Sunteți pe pagina 1din 11

Dreptul muncii

Profesor dr. Luminita Dima

Unitatea de învăţare I
DREPTUL MUNCII – RAMURĂ DE DREPT

Cuprins:
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
1.1. Munca şi reglementarea ei prin norme juridice
1.1.1. Consideraţii preliminare
1.1.2. Evoluţia dreptului muncii. Scurt istoric
1.2. Dreptul muncii – noţiune, obiect, metoda de reglementare
1.3. Caracterele dreptului muncii
1.4. Izvoarele dreptului muncii
1.5. Principiile dreptului muncii
1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1

Obiectivele unităţii de învăţare 1


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
 cunoaşteţi cum este munca reglementată prin norme juridice;
 înţelegeţi de ce dreptul muncii reprezintă o ramură distinctă de drept;
 cunoaşteţi care sunt caracterele dreptului muncii
 identificaţi izvoarele şi principiile dreptului muncii.

1.1. Munca şi reglementarea ei prin norme juridice

1.1.1. Consideraţii preliminare


1. Munca. Existenţa omului în societate nu a putut fi niciodată concepută ca fiind separată de
muncă. Munca, văzută ca o activitate creatoare de valori materiale şi spirituale a fost
întotdeauna o modalitate de formare şi exprimare a personalităţii umane, dar şi o necesitate
pentru satisfacerea nevoilor sociale.
Munca reprezintă o activitate specifică oamenilor – manuală şi intelectuală – prin care ei
utilizează aptitudinile fizice şi psihice cu care sunt înzestraţi în scopul producerii bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Munca poate fi prestată atât în cadrul unor raporturi juridice guvernate de dispoziţiile
dreptului muncii, cât şi într-un cadru juridic ce excede aplicabilitatea dreptului muncii şi este
guvernat de normele specifice altor ramuri de drept.
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

2. Munca prestată în afara incidenţei dreptului muncii. Sub incidenţa dreptului muncii nu
intră munca desfăşurată în următoarele situaţii:
a) munca celui care lucrează pentru sine – de exemplu, munca prestată de o persoană
fizică în gospodăria proprie;
b) munca benevolă, pentru desfăşurarea căreia nu se primeşte remuneraţie;
c) munca prestată în temeiul contractului de voluntariat – Legea nr. 78/2014 privind
reglementarea activității de voluntariat în România, cu modificările şi completările
ulterioare, reglementează promovarea şi facilitarea participării cetăţenilor români şi
străini la acţiuni de voluntariat, ca activităţi de interes public, organizate de persoane
juridice de drept public şi de persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Activitatea se prestează cu titlu gratuit, în baza unui contract de voluntariat încheiat în
formă scrisă ad validitatem, fiind interzisă încheierea unui contract de voluntariat în
scopul de a evita încheierea unui contract individual de muncă sau a altui contract cu
titlu oneros.
d) munca persoanelor care practică o profesiune liberală – de exemplu munca
desfăşurată de avocaţi (reglementată prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare),
notari (în temeiul Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale, cu
modificările şi completările ulterioare), experţi contabili şi contabili autorizaţi
(Ordonanţa nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a
contabililor autorizaţi, aprobată prin Legea nr. 42/1995), medicii care îşi exercită
profesiunea în baza Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu
modificările şi completările ulterioare;
e) munca desfăşurată de persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi
independente şi de membrii asociaţiilor familiale, în temeiul Ordonanţei de Urgenţă
44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale;
f) munca prestată în temeiul unui raport juridic civil sau comercial, în baza unui
contract de locaţiune de servicii, încheiat pentru prestarea cu caracter ocazional a unei
activităţi, sau a unui contract de mandat civil sau comercial.

