Psihologia familiei Cursul 5

Lect.univ.dr. Sonia Ignat

PSIHOPATOLOGIA IUBIRII

Între două fiinţe normale adulte, de sex diferit şi mature din punct de vedere afectiv, iubirea este
oblativă, dorinţă de a place celuilalt şi de a-i oferi plăcere, dorinţă de a fi la înălţimea idealizării
proiectate de celălalt, solicitudine activă pentru celălalt, responsabilitate pentru ceea ce i se întâmplă
acestuia, respect, ceea ce reprezintă inversul exploatării sale în scopul atingerii propriilor noastre
scopuri. Într-o asemenea iubire, care implică reciprocitate, Eul se transcede, fără a se nega sau ignora
prin asta. Iubirea înregistrează o unitate superioară, devenind astfel creatoare. Iubirea nu este ceva pe
care „îl încerci” şi care se satisface prin „încercare”, ea este o uniune efectivă cu un altul, pentru a crea
şi realiza în sine o manieră de a fi care depăşeşte Eul. Fără iubire, Eul nu se poate autodepăşi.
Zick Zubin (1970), după ce a colecţionat toate formulările poeţilor, romancierilor, autorilor de
teatru şi moraliştilor, după ce a despuiat şedinţele a 158 de îndrăgostiţi şi după ce a analizat
comportamentul în laborator a zeci de cupluri divizate în prealabil în „foarte îndrăgostiţi”, „puţin
îndrăgostiţi”, „formate la întâmplare”, a realizat o analiză factorială a datelor, obţinând trei mari
componente ale iubirii:
a) Nevoia de asociere şi de dependenţă. Există o interdependenţă perfect normală în iubire, şi ea
se exprimă în nevoia de a fi împreună. Această nevoie orientează iubirea către căsătorie, situaţie
care asigură durata asocierii şi o consacră.
b) Predispoziţia la securitate. Noţiunea de sacrificiu al Ego-ului apare clar; mai precis, iasă la
suprafaţă o dorinţă a Eului care nu are nimic de a face cu pulsiunile egocentrice, nici cu o
datorie impusă de conştiinţa morală; este dorinţa de a fi pentru cel iubit, înainte de a fi pentru
tine.
c) Exclusivitate şi absorbţie în altul. Acest factor exprimă intimitatea în doi. Această nevoie de
fuziune, care implică o exclusivitate (doar cu el/ea, şi cu nimeni altcineva) diferenţiază net,
după Rubin, iubirea şi celelalte sentimente pozitive (afecţiune, prietenie, admiraţie, respect,
încredere, simpatie), care nu presupun nici exclusivitate, nici a fi absorbit în celălalt.
În experienţele de laborator, acest factor a apărut în ceea ce autorul numeşte „contemplaţie
reciprocă” în cuplurile foarte îndrăgostite – fiecare îl priveşte pe celălalt mai intens şi mai frecvent
decât în alte cupluri – şi în „concentrare reciprocă” – aceste priviri unul spre celălalt au loc simultan.

1
Psihologia familiei Cursul 5
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

Există însă şi iluzii amoroase şi o patologie a iubirii. Karen Horney, lucrarea sa

