Psihologia familiei Cursul 4

Lect.univ.dr. Sonia Ignat

PSIHOLOGIA ŞI PSIHOPATOLOGIA
ALEGERII PARTENERULUI

Primul dintre paşii în istoria oricărui cuplu este alegerea partenerului. Aceasta a fost considerată, o lungă
perioadă de timp, ca fiind iraţională, coup de foudre sau o chemare irezistibilă şi misterioasă.
In discutarea alegerii partenerului, există mai multe puncte de vedere: sociologice, psihologice,
psihodinamice, care încearcă, fiecare dintre ele, să explice misterul alegerii amoroase, factorii care condiţionează
alegerea unei anumite persoane şi numai a acelei persoane ca obiect al iubirii.
Se invocă mai mulţi termeni pentru a explica alegerea amoroasă. Mulţi dintre cei care au studiat
fenomenul au accentuat asupra ideii de îndrăgostire, afecţiune, sentiment de dragoste, iubire etc. Cercetările au
demonstrat, însă, că modul de alegere amoroasă este influenţat de factori mult mai complecşi decât sentimentul
de iubire si că însuşi sentimentul de iubire este condiţionat de modul în care fiinţa umană parcurge procesul de
dezvoltare până în momentul alegerii, de factori psihodinamici, de factori socio-culturali etc.
Dacă ar fi să facem o grupare a acestor factori, care contează în decizia de alegere a unui partener, am
putea să luăm în considerare următoarele elemente:
- diferenţele biologice şi psihologice dintre bărbat şi femeie;
- factorii sociali şi culturali de alegere; homogamia; heterogamia;
- modelul interior sau forma a priori de alegere a partenerului. Toate acestea converg în stabilirea unui
cuplul, bazat – în cazul ideal – pe o iubire matură şi în care alegerea de obiect este rezultatul unei
dezvoltări mature.

A) Diferenţele biologice şi psihologice între bărbat şi femeie:

 Diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt prezente încă de la nivelul genetic – 22 de perechi de
cromozomi sunt identici la fete şi la băieţi, ultima pereche fiind cea care determină sexul: la femei, această
pereche conţine 2 cromozomi X şi la bărbat, un cromozom X şi un cromozom Y, de 5 ori mai mic decât
precedentul şi constituit din foarte puţine gene.
Cromozomul dublu X îndeplineşte şi alte roluri în afara determinării sexului: intervine în rezistenţa la
maladiile non-infecţioase, determină o rezistenţă psihică şi morală superioară (rata suicidului este de 4-5 ori mai
mare la bărbaţi decât la femei); bolile psihosomatice sunt de 3-5 ori mai numeroase la bărbaţi; în cazul
psihotraumelor majore, gen deportare sau bombardamente, femeile suportă emoţional mult mai bine situaţia,
dezvoltând mai puţin decât bărbaţii tulburări psihice.
 Organismul uman secretă deopotrivă hormoni masculini şi feminini, dar în proporţii relativ
diferite. Ei sunt implicaţi în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, în ritmul de dezvoltare a scheletului, a