3. Munca prestată sub incidenţa dreptului muncii. Intră sub incidenţa prevederilor
legislaţiei muncii munca prestată în schimbul unei remuneraţii în folosul altei persoane şi
sub autoritatea acesteia.
Totuşi, simpla dependenţă economică, adică primirea unei remuneraţii în schimbul muncii
prestate nu este suficientă, fiind necesar să existe o dependenţă juridică, şi anume dreptul
patronului de a-şi exercita permanent autoritatea asupra lucrătorului, subordonarea
lucrătorului faţă de patron.
Astfel, munca prestată este guvernată de dispoziţiile dreptului muncii în următoarele situaţii:
a) munca desfăşurată în temeiul unui contract individual de muncă;
b) raporturile de muncă ce privesc funcţionarii publici, numite raporturi de serviciu ale
funcţionarilor publici, reglementate de acte normative specifice care au la bază Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările
ulterioare, care se completează cu prevederile legislaţiei muncii. Funcţionarii publici nu
îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, ci în baza actului
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

de numire pentru perioada mandatului în care ocupă funcţia respectivă. Totuşi, raporturile
de funcţie publică au natură contractuală, pentru că presupun întrunirea acordului de
voinţă al părţilor. De asemenea, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici au
caracter intuituu personae, oneros, sunt cu executare succesivă şi se caracterizează print-
un raport de subordonare care este mai puternic decât cel care se naşte prin încheierea
unui contract individual de muncă;
c) raporturile de muncă ale demnitarilor. Persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică
sunt numite sau alese. În această categorie intră, fără ca enumerarea să fie limitativă,
deputaţii, senatorii, membrii guvernului, aleşii locali, etc.;
d) raporturile de muncă ce privesc pe membrii cooperatori din cadrul cooperativelor
meşteşugăreşti şi al cooperativelor de credit, reglementate de normele dreptului
cooperatist.
Toate aceste raporturi de muncă sunt considerate ca fiind raporturi de muncă deoarece sunt
caracterizate prin câteva trăsături comune specifice: au la bază acordul de voinţă al părţilor,
astfel încât între părţi se încheie un raport juridic contractual; persoana fizică este
subordonată instituţiei pentru care prestează munca; munca se realizează prin prestaţii
succesive, presupune o activitate de durată, cu caracter de continuitate ( de regulă în cadrul
unui număr minim de ore); persoanele fizice primesc o contraprestaţie pentru munca
desfăşurată, o remuneraţie.

1.1.2. Evoluţia dreptului muncii. Scurt istoric


1. Origine. Normele dreptului muncii s-au născut din inegalitatea părţilor relaţiilor sociale în
cadrul cărora se presta munca, în scopul protejării lucrătorilor.
Constituirea dreptului muncii ca o ramură distinctă de drept este rezultatul unui proces
îndelungat. Apariţia şi extinderea muncii salariate au determinat adoptarea unei legislaţii
corespunzătoare, iar diversificarea şi amploarea relaţiilor sociale de muncă au dus la
perfecţionarea continuă a acestei legislaţii şi la constituirea dreptului muncii ca ramură
autonomă de drept.

2. Perioada anterioară datei de 23 august 1944. În ţara noastră, primele reglementări


referitoare la relaţiile sociale de muncă au apărut la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, ca urmare a dezvoltării industriale şi a folosirii muncii salariate.
Primele dispoziţii au avut ca obiect condiţiile de igienă şi protecţie a muncii: Legea sanitară
din 1885, Regulamentul industriilor insalubre din 1894, care a reglementat pentru prima dată
timpul de lucru al copiilor în vârstă de minim 12 ani, Legea meseriilor din 1902, care
organiza corporaţiile de meseriaşi şi reglementa în detaliu ucenicia.
Începând din 1909 a avut loc primul program de politică socială, reglementările adoptate
fiind cunoscute sub denumirea de Legile Orleanu (după numele ministrului industriilor de la
acea vreme): Legea asociaţiilor, Legea asupra repausului duminical, etc.
După înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, a fost adoptat un număr mare de legi,
caracterizate printr-o concepţie înaintată de protecţie a salariaţilor: Legea reglementării
conflictelor de muncă din 1920, Legea sindicatelor profesionale din 1921, Legea pentru
organizarea serviciului de inspecţie a muncii din 1927, Legea asupra contractelor de muncă
din 1929, Legea pentru înfiinţarea jurisdicţiei muncii din 1933, Legea breslelor din 1938.
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

