CAP III.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI TRADIȚIONALE ÎN BUCOVINA

Întreaga Bucovină reprezintă un spaţiu aparte, în care parcă timpul curge altfel, are o altă durată,
măsurată în ritualuri de iniţiere şi de trecere, în gesturi simbolice ale căror semnificaţii se pierd în
vremuri ancestrale. Aici, tradiţiile se păstrează şi sunt respectate cu aceeaşi consecvenţă şi sfinţenie ca
acum câteva sute de ani.
Deşi modul în care se desfăşoară aceste obiceiuri, care sunt departe de a avea doar un caracter
ludic, aduce aminte de vechi ritualuri păgâne, practicarea lor este strâns legată de datele unor sărbători
din calendarul creştin, cum ar fi Crăciunul, ziua Sfântului Ioan Botezătorul, Învierea Domnului şi
altele, sporindu-le semnificaţiile.
Bucovinenii participă cu toată fiinţa şi împreună cu toată familia la sărbătorile religioase de
peste an. Toate aceste momente sunt prilejuri de a reînnoi şi consolida legătura cu comunitatea, de a
reuni membrii familiei, şi de a menţine vie credinţa străbună ortodoxă. Crăciunul şi Paştele se
sărbătoresc în familie; se merge la biserică, cu toată familia şi întreaga comunitate. Momente
importante, hotărâtoare din viaţa omului, ca naşterea, căsătoria, moartea, dar şi zilele de trecere de la un
anotimp la altul, hora satului, clăcile sau şezătorile au determinat apariţia unor ceremonii şi ritualuri de
o frumuseţe deosebită.
Toate acestea constituie un complex de spiritualitate, ce defineşte structura intimă a
bucovinenilor.

1. PORTUL TRADIȚIONAL
Portul popular din zona Bucovinei păstrează elemente străvechi ale portului românesc, ca de
exemplu cămaşa dacică, încreţită la gât.
Costumul femeiesc este compus din: cămaşă (încreţită la gât), poale, catrinţă, bârneaţă,
bundiţă. Cămaşa, bogat ornamentată cu motive geometrice, florale, zoomorfe şi chiar antropomorfe,
era lucrată pe pânză ţesută în casă (în stative). Acest tip străvechi de cămaşă se regăseşte pe Columna
lui Traian. Ornamentele dispuse pe “stăni” şi mâneci, erau lucrate cu “lânică” sau “arnici”, într-o
singură culoare, în două sau mai multe culori, în funcţie de zona de provenienţă. Poalele, ornamentate
doar în partea de jos, respectă acelaşi model cu cel al cămăşii.
Catrinţa– este piesa vestimentară care se îmbracă peste poale şi care acoperă trupul de la brâu
în jos. Ţesută tot în casă, în patru sau două iţe din lână şi cu fire de mătase sau fir auriu şi argintiu (în
cazul catrinţei de sărbătoare).

1
 Peste mijloc, femeile se încing cu bârneaţă,
ţesută tot în patru iţe, din canavă, în culori
asortate cu cele folosite la catrinţă. În unele
sate, pe sub catrinţă, femeile se încingeau cu
brâu, bârneaţa fiind pusă pe sub catrinţă.
Asemeni ţărăncilor de pe tot cuprinsul ţării, şi
femeile din zona Bucovinei, îşi acopereau capul
doar după nuntă, tinerele fete umblând cu capul
descoperit.