1
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

taliei şi a dezvoltării sale, a greutăţii, a pielii, a forţei musculare. Hormonii sexuali feminini sunt implicaţi în
pubertate, în menstruaţiile feminine şi în variaţiile tipice de dispoziţie care le însoţesc sau le preced, în
manifestările grupate în jurul fenomenului menopauzei (fenomene fiziologice şi psihologice care o marchează).
 Sexualitatea este foarte diferită la bărbat şi la femeie. Conform teoriilor psihanalitice, ca şi
teoriilor lui Kinsey, femeia este mai puţin sensibilă decât bărbatul la excitaţii vizuale sau imaginative prealabile
activităţii sexuale. De asemenea, femeia este mai puţin promptă decât bărbatul în căutarea activităţii sexuale
pentru satisfacţia sexuală în sine şi sexualitatea sa este mai puţin variată şi mai discontinuă decât cea a
bărbatului.
Helene Deutsch, una dintre psihanalistele care au adus în atenţie problematica psihodinamică a
sexualităţii feminine, arată că sexualitatea femeii este mai reţinută şi mai spiritualizată decât cea a bărbatului.
Femeia dă sexualităţii un caracter mai complex decât cel de simplă dorinţă erotică de eliberare a unei tensiuni, şi
acest lucru face satisfacţia sexuală mai diferită decât la bărbat.
O.Schwartz – analizând debutul vieţii sentimental-sexuale la om – constată că, la băieţi, sexualitatea
propriu-zisă se trezeşte la pubertate şi se manifestă imediat, printr-o tensiune particulară legată de nevoile
sexuale. Dimpotrivă, fetele, cam în aceeaşi perioadă, resimt doar un sentiment nedefinit, care invadează toată
personalitatea şi care se traduce prin nevoia de tandreţe. Aceasta este diferenţa profundă de natură şi de
semnificaţie a sexualităţii între cele două sexe: sexualitatea masculină este o activitate; sexualitatea feminină
este o stare. Pentru bărbat, raportul sexual este doar unul dintre alte tipuri de raporturi pe care le întreţine cu
semenii; pentru femeia normală, actele sexuale izolate nu au o mare valoare şi sexualitatea rămâne strâns legată
de afectivitate.
Pentru femeie, stimularea receptorilor sensibili (localizaţi în organele genitale externe – clitoris şi labii,
diseminaţi în zonele erogene – mucoase nazale, labiale şi regiunea mameloanelor) provoacă pe cale reflexă o
reacţie vasculară în toată mucoasa vaginală şi această reacţie congestivă excită alţi receptori sensibili în toată
musculatura pelviană şi ligamentele din această regiune. Derularea acestei serii de reflexe este mai lentă şi de
durată, drept pentru care orgasmul apare mai greu, dar se însoţeşte de o descărcare motrică ce implică întregul
corp.
La bărbat, lanţul de reflexe este mult mai scurt. Orgasmul este atins rapid. Această senzaţie însoţeşte
ejacularea, ea însăşi produsă prin contracţia veziculelor seminifere situate de o parte şi alta a feţei inferioare a
vezicii. Dezacordurile sexuale ale cuplului se datorează, în parte, şi acestei diferenţe de manifestare a satisfacerii
sexuale.
J.Renaud arată că frigiditatea feminină (care atinge aproximativ 40% dintre femei), atunci când este
psihogenă, vine fie din non-acceptarea feminităţii (sau a sexualităţii), fie dintr-un context existenţial în care
partenerul sexual nu este obiectul nici al iubirii, nici al încrederii, şi este perceput fie cu indiferenţă, fie care
adversar.

2
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

Impotenţa masculină, sub cele 3 forme ale sale (absenţa erecţiei, absenţa ejaculării sau ejaculare
precoce), atunci când este psihogenă, se datorează unor inhibiţii (insecuritate, culpabilitate, inferioritate, lipsă de
afirmare socială de sine).
 Maternitatea şi paternitatea sunt trăite foarte diferit de bărbat şi de femeie. Viaţa sexuală a
bărbatului îi lasă o independenţă totală, în timp ce viaţa sexuală a femeii prezintă riscul/dorinţa maternităţii.
Maternitatea are, pentru femeie, un ecou mai întâi biologic; paternitatea are, pentru bărbat, un ecou social şi
afectiv, şi nu asupra organismului său. Sentimentele materne se află sub directa influenţă a hormonilor în primele
luni de maternitate, şi până la vârsta înţărcării. Curba dezvoltării fizice şi psihice, a echilibrării hormonale a
femeii, nu-şi atinge apogeul decât după prima maternitate.
Freud descrisese maternitatea ca pe o compensare a absenţei penisului. Copilul ar fi, pentru femeie, un
substitut de penis. Această concepţie bazată pe angoasa de castrare, a fost contrazisă de femeile psihanaliste, care
s-au preocupat mai atent şi mai profund de problematica feminităţii : Helene Deutsch, Karen Horney şi Clara
Thompson. Ele arată că Freud este tributar masculinităţii sale şi că iubirea maternă este un fapt de existenţă
imediată, nici compensatoriu, nici narcisic. Conform acestor psihanaliste, maternitatea este distinctă în mod
radical de sexualitate: experienţa sexuală cea mai bogată nu poate compensa non-maternitatea la o femeie, în
privinţa îmbogăţirii şi sentimentului interior pe care îl generează.
Sentimentul patern este diferit de iubirea maternă. Sentimentul patern normal este un sentiment de
orgoliu, de putere, temperat printr-un sentiment nou de responsabilitate şi o creştere a iubirii faţă de parteneră
(atunci când nu apare gelozia patologică faţă de nou-născut). La acestea, se adaugă o impresie obscură, slabă la
mamă, dar intensă la tată, aceea a descendenţei. Nevoia de a proteja se combină cu voinţa de putere, care se
poate transforma în paternalism (atunci când acest sentiment se transferă în autoritate socială). Pentru bărbaţi,
nu există un conflict între sentimentele paterne şi cele conjugale (în situaţiile de normalitate psihică individuală
şi a cuplului). La femeie, însă, armonizarea celor 2 sentimente (soţie şi mamă) nu se realizează nici uşor, şi nici
în mod stabil. Există femei care sunt mai mult mame decât soţii (care se interesează mai puţin de rolul de soţie
şi care au tendinţa de a-şi trata inclusiv soţul ca pe un copil); şi femei care sunt mai mult soţii decât mame
(interesându-se mai puţin de copii decât de rolul de femeie şi soţie). Cele două situaţii se reflectă în
comportamente sociale şi familiale specifice şi variază, cele mai multe femei reuşind să realizeze un echilibru
între cele 2 sentimente şi poziţii.
 Există, de asemenea, diferenţe de inteligenţă şi de sensibilitate. Inteligenţa feminină este
calificată cel mai adesea ca intuitivă, părând legată de capacitatea mai mare a femeii de a sesiza şi de a înţelege
viaţa şi fiinţa umană. Prin ancorarea sa în natura biologică de procreatoare (ceea ce nu înseamnă că nu poate
dezvolta toate celelalte forme de inteligenţă), femeia are o inteligenţă marcată de sensibilitate şi de o capacitate
de înţelegere globală a situaţiilor, a relaţiilor şi a fiinţelor, diferită de inteligenţa instrumental-conceptuală a