3. Perioada 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. După 23 august 1944 au continuat să


existe o serie de legi adoptate înainte de cel de-al doilea război mondial. Cele mai importante
acte normative adoptate în această perioadă sunt primul Cod al muncii – Legea nr. 3 din 1950
şi Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/972.
Legislaţia muncii adoptată în această perioadă s-a caracterizat printr-o concepţie etatistă,
centralizatoare. Drepturile şi obligaţiile părţilor raporturilor de muncă erau stabilite de stat,
prin lege, şi nici o derogare nu era permisă. Munca era considerată o obligaţie. Persoanele
care nu se încadrau în muncă erau sancţionate contravenţional. Totuşi, cea mai mare parte a
oraşelor mari erau „oraşe închise”, unităţile economice din aceste oraşe neputând face
angajări. Funcţiona însă aşa-numitul sistem al repartiţiilor, care asigura fiecărei persoane
fizice un loc de muncă pe teritoriul ţării.
4. Perioada de după 22 decembrie 1989. După 22 decembrie 1989, noile reglementări au
avut în vedere adaptarea raporturilor juridice de muncă la economia de piaţă. Astfel, au fost
înlăturate inechităţile existente în salarizarea personalului, a fost redusă săptămâna de lucru la
5 zile, a fost reglementată posibilitatea cumulului de funcţii (Legea nr. 2/1991), protecţia
juridică a şomerilor (Legea nr. 1/1991), stabilirea salariilor prin negociere (Legea salariazării
nr. 14/1991, stabilirea unei proceduri pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă
(Legea nr. 15/1991) angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă (Legea nr. 30/1990),
contractele colective de muncă(Legea nr. 13/1991), regimul juridic al sindicatelor (Legea nr.
54/1991), protectia muncii (Legea nr. 90/1996).
În anul 2003 a fost adoptat şi un nou Cod al muncii – Legea nr. 53/2003, consonant cu
realitatea pieţei muncii românească, care a avut drept scop să pună de acord, în mod
principial, relaţiile de muncă cu valorile statului de drept, cu democratizarea dialogului
social, precum şi cu standardele normative europene.
Actualul Cod al muncii a introdus, pentru prima dată în legislaţia românească, unele principii
şi mecanisme juridice proprii aquis-ului comunitar.
Menţionăm, în această ordine de idei, consacrarea expresă şi detaliată a principiului non-
discriminării, în toate formele sale, reglementarea obligaţiei de informare a lucrătorului cu
privire la conţinutul contractului de muncă, acreditarea obligaţiei de non-concurenţă în
raporturile dintre angajator şi angajat, protecţia maternităţii la locul de muncă, regimul juridic
al concedierilor colective, protejarea creanţei salariale în cazul insolvabilităţii angajatorului,
dezvoltarea conţinutului obligaţional al negocierii colective, munca prin agent de muncă
temporară, munca în străinătate.

1.2. Dreptul muncii – noţiune, obiect, metoda de reglementare


1. Definiţie. Dreptul muncii este acea ramură de drept care reglementează raporturile
juridice ce se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu încheierea, executarea, modificarea,
suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă şi a contractului colectiv de
muncă, precum şi raporturile juridice conexe acestora.
Sunt considerate a fi raporturi juridice conexe raporturile juridice ce decurg din sau se
grefează pe raporturile juridice de muncă, şi anume raporturile juridice privind: înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale şi patronale, precum şi raporturile dintre
aceste organizaţii şi subiectele raporturilor juridice de muncă, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea organelor de jurisdicţie a muncii, pregătirea profesională şi perfecţionarea
pregătirii profesionale, organizarea şi disciplina muncii, igiena şi protecţia muncii.
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