Foto 4. Sursa: http://www.scoala-culturala.ro/Files/vice00mare.jpg

Specifică zonei este casânca, fie neagră, fie înflorată. În unele sate se purta şi “bariz” (un batic
înflorat) sau, în vechime, ştergare. De asemenea, în zona extracarpatică, se purta şi batista albă în trei
colţuri, ornamentată cu mărgele şi dantelă.
În ceea ce priveşte încălţămintea, până după mijlocul secolului trecut, femeile purtau, ca şi
bărbaţii, opinci. Acestea erau confecţionate din piele de porc sau de vită şi se încălţau peste obiele
(oghiele) sau peste ciorapi tricotaţi din lână.
Costumul bărbătesc din Bucovina se compune din: căciulă, cămaşă, fustă, bundiţă, brâu
(chimir), iţari (cioareci).Ca şi portul popular pentru femei şi cel bărbătesc era confecţionat în mare
parte în casă.
În zona Neamţului există trei tipuri de cămăşi bărbăteşti: cămaşa bătrânească - se poartă mai
rar, în unele sate dispărând în totalitate; cămaşa cu fustă creaţă - broderia era executată cu arnici şi cu
mătase, cu motive geometrice, vegetale sau zoomorfe, într-una sau mai multe culori.
Ornamentaţia este mai puţin bogată decât la cămaşa femeiască, fiind dispusă pe guler, la umăr,
pe stăni şi la terminaţia mânecilor. Acelaşi model apare şi la terminaţia fustei; cămaşa cu platcă.
Brâul- ţesut în război (stative) în două sau patru iţe, încinge mijlocul bărbatului peste cămaşă.
Cei mai înstăriţi purtau, în locul brâului, chimir confecţionat din piele şi ornamentat cu cusături sau
împletituri din fâşii de piele, iar în unele cazuri, chiar cu mărgele.
Iţarii (cioarecii)– sunt pantaloni a căror vechime este plasată în vremurile dacice. Confecţionaţi
dintr-o stofă specială, albă, lucrată în casă, aceştia aveau o lungime mult mai mare decât cea a
piciorului, astfel încât, atunci când erau îmbrăcaţi, se încreţeau pe gambă.
Opincile -confecţionate din piele de porc sau de vită, au cedat locul cizmelor cu carâmb înalt,
odată cu trecerea vremii.
2
 Bundiţa- este piesa vestimentară comună, purtată atât de femei cât şi de bărbaţi. Lucrată pe
jamşă (o piele foarte fină de miel), bundiţa sau bondiţa este un cojocel fără mâneci, bogat ornamentat
cu motive geometrice şi vegetale (florale), cele din urmă fiind mult mai des întâlnite.
Pe timpul iernii, în zona Moldovei, ţăranii purtau sumane, între care cele mai renumite erau
cele purtate la sărbători, numite şi sumane cu sărad. Săradul este o broderie realizată din fire fine de
lână şi care era cu atât mai bogată, cu cât era mai înstărit cel ce-l purta. O altă caracteristică a
sumanului de sărbătoare, şi nu numai, o constituie croiala. Clinii sumanului dadeau și denumirea
acestuia de suman cu clini sau suman cu falduri.
O altă piesă de port întâlnită este spenţerul care este un cojocel scurt, cu mâneci, realizat din
piele, ca şi bundiţa, ornamentat cu motive florale, dar pe suprafeţe mult mai reduse decât aceasta.
Pe lângă veşmintele tradiţionale enumerate, amintim şi două piese purtate ca accesorii: năframa
şi traista.
Năframa– este purtată la sărbători şi la ocazii speciale (nunţi sau înmormântări), confecţionată
din pânză şi împodobită cu motive variate, realizate fie la ţesut, fie după aceea, prin coasere cu
“ strămătură” sau “ arnici ”.Năframele erau purtate de tineri şi vârstnici, de bărbaţi şi femei.
Traista– este un element de port, care spre deosebire de celelalte, se poartă frecvent şi-n zilele
noastre. Întâlnim astfel traista: “cadrilată” şi “vărgată”. Culorile predominante sunt alb şi negru dar
există şi „cadriluri” în alte nuanţe: galben, roşu, vişiniu, verde etc. Baiera este ţesută asemeni bârneţelor
în 4 iţe.
Spre deosebire de costumul folosit la muncă în zilele obişnuite, care este mai sobru şi mai puţin
ornamentat, costumul popular de sărbătoare se caracterizează printr-o bogăţie a ornamentelor şi o
paletă coloristică mai mare.
Ornamentele sunt realizate, în cea mai mare parte, într-o singură culoare, cele mai utilizate fiind
culorile: negru, roşu, grena sau albastru. Pe lângă acestea, o utilizare destul de largă o au şi nuanţele de
galben şi portocaliu, iar, în cazul folosirii motivelor florale, gama coloristică este mult mai extinsă, pe
lângă culorile menţionate deja, întâlnim şi nuanţe de: verde, violet, maro, etc.Din cele mai vechi
timpuri, româncele au utilizat vopsele vegetale pentru obţinerea nuanţelor dorite. Cele mai utilizate
nuanţe se obţineau din: coaja de arin, sovârf, frunze de nuc, mesteacăn de dud, coji de nuci verzi, coji
de ceapă, flori de sunătoare, din “moţul curcanului” sau din brânduşe. Reţetele utilizate la vopsit, deşi
foarte vechi, se mai păstrează încă şi astăzi, dar aria de răspândire a acestui meşteşug este acum mult
mai restrânsă

3
 Folclorul, meşteşugurile, artizanatul, transmise din generaţii şi păstrate cu sfinţenie, dar şi cu mare
plăcere de către bucovineni, fac ca acest ţinut să fie atât de autentic şi atât de vizitat.
Bogăţia elementelor etnografice este evidentă şi aici, se mai păstrează şi astăzi, vechile ocupaţii și
obiceiuri, precum și un port popular autentic, lucrat cu o neîntrecută măiestrie artistică, exprimată în
alcătuirea modelelor şi îmbinarea culorilor.

2. OBICEIURI LEGATE DE NAȘTERE

În concepţia populară omul suportă, în momentele esenţiale ale vieţii, o trecere de la o stare
prezentă la o nouă existenţă, care implică alte forme de viaţă, un alt sistem de relaţii sociale şi un nou
tip de comportament. Obiceiurile din ciclul vieţii, referitoare la naştere, nuntă, înmormântare, se disting
prin unicitatea lor. Deşi sunt legate de viaţa individului, acestea au caracter colectiv, la ele participând
membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii; odinioară, în comunităţile săteşti, lua parte la aceste
momente întreaga suflare.
Naşterea unui copil, urmată de botez şi cumătrie este un eveniment important în viaţa unei
tinere familii. De la naştere până la botez aveau loc practici magice care erau exercitate de moaşă şi
urmăreau îndepărtarea răului de noul-născut şi crearea condiţiilor pentru un bun viitor al copilului. I se
lega la mână un fir de lână roşie care-l ferea de deochi. Prima baie simboliza purificarea prin apă, când
pruncului i se făceau „ursitele”; în apă i se punea busuioc, ban de argint, flori, pentru a fi sănătos, iubit
de cei din jur şi cu noroc.
Copilul nou-născut este închinat la soare, spre răsărit. Pentru a primi taina botezului, copilul
trebuie să aibă unul sau mai mulţi naşi care sunt aleşi de către părinţi. Naşul, sau „nănaşul”, este cel
care pregăteşte pânza de mir (pânza în care este înfăşurat pruncul după botez şi în care este miruit), faşa
pentru înfăşat şi bârneţul sau bota pentu legat faşa. Naşii vin la cumătrie cu daruri, în special
îmbrăcăminte, pentru finul lor.