3
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

bărbaţilor. Inteligenţa masculină este orientată mai mult spre material, obiecte, de unde mai buna percepţie
spaţială, analitică şi abstractă.
Afectivitatea feminină este adesea subliniată. Datorită ei, femeia este foarte sensibilă la calitatea
relaţiilor interpersonale şi foarte dependentă de această calitate. Dependenţa afectivă (nevoia de a simţi aproape
de sine fiinţa iubită, supunere) a fost calificată de către H.Deutsch ca masochism, la care ea adaugă narcisismul
– care explică grija femeii de a plăcea.
Cecile Andrieux constată că, la femeie, realizarea de sine este legată de stabilirea de relaţii afective
pozitive cu ceilalţi, în timp ce la bărbat, aceasta implică mai multă independenţă, egocentrism şi recunoaştere
socială.
Emotivitatea feminină este legată de sensibilitate şi afectivitate, pe când cea masculină este însoţită de o
sensibilitate superficială, distinctă de emotivitatea lor, care este mai mare şi de afectivitate (mai puţin profundă,
mai puţin bogată şi mai puţin diferenţiată).
Aceste caracteristici diferite se vor repercuta asupra iubirii fizice. Josette Meleze arăta, în legătura cu
această situaţie, că: ˝pentru un bărbat, iubirea fizică este o probă de virilitate şi a capacităţii de a seduce sau
cuceri; pentru o femeie, este cel mai adesea o probă de iubire-sentiment, pe care o resimte sau de iubire-
sentiment pe care îl poartă˝.
 Agresivitatea masculină este diferită de agresivitatea feminină. Otto Klineberg arată că
agresivitatea masculină nu este sau este mai puţin condiţionată socio-cultural, ea fiind legată mai degrabă de
sex şi controlată hormonal. Agresivitatea masculină este ofensivă, deschisă şi exprimată motric. Ea se
declanşează rapid. Agresivitatea feminină este mai rară, ea este mai sensibilă la sugestie şi învăţare; este
defensivă şi verbală.
Distructivitatea masculină este un fapt trans-cultural : xenofobia, rivalitatea în lupta pentru putere şi
supremaţie, războiul şi toate formele de activitate distructivă sunt apanajul masculinităţii. Funcţia maternă şi
creatoare a femeii se opune distrugerii violente.
 Diferenţe de concepere a existenţei şi a căminului. Bărbatul şi femeia nu trăiesc în acelaşi
ritm şi viziunea lor asupra lumii diferă, ca şi percepţia asupra Celuilalt şi chiar percepţia asupra propriului corp.
Seymour Fisher arată că femeile au o imagine a propriului corp mai conştientă, mai intensă, mai
completă şi mai stabilă, făcându-le mai rezistente, la acest nivel, la alterări experimentale.
Căsătoria este percepută diferit. Pentru femeie, căsătoria este o situaţie vitală, esenţială, de la care
femeia aşteaptă împlinirea de sine, cu toate semnificaţiile particulare ale acestei expectanţe. Este deopotrivă scop
social şi mijloc al împlinirii de sine.
La bărbat, deşi rolul social rămâne un scop existenţial prim, pe care îl caută, şi deşi realizarea sa
personală prin intermediul unei opere personale în context social sau grupal este importantă, el găseşte în iubire

