are în
vedere că anumite lucruri îndepărtate pot fi influenţatecu ocazia execuţiei unor lucrări mai
recente. Noile informaţii disponibile pot pune îndiscuţie alegerea de noi condiţii ceea ce ar
conduce la o nouă programare a lucrărilor viitoare.
Pe de altă parte, programarea activităţii investiţionale se bazează pe anumiteipoteze de
disponibilitate a resurselor, a echipamentelor. Şeful de proiect are interessă asigure periodic
prezervarea acestora, mai ales că privit pe perioade mai lungiacestea pot fi împărţite între diferite
proiecte. Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie previzională, deoarece
faţa de momentul prezervării ladata când trebuie utilizate şi disponibilităţile şi nevoile pot fi
diferite.Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile decizii numai au
coerenţă vis-a-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai marelatitudine în alegerea
răspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute.Reacţie prin adaptare în funcţie de abaterile
constatate înseamnă reajustareaobiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul datelor este
acceptat de toţi factorii;- datele jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea duratei
finale,- nivelele de calitate admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate prin caietul desarcini,
dar numai dacă sunt acceptate de client,- costul investiţiei poate fi revizuit în sensul
creşterii.Dacă revizuirea de obiective va conduce la eşec este de preferat să semodifice
specificaţiile activităţii investiţionale.
Acţiunea asupra specificaţiilor presupune modificări în lista de lucrări, a legăturilor dintre
ele, a conţinutului lucrărilor, suprapunerea mai multor lucrări critice permite reducerea
întârzierilor,dar implică cel mai adesea ca lucrările-amonte să genereze informaţii
pertinente,eliminarea unor lucrări ”accesorii” în măsura în care nu pun în cauză
finalitateainvestiţiei, adăugarea anumitor lucrări suplimentare dacă astfel se asigură o mai bună
administrare a riscurilor majore identificate pe parcursul execuţiei, schimbareaconţinutului unor
lucrări de regulă se abandonează un procedeu, o tehnologie nouăîn favoarea uneia cunoscute.

32
Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse suplimentare pentru a se
respecta obiectivele de termen, cost sau calitate: resurse interne (oresuplimentare, munca în zile
nelucrătoare legal, personal suplimentar de la alteservicii sau proiecte etc), sau resurse externe
(în măsura competenţelor primite se poate apela la subcontractări, interimari etc).
Reactivitate organizaţională
- pentru a face faţă riscului nu este suficient săse pună la punct proceduri de identificare şi
limitare ci, în egală măsură trebuie luatemăsuri de adaptare a sistemului pentru a face faţă unor
intervenţii rapide. Puterea dereacţii se bazează pe următoarele:
Formarea unor competenţe colective în materie de gestiune a riscului prinimplementarea
de programe de formare a unei culturi comune (vocabular, principiimetodologice, documente
standard, sisteme informatice etc) şi o bună capitalizare acunoştinţelor (savoir faire – know
how).
Implementarea unei adevărate structuri de gestiune a activităţii investiţionalecare să
dispună de un grad de autonomie şi o libertate de decizie, ceea ce ar permitedetectarea rapidă a
problemelor şi rezolvarea lor corectă fără a fi nevoie de arbitrajulnivelelor ierarhice superioare,
detecţia şi urmărirea riscurilor face obiectul unor proceduri particulare.
Implementarea unor procedee fiabile de circulaţie rapidă a informaţiilor princombinarea
reţelelor clasice; ascendente, descendente, transversale şi folosirea demijloace informatice
performante. Aceste informaţii pot fi brute sau prelucrate în
optica diagnosticului sub formă de tablou de bord, punând problema alegeriiindicatorilor
cei mai pertinenţi şi a modului de interpretare a lor.
Implementarea unei dinamici de grup prin incitaţii diverse care să întăreascăcoeziunea
grupului, astfel ca interesul fiecăruia să coincidă cu interesul grupului, iar acesta să corespundă
interesului general al întreprinderii.

33
III. MODALITĂȚI DE EVALUARE A RISCURILOR COMPANIEI
„BIOKARPET” S.A. ȘI METODE DE GESTIUNE

3.1. Analiza şi evaluarea riscurilor companiei „BIOKARPET” S.A.

Analiza şi evaluarea riscului economicşi a factorilor ce îl determină se efectuează în baza


analizei de variabilitate a profitului. Acest studiu se sprijină, în principal, pe noţiunea delevier
operaţional.
Analiza efectului de levier operaţional are ca obiectiv evaluarea sensibilităţii rezultatului
financiar la variaţia nivelului activităţii de bază desfăşurate de întreprindere. Această sensibilitate
este condiţionată de structura consumurilorşi cheltuielilor variabileşi constante (fixe).
După natura activităţiişi poziţia întreprinderii în mediul economic, rezultatele obţinute sunt
mai mult sau mai puţin influenţate de o serie de evenimente pur economice, precumşi
economico-sociale: majorarea preţului la resursele energetice, creşterea cheltuielilor pentru
întreţinerea forţei de muncă, sporirea concurenţei, inovaţia tehnologică etc. Gradul de
sensibilitate a rezultatelor obţinute face ca fiecare întreprindere să fie privită prin prisma unei
investiţii mai mult sau mai puţin riscante.
De regulă, riscul depinde nu numai de factori generali (preţul de vînzare, costul vînzărilor,
veniturile din vînzări etc.), cişi de structura consumurilorşi a cheltuielilor efectuate, în
concordanţă cu volumul vînzărilor. În acest context, în teoria economică s-a impus analiza cost –
volum – profit, numită ş i analiza pragului de rentabilitate, ca o modalitate operaţională ş i
eficientă de analiză a riscului.
Deci, pragul de rentabilitate reprezintă punctul de plecare în analiza “sensibilităţii”
rezultatelor întreprinderii la variaţiile volumului vînzărilor, deoarece el face posibilă
determinarea acelui volum de vînzări în corelare cu o astfel de marjă de contribuţie totală care ar
acoperi consumurileşi cheltuielile constante (fixe). Concomitent, el permite calculul direct al
profitului aşteptat ce coincide cu marja de contribuţie care depăşeşte pragul de rentabilitate [5,
p.53].
Pentru folosirea informaţiei în analiza cost-volum-profit,şi respectiv în analiza riscului
economic, este necesar a lua în considerare uneleipoteze adaptate la normeleşi cerinţele SNC din
Romania, în baza cărora se întocmeşte această informaţie. Dacă a c e st eipoteze n u se respectă,
există posibilitatea apariţiei unor greşeli semnificativeşi formularea unor concluzii eronate în
urma analizei respective.
Conţinutul acestoripoteze poate fi redat astfel:

34
 volumul producţiei fabricate este acel factor semnificativ ce provoacă atît modificarea
consumurilorşi cheltuielilor întreprinderii, cîtşi volumul vînzărilor [11, p.74]. Totodată, influenţa
altor factori, cum ar fi: productivitatea muncii, structuraşi sortimentul produselor vîndute, nivelul
preţurilor, tehnologiile folosite [11, p.15];
 în unităţi naturale analiza se efectuează doar pentru un produs sau pentru o gamă de
produse considerată drept referinţă. Aceeaşi analiză, efectuată în unităţi valorice, exclude această
restricţie;
 consumurile şi cheltuielile pot fi totalmente divizate în convenţional-variabileşi
convenţional-constante, în funcţie de modificarea volumului producţiei [10, p.11]. Totodată,
există unele dificultăţi atît privind corectitudineaşi plenitudinea grupării consumurilorşi
cheltuielilor în variabileşi constante, cîtşi privind alegerea metodei de repartizare a
consumurilorşi cheltuielilor constante. Unele propuneri de soluţionare a problemelor respective
sunt prezentate mai jos;
 analiza se efectuează doar pe termen scurt. Trebuie de luat în considerare faptul că doar
pe o perioada scurtă de timp (nu mai mare de un an) consumurileşi cheltuielile fixe nu se
modifică sau se modifică neesenţial [3, p.10], şi alţi factori, exceptînd volumul producţiei, nu
influenţează volumul vînzărilor.
 în procesul analizei sunt utilizate noţiunile: a) „rezultatul net din activitatea
operaţională”, care reprezintă rezultatul din activitatea operaţională obţinut după calculul
dobînzilor, diminuat cu cheltuielile privind impozitul pe venit aferente activităţii operaţionale;
 „rezultatul din ativitatea operaţională pînă la calculul dobînzilor” este rezultatul din
ativitatea operaţională însumat cu valoarea cheltuielilor aferente plăţii dobînzilor pentru crediteşi
împrumuturi. Astfel, rezultatele din alte tipuri de activităţi se omit, deoarece ele nu au o legătură
directă cu indicatorii examinaţi care reflectă rezultatele activităţii de bază ale întreprinderii. În
cazul în care valoarea celorlalte rezultate financiare este semnificativă, analiza trebuie lărgită
prin efectuarea unor calcule suplimentare aferente determinării profitului final în conformitate cu
prevederile SNC [3, p.25]. Referitor la acest fapt nu apar probleme, doar încă o dată se
demonstrează existenţa unei game largi de profiturişi permanent trebuie să se precizeze despre
care profit este vorba;
 rezultatul din activitatea operaţională se determină prin utilizarea metodei marjei de
contribuţie sau a metodei costurilor variabile. În acest caz volumul producţiei fabricate este egal
cu volumul producţiei vînduteşi valoarea altor venituri operaţionale se omite [8, p.140]. Totuşi,
trebuie de menţionat faptul că atunci cînd valoarea altor venituri operaţionale ocupă o pondere