3. OBICEIURI LEGATE DE NUNTĂ

În cadrul obiceiurilor familiale, nunta are o importanţă cu totul deosebită. Este un eveniment
crucial în viaţa omului datorită unor practici specifice de rit de trecere la o nouă viaţă, cea de familie.
Acest eveniment este însoţit de un impresionant spectacol ceremonial şi cuprinde mai multe momente
de pregătire şi desfăşurare propriu-zisă, valabile şi pentru alte zone culturale: peţitul, strigăturile,
chemarea la nuntă, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare,
închinatul, îmbroboditul miresei. Festivitatea în sine este bogată în fast şi culoare.
4
 Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută. În plus, fie poseda casă
proprie, fie avea pregătite două mii de cuie din lemn de tisă cu care se fixează draniţa pe acoperiş.
Fetele erau considerate apte de căsătorie după terminarea zestrei.
În urma unor înţelegeri prealabile, feciorul mergea în peţit pentru a cere fata în căsătorie. În
zona Câmpulungului Moldovenesc era statornicit din
vechime obiceiul ca tânărul să-şi aleagă el însuşi nevasta.
Tot acum se stabileau zestrea şi ziua nunţii.
După peţanie, fata purta ca semn distinctiv o cununiţă
împodobită cu mirt, iar flăcăul un buchet de flori de
lămâiţă cu crenguţe de mirt, prins pe căciulă, pe bondiţă,
pe cojoc sau pe suman.
Un moment special îl constituie „schimburile”; vornicelul
mirelui aducea miresei darurile: flori, tulpan, pieptene,
oglindă, pantofi, iar mireasa îi trimite premergătoare
nunţii, brâu, năframă. Acesta erau îmbrăcate la cununie.
Un alt moment distinct este reprezentat de luatul
zestrei miresei înainte de nuntă sau în ziua nunţii.
Foto 5. Sursa :http://www.travelworld.ro/romanesc/traditii_obiceiuri/nunta
Lada de zestre cu piese de port şi ţesături variate (scoarţe, lăicere, grindăraşe), perine erau
purtate de vătăjei în acompaniamentul muzicii, cu strigături şi chiuituri, încărcate în căruţă şi duse la
casa mirelui.
În ziua stabilită, mirii parcurg un ceremonial important în derularea nunţii, înţeleasă ca rit de
trecere, şi anume luarea iertăciunii şi binecuvântării – moment în care cei doi tineri se desprind de
starea veche şi se pregătesc să intre în starea nouă a oamenilor căsătoriţi. Cel mai adesea, iertăciunea de
la părinţi se desfăşura separat, la casa miresei şi la casa mirelui.
Alaiul către biserică era deschis de muzicanţi, după care urmau mireasa, încadrată de vătăjeii ce
purtau o năframă pe umărul drept, mirele, încadrat de druşte, naşii şi abia apoi urmau părinţii şi restul
nuntaşilor.
După oficierea Sfintei Taine a Cununiei mirii, care intraseră pe rând în biserică, ieşeau
împreună, ţinându-se de mână. Întorşi de la cununie la casa mirelui, de data aceasta mergând amândoi
în faţa alaiului de nuntă, mirii erau întâmpinaţi de socri mari. Mirii se aşezau la mijlocul mesei, imediat

5
lângă ei stăteau naşii şi apoi ceilalţi nuntaşi. Ospăţul era întrerupt de diverse oraţii adresate tinerei
perechi şi de jocuri însoţite de strigături pe tema căsătoriei şi a traiului în familie.
Petrecerea ţinea până dimineţă, timp în care se servea masa şi se dansa pe muzica susţinută, de
regulă, de fluieraşi şi de violoniștii. Spre zori avea loc „închinarea paharului dulce”, adică se strângeau
darurile pentru miri, după un ceremonial complex, sub conducerea unei persoane mai în vârstă care de
obicei avea o mare uşurinţă în a improviza pentru fiecare nuntaş o închinare în versuri. Primii care
ofereau darul erau naşii; urmau părinţii mirilor, rudele şi la sfârşit ceilalţi invitaţi. Naşilor, părinţilor şi
rudelor apropiate le erau oferite cu această ocazie ştergare ţesute şi năframe.
La sfârşitul nunţii („spartul nunţii”) se îndeplinea ultimul ritual. Pentru a marca intrarea miresei
în rândul nevestelor se proceda la „îmbrobodirea” ei. Mireasa se retrăgea într-o cameră împreună cu
naşele şi druştele, unde soacra mică îi lua coroniţa de pe cap şi o aşeza pe capul unei fete care urma să
se căsătorească. Apoi mama îşi îmbrobodea fiica cu o basma înflorată. De acum înainte nu mai avea
voie să iasă în lume cu capul descoperit.
Muzica începea să cânte iar mirii, vătăjeii, druştele şi alţi nuntaşi jucau dansul numit „De trei ori
pe după masă”, rotindu-se de trei ori în jurul meselor. Mireasa desprindea din piept şi de pe căciulă
însemnele de mire.
Puţini sunt astăzi cei care cunosc rosturile şi înţelesurile adânci ale momentelor din derularea
unei nunţi tradiţionale. Şi cu toate acestea, ritualurile n-au fost date uitării, fiind încă respectate, chiar
dacă semnificaţia lor primară s-a pierdut în timp.