4
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

şi în viaţa de cuplu sau de familie o altă sursă de satisfacţie. Căsătoria nu este însă niciodată nici un scop, şi nici
o finalitate esenţială.
Conceperea ideii de cămin este de asemenea diferită. Casa este, pentru bărbat, ˝un port, un refugiu˝, în
care se simte sau se pune la adăpost de lupta pentru viaţă. El caută aici, în mod spontan, pacea şi adesea liniştea,
şi întotdeauna destinderea. Va întârzia întoarcerea acasă dacă aici îl aşteaptă o luptă. Soţia iubitoare va lua
adesea dorinţa de linişte şi de destindere a soţului acasă ca pe o atingere personală, o lipsă de atenţie faţă de ea şi
va fi tentată să-l asalteze cu întrebări, reproşuri sau cerinţe.
Pentru femeie, casa este un loc al muncii şi, chiar dacă femeia are şi un rol social exterior, casa este
locul unui alt rol, care se adaugă primului. Casa, organizarea, funcţionarea sa este o grijă cotidiană a femeii.
Alain remarcă cinic că munca femeii în casă este cu atât mai perfectă, cu cât este mai puţin vizibilă şi, datorită
acestui lucru, bărbatul nu remarcă şi nu valorizează corect oboseala şi grija nemăsurată care stau în spatele
acesteia. Din această cauză, aşteptările de a primi complimente din partea soţului sunt adesea frustrate. În plus,
femeia – neconsiderând casa ca pe un refugiu – se va relaxa atunci când se află în afara casei.
Fiecare dintre parteneri aşteaptă de la celălalt procurarea unei destinderi, dar este vorba despre aşteptări
care sunt contradictorii.

B) Factorii sociali şi culturali de alegere; homogamia; heterogamia.

Există o serie de factori şi condiţionări sociale care contribuie la alegerea amoroasă (şi la realizarea unui
cuplu stabil şi eventual oficializat) şi a căror rol este asumat în mod conştient.
Astfel, dintre principalele restricţii şi condiţionări sociale (şi legale), pot fi menţionate :
- interdicţiile legale şi morale ale relaţiilor sexuale şi stabilirii de cupluri între rude apropiate: tată-fiică,
mamă-fiu, soră-frate, bunic-nepot, unchi-nepoată, veri de gradul I etc. Aceste restricţii vizează în mod
esenţial transmiterea unor defecte genetice şi se bazează pe consangvinitate. De asemenea, ele urmăresc
evitarea unor rivalităţi sexuale agresive în cadrul familiilor.
- restricţii legate de vârsta partenerilor, la care un cuplu poate fi recunoscut oficial, cu posibilitatea ca
acordul părinţilor să coboare vârsta de recunoaştere a aptitudinii legale de a stabili un cuplu;
- obligativitatea de a face, înainte de oficierea căsătoriei, testele medicale standard: pentru sifilis, HIV
etc.
Există şi situaţii de condiţionări sociale şi culturale (neconfirmate decât în rare cazuri de interdicţii
legale): interdicţia de a alege ca partener un individ din afara grupului tău social, religios sau de o altă rasă.
Dincolo de aceste elemente exterioare şi obiective care condiţionează în mod conştient alegerea
amoroasă, a existat permanent preocuparea pentru înţelegerea opţiunii amoroase în sine. Incă din 1890, Pearson,
studiind condiţiile căsătoriei, încerca să vadă dacă există ceva adevărat în cele 2 formule populare contradictorii :
˝Cine se aseamănă, se adună˝ şi, invers, ˝Contrariile se atrag˝. In primul caz, vorbim despre homogamie