2. Obiect. Obiectul dreptului muncii îl constituie relaţiile sociale individuale sau colective,
reglementate de lege, ce iau naştere în legătură cu prestarea unei munci de către o persoană
fizică în beneficiul unei alte persoane, fizică sau juridică, care se obligă să o remunereze şi
să-i asigure condiţiile necesare pentru prestarea muncii respective.
Dreptul muncii guvernează, în principal, raporturile dintre angajatori (patroni) şi angajaţi
(salariaţi).
Prin încheierea contractelor individuale de muncă, între patroni şi salariaţi se nasc, pe de o
parte, raporturi individuale de muncă.
Pe de altă parte, ca rezultat al dreptului la negociere şi al instituţionalizării dialogului social,
în urma dezvoltării dreptului muncii ca barometru al raportului de forţe între părţile
contractului individual de muncă, precum şi ca rezultat al încheierii contractelor colective de
muncă, între patroni şi salariaţii lor se nasc raporturi colective de muncă.
Alături de raporturile juridice de muncă, constituie obiect de reglementare pentru dreptul
muncii şi raporturile juridice conexe pentru că derivă din încheierea contractelor de muncă
ori sunt grefate pe acestea, având drept scop organizarea procesului de muncă, asigurarea
condiţiilor pentru desfăşurarea ei şi stabilirea răspunderii juridice pentru încălcarea normelor
juridice de dreptul muncii şi restabilirea ordinii juridice.
3. Metoda de reglementare folosită în dreptul muncii, respectiv modalitatea elaborării
normelor de drept al muncii, este mixtă. Raporturile juridice sunt reglementate atât prin
metoda reglementării directe, prin norme imperative elaborate de puterea statală, cât şi prin
metoda egalităţii părţilor, prin norme negociate de către părţile raportului juridic aflate în
cadrul negocierii în poziţii de egalitate juridică. Aceste norme elaborate prin metoda egalităţii
părţilor apar în urma negocierii contractelor individuale şi colective de muncă.
Dreptul muncii este, în principal, un drept negociat, de origine convenţională. Totuşi, deşi
este vorba despre un domeniu privat, necesitatea asigurării unei protecţii minimale a
salariaţilor impune intervenţia autorităţii statale pentru a reglementa în mod imperativ
anumite drepturi ale salariaţilor al căror nivel minimal nu poate fi încălcat prin negociere.

1.3. Caracterele dreptului muncii


1. Caracterul imperativ
Cea mai mare parte a normelor dreptului muncii au caracter imperativ. Astfel, actele
normative reglementează o serie de drepturi ale salariaţilor care nu pot constitui obiect al
negocierii. De asemenea, pentru cea mai mare parte din drepturile salariaţilor, legea stabileşte
un nivel minim sau maxim, după caz, de la care părţile nu pot deroga prin negociere.
Potrivit art. 38 C. muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin
lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege
salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Toate reglementările cu caracter imperativ din dreptul muncii alcătuiesc aşa-numita „ordine
publică socială”.
Au caracter imperativ normele care reglementează:
- libertatea muncii;
- egalitatea de tratament;
- dreptul de asociere în sindicate şi libertatea sindicală;
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

- dreptul salariaţilor la grevă;