4. OBICEIURI LEGATE DE ÎNMORMÂNTARE

Obiceiurile de înmormântare reflectă modul de gândire al ţăranului bucovinean şi include
obiceiuri şi rituri menite să asigure continuitatea vieţii în credinţa creştină şi după moarte. Românii
înţeleg moartea ( ruperea bruscă a corpului din mediul său şi transferul într-o altă lume) din perspectiva
Marii Treceri sau a Marii Călătorii şi, de aceea, pregătirile sunt de lungă durată şi minuţios concepute.
Principiile cosmice sunt incluse în ritualul înmormântării şi, din această cauză, simbolistica limbajului
semnelor reprezintă forma de dialog dintre sufletul celui mort cu divinul prin intermediul celor vii care,
prin respectarea strictă a tuturor etapelor ritualului, îl susţin în trecerea dincolo.
Ceremonialul înmormântării în zona Câmpulung Moldovenesc prezintă un element aparte,
bogat în semnificaţii – pomul vieţii de după moarte.
Bradul este modelul arboricol care concentrează tipuri diferite de activităţi spirituale de ordin
mitologic, având, din acest punct de vedere, trei ipostaze: arbore al vieţii, arbore ceresc şi arbore
6
cosmic. Ca arbore funerar, el este martorul şi ajută la Marea Trecere a sufletului peste Apa Sâmbetei
sau Marea cea Neagră. Este cel mai important şi cel mai vechi arbore mitic folosit la ritualul
înmormântării, simbol arhetipal al ascensiunii în Cer şi coborârii în Infern. Fiecare nivel de ramuri
reprezintă un cer sau o treaptă intermediară între ceruri. Bradul este axis mundi al dacoromânilor.
Înainte românii foloseau un brad împodobit cu flori, cununi şi cordele de mai multe culori, fructe,
aluaturi. În unele zone bradul a fost înlocuit cu o ramură verde de pom fructifer (măr sau prun)
împodobit cu forme simbolice de pâine (scăriţă, pasăre, cruce), pomene mari, fructe, pom care însoţeşte
cortegiul funerar până la biserică.
Bradul este şi astăzi împodobit cu 13-15 forme diferite, lucrate din aluat de pâine, cu
semnificaţie distinctă, respectând reguli stricte în ce priveşte reprezentarea (dimensiune, compoziţie,
simbol), fără de care trecerea mortului dincolo ar fi fost dificilă. Se foloseşte grâu obţinut din recolta
anului respectiv sau, cel mult, cu un an în urmă. Grâul este plantă de jertfă cu atribuţii funerare şi, de
aceea, în cazul ritualurilor de înmormântare, figurile puse în pomul mortului se fac numai din grâu.
Aceste figuri din aluat pot fi: scara (care sugerează urcarea la Cer; este imaginea mitologică a legăturii
dintre cer şi pământ), sfinţii (în formă de opt – cifră ce semnifică în limbajul teologic înalta
perfecţiune), roata solară (este un semn de protecţie; simbol arhetipal prezent în aproape toate culturile
lumii, considerat izvor al vieţii şi al morţii), triunghiul (care preia aproape în întregime simbolismul
cifrei trei, semnificând divinitatea, armonia, proporţia). În vârful bradului se pun păsări – porumbei,
pasărea sufletului şi cruci (semnul jertfei lui Iisus pentru păcatele lumeşti). Pasărea sufletului din pomul
de înmormântare are rolul de a atrage sufletul pribeag al mortului în locul destinat înmormântării.
Stabilirea rolului arborelui vieţii în ritualul înmormântării, presupune luarea în considerare a
ordinii elementelor cortegiului funerar: crucea, coroana, prapurii şi crucile, pomul de înmormântare,
preotul, cel mort şi, în urma lui, rudele şi persoanele apropiate. După ultima persoană care alcătuieşte
cortegiul stă sufletul mortului.
Dacă cei dispăruţi erau tineri necăsătoriţi, ceremonialul înmormântării cuprindea şi elemente de
nuntă: îmbrăcăminte specifică de mire sau mireasă, brad, vornicei, muzică, simulând un alai de nuntă,
pentru a întregi viaţa celui dispărut.
Obiceiurile de înmormântare continuă peste ani, existând un adevărat cult al morţilor,
consfinţind concepţia omului potrivit căreia moartea este o etapă a vieţii, iar familia rămasă în urmă are
menirea de a asigura integrarea celui decedat într-o altă lume.

7
 5. OBICEIURI LEGATE DE IARNĂ
Crăciunul şi Sărbătoarea Anului Nou

Deşi creştină în esenţa sa, Sărbătoarea Crăciunului de astăzi

cuprinde şi numeroase reminiscenţe folclorice de ordin
mitologic, precreştine. Crăciunul este o adevărată sinteză
între obiceiurile creştine şi superstiţiile şi riturile ciclului
păgân al sărbătorilor de iarnă consacrate cultului solar şi
cultului morţilor.
Suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele
precreştine au dat naştere unor realităţi spirituale unice în
Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a
lungul mileniilor.

Foto 6. Sursa:http://www.crestinortodox.ro/craciun/obiceiuri-craciun/
În lumea bucovineană, între obiceiurile, practicile magice şi actele rituale de la Crăciun, prin
care se consideră că se reactualizează şi recrează lumea, se întâlnesc: sacrificiul ritual al porcului,
considerat a fi spirit al grâului şi nu simbol al lăcomiei care înghite totul, ca în alte părţi ale lumii;
prepararea alimentelor rituale; excesul de mâncare, băutură şi distracţie; alungarea spiritelor malefice
prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de diferite instrumente; practici de aflare a norocului, a
ursitei şi a duratei vieţii etc.
Sărbătorile de iarnă, ce se desfăşoară la vremea trecerii anului vechi şi începutul celui nou, sunt
deosebit de spectaculoase. În această perioadă se desfăşoară o gamă bogată şi variată de manifestări
artistice cu folclor literar, muzical şi coregrafic, cu o bogată recuzită. În Bucovina, acest carnaval al
obiceiurilor de iarnă cuprinde elemente artistice de o deosebită valoare, fiind un spectacol complex care
antrenează întreaga comunitate a satului.
În satele Bucovinei, zonă folclorică renumită şi recunoscută pentru bogăţia şi frumuseţea
datinilor şi obiceiurilor străbune, pregătirile pentru zilele Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului nostru
Iisus şi a Anului Nou încep în postul Crăciunului.
Sărbătorile încep cu masa de Ajun de Crăciun, la care se crede că participă şi spiritele celor
decedaţi. Masa de Ajun reuneşte în jurul său pe toţi membrii familiei.