5
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

(alegerea ca partener a unei persoane cu care ne asemănăm în diverse moduri), în cel de-al doilea caz,
vorbim despre heterogamie (alegerea pe bază de complementaritate).
In ceea ce priveşte teoriile homogamice în alegerea amoroasă, sociologii au adus un număr mare de
dovezi în favoarea acesteia. Hollingshead (1963) consideră că alegerea partenerului se face statistic, în funcţie
de o similitudine de variabile socio-culturale: etnia, religia, originea socială, clasa socială de apartenenţă actuală,
vârstă etc. La acestea, Katz şi Hill (1968) au adăugat proximitatea spaţială, arătând că există o mai mare
probabilitate de a stabili o legătură amoroasă cu cei care locuiesc în acelaşi cartier, în acelaşi sat, în aceeaşi
regiune în care se află persoana în momentul în care optează pentru a o relaţie amoroasă.
Acest ansamblu de ˝variabile homogamice˝ delimitează un ˝câmp de persoane eligibile˝, adică
˝populaţia de persoane de sex opus cu care ar putea fi luată în considerare căsătorie ˝; câmpul social din care
vor face parte alesul/aleasa. Această primă selecţie ar fi deci homogamă. Verificările statistice realizate în diverse
ţări pun în evidenţă faptul că homogamia este statistic validată în plan sociologic.
Siguranţa afirmaţiilor sociologice este pertubată de două situaţii care apar frecvent în alegerea amoroasă:
existenţa fenomenului ˝coup de foudre˝ (dragoste la prima vedere), care poate apărea pentru o persoană din afara
acestui câmp de eligibili, în cursul unei întâlniri întâmplătoare. Pe de altă parte, aceste teorii nu explică de ce, în
câmpul de eligibili, este aleasă o anumită persoană, se face o alegere unică, ceea ce ne trimite într-un câmp mai
profund, al psihodinamicii interpersonale.
Psihologii sunt în dezacord asupra factorilor psihologici ai alegerilor amoroase.
a) Teoria homogamiei, susţinută deja în 1920 de Burgess şi afirmată în planul psihologiei de R.H.Coombs
(1966), după o serie de cercetări experimentale confirmate şi de alţi cercetători. Mai precis, în alegerea
partenerului, avem de-a face cu fenomene de homofilie (ne plac aceleaşi lucruri): atracţia amoroasă este
determinată, după aceşti autori, de faptul că cei doi parteneri au aceleaşi valori (aceleaşi scopuri în viaţă, cred în
aceleaşi lucruri, au aceleaşi gusturi, aceleaşi aspiraţii şi aceleaşi interese), ei îşi oferă satisfacţii reciproce în
schimburile pe care le realizează, ceea ce conduce la dorinţa de a întări şi de a continua relaţia.
O obiecţie la această teorie: deşi ea completează teoria sociologică a homogamiei (precizând factorii
câmpului de eligibili), nu ˝explică˝ alegerea ultimă, întrucât ceea ce afirmă această teorie poate caracteriza şi
relaţiile de prietenie sau simpatia, care sunt net diferite de iubire.
Pe de altă parte, homofilia poate să fie un efect al iubirii deja instalate (în care fiecare tinde să preia
valorile celuilalt, pentru că îi aparţin acestuia, mai degrabă decât datorită valorii lor efective). Asupra acestui
aspect există cercetări minuţioase: s-a recunoscut că una dintre variabilele interpersonale cele mai importante
care definesc alegerea amoroasă este faptul că îndrăgostiţii se aprobă reciproc, în ceea ce priveşte opiniile şi
valorile, că se regăseşte constant la nivelul cuplului o identitate a atitudinilor faţă de problemele exterioare; că
atracţia amoroasă este funcţie de experienţele reuşite realizate cu celălalt. Dar, de asemenea, s-a constatat că
atitudinea subiectului A îndrăgostit de subiectul B, în ceea ce priveşte o problemă exterioară sau un obiect al unei