- participarea salariaţilor prin reprezentanţi la stabilirea condiţiilor de muncă;
- protecţia securităţii şi sănătăţii în muncă;
- dreptul la informare şi consultare;
- dreptul la negocierea contractului colectiv de muncă în unităţile cu cel puţin 21 de
salariaţi;
- protecţia reprezentanţilor salariaţilor;
- negocierea salariilor, garantarea, plata şi confidenţialitatea salariilor;
- dreptul salariaţilor la odihnă;
- dreptul salariaţilor la formare profesională, etc.
2. Caracterul autonom
Autonomia dreptului muncii ca ramură de drept este dată, în principal, de următoarele
elemente:
- izvoarele specifice dreptului muncii
- principiile specifice dreptului muncii
- tehnici juridice specifice
Izvoarele dreptului muncii sunt formele specifice de exprimare a normelor juridice de dreptul
muncii.
Izvoarele de drept al muncii sunt actele normative.
Izvoarele dreptului muncii pot fi împărţite în două categorii:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept: Constituţia, decretele-lege, legile (Codul
muncii, precum şi alte legi, de exemplu: Legea dialogului social nr. 62/2011, etc.),
hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise
de miniştri şi conducătorii celorlalte organe centrale;
b) izvoare specifice dreptului muncii: contractele colective de muncă, statutele profesionale
şi disciplinare, regulamentele interne, normele de securitate și sănătate în muncă.
Izvoare de drept al muncii sunt şi reglementările internaţionale, convenţii, pacte, acorduri bi
sau multilaterale, care privesc relaţii sociale de muncă, dacă România a aderat la acestea sau
le-a ratificat, cum sunt convenţiile sau recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Principiile dreptului muncii sunt idei generale şi comune pentru întreaga legislaţie a muncii.
Dreptului muncii îi sunt aplicabile o serie de principii generale ale sistemului dreptului,
aplicabile tuturor ramurilor de drept, cum sunt principiul legalităţii, principiul democraţiei,
principiul egalităţii în faţa legii, etc.
Totuşi, pot fi identificate şi principii specifice dreptului muncii: neîngrădirea dreptului la
muncă şi libertatea muncii, egalitatea de tratament, garantarea drepturilor salariaţilor.
Tehnici juridice specifice. Normele dreptului muncii conţin o serie de reguli specifice în
raport cu reglementările dreptului comun:
a) Prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate,
indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală din unitate.
Această reglementare contravine principiului relativităţii efectelor actelor juridice potrivit
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

căruia actul juridic produce efecte numai între părţi neputând nici să dăuneze, dar nici să
profite terţilor. Or, contractul colectiv de muncă produce efecte şi pentru persoanele care
nu au fost reprezentate la data negocierii şi încheierii contactului, deoarece nu aveau statut
de salariat la acel moment, fiind angajate ulterior.
b) Normele dreptului muncii consacră o formă de răspundere specifică raporturilor de
muncă, răspunderea disciplinară.
3. Caracterul evolutiv
Normele dreptului muncii în vigoare la un moment dat sunt expresia echilibrului de forţe
dintre presiunea salariaţilor şi rezistenţa patronatului.
Acest caracter se verifică atât în privinţa normelor cu caracter convenţional cuprinse în
clauzele contractelor colective şi individuale de muncă şi în regulamentele interne elaborate,
potrivit legii, cu consultarea reprezentanţilor salariaţilor, cât şi la elaborarea şi adoptarea
actelor normative, pentru care este necesar, potrivit legii, avizul Consiliului Economic şi
Social.
Legislaţia în vigoare nu justifică aşa-numita teorie a drepturilor câştigate. Astfel, negocierea
contractelor colective de muncă porneşte de la nivelul prevăzut pentru drepturile salariaţilor
de lege şi de contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Nu există nici o
prevedere legală care să oblige părţile să pornească negocierea de la contractul colectiv de
muncă ce fusese încheiat anterior la nivelul la care această negociere are loc.

1.4. Izvoarele dreptului muncii


1. Noţiune. Izvoarele dreptului muncii sunt formele de exprimare a normelor juridice în
dreptul muncii.
În sistemul de drept românesc doctrina şi practica judiciară nu constituie izvoare de drept.
Obiceiul (cutuma) şi morala nu sunt izvoare distincte de drept, dar se pot integra în textele
normative în măsura în care aceste texte fac trimitere expresă la ele. În dreptul muncii
obiceiul şi cutuma nu constituie izvoare de drept.
Singurele izvoare de drept al muncii sunt actele normative. Acestea sunt reguli abstracte,
formulate cu referire la situaţii tipice formulate in abstracto, au caracter general, fiind
destinate să reglementeze nu un caz particular, ci o serie de cazuri asemănătoare şi au caracter
permanent, adică se aplică fără încetare, pe întreaga perioadă de timp în care sunt în vigoare.
Izvoarele dreptului muncii pot fi împărţite în două categorii:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept
b) izvoare specifice dreptului muncii