8
 Ajunul Crăciunului este
considerat aici ca fiind
momentul cel mai important în
desfăşuratea celor trei zile de
sărbătoare. Ajunul este zi de
post negru, respectat cu stricteţe
de către toată familia. În această
zi femeile prepară 12 feluri de
mâncare de post, iar
bărbaţii deretică în gospodărie şi
se îngrijesc ca toate animalele
Foto 7. Sursa : http://www.desarbatori.ro/craciun/traditii
din bătătură să fie bine hrănite. Seara, femeile pregătesc masa de Ajun, aşternută în camera “cea
curată”, şi se consumă, ritual, cele 12 feluri de mâncare. Dintre bucate nu poate lipsi grâul fiert, îndulcit
cu miere de albine şi amestecat cu nuci pisate sau mac. Alături de grâu, pe masă se regăsesc bucatele
preparate din fasole, ciuperci, prune afumate, bob, mazăre, apoi sarmale de post umplute cu crupe de
porumb şi “vărzările” (plăcinte umplute cu varză murată).
În unele comunităţi s-a păstrat obiceiul ca familia, reunită în jurul mesei de Ajun, să îşi cheme
pe nume morţii, pentru ca spiritele lor să cineze cu rudele rămase pe pământ. În felul acesta se
realizează o comuniune perfectă între tărâmul de aici şi cel de dincolo. Iar ceea ce rămâne nu se aruncă,
ci se împarte la animalele domestice din gospodărie.
Masa de Ajun de Crăciun prilejuieşte îndeplinirea unei
serii de momente rituale, cu înţelesuri profunde, pe care astăzi
le putem doar bănui.De exemplu, numărul mâncărurilor de post
ce se consumă nu este ales întâmplător. În general, astăzi se
consideră că cifra 12 reprezintă cele doisprezece luni ale anului
sau cei doisprezece apostoli, elita discipolilor lui Hristos, care
au devenit predicatorii învăţăturilor creştine şi organizatorii
bisericii creştine.
Şi de multe ori masa de Ajun este denumită “Cina cea
de Taină”.
Foto 8.Sursa : http://www.antrec.ro/ro-noutate-363-traditii-de-craciun-in-bucovina.html
 Dar, în egală măsură, cifra 12 este o cifră solară, simbolizând cele doisprezece staţii ale
Soarelui; este numărul diviziunilor spaţio-temporale, produsul dintre cele patru puncte cardinale şi cele
trei planuri ale lumii. Ea simbolizează universul în desfăşurarea sa spaţio-temporală ciclică, este
simbolul desăvârşirii umane şi a dezvoltării neîntrerupte a Universului.
Alimentele ce se consumă acum au rol ritual, căci fiecare are o semnificaţie proprie. Grâul, care
în tradiţia creştină este considerat purtătorul chipului lui Hristos, este simbolul morţii şi al învierii,
sămânţă a nemuririi. Simbolismmul profund al grâului îşi are rădăcinile în faptul că originea este cu
desăvârşire necunoscută. Grăuntele care moare şi apoi renaşte figurează iniţierea, noua renaştere întru
starea iniţială, primordială. Nuca, amestecată cu grâul fiert, este considerată a fi fruct al cunoaşterii iar
mierea de albine este considerată un simbol fast, al bogăţiei şi belşugului dar şi principiu fecundator,
izvor de viaţă şi nemurire. Fasolea are virtuţi de protecţie şi de exorcizare iar prunele simbolizează
puritatea şi se crede că este purtătoare de noroc şi de bun augur.
Nu întâmplător se adună toate acestea, preparate prin fierbere, pe masa de Ajun de Crăciun.
Purtând doar roadele Pământului, masa însăşi este simbolul ţarinei, al Terrei-mamă, din ale cărei roade
se înfruptă deopotrivă oamenii, vitele şi spiritele celor plecaţi. Masa de Ajun este, în acelaşi timp o
ofrandă adusă Soarelui, izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii.
Tot în Ajun se împodobeşte bradul de Crăciun – obicei destul de recent (datează de aprox. un
secol), împrumutat din lumea citadină.
Următorul moment este colindul, la care copiii, tinerii, femeile şi bărbaţii participă separat,
constituiţi în cete. Colindul durează cel mai adesea trei zile, începând cu ajunul Crăciunului.
Repertoriul colindelor este bogat şi, în general, se structurează pe grupurile de vârstă ale colindătorilor
şi ale gazdelor. Sunt colinde specifice copiilor, băieților şi fetelor, colinde pentru gospodar şi colinde
bătrâneşti. Cetele colindă la fereastră şi apoi în casă, după care pleacă împreună cu gazdele la alţi
gospodari din sat.
Obiceiurile de Anul Nou în întreaga Bucovină, au un repertoriu deosebit de bogat în datini şi
credinţe, în momente artistice, muzicale, mimice şi dramatice. Copii şi tineri, fete şi băieți, se
organizează din vreme în grupuri şi cete de urători şi semănători, în cete dramatice de teatru popular cu
tematică haiducească ori în alaiuri în travesti cu măşti dramatice, reprezentând animale şi personaje
carnavaleşti (Malanca, Ursul, Capra şi Cerbul, Irozii, bumbierii, ţiganul, jidovii, baba şi moşneagul,
irozii, coşarul, moartea, dracii etc.). Jocurile se transformă în adevărate spectacole populare, cu
tematică preponderent agro-pastorală şi antrenează întreaga comunitate.
 Majoritatea personajelor poartă măşti de cap sau obrăzare. Acestea sunt confecţionate din blană
de oaie, pânză, lemn, pene sau alte materiale. Din recuzită sunt nelipsite instrumentele muzicale:
buhaiul, harapnicele, clopotele şi tălăngile, tobele, cornul, fluierul, vioara, cobza, buciumul,
acordeonul.
Jocul caprei, al ursului şi al întregii cete are loc în curtea gospodarilor, dar şi pe uliţele satelor,
uneori cu participarea mai multor cete, constituindu-se adevărate carnavaluri.
Spectacolul complex al alaiului debutează cu urătura mare a buhaiului, rostită la fereastra
gospodarului, în acompaniamentul fluierului, pe fundalul sonor al mugetului continuu al instrumentului
numai buhai; urătura este însoţită de pocnete de bici, sunete de clopoţei şi clămpănit de capre. Odată
urătura terminată, gazdele ies în curte, de unde urmăresc spectacolul în continuare. Momentul imediat
următor este jocul caprelor şi al cerbului; urmează cel al ursului, punctat cu numeroase strigături.
Finalul spectacolului include o suită de dansuri improvizate pe tema ceremonialului nupţial, pe tema
bătrâneţii, măşti care satirizează lenea, beţia, şarlatania, îngâmfarea etc, şi în final dansul măştilor
propriu-zise. Gazda cinsteşte întregul alai, oferind o sumă de bani care, la destrămarea cetei, va fi
împărţită tuturor membrilor.
Repertoriul deosebit de vast
este preluat şi transmis din generaţie
în generaţie, de la vârstnici la copii.
Obiceiurile de a umbla cu colinda, cu
pluguşorul, cu semănatul şi sorcova,
cu cetele de haiduci şi cu alaiul
mascaţilor, de Anul Nou, nu au putut
fi nicicând fi întrerupte din circuitul
lor ritualic anual.