35
semnificativă în rezultatul operaţionalşi constituie o sursă constantă de venit pentru
întreprindere, ea poate fi adăugată la suma veniturilor din vînzări.
Deci, analiza cost-volum-profitşi respectiv analiza riscului economic al unei întreprinderi
necesită obţinerea permanentă a informaţiei operative nu numai cu caracter extern, cişi cu
caracter intern – informaţia aferentă consumurilor de producţieşi cheltuielilor perioadei. Această
informaţie se bazează pe sistemul contabilităţii de gestiune a consumurilorşi cheltuielilor, care
trebuie să fie oportună, deplină, să asigure o reflectare veridică a consumurilor de producţieşi a
cheltuielilor perioadei. În afară de aceasta, ea reflectă costul efectiv de producţie al unor tipuri
aparteşi al întregii producţii, acordă structurilor de gestiune informaţia necesară pentru
conducerea proceselor de producţieşi luarea deciziilor, efectuează controlul utilizării
economiceşi raţionale a resurselor materiale, de muncă ş i financiare.
În practica economică problema respectivă este soluţionată prin aplicarea metodei „direct -
costing”. Metoda „direct - costing” permite conducerii să delimiteze clar consumurile şi
cheltuielile care variază direct cu volumul producţieişi consumurileşi cheltuielile care se menţin
la un nivel constant, indiferent de acest volum.
Relaţiile de bază folosite în metoda „direct - costing” sunt următoarele:
Venituri din vînzări – Consumurişi cheltuieli variabile = Marja de contribuţie.
Marja de contribuţie – Consumurişi cheltuieli constante = Profit (sau pierdere) operaţional.
Metoda „direct - costing” oferă posibilitatea să se cunoască dacă volumul vînzărilor este
suficient pentru a acoperi consumurileşi cheltuielile constante.
Totuşi, aplicarea metodei nominalizate la întreprinderile de producţie autohtone se
complică atît de dificultăţile privind corectitudineaşi plenitudinea grupării consumurilorşi
cheltuielilor în variabileşi constante, cîtşi de dificultăţile repartizării consumurilor constante pe
produse concrete.
Divizarea consumurilor şi cheltuielilor în constante şi variabile este convenţională,
deoarece consumurile şi cheltuielile pot fi convenţional-constante sau convenţional-variabile. Cu
toate acestea, avantajele metodei „direct-costing” de multe ori acoperă neajunsurile caracterului
convenţional al divizării consumurilorşi cheltuielilor.
În literatura de specialitate pentru corectitudinea grupării consumurilor şi cheltuielilor în
constanteşi variabile sunt propuse unşir de metode, cum ar fi [9, p. 98]: metoda normării
tehnologice; metoda clasificării contabile; metoda analitică; metoda grafică; metoda statistică cu
aplicarea coeficientului de corelare; metoda punctului minimşi maxim al volumului de producţie
pe parcursul perioadei examinate etc.

36
Fiecare întreprindere are dreptul să elaboreze propria nomenclatură a consumurilor
constanteşi variabile, utilizînd una din metodele enumerate mai sus. Majoritatea întreprinderilor
de producţie autohtone divizează consumurileşi cheltuielile în variabileşi constante, utilizînd
metoda clasificării contabile (în cazurile cînd se cunosc înregistrările prealabile despre
consumurileşi cheltuielile supuse grupăriişi aceste consumurişi cheltuieli nu îşi modifică
comportamentul) sau metoda analitică (contabilul singur determină apartenenţa consumurilor şi
cheltuielilor la cele variabile sau constante). Totuşi, aceste metode se consideră a fi destul de
subiective. De aceea, susţinînd părerea mai multor savanţi autohtoni considerăm că metoda
statistică cu aplicarea coeficientului de corelare, analizată integral în multe teze de doctor la
specialitatea „contabilitate”, care determină, cum corelează fiecare articol de consumurişi
cheltuieli cu volumul de producţie, este metoda ce poate fi utilizată cu succes. Această metodă la
divizarea consumurilorşi cheltuielilor în constanteşi variabile oferă posibilitatea obţinerii
informaţiei necesare în vederea organizării metodei „direct-costing” în scopul luării deciziilor
manageriale.
Concomitent, întreprinderile de producţie autohtone se confruntă cu probleme legate de
repartizarea consumurilorşi cheltuielilor constante asupra diferitelor categorii de produse
fabricate. În majoritatea cazurilor această repartizare se efectuează în mod arbitrar.
Astfel, o importanţă semnificativă la analiză o are corectitudinea repartizării consumurilor
şi cheltuielilor constante între tipurile producţiei fabricate. În opiniile unor autori, cea mai
răspîndită şi exactămetodă de repartizare a consumurilor şi cheltuielilor constante este
repartizarea lor în proporţie cu cota produsului concret, care o deţine în vînzările totale. Însă,
după părerea noastră, această metodă nu reflectă dependenţa între nivelul marjei de contribuţie a
produsului concretşi consumurileşi cheltuielile constante. Astfel, susţinînd opinia savantului N.
Prodan [8, p.39], considerăm oportună aplicarea metodei de repartizare a consumurilor şi
cheltuielilor constante între tipurile producţiei fabricate în proporţie cu rata marjei de contribuţie
care, în opinia noastră, reflectă dependenţa între nivelul marjei de contribuţie al produsului
concretşi consumurileşi cheltuielile constante, deoarece însăşi marja de contribuţie este formată
din consumurişi cheltuieli constanteşi profit. Mai mult decît atît, doar această metodă permite
calcularea pragului de rentabilitateşi, respectiv, a nivelului riscului economic pentru un produs
concret într-un mod mai rapid.
Analiza corelaţiei cost – volum – profit evidenţiazăsituaţia în care, odatădepăşit pragul de
rentabilitate, rezultatul obţinut din activitatea operaţională pînă la calculul dobînzilor variază în
măsură mai mult decît proporţională în raport cu variaţia volumului vînzărilor. Sensibilitatea
rezultatului din activitatea operaţională pînă la calculul dobînzilor la o diminuare a volumului

