Duminica trecuta, am trecut cu bicicleta pe langa el.

Statea pe trotuar rezemat de

o cladire parasita de pe strada "Justitiei".M-a strigat: "Domnule, nu va suparati".
Deja imi veneau in minte ganduri comune - imi cere bani sau o tigara. El a
continuat "Cat fac 8x7?". I-am raspuns si abia atunci am vazut ca in brate avea un
caiet de teme...De atunci am stiut ca e eroul meu, ca e genul ala de om care nu sta
sa se planga ca multi altii ca nu are cu ce, ca se agata de un vis si tine cu
dintii. Am stiut ca povestea lui poate fi un cadou pentru multi, ca ii poate invata
sa faca tot ce pot cu ce au nu sa astepte clipa perfecta in care toate problemele
lor se vor rezolva toate dintr-o data.Am publicat fotografia si povestea si mii de
oameni au rezonat. Asa ca am trecut din nou pe acolo in incercarea de a-l gasi.
Trotutarul din fata casei arata ca o banca de scoala. Intr-un colt e patat cu
acuarele si vezi o pensula parca abia lasata din mana. Mai incolo rezerve goale de
stilou si pete de cerneala... Am stiut ca il voi regasi.Pe 4 mai, de ziua mea nu am
avut chef de prieteni, povestea lui imi capta toate gandurile. Am mers din nou pe
strada si ...l-am gasit. Il cheama Tiberiu si este in clasa a 3-a. I-am povestit
despre puterea pe care o poate avea o poveste frumoasa, despre fotografiile care
spun adevarul si schimba sufletele oamenilor. Se uita la mine ca la un om cazut din
luna cu neincrederea unui copil care a invatat ca povestile frumoase nu au loc in
lumea reala ca sunt momeli folosite de oameni care vor sa iti faca rau.Putin mai
sus de locul unde am facut poza este Manastirea Antim. Am mers cu Tiberiu la Pangar
(magazinul bisericesc din curtea locasului) sa ii arat despre ce vorbeam. Ma urma
de la distanta parca era povestea dintre micul print si vulpe in care "imblanzirea"
cere timp si atentie iar pe urma apare increderea.Vanzatorul de la magazin nu ne
stia... vedea doar un tip cu un aparat foto de gat si un copil rrom, o combinatie
care iti tulbura o zi linistita. L-am rugat sa intre pe Internet pe Andrei Antip,
pagina de Facebook. A vazut fotografia si comentariile oamenilor si l-a chemat
bland pe Tibi. Amandoi, desi erau de varste diferite si de conditii diferite,
priveau cu ochii mari la ecran. Dupa cateva minute m-au intrebat cu speranta in
glas: "O fotografie poate face asta?"Povestile si gandurile oamenilor i-au dat
speranta unui copil chiar in ziua de Inviere. Un cadou frumos si pentru el si
pentru mine.Cu ceva incredere castigata am plecat amandoi. L-am intrebat ce isi
doreste cel mai mult. "O bicicleta", mi-a raspuns.I-am dat-o pe a mea sa se plimbe.
"Cum nu te temi ca ti-o fur?", m-a intrebat (e o bicicleta scumpa si se vede asta).
Am ramas pe bordura cu doi dintre fratii lui mai mici. Tibi a plecat cu bicicleta
pe strazile din cartier.Dupa aproape o ora pana si ai lui se temeau ca a furat-o.
S-au indepartat de mine si au disparut. La un moment dat in lungul strazii l-am
vazut. Pedala vesel si venea val vartej spre mine.Pentru prima data ne-am asezat pe
bordura unul langa celalat. Nu ne mai era frica. Va pot spune doar atat: daca vrei
increderea cuiva trebuie sa o oferi pe a ta intai.