Foto 9. Sursa : http://traditiisiobiceiuri.blogspot.com/

Obiceiuri calendaristice de peste an sunt şi hramurile bisericilor, sărbători prin excelenţă
religioase care antrenează întreaga comunitate. Ele au devenit însă şi un prilej de întâlnire a rudelor şi
prietenilor răspândiţi prin în lume.
 Ziua hramului este ziua de sfinţire a bisericii, în majoritatea cazurilor o sărbătoare creştină, zi în
care dimineaţa se oficiază liturghia care este urmată de ospăţ în curtea bisericii. Acum, ospăţul se
desfăşoară la casa fiecărui gospodar care are invitaţi. După ospăţ, tinerii, îmbrăcaţi în frumoase
costume populare, participau la hora satului. Hramurile şi horele sunt prilejuri de cunoaştere între
oameni, de a lega prietenii, de a întemeia noi familii.
Cu toate acestea, mâncărurile românești tradiționale sunt asemănătoare altor produse din
bucătăria europeană. Astfel, sarmalele sunt asemănătoare mâncării grecești sau libaneze "dolma", dar
cu umplutură de orez și condimente, cârnații sunt asemănători celor englezești, dar cu mai multă carne
și mai condimentați, iar caltaboșul este foarte asemănător unui "haggis" scoțian.
În Franța, mâncarea de Crăciun diferă în funcție de zone. În Alsacia, gâsca este felul principal,
în Burgundia se manâncă curcan cu castane, iar parizienii se delectează cu scoici, dar orice pun pe masă
este un simbol al rafinamentului și eleganței caracteristice.
Desertul tradițional al Crăciunului în Franța este "La buche de Noel" ("prajitura buturugă"). O
buturugă clasică realizată din blat de vanilie și cremă de ciocolată, creată încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea de cofetarii parizieni. Ei s-au inspirat din buturugile adevărate care erau arse în vatră în
noaptea de Ajun. Vinurile sunt foarte importante la masa de Crăciun. Pentru foie gras se bea un vin
dulce, iar la desert șampanie. Masa se ia de obicei după slujbă, care se termină pe la 21 - 22.
În privința mesei de Crăciun a belgienilor, bucătăria belgiană este înfluențată de bucătăria
franceză. Aperitivul constă în supă de vacă și scoici, iar felul principal în curcan umplut cu trufe, după
care urmează desertul, o înghețată de vanilie cu sos de ciocolată.
"Buturuga de Crăciun" nu lipsește nici ea de pe masa de sărbători a belgienilor, iar după masă,
spre miezul nopții, oamenii merg la slujbă. Belgienii sărbatoresc Crăciunul doar pe 25 decembrie când,
de obicei, își vizitează familia.
În Italia, masa de Crăciun este considerată cea mai bogată masă din an. În nordul țării, se
mănâncă mai mult porc, iar în sud se preferă vita.
Preparatele care sunt nelipsite de pe masa de Crăciun sunt "Lo Zampone", un picior de porc
umplut cu carne și organe de porc tocate, "Il cotechino" un cârnaț cu aceeași umplutură ca și "lo
zampone" și torrone, un fel de nuga cu nuci.
O masă clasică în Roma începe cu aperitive precum prosciutto cu pepene galben cu mozzareline
mici și rotunde. La felul întâi se mănâncă paste. Felul doi constă în carne de porc sau de vită cu spanac,
salată sau mazăre cu diferite sosuri. În Italia, masa de Crăciun se ia înainte de slujba tradițională.
 În Suedia, cea mai importantă zi este Ajunul Crăciunului, în care este pregătită o masă specială
din șunca, peste și fasole. Mulți suedezi merg la biserică în dimineața zilei de Crăciun, care se numește
"Jul" și este urmat de alte sărbători. Mâncarea tradițională suedeză de Crăciun este orezul cu lapte. De
asemenea, sunt prețuite caltaboșii, șunca și șampania.
Spania-Bucătăria de Crăciun a spaniolilor este marcată de influența arabă. Aceștia le-au adus
multe produse care se regăsesc pe masa de Crăciun: orezul, portocalele și migdalele. Majoritatea
preparatelor tradiționale sunt pe bază de migdale, nuci, fructe uscate și semințe de pin. Pe lângă
acestea, traditional este pestele.
Finlanda-Pentru finlandezi, Crăciunul este cea mai importantă sărbătoare a anului. Seara începe
cu slujbe la biserica, în care se aprind lumănări la mormintele celor dragi. Masa de Crăciun este bogată
în preparate pe baza de pește. Alte mâncăruri tradiționale sunt șunca și cârnații, specialitate de bază în
bucataria finlandeză.
Grecia-Pentru greci, majoritatea ortodocși ca și noi, Crăciunul și Anul Nou sunt sărbători
bogate în superstiții, dar și în preparate tradiționale. Bucătăreasa nu uită niciodată să însemne pâinea de
Crăciun presând aluatul cu palma, înainte de a-l pune la copt, pentru a le arăta copiilor că Iisus a
binecuvantat pâinea în această zi sfântă. Înainte de Sărbători, micile brutării lucrează la maximum
pentru a pregăti plăcinte ovale pe care prietenii și vecinii și le dăruiesc. Printre prăjiturile tradiționale
sunt "Melomakaronas", însiropată cu miere, și "Kourabiedes", acoperită cu fulgi de zahăr.