2. Izvoarele comune cu cele ale altor ramuri de drept sunt: Constituţia, decretele-lege, legile,
hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de
miniştri şi conducătorii celorlalte organe centrale.
Constituţia cuprinde reglementări fundamentale în domeniul dreptului muncii: art. 40 –
„Dreptul de asociere”, art. 41 – „Munca şi protecţia socială a muncii”, art. 42 – „Interzicerea
muncii forţate”, art. 43 – „Dreptul la grevă”. Normele constituţionale consacră dreptul
cetăţenilor de a se asocia liber în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, dreptul la
muncă, libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă,
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială, la securitate şi sănătate în muncă, la un


salariu minim brut pe ţară, repaus săptămânal, concediu de odihnă plătit, formare
profesională,egalitate de remuneraţie a femeilor cu bărbaţii pentru muncă egală, la negocieri
colective în materie de muncă, caracterul obligatoriu al convenţiilor collective, dreptul
salariaţilor la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
Potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie, regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială se reglementează prin lege organică. Codul muncii
este cea mai importantă lege, însă norme juridice care reglementează raporturile de muncă
sunt cuprinse şi în alte legi. .
Din categoria hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern pot fi menţionate: H.G. nr. 500/2011
privind registrul general de evidenţă a salariaţilor, O.G. nr. 129/2000 privind formarea
profesională a adulţilor, O.U.G. nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele
cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă, etc.
Ordinele ministeriale ce conţin norme juridice de dreptul muncii sunt, în principal, ordine ale
ministrului muncii.
3. Izvoarele specifice dreptului muncii sunt:
a) contractele colective de muncă;
b) statutele profesionale şi disciplinare;
c) regulamentele interne;
d) normele de securitate și sănătate în muncă.
Contractele colective de muncă cuprind reglementări negociate de partenerii socali. Contracte
colective de muncă se pot încheia la nivelul angajatorilor, la nivel de grup de angajatori şi la
nivel de sector de activitate. Contractul colectiv de muncă are în acelaşi timp şi caracterul
unei norme negociate, dar şi caracter de act normativ, aplicându-se tuturor salariaţilor
angajatorului respectiv, tuturor salariaţilor încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de
angajatori respectiv sau din organizațiile patronale care au smenat contractul colectiv de
muncă la nivel de sector de activitate. Normele cuprinse în contractele colective de muncă
detaliază dispoziţiile legale şi adaptează prevederile legale la specificul activităţii desfăşurate
la nivelul respectiv.
Statutele profesionale şi disciplinare reglementează activitatea specifică a unor categorii de
salariaţi şi sunt aprobate prin lege (de exemplu Statutul funcţionarilor publici – Legea nr.
188/1999, Statutul disciplinar al personalului din unităţile de transporturi – Decretul
360/1976).
Regulamentele interne sunt emise în baza prevederilor legale şi cuprind norme de conduită
obligatorie în cadrul unităţii a căror respectare este garantată prin măsuri de constrângere.
Regulamentul intern se întocmeşte de către angajator, cu consultarea sindicatului sau a
reprezentanţilor salariaţilor, după caz, şi cuprinde cel puţin următoarele categorii de
dispoziţii: (i) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii, (ii)
reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei forme de
încălcare a demnităţii, (iii) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor, (iv)
procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor, (v) reguli
concrete privind disciplina muncii în unitate, (vi) abaterile disciplinare şi sancţiunile
aplicabile, (vii) reguli referitoare la procedura disciplinară, (viii) modalităţile de aplicare a
altor dispoziţii legale sau contractuale specifice, (ix) criteriile și procedurile de evaluare
profesională a salariaților. Regulamentul intern este obligatoriu pentru toţi salariaţii
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

angajatorului respectiv, se aduce la cunoştinţă salariaţilor prin grija angajatorului şi îşi