„Personalitatea nevrotică a epocii noastre”, arată: „Diferenţa dintre iubire şi nevoia nevrotică de
afecţiune ţine de faptul că, în iubire, sentimentul de afecţiune (elanul către altul şi abandonarea de sine)
este cel care primează, în timp ce sentimentul care primează în nevroze este nevoia de reconfortare (de
satisfacţie egocentrică) şi iluzia de iubire nu vine decât în al doilea rând”.
Se poate vorbi despre cinci cazuri tipice de iluzii şi iubiri nevrotice:
1. Confuzia între dorinţa sexuală şi iubire
Erich Fromm arată că societatea noastră tinde să înlocuiască iubirea prin sexualitate, prin arta
de a provoca dorinţa celuilalt, prin senzaţia subiectivă a dorinţei sexuale.
a) Iubirea este prezentată ca un obiect de consum. Fiecare caută obiectul de iubire ca pe cel
mai bun obiect posibil pentru el, cel mai atrăgător, cel care posedă cel mai drăguţ pachet de
calităţi (cele care sunt valorizate prin modă), obiectul pe care îşi permite să şi-l însuşească
sau să-l plătească. Întreaga cultură tinde să piardă şi să facă să dispară semnificaţia iubirii.
b) Dorinţa sexuală este dată ca echivalent al iubirii. Tinerii (şi nu numai) îşi imaginează că se
iubesc atunci când se doresc fizic. În acest sens, erotismul contemporan este inversul
educaţiei iubirii. Educaţia sexuală, atunci când este la modă, uită să distingă între plăcerea
sexuală şi iubirea-sentiment, sau mai exact, îi învaţă pe copii să nu facă această distincţie.
c) Senzaţia subiectivă confuză a dorinţei este luată ca un sentiment amoros.
2. Imaturitatea afectivă
Este o iubire devorantă, care se confundă cu atitudinea de a poseda, de a lua, este o iubire
captativă. În a doua copilărie, iubirea este încă tiranică şi posesivă. Doar în adolescenţă, devine
posibilă iubirea oblativă, cea care – depăşindu-se pe sine – este capabilă să-l iubească pe celălalt pentru
sine şi nu pentru propria persoană. Este esenţial, pentru a ajunge la un echilibru real în cuplu, ca
sexualitatea şi afectivitatea să se dezvolte simultan şi să se ajungă la o joncţiune a acestor două aspecte.
Iubirea de posedare a celuilalt, reducerea sa la capriciile noastre, exigenţa unei servituţi necondiţionate,
nevoia imperioasă de a primi, fără a da, sunt semne ale imaturităţii afective.
3. Iubirile de compensare, de refugiu
Uneori, fuga din faţa unei situaţii insuportabile este cea care „motivează” „atracţia” exercitată
de o persoană asupra alteia. Invers, nevoia de a pereniza o situaţie călduţă şi consolatoare ne determină
să alegem o persoană de la care aşteptăm rolul prescris de această situaţie.
4. Utilizarea Celuilalt, ca mijloc

2
Psihologia familiei Cursul 5
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

Această formă rezumă, într-un sens, toată patologia iubirii. Una dintre formele cele mai
patologice şi cele mai iluzorii pentru cel/cea care-l experimentează constă în a-l trata pe celălalt că
mijloc, şi nu ca scop. Ca mijloc, adică ca un instrument sau ca un obiect, care oferă un beneficiu
personal, non-partajat, sau satisfacerea unei nevoi, sau senzaţia de iubire egoistă, pentru că a reuşit
realizarea unei situaţii psihice în care sunt realizate rolurile morbide preferate.
Printre numeroasele cazuri în care partenerul este tratat ca obiect – satisfăcător sau ca
instrument, pe care îl utilizăm în folosul nostru, pentru obiective egocentrice, cazul de plăcere sexuală
este cel mai cunoscut. De exemplu, femeia tratată ca simplu mijloc de satisfacere sexuală a soţului,
când şi cum doreşte, având ca scop unic plăcerea acestuia. Ea se va simţi inevitabil neglijată, utilizată,
alienată. Nu este vorba despre iubire, ci despre aservire, de relaţie de la Stăpân la Sclav, canibalism
moral, fără considerarea celuilalt ca persoană şi ca persoană egală. Această nevoie patologică de
Celălalt, ca satisfăcător, poate lua forma unui ataşament irezistibil, care are toate aparenţele iubirii,
pentru că ea conţine nevoia de a fi cu Celălalt, de a fi împreună, dar este, în fond, posesivitate morbidă,
ataşament la sine. Celălalt este un instrument privilegiat al narcisismului şi egoismului nostru.
5. Iubiri nevrotice, psihotice şi perverse
Iubirea şi cuplul pot fi atinse de boli bizare. Căutarea uniunii definitive într-un suicid în doi, în
cazul întâlnirii a doi iubiţi atinşi amândoi de nevroză de abandon, în care fiecare a devenit refugiul
absolut al celuilalt împotriva lumii este doar un exemplu.
Simetric, apare evoluţia lentă către crima conjugală premeditată, în cazul în care partenerul
apare, dimpotrivă, ca rezumat şi simbol al tuturor frustrărilor.
Toate formele de perversiuni şi de boli mentale au efecte asupra iubirii sau modului de a iubi.
Perversiunile sexuale, de exemplu, utilizează intimitatea ca loc de exerciţiu al nevoilor perverse, după
utilizarea celuilalt ca instrument de satisfacere unilateral, până la orgasme anormale în 2, în cazul
perversiunilor similare sau complementare.
Iubirea-pasiune poate deveni uşor o formă de obsesie devorantă şi insaţiabilă, injectată total de
imaginar, mai degrabă obnubilând sentimentul moral, adaptarea socială şi realismul acţiunii.
Respingerea, atunci când apare, declanşează şi alimentează idei de moarte, crimă, suicid sau toate
acestea succesiv.