6
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

opinii, X, este determinată de atitudinea pe care A o atribuie lui B asupra acestei probleme, sau chiar numai de
faptul că el presupune că B îi aprobă atitudinea. Aici intrăm în câmpul larg al fenomenului proiectiv uman.
Experienţele lui Don Byrne şi Barbara Blailock (1963) arată că iubirea accentuează orice similitudini,
oricât de modeste; aceste cercetări stabilesc importanţa ideii că o persoană prinsă într-o relaţie de iubire face din
atitudinea celuilalt (înainte ca acesta să o afirme), propriile sale atitudini. Invers, la cuplurile aflate în discordie
sau în prag de divorţ, are loc o accentuare şi o dramatizare a oricărui dezacord sau a oricărei diferenţe de opinie,
indiferent cât de mică ar fi aceasta; fiecare îşi defineşte atitudinile în raport cu atitudinile presupuse ale celuilalt,
şi acţionează astfel în funcţie de ideea pe care individul şi-o face asupra ideilor partenerului.
b) Teoria complementarităţii nevoilor, care pledează psihologic în favoarea heterogamiei, a fost susţinută de
R.F.Winch (1958), în cadrul ˝câmpului de eligibili˝. Winch afirmă că fiecare dintre parteneri îl iubeşte pe
celălalt în măsura în care acesta are o nevoie inversă complementară nevoii sale (ex. nevoia de a proteja/nevoia
de a fi protejat, nevoia de dominare/nevoia de dependenţă şi de supunere etc.).
Această concepţie a fost reluată de către E. Bermann şi D.R.Miller. De asemenea, Jean
Maisonneuve admite această teorie, dar susţine că complementaritatea, în sensul lui Winch, nu se poate referi la
trăsăturile de temperament, nici la nevoile sexuale.
c) Există şi ipoteze mixte, în cadrul cărora, problema se pune în termeni de personalitate globală (Bowerman
şi Day, 1965) şi nu pe baza unei liste de nevoi separate.
Conceptul central este cel de compatibilitate, şi nu cele de asemănare sau complementaritate.
Compatibilitatea reprezintă ˝acordul caracteristicilor individuale într-o combinaţie ale cărei beneficii sunt
reciproce pentru parteneri˝. El spune că reuşita conjugală este ˝direct proporţională cu gradul de
compatibilitate˝. Compatibilitatea ar însemna, deci, pe de o parte, o similaritate a temperamentelor, nevoilor
sexuale şi valorilor, pe de altă parte, un dozaj delicat de similaritate şi de complementaritate în ceea ce priveşte
celelalte nevoi şi roluri.
Aceste teorii se referă, însă, mai degrabă la condiţiile şi efectele iubirii decât la fenomenul alegerii
amoroase propriu-zise.

C) Modelul interior sau forma a priori de alegere a partenerului

Andre Rey arată că ˝Fiinţele încep să se angajeze pe baza unor probabilităţi şi speranţe. Inteligenţa,
fineţea, sensibilitatea intervin, desigur în aceste evaluări probabilistice, dar există atâţia factori care intră în
acţiune, atâtea disimulări cvasi-normale ale adevăratelor nevoi afective şi erotico-sexuale, încât doar timpul le
permite fiinţelor să se cunoască. Ele se angajează aproape întotdeauna într-o cunoştinţă de cauză incompletă şi,
în cele din urmă, o existenţă se poate juca doar pe baza hazardului unei întâlniri, a unui avans, a unui surâs,
sau a unei reticenţe, a timidităţii˝. Există afinităţi reciproce profunde, fiecare individ alegându-şi partenerul

7
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

dintre zeci sau sute de alţi indivizi, care constituie câmpul de eligibili şi reprezintă tot atâtea alegeri ˝posibile˝. In
final, individul face ˝o alegere˝.
Altfel spus, putem vorbi despre un mister al atracţiei amoroase, care se datorează numărului mare de
factori implicaţi. Dintre aceşti factori, cei mai importanţi, dar şi cei mai dificil de pus în evidenţă sunt factorii
psihodinamici individuali, condiţionările noastre interioare inconştiente, originate în întreaga noastră poveste de
viaţă.
Se pot face câteva precizări asupra acestui ˝mister˝ :
a) Alegerea amoroasă nu este o alegere, ea este, cel mai adesea un eveniment care survine subit. In
momentul întâlnirii şi al alegerii nu există nici reflecţie, nici deliberare, nici alegere liberă. Iubirea (în cazul în
care vorbim despre iubire), ˝cade˝ asupra îndrăgostitului. Ceva ˝i se întâmplă˝ persoanei, în nici un caz o alegere
conştientă. Această conştientizare a alegerii nu există în relaţiile de iubire reală, ci doar în cupluri şi căsătorii
˝aranjate˝.
b) Fixaţia amoroasă este finalul unei aşteptări sau a unei căutări, care – într-o perioadă anume a
existenţei şi într-un context personal particular – pun individul, în mod conştient sau inconştient, în condiţia de a
fi îndrăgostit.
c) Atracţia amoroasă pune în joc o sumă de motive personale confuze, în care se găsesc atât aspiraţii
normale, cât şi dorinţe tulburate, nevrotice sau paranevrotice, atât imaginarul şi simbolicul, cât şi expectaţii
ajustate la realitate.