produce efectele faţă de salariaţi din momentul încunoştinţării acestora.
Normele de securitate și sănăătate în muncă sunt elaborate în temeiul Legii nr. 319/2006
privind sănătatea şi securitatea în muncă, iar elaborarea unor astfel de norme la nivel de
unitate este obligatorie pentru toţi angajatorii.
4. Izvoarele internaţionale. Izvoarele internaţionale specifice dreptului muncii sunt cele
cuprinse în instrumentele elaborate la nivelul Organizaţiei Internaţionale a Muncii,
Consiliului Europei şi Uniunii Europene. Norme juridice de drept al muncii mai sunt
cupărinse şi în acordurile bi sau multilaterale încheiate de România, care privesc relaţiile
sociale de muncă.
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei
Naţiunilor Unite cu atribuţii în domeniul muncii şi securităţii sociale. România este membru
fondator al O.I.M., constituită prin Tratatul de pace de la Versailles din 1919.
Printre convenţiile O.I.M. ratificate de România pot fi menţionate, cu titlu exemplificativ,
Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, Convenţia nr.
95/1949 privind protecţia salariului, Convenţia nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor
dreptului de organizare şi negociere colectivă, Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de
remunerare a mâinii de lucru masculină şi a mâinii de lucru feminină, pentru o muncă de
valoare egală, Convenţia nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate, Convenţia nr.
135/1971 privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se
acordă acestora, Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă de încadrare în muncă,
Convenţia nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, Convenţia nr. 168/1988
privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului.
Consiliul Europei a fost creat în 1949 ca o organizaţie de cooperare interguvernamentală şi
parlamentară între statele vest-europene. România este unul dintre statele membre ale
Consiliului Europei.
Consiliul Europei elaborează şi adoptă convenţii şi recomandări. Cele mai importante
convenţii adoptate de Consiliul Europei în domeniul dreptului social sunt: Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Carta socială europeană, Convenţia
europeană privind statutul juridic al muncitorului migrant, Codul european de securitate
socială şi Convenţia europeană de securitate socială. România a ratificat Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi Carta socială europeană.
Uniunea Europeană îşi are originile în constituirea celor 3 comunităţi europene: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (înfiinţată prin tratatul de la Paris din 1951) şi
Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (înfiinţate
prin tratatele de la Roma din 1957).
Consiliul şi Comisia pot adopta, în conformitate cu prevederile tratatelor, cinci tipuri de acte:
regulamente, directive, decizii – care sunt au caracter obligatoriu – şi recomandări şi avize –
care nu sunt obligatorii. Din dreptul comunitar fac parte şi convenţiile colective încheiate
între partenerii sociali la nivelul Uniunii.
Modificările care au intervenit în ultima perioadă în legislaţia muncii din România au avut
drept scop şi preluarea acquis-ului comunitar în această materie, apropierea legislaţiei muncii
din România de reglementările comunitare.
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