37
vînzărilor este mai mult sau mai puţin pronunţată în funcţie de particularităţile activităţii
întreprinderii. Acest fenomen este exprimat prin elasticitatea rezultatului din activitatea
operaţională pînă la calculul dobînzilor în raport cu volumul vînzărilor, coeficientul de levier
operaţional (CLO).
Optarea autorului pentru coeficientul de levier operaţional la analiza riscului economic este
argumentată prin faptul că practic în toată literatura de specialitate [3, p.124],
În continuare vom încerca să examinăm modul de utilizare a informaţiei la întreprinderile
de producţie pentru adoptarea deciziilor, care influenţează asupra volumuluişi sortimentului
producţiei fabricate. În particular, managerii adoptă decizia privind începerea fabricării unui
produs nou sau continuarea fabricării setului tradiţional de produse.
Problema care trebuie rezolvată este cunoaşterea produselor care contribuie cel mai mult la
reducerea riscului întreprinderii în condiţiile în care resursele sunt limitate. Astfel,momentul-
cheie în determinarea structurii portofoliului de produse este minimizarea riscului în cazul
existenţei capacităţilor de producţieşi a cererii la produse. Dacă într-o perioadă scurtă de timp se
schimbă structura portofoliului de produse, se modifică numai consumurile variabile, care depind
de volumul de producţieşi vînzări. Pornind de la aceasta, se examinează cota-parte a fiecărui tip
de produs în volumul total al producţiei finite. Cu cît este mai mare cota-parte a produselor cu o
marjă de contribuţie mai înaltă, cu atît mai mare va fi profitul operaţional al întreprinderiişi cu
atît mai puţin această întreprindere va fi supusă influenţei riscului economic.
La analiza influenţei schimbărilor structurale în sortimentul producţiei finite asupra riscului
economic al unei întreprinderi de producţie propunem spre utilizare metoda ecuaţieişi metoda
marjei de contribuţie. În acest caz, se examinează un set de cote relative ale diferitelor tipuri de
produse finite în suma totală a volumului vînzărilor. Dacă structura se schimbă, volumul
vînzărilor poate atinge mărimea aşteptată, iar profitul poate fi mai mareşi riscul mai mic. În
aceste condiţii influenţa asupra riscului va depinde de faptul, în ce direcţie s-a modificat
sortimentul: în favoarea produselor cu o marjă de contribuţie mai redusă sau mai ridicată.
Situaţia în cauză poate fi evidenţiată prin următorul exemplu simplificat în bazametodei
ecuaţiei. Astfel, în luna august 2013 întreprinderea „BIOKARPET” S.A. a fabricat două tipuri de
covoareşi a obţinut următoarele rezultate reflectate în tabelul 3.1.
La fabricareaşi vînzarea covorului „Jaguard dublu pluş - 0203” revin doar 0,6 unităţi din
cantitatea covorului “ Jaguard dublu pluş - 0204” (30 : 50). Deci, pentru determinarea pragului
de rentabilitate se poate convenţional egala cantitatea producţiei fabricate – q a covorului „0203”
cu 0,6q a covorului „0204”

38
Tabelul 3.1. Date iniţiale pentru estimarea levierului financiar la întreprinderea „BIOKARPET”
S.A. [elaborat de autor în baza raportului financiar]
ANUL ABATERI
INDICATORI
2013 2014 (+;-)
Venituri din vînzări, mii lei 75068,5 79724,5 +4656,0
Consumuri şi cheltuieli variabile, ron 54461,8 58766,4 +4304,6
Marja de contribuţie 20606,7 20958,1 +351,3
Rata marjei de contribuţie 27,45 26,29 - 1,16
Consumuri şi cheltuieli fixe, mii lei 18131,8 17361,7 - 770,1
Profitul operaţional pînă la calculul dobînzilor, 2474,9 3596,4 + 1121,5
mii lei
Coeficientul de levier operaţional 8,3263 5,8275 - 2,4988

Prin urmare, rezerva de reducere a coeficientului de levier operaţional la întreprinderea „


BIOKARPET” S.A. o constituie diminuarea consumurilor privind retribuirea muncii,
consumurilor indirecte variabile de producţieşi a cheltuielilor perioadei variabile, precumşi
optimizarea structurii vînzărilor. În acest scop întreprinderea trebuie să utilizeze mai raţional
sursele sale în procesul realizării programului de producţieşi de comercializare. În astfel de
condiţii, întreprinderea „ BIOKARPET” S.A. ar putea alege drept metode de optimizare a
riscului economic metoda diversificării, bazată pe diversificarea furnizorilor de materii prime şi
materiale, ceea ce ar asigura o gamă mai largă de parteneri comerciali cu un spectru diferit de
preţuri,şi pe diversificarea sortimentuluişi nomenclatorului articolelor fabricate în corespundere
cu cerinţele consumatorilor.
Considerăm că o astfel de abordare a analizei factoriale permite a distinge acţiunea
modificării structuriişi sortimentului produselor vîndute asupra coeficientului de levier
operaţional, cu scopul reducerii risculuişi obţinerii unui profit suficient.
Concomitent, ea acordă structurilor de gestiune informaţia necesară pentru luarea deciziilor
manageriale. Îndeosebi, această problemă are o importanţă majoră în cadrul întreprinderii care
produceşi comercializează un sortiment larg de produse, deoarece este cunoscut faptul că diferite
produse au nivele distincte ale marjei unitare de contribuţie [43, p.144].
Astfel, creşterea ponderii produselor cu o marjă de contribuţie mai ridicată duce la
diminuarea riscului nominalizatşi respectiv a coeficientului de levier operaţional, precumşi la
sporirea profitului operaţional. Totodată, micşorarea ponderii produselor cu o marjă de

39
contribuţie unitară redusă provoacă majorarea riscului economicşi diminuarea profitului obţinut
de întreprindere.
În continuare vom încerca să examinăm modul de utilizare a informaţiei la întreprinderile
de producţie pentru adoptarea deciziilor, care influenţează asupra volumuluişi sortimentului
producţiei fabricate. În particular, managerii adoptă decizia privind începerea fabricării unui
produs nou sau continuarea fabricării setului tradiţional de produse.
Problema care trebuie rezolvată este cunoaşterea produselor care contribuie cel mai mult la
reducerea riscului întreprinderii în condiţiile în care resursele sunt limitate. Astfel,momentul-
cheie în determinarea structurii portofoliului de produse este minimizarea riscului în cazul
existenţei capacităţilor de producţieşi a cererii la produse. Dacă într-o perioadă scurtă de timp se
schimbă structura portofoliului de produse, se modifică numai consumurile variabile, care depind
de volumul de producţieşi vînzări.
Pornind de la aceasta, se examinează cota-parte a fiecărui tip de produs în volumul total al
producţiei finite. Cu cît este mai mare cota-parte a produselor cu o marjă de contribuţie mai
înaltă, cu atît mai mare va fi profitul operaţional al întreprinderiişi cu atît mai puţin această
întreprindere va fi supusă influenţei riscului economic.
La analiza influenţei schimbărilor structurale în sortimentul producţiei finite asupra riscului
economic al unei întreprinderi de producţie propunem spre utilizare metoda ecuaţieişi metoda
marjei de contribuţie.
În acest caz, se examinează un set de cote relative ale diferitelor tipuri de produse finite în
suma totală a volumului vînzărilor. Dacă structura se schimbă, volumul vînzărilor poate atinge
mărimea aşteptată, iar profitul poate fi mai mareşi riscul mai mic. În aceste condiţii influenţa
asupra riscului va depinde de faptul, în ce direcţie s-a modificat sortimentul: în favoarea
produselor cu o marjă de contribuţie mai redusă sau mai ridicată.
Tabelul 3.2 Date iniţiale pentru estimarea riscului economic la întreprinderea „ BIOKARPET ”
S.A. [elaborată de autor în baza raportului financiar]
Unit.de PRODUCŢIA Total
INDICATORI măsură
Covorul Covorul
0204 0203
Volumul producţiei fabricate unit 30 50 x
Preţul unitar ron 245 280 x
Venitul mdin vînzarea produselor finite ron 7350 14000 21350
Consumuri şi cheltuieli variabile unitare ron 150 200 X
Consumuri şi cheltuieli variabile totale ron 4500 10000 14500
Marja de contribuţie totală ron 2850 4000 6850
Marja de contribuţie unitară ron 95 80 x

40
Consumuri şi cheltuieli constante ron x x 4500
Profitul operaţional pînă la calculul ron X x 2350
dobînzilor
Coeficientul de levier operaţional puncte x x 2,9149

Înlocuind aceşti parametri în ecuaţie, vom obţine:


