Sunteți pe pagina 1din 1

Eminescu utilizeaza, in aceasta nuvela, cu mult succes, tehnica epistolara in scrisorile adresate Cezarei,

Ieronim nutreste idei schopenhaueriene, imprumutate din Metafizica amorului a marelui filozof german. in genere, se poate
spune ca o parte din gandirea autorului Lumii ca vointa si reprezentare a trecut, in aceste scrisori.

Lumea este condusa de "vointa oarba de a trai", care se manifesta prin egoism si minciuna Unele fraze nu sunt decat idei
schopenhaueriene, parafrazate: "Mancare si reproducere, reproducere si mancare!"; "Nu! nu ma voi face comediantul
acelui rau care stapaneste lumea"; "Samburele vietii este egoismul si haina lui, minciuna", etc.
Si mai importanta este corespondenta dintre Ieronim si unchiul sau, Euthanasius.

Intr-una din scrisori, batranul intelept ii descr


ie insula pe care lecuieste si modul sau de viata ascetic. Insula apare in descrierea lui Euthanasius - ca o
fortareata de stanci, inconjurata de apele marii. intreaga insula este o vale, situata sub nivelul marii si aparata de stanci,
de furia valurilor. in centrul insulei se afla un lac, alimentat de patru izvoare. in mijlocul lacului, se afla o alta insula, mai
mica.

Este vorba, deci, de o insula in insula. Pe langa Insula Mare, exista, asadar, si Insula Mica Toata Insula Mica este
inconjurata de o dumbrava de portocali. In ea se afla prisaca si pestera, in care locuieste inteleptul sihastru, care studiaza
modul de organizare al statului natural al albinelor. intalnim, aici, ideile fiziocratice ale lui Eminescu. Peretii pesterii sunt
ornamentati cu sculpturi. Un basorelief infatiseaza mitul Adam - Eva Un alt grup statuar reprezinta mitul Venus - Adonis.

Batranul Euthanasius marturiseste ca ii place "a reprezenta pe femeia agresiva", dar precizeaza ca nu este vorba de
"curtizane", ci de "agresiunea inocentei femeiesti". Din aceleasi ratiuni, sihastrul incepe sa sculpteze si un alt basorelief, cu
mitul Orion - Aurora, in care Aurora il rapeste pe Orion, de care era indragostita "insasi cruda si vergina Diana". In
comentariul acestor grupuri statuare se afla cheia nuvelei.
Numai astfel putem explica, respectand coerenta structurii de simboluri a naratiunii, de ce, initial, „setea de amor" a
Cezarei, „acea nemarginire de simturi contrazicatoare, turburi, desperate", se confrunta cu atitudinea de rezerva si
amanare a lui Ieronim, cu melancolia lui „impersonala", cu neho-tararea si seninatatea lui „abstracta". Singura
„magia insulei" va rezolva drama protagonistilor, detinand rolul decisiv in istoria pasiunii lor. Ieronim se va indragosti cu
adevarat de Cezara numai dupa ce amandoi vor fi regasit nuditatea paradisiaca, in geografia mitica, nu reala, a insulei,
departe de "cetate" (spatiul profan).

Opozitia romantica dintre protagonisti se coreleaza, in prima parte a nuvelei, cu structura antinomica a portretului fizic.
Asocierea
contrariilor angelic/demonic in portretizarea lui Ieronim este, de asemenea, in spiritul gandirii romantice care
propune esente antitetice prezente in acelasi individ: „tanarul... pare un demon... frumos, serios, nepasator"', "cel mai
frumos model de pictura... un inger de geniu, caci demonii sunt ingeri de geniu..." Perspectiva ii apartine Cezarei, respectiv
pictorului Francesco.
In aceiasi termeni este portretizata Cezara: "par blond - bruma aurita" si „ochi de-un albastru intuneric", „demonica",
perspectiva fiind a naratorului.

Armonizarea contrariilor in cele doua portrete reface, in structura de profunzime a textului, imaginea androginului, motiv
fundamental al literaturii romantice: frumusetea feminina a lui Ieronim (care se lasa cucerit) si „agresivitatea" aproape
virila a Cezarei (care provoaca si cucereste). La inceputul nuvelei, inversarea temporara a rolurilor si similitudinea
portretelor fizice ale protagonistilor mascheaza, accentuand, conditia si statutul fiecaruia: virilitatea lui Ieronim si
feminitatea Cezarei.

Daca pentru Ieronim iubirea se exprima prin spiritualizare, iubirea Cezarei este, din primul moment, revarsare a simturilor.
Amestec paradoxal si tulburator de atitudini, de stari - inocenta si senzualitate, sfiosenie si indrazneala -, Cezara este vie si
voluptuoasa, prezenta ce alerteaza instinctele lui Ieronim, impiedicandu-l s-o iubeasca. Vederea lui Ieronim pozandu-i
pictorului Francesco ii desteapta eroinei senzatii si emotii a caror intensitate n-o poate controla: „era obosita de
emotiune", „tremura ca varga", „avea toaleta dezorganizata, parul valvoi, ochii aprinsi, fata rosie ca sangele",
„ochii plini de lacrimi si dorinta". Pasiunea ce ravaseste si consuma organic este o valenta a erosului romantic. Cealalta
fateta a acestuia o descoperim in fuga de instinctualitate proprie lui Ieronim. Schimbul de scrisori din capitolul V, prologul
iubirii dintre Ieronim si Cezara, demonstreaza aceasta dualitate. Femeia este imploratoare, patetica, dar si orgolioasa
(constienta de frumusetea si tineretea ei, de vraja ei seducatoare), intuitiva si sentimentala, senzuala dar si sfioasa,
supusa si totodata provocatoare, o alta „Floare albastra". Retorica sentimentului este pe masura, necenzurata: "Ah! Cum
as topi gheata ochilor tai cu gura mea - iubite!" Barbatul este reticent fata de aceasta viziune asupra „fericirii". El este
ganditorul sceptic, schopenhauerian, care vrea sa descopere valoarea eterna a frumusetii iubitei, imobilizata in „icoana",
dezbracata de vocea ispititoare a speciei. "Aurul este o nenorocire si fericirea, ce mi-o oferi, venin".