Prezenţa unui ˝model interior˝ sau a unei ˝forme a priori˝, ce serveşte ca filtru şi selector în căutarea
partenerului de cuplu, a fost deopotrivă afirmată şi negată cu vehemenţă de diverse teorii psihologice. Ceea ce
este cert este faptul că, atunci când se află într-o perioadă de căutare a iubirii-sentiment, prospectarea mediului
(activă/neintenţionată) presupune un fel de comparaţie între un ˝model˝ aşteptat şi posibilul partener.
Relaţiile de ajustare sau de nepotrivire între acest model interior şi câmpul eligibililor se pot finaliza prin
alegerea unui partener sau prin definirea unui nou câmp de eligibili, cu o mai mare sau mai redusă corespondenţă
în realitate. Adesea, aceste raporturi între model şi câmpul real de eligibilitate pot fi conflictuale (ex. atunci când
cel ales, cel definit prin modelul interior nu se află şi nu se poate regăsi într-un câmp de eligibilitate definit
dinainte şi irevocabil prin tradiţii).
Originile şi dezvoltarea modelului interior se regăsesc la nivelul a 3 grupuri de influenţă:
 influenţa figurilor parentale;
 influenţa iubirilor din copilărie;
 influenţa factorilor auto-proiectivi.

8
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

a) Influenţa figurilor parentale (figura este modul în care persoanele au fost percepute sau imaginate în
exersarea rolului lor).
 Influenţa pozitivă a figurii parentale de sex opus
Acest prim factor a fost cel mai frecvent studiată, mai ales sub impulsul psihanalizei. Astfel, imaginea
mamei constituie modelul pentru băiat şi imaginea tatălui, modelul pentru fată. Pentru ortodoxia freudiană, aici
avem de-a face cu o ˝deplasare˝ şi transformare a mişcării libidinale oedipiene şi vorbim despre alegerile de
obiect de tip etayage sau anaclisis.
Relaţia de securitate afectivă şi de iubire filială pentru părintele de sex opus, atunci când această relaţie
este pozitivă între naştere şi 6 ani, asociază adesea trăsături morfologice sau trăsături de caracter care provin din
imaginile-amintire ale figurii părintelui (aşa cum a fost el perceput fizic şi moral în perioada respectivă de către
copil), cu o speranţă de securitate afectivă şi a iubirii-sentiment.
Vorbim aici despre alegerea soţului/soţiei după modelul patern/matern (asemănări fizice sau
temperamentale).
 Influenţa negativă a figurii parentale de sex opus. 33 % dintre bărbaţi îşi declară fericirea
pentru că soţia lor nu seamănă cu mama lor şi, acest lucru este valabil şi pentru femei. Astfel, o relaţie negativă a
servit la constituirea unui contramodel, care ia - în general - ca repere trăsăturile inverse ale morfologiei sau
caracterelor observabile ale părintelui de sex opus respins.
 Influenţa părintelui de acelaşi sex. Identificarea cu părintele de acelaşi sex asigură, mai întâi,
după cum se ştie, încă din primii ani de viaţă (mai ales între 3-6 ani), acceptarea de sine ca fiinţă sexuată,
asumarea identităţii masculine sau feminine. Imposibilitatea acestei identificări sau a unei identificări cu un
substitut de acelaşi sex (fie prin carenţă, fie prin respingere şi ură), cu sau fără identificarea precoce cu părintele
de sex opus, este unul dintre factorii unei perturbări de identitate psihologică sau de identitate sexuală mai târziu.
Părintele de acelaşi sex influenţează, de asemenea, prin calităţile sale morale idealizate, construirea unui
ideal de calităţi, ideal care va funcţiona mai întâi ca Ideal al Eului, dar va intra şi în imaginea ideală a Celuilalt-
Iubit.
 Influenţa altor figuri din mediul familial sau social, care au servit ca eventuale substitute.
Relaţia afectivă arhaică, care modelează calităţile căutate ulterior la iubit/iubită se poate stabili şi cu alte terţe
persoane, în afara părinţilor : frate mai mare, soră, bunici, mamă/tată substitut, asistentă, unchi, mătuşi etc.
Toate aceste amintiri, adesea parcelare şi reduse la un detaliu care rezumă un întreg context,
intervin inconştient pentru a determina atracţia actuală.
b) Influenţa iubirilor din copilărie
La fiinţa umană, se manifestă frecvent şi precoce elanuri amoroase reale. Deşi sunt predominant
afective, ele se pot contamina de erotism în anumite cazuri, din ce în ce mai amplu şi mai conştient o dată cu
vârsta. Ex. un băiat de 8 ani poate fi îndrăgostit de mama prietenului său, de verişoara sa mai mare, de vecina sa