3
Psihologia familiei Cursul 5
Lect.univ.dr. Sonia Ignat

La fel, în sfera largă a normalităţii psihice, pot fi întâlnite anumite tipuri şi forme substitutive,
imature sau incomplete ale iubirii reale, care ar putea să constituie „capcanele iubirii aparente”. Aşa
sunt:
a) iubiri tranzitorii sau „sindromul Don Juan” – există unele persoane cu o mare sensibilitate la
stimulii erotici din mediu, mereu în căutare de inedit şi schimbare, de diversitate şi nevoie de
experimentare, adesea insaţiabile afectiv sau doar hipoafective, dublate de o curiozitate erotică
vie. Sensibilitatea lor afectivă vibrează în sfera trăirilor şi emoţiilor, dar diminuează în planul
stabilităţii, constanţei şi profunzimii sentimentelor, conturând un stil instabil şi superficial de a
fi în raporturile erotice.
b) iubiri egoiste – partenerul care iubeşte egoist manifestă o remarcabilă tendinţă de dominare,
subordonare, autoritarism, orgoliu excesiv în raport cu celălalt, iubindu-l pe acesta doar în
măsura în care el devine „plastilină” modelabilă după bunul plac al partenerului „tiran”. Acesta
încearcă „să absoarbă şi să dilueze psihologic” personalitatea celuilalt în conformitate cu
propriile proiecţii şi expectaţii, încălcând flagrant principiul simetriei şi homeostaziei în cuplu.
c) iubirea „compromis” este mai frecventă în unele cupluri în special după consumarea unei vieţi
conjugale relativ îndelungate; aceste cupluri, deşi prezintă o aparentă armonie interpersonală, în
realitate duc o viaţă conjugală subminată de frustrări reciproce, de insatisfacţii latente
acumulate, de ostilităţi mai mult sau mai puţin manifeste. Astfel de cupluri încearcă să
„salveze” aparenţa iubirii pentru şi de dragul copiilor, în ideea menţinerii şi exercitării rolurilor
parentale. Concesia afectivă şi relaţională pe care, de obicei, unul dintre soţi o face celuilalt,
pregnant centrifugal în raport cu cuplul, exprimă adesea un compromis psihomoral.
d) iubirea incompletă – apare adesea ca o formulă parţială, amputată a iubirii reale, amplificând
sau diminuând nepermis unele dintre formele de comunicare şi interacţiune în cuplu, ca de
exemplu cele biosexuale, afectiv-cognitive, decizional-acţionale, social-relaţionale, atitudinal-
morale. Această formă de iubire face rapid loc disfuncţiilor conjugale, contribuind la
devitalizarea căsniciei fie prin dezerotizare, fie prin exces şi saturaţie erotică. În aceste condiţii,
se naşte „cel mai mare duşman al căsniciei – plictiseala” (Th.H.Van de Velde).