1.5. Principiile dreptului muncii


1. Noţiune. Principiile dreptului muncii sunt idei generale şi comune pentru întreaga
legislaţie a muncii, care fundamentează cadrul juridic de reglementare a raporturilor juridice
de muncă.
În dreptul muncii se întâlnesc două categorii de principii: principii fundamentale generale ale
sistemului dreptului (principiul legalităţii, principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa
legii, etc.) şi principii fundamentale specifice dreptului muncii.
Pot fi considerate principii specifice dreptului muncii: neîngrădirea dreptului la muncă şi
libertatea muncii, egalitatea de tratament, garantarea drepturilor salariaţilor.
2. Neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii. Potrivit art. 41 alin. (1) din
Constituţia României, republicată, “dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei
şi alegerea locului de muncă sunt libere”.
Codul muncii dezvoltă prevederile constituţionale. Astfel, art. 3 alin. (1) C. muncii prevede
că “libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”.
Atributele specifice ale libertăţii muncii sunt consacrate expres: libertatea alegerii locului de
muncă şi a profesiei – “orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei,
meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze” -, precum şi libertatea individului de a
decide să lucreze sau nu – “nimeni nu poate fi obligat să muncească într-un anumit loc de
muncă ori într-o anumită profesie oricare ar fi acestea”.
3. Interzicerea muncii forţate. Libertatea muncii exclude munca forţată sau obligatorie. În
temeiul art. 42 alin. (1) din Constituţia României, republicată, “munca forţată este interzisă”.
Constituţia prevede totodată în mod expres activităţile care nu constituie muncă forţată.
În linia reglementărilor constituţionale şi internaţionale, art. 4 C. muncii interzice expres
munca forţată, precizând că “termenul muncă forţată desemnează orice muncă sau serviciu
impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat
consimţământul în mod liber”.
4. Egalitatea de tratament. Codul muncii reglementează principiul egalităţii de tratament
faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Dispoziţiile Codului muncii sunt în concordanţă cu
normele constituţionale, precum şi cu reglementările internaţionale şi europene în materie.
Constituţia României consacră principiul egalităţii în drepturi. Potrivit art. 16 alin. (1)
“cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Consacrând dreptul la muncă şi libertatea muncii, art. 41 alin. (4) din Constituţie prevede că
“la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.
Codul muncii prevede că “în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de
tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii” şi sunt interzise în mod expres, după modelul
reglementărilor europene, atât discriminările directe cât şi cele indirecte faţă de un salariat,
“bazate pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă
naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau
responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală”.
5. Garantarea drepturilor salariatului. Constituţia României prevede expres dreptul
salariaţilor la protecţia socială a muncii, la securitatea şi igiena muncii, la protecţia muncii
femeilor şi a tinerilor, la instituirea unui salariu minim pe economie, la repaus săptămânal, la
concediu de odihnă plătit, la protecţie în cazul prestării muncii în condiţii grele, la o durată
normală a zilei de lucru, în medie, de cel mult 8 ore, la remuneraţie egală pentru muncă egală,
la asociere în sindicate, la negocieri colective în materie de muncă şi la garantarea
Dreptul muncii
Profesor dr. Luminita Dima

caracterului obligatoriu al convenţiilor colective, precum şi dreptul la grevă pentru apărarea


intereselor profesionale, economice şi sociale, în condiţiile legii.
Potrivit Codului muncii orice salariat beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii
desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, de respectarea demnităţii
şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare. Salariaţilor le sunt recunoscute dreptul la plată
egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu
caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale etc..
Prin aceste norme Codul muncii ridică la rang de principii o serie de drepturi ale salariaţilor
şi, respectiv, ale angajatorilor.

Intrebări:

1. De ce dreptul muncii reprezintă o ramură distinctă de drept?


2. Care sunt caracterele dreptului muncii?
3. Prezentaţi pe scurt izvoarele dreptului muncii.
4. Prezentaţi pe scurt principiile dreptului muncii.

1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1


1. L. Dima – Dreptul muncii, curs universitar, Ed. C.H. Beck, 2017;
2. Al. Athanasiu, A.-M. Vlăsceanu – Dreptul muncii, note de curs, Ed. C.H. Beck, București,
2017;
3. Al. Athanasiu – Codul muncii. Comentariu pe articole. Actualizare la vol. I-II, Ed. C.H.
Beck, 2012;
4. Al. Athanasiu, M. Volonciu, L. Dima, O. Cazan – Codul muncii. Comentariu pe articole,
Ed. C.H.Beck, vol. I, Bucureşti, 2007, vol. II, Bucureşti, 2011;
5. Al. Athanasiu – Codul muncii. Comentariu pe articole. Actualizare la vol. I-II, Ed. C.H.
Beck, 2012;
6. Al. Athanasiu, L. Dima – Dreptul muncii, curs universitar, Ed. AllBeck, 2005;
7. Cl. A. Moarcăş Costea – Drept individual al muncii. Terminologie şi practică, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2011;
8. I. T. Ştefănescu – Tratat teoretic şi practic de drept al muncii. Ediţia a IV-a, revăzută şi
adaugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017;
9. Al Ţiclea – Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență., Ediţia a Xa,
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
10. Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
11. Legea dialogului social nr. 62/2011, cu modificările și completările ulterioare.