6. OBICEIURI LEGATE DE PAȘTE

Pentru creştini, lumea moare şi reînvie în fiecare an, la începutul

primăverii. O dată cu răstignirea şi îngroparea lui Iisus, timpul îşi
încetează curgerea, iar lumea se goleşte de sensuri.
Un singur strigăt poate însă să facă imposibilul, urnind timpul din
loc: “Hristos a Înviat!” Lumânarea ce se aprinde simbolic în
Noaptea de Înviere reprezintă începutul unei noi lumi şi a unui
nou timp ce va culmina în miez de iarnă cu naşterea
Domnului.Două sunt spaţiile în care creştiniii trăiesc
semnificaţiile Sărbătorii Paştilor: biserica şi casa.

Foto 10. Sursa : http://www.pastefericit.com/traditii.php

 Pregătirile încep înainte de perioada postului, când gospodinile spală toate vasele în care se
pregăteşte şi se mănâncă de frupt şi le urcă în pod, de unde coboară alte vase, în care urmează să se
mănânce bucatele de post.

Întregul post oferă creştinilor posibilitatea de a cinsti şi de a preaslăvi Jertfa Mântuitorului. Iar
Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor lui Hristos este poate cea mai importantă săptămână din
cursul unui an bisericesc, punctul culminant al strădaniilor spirituale ale credincioşilor. Fiecare zi din
Săptămâna Neagră (numită astfel din cauza pericolelor ce-i pândesc pe creştini la fiecare pas) are
semnificaţii aparte. Cine moare în această săptămână se duce direct în Iad, pentru că Raiul este închis şi
se va deschide abia în Noaptea Învierii.

Este o perioadă de primenire, de curăţire sufletească, dar nu numai. Femeile fac în aceste zile
curăţenie în casă şi în curte. Se spală toate lucrurile (feţele de masă, hainele etc.), se văruiesc pereţii şi
grajdul animalelor. Cenuşa din sobe, aruncată peste straturile din grădină, are puteri mari, făcând
plantele să rodească bogat. În unele sate există obiceiul să se aprindă focuri purificatoare în fiecare
curte. Focul din Joia Mare se face aprinzând pentru fiecare mort o grămăjoară, pentru a fi şi ei luminaţi
pe lumea cealaltă şi pentru a încălzi sufletele răposaţilor.

Tot astăzi femeile înroşesc ouăle, care se oferă în dar după ce au fost sfinţite, alături de celelalte
prinoase pascale. O vorbă din bătrâni spune că ouăle vopsite în această zi nu se strică niciodată. În
Săptămâna Mare, care prefigurează marea sărbătoare pascală, în toate comunităţile bucovinene se
închistresc ouăle, păstrându-se motivele ornamentale tradiţionale (cărarea pierdută, crucea pascală,
coarnele berbecului, cârja ciobanului, fierul plugului etc.).
În ziua de Vinerea Mare nu se lucrează: nu se ară, nu se seamănă, nu se plantează răsaduri, nu
se coase şi nu se îngrijeşte gospodăria. În schimb, apa are proprietăţi vindecătoare. Copiii se scaldă
într-o apă curgătoare ca să fie sănătoşi şi puternici. Cei bolnavi se scaldă de trei ori în apă, înainte de
răsăritul soarelui şi se crede că se vindecă miraculos. Ploaia căzută în Vinerea Mare anunţă un an cu
belşug.

În Sâmbăta Paştilor se fac toate bucatele ce vor fi puse pe masă în cinstea Învierii Domnului.
Cojile de ouă se aruncă pe o apă curgătoare pentru a-i anunţa pe Blajini că au sosit Paştile. În noaptea
de sâmbătă se spune că se deschide cerul, iar cei atenţi şi cu inima curată îl pot vedea pe Dumnezeu
alături de sfinţi. Nu numai că cerul se deschide ci şi pământul. La miezul nopţii se pot observa focuri pe
câmp, acolo unde sunt îngropate comorile.
 În Seara de Înviere toţi membrii familiei, îmbrăcaţi în haine noi, cusute în timpul iernii,
participă la slujba religioasă. Momentul Învierii este marcat prin împuşcături, odinioară cu săcăluşurile
(un fel de tunuri mici cu praf de puşcă). După întoarcerea de la biserică, creştinii ocolesc casa de trei
ori ţinând în mână lumânarea de la Înviere şi având grijă să nu se stingă. După aceea, lumânarea se
păstrează într-un loc ferit sau la icoană, putând fi folosită la nevoie (în caz de inundaţii, cutremure sau
furtuni).

În dimineaţa de duminică preotul sfinţeşte pasca şi celelalte mâncăruri rituale aduse într-un coş
de nuiele sau în coş de doage, numit “păscăriţă”, acoperite cu cele mai frumoase ştergare, ţesute în
casă. Printre bucatele rituale pascale un loc de cinste îl ocupă pasca făcută din făină de grâu cernută
prin sita cea mai fină. Alături de ea în coşul de Înviere se pune un cozonac cu nucă şi cu mac, copt într-
o formă specială numită “babă”, ouă roşii şi o bucată de slănină. Tot în coş se pun sare, zahăr, hrean
(cel care mănâncă o bucăţică de hrean sfinţit va fi tot timpul iute – în lumea satului e foarte important
să fii harnic, vrednic şi sănătos), busuioc (care se păstra pentru ca sămânţa să fie plantată, iar busuiocul
care rezulta avea calităţi deosebite, şi terapeutice dar şi în magia folosită de femei).

Înainte de răsăritul soarelui, oamenii se spală cu ou şi cu un ban de argint. Oul îi va proteja de

boli şi le vor face obrazul rumen şi sănătos, pe când banul va aduce prosperitate. Apoi creştinii se
aşează la masă: se gustă din toate bucatele sfinţite şi se ciocnesc ouăle. Ciocnirea ouălor nu estelipsită
de semnificaţie, căci fiecare “rană” din coajă aminteşte de suferinţele lui Iisus. Primul care ciocneşte
oul este persoana care se bucură de cel mai mult respect. Se vor cicni întâi vârful pentru că la început
fruntea lui Iisus a fost însângerată prin aşezarea cununii de spini.