(245 · 0,6q + 280 · q) – (150 · 0,6q + 200 · q) – 4500 = 0;
147q + 280q – 90q – 200q – 4500 = 0;
137q = 4500;
q = 4500 : 137 = 33 unităţi ale covorului „0203”;
33 unităţi · 0,6 = 20 unităţi ale covorului “0204”.
Pornind de la datele prezentate mai sus, observăm că pragul de rentabilitate al venitului din
vînzări constă din 33 unităţi ale covorului “0203”şi 20 unităţi ale covorului “0204”.
Să presupunem că în structura producţiei fabricate au avut loc următoarele schimbări care
sunt prezentate în tabelul 3.3.
La prima vedere, majorarea cantităţii producţiei cu un preţ de vînzare mai înalt (covorul
“0203”) este un fenomen pozitiv. Dar, comparînd schimbările din structura producţiei fabricate,
este evident că s-a majorat cota producţiei cu mărimea redusă a marjei de contribuţieşi, ca
rezultat la întreprindere s-a diminuat profitul operaţional cu 150 lei (2200 – 2350)şi respectiv s-a
majorat riscul cu 0,1306 puncte (3,0455 – 2,9149).
După schimbările, care au avut loc în structura producţiei fabricate, la o unitate de covor
“0203” revin doar 0,33 unităţi din cantitatea covorului “0204” (20:60)
Tabelul 3.3. Date iniţiale pentru estimarea riscului economic la întreprinderea „ BIOKARPET”
S.A. [elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar]
INDICATORI Unit.de PRODUCŢIA Total
măsură Covorul Covorul
0204 0203
Volumul producţiei fabricate unit 20 60 x
Preţul unitar ron 245 280 x
Venitul mdin vînzarea produselor finite ron 4900 16800 21700
Consumuri şi cheltuieli variabile unitare ron 150 200 X
Consumuri şi cheltuieli variabile totale ron 3000 12000 15000
Marja de contribuţie totală ron 1900 4800 6700
Marja de contribuţie unitară ron 95 80 x
Consumuri şi cheltuieli constante ron x x 4500
Profitul operaţional pînă la calculul ron X x 2200
dobînzilor
Coeficientul de levier operaţional puncte x x 3,0455

41
Aflăm pragul de rentabilitate după schimbarea sortimentului producţiei fabricate:
(245 · 0,33q + 280 · q) – (150 · 0,33 q + 200 · q) – 4500 = 0,
80,85 q + 280 q – 49,50 q – 200 q – 4500 = 0,
111,35 q = 4500,
q = 4500 : 111,35 = 41 unităţi ale covorului „0203”,
41 · 0,33 = 14 unităţi ale covorului „0204”.
Conform rezultatelor obţinute, pragul de rentabilitate va fi constituit din 41 unităţi ale
covorului „0203”şi 14 unităţi ale covorului „0204”. Comparînd rezultatul cu calculele
precedente, observăm că pragul de rentabilitate a sporit, iar volumul producţiei în expresie
naturală a rămas fără schimbări.
După cum am menţionat, pentru determinarea influenţei schimbărilor structurale în
sortimentul producţiei finite, se poate, de asemenea, utiliza metoda marjei de contribuţie.
Astfel, examinînd datele reflectate în tabelul 2.4, se observă că mărimea marjei de
contribuţie pentru covorul “0204” constituie 95 lei, iar pentru covorul “0203” - 80 lei. Să
presupunem că întreprinderea are rezerve pentru extinderea cantităţii de fabricare a covorului
“0204” cu 30 unităţi, iar a covorului “0203” – cu 10 unităţi. În acest context, mărimea marjei de
contribuţie din vînzările covorului “0204” va constitui 5700 lei (95 lei · 60 unităţi), iar din
vînzările covorului “0203” - 4800 lei (80 lei · 60 unităţi). Mărimea marjei de contribuţie din
vînzarea ambelor covoare va fi egală cu 10500 lei (5700 + 4800).
Consumurileşi cheltuielile constante ale întreprinderii vor rămîne fără schimbărişi vor
constitui 4500 lei. Profitul operaţional al întreprinderii după schimbarea structuriişi sortimentului
va constitui 6000 lei (10500 lei – 4500 lei), coeficientul de levier operaţional va atinge valoarea
de 1,75 puncte (10500/6000).
Prin urmare, shimbarea respectivă a structuriişi sortimentului producţiei va aduce
întreprinderii profit suplimentar în mărime de 3650 lei (6000 – 2350 lei)şi va reduce riscul cu
1,1649 puncte (1,75 – 2,9149) . Pornind de la cele expuse mai sus, se poate concluziona, că ş i în
cazul efectuării unui control asupra volumului total de vînzări este necesar să se analizeze
permanent schimbările structurale în sortimentul producţiei finite, deoarece acestea reflectă
devierea profitului efectiv de la cel planificatşi respectiv duce la diminuarea sau intensificarea
influenţei riscului.

42
3.2. Esenţa modelului dinamic de stabilitate al activităţii întreprinderii în condiții de
incertitudine, probabilitate și hazard

Managementul riscurilor are ca obiect identificarea, cuantificarea, eliminarea sau reducerea


şi finanţarea riscurilor la care poate fi expusă o organizaţie. Dacă amintim că organizaţia are
nevoie de mai multe tipuri de resurse (tehnice, umane, financiare, informaţionale), pentru a
spravieţui pe timp îndelungat ea trebuie să realizeze un profit, să facă investiţii, să plătească
dividende...[29, p.155].
În aceste condiţii putem defini riscul organizaţiei ca fiind acel element aleatoriu care
aduce prejudicii resurselor tehnice, umane, financiare sau de piaţă ale unei organizaţii,
împiedicînd-o să-şi atingă obiectivele pe care şi le-a stabilit.
Managementul riscului reprezintă o abordare ştiinţifică a riscurilor prin anticiparea
posibelelor pierderi accidentale privind proiectarea şi implementarea procedurilor ce
minimizează şansele de realizare a pirderilor sau prin reducerea impactului financiar al
pierderilor care s-au produs.
În baza datelor şi a informaţiilor de la etapele anterioare (Identificarea, estimarea, analiza
riscurilor) sunt identificate şi evaluate strategiile posibile de reducere şi chiar eliminare a
riscurilor la care este expusă firma. Sunt elaborate şi proiectate planuri şi măsuri concrete de
atenuare a lor.
Problema evaluăriişi gestiunii riscurilor economicşi financiar are o importanţă
semnificativă în domeniul teorieişi practicii de gestiune, planificăriişi controlului intern al
întreprinderii. Alegerea unei corelaţii optime, din punct de vedere analitic, dintre nivelul riscului
şi rezultatele activităţilor desfăşurate devine o parte componentă a esenţei procesului de luare şi
realizare a deciziilor manageriale.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc,şi anume: de factorii de incertitudine,
situaţiile neprevăzute din timp care pot influenţa activitatea oricărui subiect economic. Însă acest
fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, cişi a corelaţiei dintre
fenomene, deoarece anume acesta este scopul cunoaşteriişi alştiinţei.
Este important ca în procesul analizei riscurilor persoanele, care iau deciziaşi cele
cointeresate în luarea acesteia să fie capabile să înţelegeagă esenţa activităţilor desfăşurate de
întreprindere, să sesizeze cele mai nesesizabile legăturişi corelaţii logistice dintre fluxul material,
financiarşi informaţional [7, p. 122].
Fluxul material reprezintă producţia, stocurile de mărfurişi materiale în totalitate cu diferite
operaţiuni (de transport, descărcare–încărcare, păstrare etc.).

43
Fluxul financiar. Dacă fluxul material presupune existenţa reală a serviciilorşi produselor,
fluxul financiar reprezintă valoarea de schimb a acestora, precumşi creanţeleşi datoriile, drept
mijloc de schimb.
Fluxul informaţional reprezintă un circuit de mesaje în interiorul sistemelor logistice, între
acesteaşi mediul extern, caracterizat printr-o anumită periodicitate, anumit volum de informaţii,
viteză de transmitere, controlşi coordonare corespunzătoare a situaţiei în domeniul respectiv.
După părerea noastră, o abordare corespunzătore în cazul dat este cealogistică, care
presupune o analiză complexă a corelaţiilor dintre părţile componente ale fluxurilor materiale,
financiareşi informaţionale etc. ale resurselor economice în scopul asigurării unei abordări
justificate a sistemului generalşi complex de funcţionare a întreprinderii.
Abordarea logistică permite a adera la metodologiaşi instrumentarul examinării de sistem şi
al analizei complexe în studiul riscurilor economic şi financiar ale întreprinderii. Drept model
conceptual de bază pentru studiul respectiv se propune a folosi schema matricială de analiză a
riscurilor întreprinderii, bazată pe modelul logistic „compromise interfuncţionale” [11, p.52].
Analiza complexă a riscurilor economicşi financiar presupune analiza atît a riscurilor legate
de direcţiile funcţionale de bază ale activităţii examinate, cîtşi a riscurilor aferente direcţiilor
strategice de dezvoltare a acestei activităţi.
Principiile formulate în capitolul I al prezentei teze constituie un fundament teoretic pentru
elaborarea unui model informaţional aplicativ al analizeişi evaluării complexe a riscurilor
economicşi financiar ale întreprinderii (modelul dinamic de stabilitateMDS), bazat pe modelarea
regimului existent de activitateşi de dezvoltare a sistemului economic examinat. Fiind o metodă
de estimare, MDS permite a uni varietateaşi condiţiile de adoptare a deciziilor,
caracteristicileincertitudiniiproprii activităţii sistemului economic cu varietatea rezultatelor
finale, cu caracteristicile de funcţionare a sistemului economic examinatşi cu caracterul incert al
acestor rezultate.
Ideea elaborării modelelor dinamice pentru formarea unui regim eficient de realizare a
funcţiilor sistemului economic pentru prima dată a fost exprimată în lucrările profesorului I. M.
Sîroejinşi a fost dezvoltată în lucrările de teorieşi estimare economico–organizatorice [după 12,
p.27].
Multitudinea de relaţii realizate la trecerea sistemului dintr-o stare în alta se caracterizează
prin noţiunea „regim de activitate”. În orice moment obiectul economic se poate afla în una din
două stări:regim de funcţionare stabilşi regim de dezvoltare instabil.
Regimul de activitate al sistemului economic poate fi prezentat printr-un anumit ansamblu
de indicatori. Cu fiecare regim concret pot fi comparate anumite valori ale indicatorilor sau, dacă