9
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

mai mică, sau de educatoarea sa. Aceste iubiri infantile sunt intense şi, neavând un viitor, sunt uitate o dată cu
vârsta. Rămâne, totuşi, o fixaţie la anumite caracteristici, adesea pur fizice (culoarea ochilor, a părului, a formei
nasului, privirea, mersul, vocea, mirosul etc.) sau comportamentale (moduri de a fi, atitudini, grija acordtaă
individului etc.)
c) Influenţa factorilor auto-proiectivi
Aceşti factori sunt numeroşi şi pot lua diverse forme :
 Recunoaşterea propriei noastre imagini în celălalt – ceea ce declanşează identificarea. Aici se
află baza similitudinii de care vorbea Winch. «Celălalt-Iubit este dublul meu», ˝sufletul meu pereche˝ (poate fi şi
identificare şi alegere de obiect narcisică).
 Recunoaşterea exprimării libere, la Celălalt, a nevoilor, a dorinţelor sau a atitudinilor pe care
le avem, dar pe care nu ne permitem să le manifestăm. Este un caz particular al identificării, este o atracţie care
creează impresia de eliberare. «Celălalt-iubit mă realizează mai mult decât pot să o fac eu pentru mine».
 Recunoaşterea în Celălalt a Eului Ideal al nostru, ceea ce declanşează o identificare numită
˝de aspiraţie˝: «Celălalt-Iubit are calităţile sau modalităţile de a fi pe care aş vrea sau aş fi dorit să le am»; a
cuceri persoana ar însemna să posezi acest ideal. In cazul-limită, Celălalt-Iubit este perceput nu ca ˝suflet-
pereche˝, ci ca ˝sufletul meu˝, un suflet care ar fi de sex opus (dependenţă infantilă).
 Percepţia, la Celălalt, a nevoilor pe care le putem completa la celălalt, ceea ce provoacă
atracţia faţă de persoană fiind speranţa de a putea oferi celuilalt ceea ce îi lipseşte.
 Perceperea, la Celălalt, a capacităţii de a ne satisface propriile noastre nevoi, ceea ce
creează atracţie prin speranţa de a primi ceea ce căutăm. Ori, unele dintre aceste nevoi sunt deopotrivă
infantile şi obsedante.

Modul de operare al ˝modelului interior˝

Acest model interior operează ca un filtru, o grilă sau un selector, care intervine şi orientează căutarea
pe 2 axe convergente: căutarea semnelor şi căutarea rolului.
 Căutarea semnelor – numeroase cercetări asupra ˝atractivităţii fizice˝, ca indicator al iubirii, recunosc
importanţa ˝privitului, ocheadei – aruncării unei priviri˝ în situaţiile de atracţie potenţială.
Percepţia vizuală şi auditivă apare în prim plan, în căutarea ˝semnelor˝, a detaliilor morfologice, adesea
infime (culoarea/sclipirea ochilor, o tonalitate a vocii, un contur al buzelor), care dobândesc valoare de
simboluri. Sprijinindu-se intuitiv pe asemenea semne valorizate, o morfopsihologie spontană, oferită prin
modelul interior, induce şi calităţile afective aşteptate (în virtutea acestui model), pornind de la trăsăturile
fizionomice sau de la atitudinile fizice.
 Căutarea rolului – la semne, se adaugă evaluarea intuitivă a rolului pe care Celălalt ar putea să-l joace
în raport cu sine şi în raport cu rolurile pe care le aşteptăm de la el sau pe care ni le dorim.

10
Psihologia familiei Cursul 4
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

Concluzii asupra modelului inconştient :

a) pe de o parte, cu cât fixaţia amoroasă este mai rapidă, ca în ˝coup de foudre˝, cu atât este mai redusă
cunoaşterea obiectivă şi reflectarea şi cu atât creşte probabilitatea de eroare. ˝ Cristalizarea˝ - idealizarea fiinţei
iubite – se însoţeşte de o anumită orbire.
b) pe de altă parte, în masa factorilor care ne determină aşteptările, nevoile şi aspiraţiile, se găsesc factori
mai mult sau mai puţin nevrotici, care blochează deschiderea autentică către Celălalt şi nu caută decât o
satisfacere egocentrică absolută. Dacă domină aceşti factori, iubirea poate fi de-a dreptul patologică. Poziţia
extremă cea mai pesimistă este cea în care ˝alegerea partenerului este întotdeauna în funcţie de tendinţele
nevrotice, latente şi ceea ce alegem în el, sunt respondenţii lui nevrotici, care se vor echilibra în cuplu˝
(Lemaire).

11