44
vom lua în considerare cerinţele comparabilităţiişi necesităţii includerii elementelor dinamicii,
ritmurile de creştere (modificare) a acestor indicatori.
Examinînd repartizarea indicatorilor selectaţi în funcţie de ritmurile de creştere a acestora,
se poate evidenţia o anumită gradare, care ar fi în stare să exprime cerinţele faţă de cel mai stabil
regim de activitate, inclusiv la nivel de etalon. O asemenea ordine poartă denumirea deordine
etalon a indicatorilor. Deoarece acest ansamblu de indicatori este aranjat în funcţie de ritmurile
de creştere, menţinerea ordinii respective la un interval îndelungat de timp va asigura cel mai
stabil regim de activitate al sistemului economic. Astfel, ordinea etalon a indicatorilor este
modelul de regim etalon de activitate al sistemului economic. Orice ordine deja existentă a
indicatorilor poate fi comparată cu acest regim etalon.
Metode de tratare a riscului
Evitarea – este o tehnică des folosită de companie şi este una mai degrabă negativă decît
pozitivă. Dacă se insistă în afaceri pe evitarea riscului, rezultatele vor fi mai slabe întrucît multe
oportunităţi profitabile nu vor fi fructificate. Această strategie este utilizată în general în situaţia
schimbarii scopului, sau anularii unei părţi a unui proiect, situaţii ce pot produce mari perturbaţii
atât în cadrul activităţilor estimate cât şi a rezultatelor finale aşteptate, în aceste situaţii
considerându-se un act de înţelepciune din partea managerului evitarea riscului de a accepta
astfel de modificări ce pot conduce către probleme deosebite.

Minimizarea – se realizează printr-o serie de instrumente, cum sunt:


- Programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuţie, programarea
ştiinţifică a activităţilor cu ajutorul graficelor-reţea poate diminua riscurile în
limite rezonabile;
- Instruirea. Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influenţează
productivitatea şi calitatea lucrărilor. Compania cercetată prin programe de
instruire şi conştientizare în domeniul securităţii muncii reduce probabilitatea
producerii accidentelor şi efectul acestora.
- Reproiectarea. de asemenea diminuează riscurile printr-o reproiectare judicioasă a
echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor şi a forţei de
muncă [34, p.37].
Reţinerea – fiecare organizaţie trebuie să decidă ce riscuri îşi asumă şi pe care le evită sau
transferă pe baza limitelor sau abilităţilor de a face faţă pierderilor. O pierdere care poate fi un
dezastru financiar pentru organizaţie, poate fi uşor absorbit de o alta. Compania cercetată reţine

45
riscurile minime care pot afecra afacerea pentru a nu o pune într-o situaţie de incapacitate la
îceputul activităţii.
Transferul – riscul poate fi transferat de la o persoană la alta care este dispusă să şi-l
asume. În cadrul activităţilor care implică riscuri deosebite sau utilizează tehnologii foarte
costisitoare, este preferabilă asigurarea acestora la instituţii de profil specializate în asigurări.
Acest proces este practic un transfer al riscurilor către o altă instituţie specializată în asigurări, ce
posedă în mod evident competenţe superioare în monitorizarea şi controlul riscurilor. Un capitol
important în cadrul transferului riscurilor, specific pentru proiectele de finanţare, î-l constituie
costurile rambursabile. Acestea se referă la plata unor lucrări subcontractate către alte societăţi
comerciale sau companii în ceea ce priveşte forţa de muncă, echipamentele sau materialele
utilizate. Acestea din urmă se folosesc de companie în cazul unor lucrări pe care compania nu le
poate excuta şi le dă la subantreprenoriat.
Împărţirea – este forma de reţinere în care riscurile transferate grupului sunt reţinute în
comun. Un număr de investitori pot pune în comun capitalul lor, fiecare preluînd numai o
porţiune din riscul pe care afacerea îl grupează. Acastă metodă pînă ce nu se foloseşte de „Altris
Prim”SRL dar se prevede pentru cazul cînd se va ocupa de import personal [4, p.39]

Tehnici de percepţie a riscului. Pe parcursul perioadei de evaluare a riscului, trebuie luat în


considerare gradul de acceptabilitate a riscului. Există doar cîteva tehnici pentru măsurarea
atitudinii persoanelor vizavi de risc:
 Tehnica preferinţelor identificate foloseşte date despre comportamente trecute vizavi de
risc pentru stabilirea alegerilor viitoare. Această abordare presupune că prin încercări şi
greşeli societatea a ajuns la un echilibru aproape optim şi acceptabil între riscurile şi
beneficiile unei activităţi. Abordarea nu reuşeşte să determine însă cum va influienţa
timpul acel echilibru pe care societatea î-l găseşte acum acceptabil.
 Abordarea prin intermediul preferinţelor exprimate evaluează riscul prin măsurare
directă. Exprimarea cantitativă a acordului asupra unui anumit aspect este evaluată prin
folosirea anchetelor. Această tehnică presupune că subiecţii vor acţiona întotdeauna în
modul în care spun în chestionar, atunci cînd sunt puşi într-o situaţie similară.
 Metoda prefeinţelor implicite este un compromis între cele două tehnici de mai sus în
ceea ce priveşte dorinţele oamenilor în funcţie de datele trecute şi de aranjamentele
economice actuale.

46
 Tehnica studiilor psihometrice foloseşte “tehnica măsurării psiho-fizice şi analiza
multivariabilă pentru a produce reprezentări cantitative sau ”hărţii cognitive” a atitudinii
la risc şi percepţii”.
 Metoda Delphi este o procedură de agregare a părerilor experţilor. Tehnica este
caracterizată de folosirea chestionarelor, care sunt completate independent de către
fiecare membru al echipei de experţi. Aceste chestionare circulă apoi anonim printre
membrii echipei cu motivaţiile şi raţionamentele care însoţesc fiecare opinie. Această
procedură se repetă de cîteva ori şi de obicei are ca rezultat anumite convergrnţe de idei.
Percepţia riscului poate fi privită din doua perspective:
1. Din punctul de vedere al “utilităţii aşteptate” se presupune că oamenii iau decizii
pentru a-şi maximiza profiturile sau alte avantaje vizate şi că toate alternativele şi
consecinţele deciziilor lor sunt cunoscute.
2. Din punctul de vedere al “raţiunii îngrădite” se recunoaţte că nu este posibil ca
oamenii să cunoască sau să evalueze corect toate opţiunile alternative atunci cînd
au de-a face cu o situaţie complexă, de aceea deciziile se fac folosind metoda
satisfacerii [24, p.33].
Tendinţa generală de a îmbunătăţi managementul întreprinderii, eficienţa stabilităţii
economico-financiare a ei etc. poate fi descrisă prin formularea unor anumite obiective.
Concomitent, întreprinderea trebuie să fie examinată, ca fiind un sistem dinamic, ceea ce duce la
necesitatea de a formula nu „scopurile - stări”, ci „scopurile – orientări”, cum ar fi, de exemplu,
reducerea sau majorarea activelor curente ale întreprinderii etc. În legătură cu aceasta,
formularea scopurilor politicii economice a întreprinderii nu necesită stabilirea (cel puţin la
prima etapă a adoptării deciziei) nivelurilor absolute ale indicatorilor. Mai mult decît atît, nu este
necesară nici stabilirea nivelului ritmurilor de creştere a acestora. Obiectivele pot fi exprimate
prin introducerea unei ordini între doi sau mai mulţi indicatori ai situaţieişi ai rezultatelor
activităţii întreprinderii, iar scopul constă în menţinerea acestei ordini. Controlîndşi construind
conştient dinamica indicatorilor, se poate determina nu numai direcţia de dezvoltare a
întreprinderii, cişi gestiona această activitate pentru atingerea scopurilor propuse.
Este evident faptul că criteriile pentru alegerea cerinţelor aferente celui mai stabil regim de
activitate pot fi diverse. În particular, în calitate de asemenea criteriu poate servimenţinerea
(creşterea) stabilităţii întreprinderii, ceea ce a fost menţionat în subcapitolul 1.3. În acest caz, la
întreprindere se vor crea condiţii, care vor asigura minimizarea riscurilor în condiţii de
incertitudine ale activităţii (de adoptare a deciziilor privind realizarea regimurilor de activitateşi
de dezvoltare a obiectului economic)şi ale rezultatelor (atît cu efecte pozitive, cîtşi cu efecte

47
negative) pentru întregul complex de asigurare financiară, materială, informaţională a proceselor
de activitateşi de dezvoltare a întreprinderii.
Pentru analizaşi evaluarea complexă a riscurilor economicşi financiar ale întreprinderii de
producţie considerăm că este rezonabil a utiliza modelul dinamic de stabilitate. O asemenea
direcţie de utilizare a sistemelor dinamice ale indicatorilor la întreprinderile de producţie se
propune pentru prima dată, chiar dacă ideea utilizării evaluărilor obţinute prin intermediul acestei
metode pentru a caracteriza stabilitatea sistemului, a fost examinată anterior pentru alte domenii
de activitate[19, p. 122].
Pentru a ilustra modul de aplicare a modelului dat de evaluare complexă ş i analiză a
riscurilor economicşi financiar, vom prezenta un exemplu concret (vezi tabelul 3.4).
Tabelul 3.4 Repartizarea indicatorilor după ritmul de creştere
[elabotar de autor în baza raportului financiar]
ORDINEA INDICATORI
ETALON
1. VV – Venituri din vînzări
2. VPV – Volumul producţiei finite vîndute
3. Vpf – Volumul producţiei fabricate
4. CPV * costul produselor vîndute
5. Chp – Cheltuielile perioadei
6. MFa – Mijloacele fixe active
7. MF – Mijloacele fixe
8. FRm – Fondul de remunerare a muncitorilor
9. FRp – Fondul de remunerare a personalului
10. Nm – Numărul mediu scriptic de muncitori
11. Ns – Numărul mediu scriptic de salariaţi

În acest tabel este prezentată ordinea etalon de repartizare a indicatorilor care caracterizează
activitatea întreprinderii în dinamică ş i corespunde cerinţelor aferente celui mai stabil regim de
activitate a întreprinderii din punct de vedere economic.
Deoarece volumul producţiei vîndute caracterizează producţia finită destinată vînzării, este
evident că indicele ei trebuie să crească mai rapid decît indicele volumului producţiei fabricate.
În acest caz, se presupune reducerea soldului producţiei finite aflate în stocuri la depozitele
întreprinderii. În caz contrar, apare riscul de apariţie a pierderilor cauzate de încetinirea vitezei
de rotaţie a activelor curente(riscul de majorare a soldului producţiei finite aflate în stocuri la
depozitele întreprinderii).

48
Dinamica indicatorilor, mijloace fixe (MF), inclusiv partea lor activă (MFa), caracterizează
înzestrarea tehnică a întreprinderii. De regulă, creşterea mai rapidă a părţii active faţă de
creşterea generală a valorii mijloacelor fixe este mai preferabilă. De asemenea, este evident că
creşterea valorii mijloacelor fixe neproductive nu trebuie să depăşească creşterea valorii
mijloacelor cu destinaţie de producţie, chiar dacă dezvoltarea obiectelor infrastructurii sociale
este un factor pozitiv, deoarece aceasta poate provoca riscul legat de structura neeficientă a
mijloacelor fixe ale întreprinderii de producţie.
Managemntul riscului este o ramură mai dificilă a managementului dat fiind faptul că nu
există o metodă universală sau o strategie de risc caracteristică tuturor întreprinderilor. Fiecare
întreprindere necesită elaborarea strategiei sale în funcţie de specificul său, de componentele şi
mediile sale interne şi externe, scopurile propuse, situaţiile create.
La finalul acestei lucrări putem formula următoarele concluzii :
1) Riscul este o categorie nedefinită pînă la capăt pînă în prezent ea avînd o mulţime de
definiţi şi abordări în funcţie de perioada studiului, sfera aplicată, ştiinţa care a studiat
riscul.
2) Studierea şi folosorea în practică a managementului riscului capătă o importanţă din ce în
ce mai mare la întreprinderile autohtone.
3) Nu există o metodă universală care să evalueze riscurile la orice întreprindere ea fiind în
funcăie de cantitatea şi calitatea informaţiei disponibile, resursele necesare şi cele
disponibile, caracterul situaţiei.

49
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă, indiferent de


profilul de activitate, forma juridică, dimensiuneaşi spaţiul socio-economic în care activează,
este nevoită să se adapteze permanent la situaţiile riscante, care pot apărea atît în activitatea
curentă, cît şi în cea de perspectivă.
Un rol esenţial, în acest sens, revine analizei şi evaluării corecte a riscurilor economicşi
financiar ale întreprinderii, care prin demersul metodologicşi interpretativ, asigură posibilitatea
evitării, diminuării sau controlării unor dificultăţi potenţiale asupra activităţii întreprinderii .
Lucrarea este predestinată cercetării problemelor aferente analizei şi evaluării riscurilor
economicşi financiar ale întreprinderii cu activitate de producţie.
Rezultatele teoreticeşi practice obţinute în cadrul cercetării respective au permis autorului
de a formula unele concluziişi recomandări ce vor contribui la sporirea eficienţei metodelor de
analiză ş i evaluare a riscurilor economicşi financiar ale întreprinderii, inclusivşi asupra
eficacităţii întregului proces de gestiune a riscurilor.
Cercetările realizate conduc la formularea următoarelor concluzii:
1. Studiul diverselor abordări ale noţiunii „risc” se caracterizează printr-o varietate destul de
mare a definiţiilor cu caracter teoreticşi aplicativ. Fără o înţelegere justificată a esenţei riscului,
este imposibil a formula careva recomandări de analiză ş i evidenţă a acestuia în activitatea de
antreprenoriat.
2. În literaura de specialitate există diferite modalităţi de evaluare a caracterului obiectivşi
subiectiv al riscului. Suntem de părerea că cea mai corectă abordare este cea subiectiv-obiectivă,
deoarece principalul argument este recunoaşterea faptului că în procesul activităţii persoanele
fizice, colectivele de muncă etc. se încadrează subiectiv în diferite relaţii. Deci, înseşi activităţile
desfăşurate sunt caracterizate atît printr-o latură subiectivă, cîtşi obiectivă.
3. Clasificările riscurilor poartă un caracter convenţional, au unşir de neajunsurişi nu
stabilesc criterii clare de delimitare a acestora, ceea ce creează dificultăţi considerabile pentru
întreprinderi în utilizarea acestora.
4. În literatura de specialitate există mai multe abordări cu privire la procesul de gestiune
a riscurilor. Însuşi sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune efectuarea unuişir de
acţiuni, care influenţează esenţial asupra riscului. Totalitatea acestor acţiuni poate fi diferită, însă
ele sunt interconexateşi îndeplinirea unei acţiuni deseori este imposibilă fără evidenţierea alteia.

50
Totodată, majoritatea algoritmilor procesului de gestiune a riscurilor necesită o revizuire
generală.
5. Alegerea metodelor de evaluare a riscurilor este o sarcină dificilă, deoarece o metodă
totalmente universală nu există. De aceea, este optimă alegerea metodelor de evaluare pentru
fiecare caz concret, pornind de la situaţia reală ş i în funcţie de următorii factori: caracterul
situaţiei riscante, scopul evaluării, cantitateaşi calitatea informaţiei disponibile, dimensiunile
activităţii întreprinderii, existenţa resurselor necesare pentru un anumit tip de analiză etc.
6. Relevanţa, corectitudineaşi credibilitatea informaţiilor privind analizaşi evaluarea
riscurilor economicşi financiar prin prisma variabilităţii indicatorilor de rezultat depind în mare
măsură de modul de culegereşi utilizare a informaţiei operative, reflectată în registreleşi conturile
contabile, inclusiv calculaţiile costului de producţie pe secţiişi produseşi generalizată în
rapoartele financiare. În practica analitică a întreprinderilor autohtoneşi în literatura de
specialitate aceste probleme se soluţionează în mod diferitşi nu întotdeauna corect.
7. În procesul analizei riscurilor economicşi financiar pot fi evidenţiate unele probleme de
natură analitică: alegerea sistemului factorial axat pe folosirea unei dependenţe cauzale sub
formă de cauză-efect între indicatorşi factorii de influenţă, selectarea celei mai justificate metode
de recalculare a indicatorilor, precumşi determinarea consecutivităţii factorilor corelaţi, în
funcţie de raporturile de condiţionare economică a acestora de fenomenul analizat.
8. Un factor important al activităţii întreprinderii de producţie care determină nivelul
riscului economic este corespunderea sortimentuluişi nomenclatorului articolelor fabricate
cerinţelor cumpărătorilor. Deci, se poate concluziona, că ş i în cazul executării unui control
asupra volumului total de vînzări, este necesar să se analizeze permanent schimbările structurale
în sortimentul producţiei finite, deoarece acesta reflectă devierile profitului real de la cel
programatşi, respectiv, duce la diminuarea sau intensificarea influenţei riscului.
9. Problema evaluăriişi gestiunii riscurilor economicşi financiar are o importanţă
semnificativă în domeniul teorieişi practicii de gestiune, planificăriişi controlului intern al
întreprinderii. Alegerea unei corelaţii optime, din punct de vedere analitic, între nivelul risculuişi
rezultatele activităţilor desfăşurate devine o parte componentă a esenţei procesului de luareşi
realizare a deciziilor manageriale.
Procesul de luare a deciziilor este legat de risc,şi anume: de factorii de incertitudine, situaţiile
neprevăzute din timp care pot influenţa activitatea oricărui subiect economic. Însă acest fapt
presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, cişi a „corelaţiei dintre fenomene”,
deoarece anume acesta este scopul cunoaşteriişiştiinţei. Deci, remarcăm necesitatea

51
implementării unui sistem de analiză ş i evaluare care este capabil să măsoareşi să consolideze
toate riscurile aferente activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Investigaţiile efectuate au dat posibilitate autorului să formulezeşi să argumenteze
Următoarele recomandări :
1. Noţiunea de risc poate fi completată cu următoarea definiţie, elaborată de autor: Riscul
în activitatea de antreprenoriat, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea de a evalua cantitativşi
calitativ probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor scontate faţă de valorile sau nivelurile
estimate iniţial, care pot avea loc în urma anumitor acţiuni sau inacţiuni ale întreprinderiişi
generează diverse consecinţe cu caracter negativ.
2. În scopul sistematizăriişi evaluării calitative a riscurilor pentru unităţile de producţie
autohtone, considerăm că nu este rezonabil, a atribui riscurile unei anumite întreprinderi la o
oarecare clasificare generalizată, ci este necesar să se determine înseşi criteriile de clasificare,
conform cărora, se va putea întocmi clasificatorul deschis al riscurilor pentru o întreprindere
concretă. Gradul de minuţiozitate al clasificăriişi de detaliere a factorilor de grup ai riscului
depind de scopurileşi sarcinile generale ale clasificării riscurilor întreprinderii. Pentru a-l
menţine actual în permanenţă, acest clasificator trebuie să fie periodic modificatşi completat.
3. În vederea asigurării unei funcţionări mai eficiente a întregului proces de gestiune a
riscurilor recomandăm includerea următoarelor etape: formularea scopurilor de gestiune a
riscurilor; identificarea riscurilor pe domenii de activitate; acumulareaşi prelucrarea informaţiei
necesare pentru evaluarea riscurilor; evaluarea riscului; alegerea metodelorşi tehnicilor de
optimizare a riscului; aplicarea lor în practică; evaluarea rezultatelor gestiuniişi nemijlocit
introducerea organizăriiciclicităţii acestuia.
4. În condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă cu scopul efectuării unei analize mai
eficiente, obţinerii unei informaţii mai exacte în vederea luării deciziilor corecte în cadrul
optimizării situaţiilor de risc, este raţională realizarea unei abordări complexe în ceea ce priveşte
procesul de evaluare a riscurilor întreprinderii.
5. În scopul soluţionării problemelor metodologice generate de modul de culegereşi
utilizare a informaţiei operative privind analizaşi evaluarea riscurilor economicşi financiar prin
prisma variabilităţii indicatorilor de rezultat, este necesar a lua în considerare anumiteipoteze
care au fost adaptate la normeleşi cerinţele SNC din Romania. Dacă acestei pot eze nu se
respectă, există posibilitatea apariţiei unor greşeli semnificativeşi formularea unor concluzii
eronate.
6. În vederea soluţionării dificultăţilor de alegere a sistemului factorial bazat pe folosirea
unei dependenţe cauzale între indicatorşi factorii de influenţă, precumşi a dificultăţilor de

52
evidenţiereşi determinare a influenţei structuriişi sortimentului produselor vîndute, în procesul
analizei riscurilor economicşi financiar ale întreprinderii prin prisma variabilităţii indicatorilor de
rezultat, se propuneabordarea distinctă a analizei factoriale a coeficientului de levier
operaţionalşi financiar, în general pe întreprindere, în expresie valorică.
Indiferent de metoda folosită in analiza riscurilor trebuie să se ia in considerare următoarele
aspecte:
- un singur factor de risc poate avea multiple efecte (de exemplu, depăşirea termenului de
livrare a unui produs are ca efecte neincadrarea in bugetul alocat, penalizări, nerealizarea
standardelor de calitate prevăzute, nerespectarea duratei de execuţie);
- oportunităţile şi ameninţările pot interacţiona in moduri neanticipate (de exemplu,
neincadrarea in timpul alocat unei activităţi poate determina alegerea unei noi modalităţi care să
conducă la reducerea duratei totale de realizare a acesteia);
- analiza riscului depinde de experienţa şi de toleranţa la risc a conducerii firmei sau
proiectului, in funcţie de care un anumit eveniment poate fi perceput ca avand un impact redus,
mediu sau ridicat asupra proiectului de investiţii.
Măsurarea riscului, indiferent de natura sa, este o operaţie necesară in evaluarea eficientei
unei investitii. In acest sens, este necesar sa fie luate in considerare strategiile adoptate de firmă,
atat in privinţa activităţii economice, cat şi in legătura cu modul de finanţare a dezvoltării.

53
BIBLIOGRAFIE

I. MONOGRAFII, ARTICOLE, MANUALE

1. Allaire Y. Management strategic. Bucureşti: Economică, 1998. 390 p.


2. Adams J. The Management of Risk and Uncertainty. NY: Policy Analysis, 2011. 101
p.
3. Aliohina O.E. Resurse umane. Moscova: Triada, 2002. 137 p.
4. Băileşteanu Gh. Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri. Timişoara: Mirton, 1998. 298
p.
5. Boddy D., Payton R. Management esentials. New York: Conectivity, 1999. 816 p.
6. Brock J. Managing people in public agncies. Boston: University Press, 1990. 320 p.
7. Burmistrov A. Metodele cele mai eficiente în motivarea personalului. București:
Gestiunea resurselor umane, 2002. 489 p.
8. Candea D. Diagnosticul şi decizia strategică. Bucuresti: Fiman, 1998. 450 p.
9. Cişmaşu I. Riscul- element în fundamentarea deciziei: concept, metode, aplicaţii,
Bucureşti: Economică, 2003. 560 p.
10. Cojocaru S. Concepția mnagerială în administrație publică. Chișinău: Universitatea
Tehnică a Moldovei, 2004. 272 p.
11. Collins D., Porras D. Succesul companiilor. London: HighSchool, 2004. 341 p.
12. Colson G. Gestion du Risque. Paris: E.A.A., 1995. 870 p.
13. Constantinescu D. Asigurarea şi managementul Riscului. Bucureşti: Tehnică, 1998.
451 p.
14. Coşea M., Nastovici L. Evaluarea riscurilor. Braşov: Lux Libris, 2004. 177 p.
15. Crasovschii I. Comportament organizațional. Moscova: Unit, 2000. 236 p.
16. Crouhy M. Risk management. New York: McGraw-Hill, 2001. 238 p.
17. Cyoudhary S. Managemenul secolului XXI. Moscova: Infra M, 2002. 448 p.
18. Danu M.C. Riscul în afaceri. Bacău: Plumb, 2001. 561 p.
19. David H. Public Administration Understanding Management, Politics and Law in the
Public Sector. NY: Tiara, 2011. 450 p
20. Dinu E. Strategia firmei. Bucureşti: Economică, 2000. 270 p.
21. Dijmărescu I. Bazele managementului. Bucureşti Didactică şi Pedagogică, 1995. 354
p.

54
22. Doltu T. Abordări în economia riscului şi incertitudinii. Bucureşti: Economică, 2006.
182 p.
23. Druică E. Riscul în afaceri. Bucureşti: C.H.Beck, 2006. 200 p.
24. Drucker P. Inovaţia şi sistemul antreprenorial. Bucureşti: Enciclopedica, 1993. 470 p.
25. Dudian M. Evaluarea riscului de ţară. Bucureşti: All Beck, 1999. 243 p.
26. Dumn W.N., Cahill A.G., Duckes M.J. The policy grid. A cognitive methodology for
assesing policy dynamics. New York: Greenwich, 1986. 220 p.
27. Frankin R. The motivation of behavior: biological, cognitive and social spects. New
York: Bluestar, 2003. 651 p.
28. Fritz R. Fara risc nu exista castig: descopera drumul spre succes. Bucureşti: Amaltea,
2007. 306 p.
29. Gluhov V.V. Bazele managementului: manual universitar. S.Peterburg: Economru,
2007. 225 p.
30. Groșev I.V., Emelianov P.V., Iuriev V.M. Cultura orgnizațională. Moscova: Iunit,
2004. 288 p.
31. Hedgetts M. Risk Management. Concepts and Apications. New York: McGraw Hill,
1994. 432 p.
32. Horobeţ A. Managementul riscului în afacerile internaţionale. Bucureşti: All Beck,
2005. 309 p.
33. Isaic- Maniu, I. Caracterizarea statistică a riscului: concepte, tehnici, aplicaţii.
Bucureşti: ASE, 2007. 271 p.
34. Maslow A. Personalitatea și motivația. S. Peterburg: Piter, 2003. 352 p.
35. Mazur I.I. Managementul efectiv. Moscova: Univers, 2007. 555 p.
36. Meskon M.H., Albert M. Management esentials. New York: Deal, 1999. 598 p.
37. Negoescu Gh. Risc şi incertitudine în economia contemporană. Galaţi: Alter-Ego,
1995. 312 p.
38. Nicolescu O. Sisteme, metode, tehnici manageriale şi organizaţionale. Bucureşti:
Economică, 2000. 411 p.
39. Nicolescu O. Strategii manageriale de firmă. Bucureşti: Economică, 1996. 430 p.
40. Osipova A.N. Sociologie. Kiev: Sociologia umană, 2000. 121 p.
41. Parahina V.N. Teoria orgnizației. Moscova: Cmorus, 2006. 296 p.
42. Petrescu S. Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de caz. Iaşi: Sedcom
Libris, 2004. 390 p.

55
43. Popescu N. Noi tendinţe în analiza riscului afacerilor comerciale. Bucureşti:
Economica, 2002. 504 p.
44. Prunea P. Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere.
Bucureşti: Economică, 2003. 390 p.
45. Sasu C. Enciclopedia întreprinzătorului. Bucureşti: Economică, 1999. 441 p.
46. Spivak V.A. Comportament organizațional și managementul personalului.
S.Peterburg: SPB, 2001. 252 p.
47. Stevenson H. A manca sau a fi mancat: riscul deciziei strategice in managementul
modern. Bucureşti: Economica, 2003. 450 p.
48. Svitchina M.Z. Aspectele organizatorico-metodologice ale culturii corporative.
Moscova: Universitatea de Stat a Moscovei, 2007. 229 p.
49. Tarhoaca C. Economia riscului. Bucureşti: ASE, 2014. 297 p.
50. Vihanschii O.S. Managementul: om, strategie, organizație, proces. În: Culegere de
lucrări științifice a Universității de Stat a Moscovei, 1995, vol. 2, p. 438-440.
51. Vihanschii O.S. Managementul strategic. Moscova: Gardarichi, 2000. 296 p.

56
ADNOTARE

Nume Prenume: Ulmeanu Emil


Denumirea tezei: Riscurile în condiții de incertitudine probabilitate și hazard aferente
tendințelor globalizării
Locul sustinerii: ora;ul Chisinau, ULIM
Structura lucrării. introducere, trei capitole, bibliografie din 51 titluri , 58 pagini de
text, 1 figura, 4 tabele, 2 formule.
Cuvinte cheie: risc, incertitudine, probabilitate, hazard, gestiune, evaluare, analiza,
estimare, consecinte, pierderi, întreprindere, etc
Scopul si sarcinele lucrării constă în constă în determinarea riscurilor în condiții de
incertitudine probabilitate și hazard aferente tendințelor globalizării și metodelor de gestiune al
acestora. Obiective: Studiul şi analiza literaturii de referinţă cu privire la riscurile
întreprinderilor; analiza formelor, percepţiilor, funcţiilor şi factorilor generali de incertitudine și
risc; studiul asupra informaţiei ce ţine de întreprinderea „BIOKARPET” S.A. analiza datelor
obţinute în urma raportului financiar; elaborarea modelului dinamic de stabilitate al activitгюii
оntreprinderii оn condiții de incertitudine, probabilitate și hazard
Suportul metodologic al tezei. În efectuarea tezei, au fost luate din diferite monografii,
lucrări didactice şi ştiinţifice atît a savanţilor străini cît şi autohtoni, precum şi surse internet.
Drept suport teoretico-ştiinţific au servit lucrări ale autorilor, Drucker P., Horobet I., Nicolescu
Ovidiu, Petrescu S, Burduş Eugen., etc.

57
ANNOTATION

Full name: Ulmeanu Emil


Thesis Title: Risks in uncertainty conditions, probability and hazard in globalization
trends
Place support: Chisinau ,ULIM
Structure of thesis. introduction, three chapters , bibliography of 51 titles, 58 pages text,
1 figure, 4 tables , 2 formulas.
Keywords: Risk, uncertainty, probability, hazard, management, evaluation, analysis,
estimation, consequential, loss, enterprise, etc.
Goal and tasks of the work is to determine risks in uncertainty conditions, probability
and hazard in globalization trends and their management methods. Objectives: The study and
reference literature analysis of the risks enterprises; analysis of forms, perceptions, functions and
general factors of uncertainty and risk; the study of information related to the company
'Biokarpet "SA analyze data from financial report; Dynamic Stability model of development
activities in conditions of uncertainty, probability and hazard.
Methodological aspects In elaboration of thesis there were taken information from
various monographs, educational and scientific works of both domestic as well as foreign
scientists and internet sources. As theoretical support scientific works of authors served, P.
Drucker, Horobet I., Ovidiu Nicolescu, S Petrescu, Eugen Burduє., etc.

58
LISTA ABREVIERILOR

CLO - coeficientul de levier operaţional


MF - mijloace fixe.
MDS - modelul dinamic de stabilitate
RON – Lei romanesti.
SNC – Standardul național de contabilitate.
SRL – Societate cu raspundere limitata.

59
DECLARAЮIE PRIVIND ORIGINALITATEA CONЮINUTULUI LUCRГRII DE
MASTERAT

Subsemntatul (a) _________________________________________________________


absolvent(г) al (a) Universitгюii Libere Internaюionale din Moldova, Facultatea
_________________________________________
specialitatea____________________________ ____________________________ promoюia
___________________________, declar pe propria rгspundere, cг lucrarea de masterat cu titlul:
______________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
elaboratг sub оndrumarea dlui/dnei ________________________________________________,
pe care urmeazг sг o susюin оn faюa comisiei, este originalг, оmi aparюine єi оmi asum
conюinutul acesteia оn оntregime.
Declar cг nu am plagiat altг lucrare de masterat, monografii, lucrгri de specialitate,
articole etc., publicate sau postate pe internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea
lucrгrii de masterat fiind menюionate оn conюinutul acesteia.
De asemenea, declar cг sunt de acord ca lucrarea mea de masterat sг fie verificatг prin
orice modalitate legalг pentru confirmarea originalitгюii, consimțind inclusiv la introducerea
conюinutului acesteia оntr-o bazг de date оn acest scop.

Data __________________ Semnгturг student ______________