A doua zi, ouăle pot fi lovite şi cu extremitatea opusă, aşa cum picioarele şi mâinile
Mântuitorului au fost însângerate. La sfârşit de tot pot fi ciocnite şi părţile laterale, precum soldaţii l-au
lovit pe Iisus în coaste.

În ziua de Paşti se organizau jocuri de oină, tinerii trageau clopotele pentru a avea spor în timpul
anului. În unele localităţi, la Paşti se inaugura scrânciobul, prilej de distracţie pentru copii şi tineri. În
Lunea de după Înviere există obiceiul umblării cu pasca la rudele cele mai apropiate. Copiii se duc la
părinţi şi finii la naşi. În a doua zi de Paşti, pretutindeni se practică udatul ritual, purificator. Acum
simbolic, cu parfum, altădată fetele se udau cu apă adusă de feciori în cofiţe. Iar Marţea se udau băieţii.

A doua şi a treia zi de Paşti se organizau hore la care participau tinerii îmbrăcaţi în cele mai
frumoase costume populare, lucrate în timpul iernii. Acestea erau adevărate parade ale frumuseţii şi
eleganţei costumelor populare.
 Cu ocazia Paștelui, în Bucovina se desfășoară mai multe evenimente: Târgul meșterilor
populari, Drumul ouălor încondeiate, concerte de cântat la toacă. Cei care vizitează zona în această
perioadă au posibilitatea de a vizita ateliere de încondeiat ouă, expoziții cu vânzarea de mâncăruri și
băuturi tradiționale, vizite la mănăstirile și bisericile prinicpale din Nordul Moldovei, precum și alte
tradiții specific. În Bucovina de Paște, în bisericile și mănăstirile bucovinene Lumina de Înviere se
aduce de la Ierusalim.

7. MEȘTEȘUGURI TRADIȚIONALE

Pădurile bogate, munţii falnici, păşunile subalpine, clima capricioasă, au influenţat oamenii
harnici ai plaiurilor bucovinene să se îndrepte spre anumite îndeletniciri tradiţionale, pe care le-au
ridicat, de multe ori, la rangul de artă. Ţăranul român îşi confecţiona în gospodărie totul: de la unelte,
de la inventarul casnic (din lemn, lut), toate cele necesare îmbrăcămintei pentru familie, până la casa pe
care şi-o construia. Codrii seculari, odinioară nesfârşiţi, din Bucovina au oferit dintotdeauna material
lemnos din abundenţă şi de foarte bună calitate. Pornind de la piesele cu valoare strict utilitară, creatori
anonimi deosebit de talentaţi au reuşit să realizeze în timp obiecte măiestrit lucrate. Dealtfel, lemnul a
fost prelucrat artistic de om înaintea lutului, fiind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele
însemne decorative.Lemnul stă la baza gospodăriei ţărăneşti, a inventarului gospodăresc şi a obiectelor
de uz casnic. Din lemn se construia casa de locuit, şura, grajdul, fântâna, fânarul, poarta şi gardul.
Mobilierul (masa, lada de zestre, patul, laviţa, blidarul), vasele destinate prelucrării laptelui
(cupe, doniţe, ciubere), obiecte de uz casnic (coveţi, balerci, poloboace), războiul de ţesut, furca de
tors, fusul, vârtelniţa, roata de tors, toate sunt confecţionate din lemn. În crearea acestor obiecte, utilul
s-a îmbinat cu frumosul prin decorarea acestora cu diverse motive, în special geometrice, folosindu-se
diferite tehnici: pirogravură, incizare, sculptare, încrustare. Alături de motivele geometrice pot fi
întâlnite şi motive florale stilizate, motive astrale sau zoomorfe. Sub raport ornamental, obiectele din
lemn încearcă să suplinească lipsa culorii prin proprii mijloace de expresie, evidenţiind însuşirile
naturale ale esenţei lemnoase.
În prelucrarea lemnului s-au specializat dulgherii care ridicau casele şi celelalte construcţii ale
gospodăriei ţărăneşti, tâmplarii – specializaţi în confecţionarea uşillor, a ferestrelor şi a mobilierului,
rotarii specializaţi în făurirea carelor, dogarii care confecţionau din doage cofe, poloboace, fedeleşe,
ciubere, drăniţeri sau lingurari. Meşterii lemnari au dat multor obiecte făurite de ei o valoare artistică
deosebită în ornamentică şi stilistică.
32
  ARTA OLĂRITULUI
Datorită excepționalei capacități de a înfrunta timpul, datorită apariției cu o frecvență mare la
investigațiile arheologice,ceramica reprezintă pentru fiecare popor unul dintre izvoarele istorice de
căpetenie,care înlesnește conturarea evoluției de-a lungul veacurilor a unor aspecte esențiale privitoare
la cultura materială și spirituală.
Tehnologia pregătirii și a modelării lutului, arta ornamentării ceramicii și știința arderii acesteia
sunt vechi de peste șapte milenii în spațiul geografic românesc. Chiar și cele dintâi culturi neolitice de
pe teritoriul României poartă amprenta unei deosebite realizări plastice și artistice. Astfel, cultura
neolitică Ariușd-Cucuteni, documentată în Moldova, în Muntenia de nord-est, în Transilvania de sud-
est și între Prut și Nipru, a cunoscut mai multe faze de dezvoltare în mileniile IV-III î.e.n. și s-a definit
printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat și variat pictată,care avea ca ornamente
precumpănitoare “spirala, meandrele, triunghiurile”etc. Unele piese aparținătoare acestei culture – cum
ar fi ,, Hora de la Berești”, județul Galați sau ,,Hora de la Frumușica”(jud. Iași) – impresionează și prin
forța de stilizare, prin capacitatea creatorilor de a surprinde dinamica actului coregrafic.
În funcție de ornamentică,au fost distinse trei faze principale în evoluția ceramicii neolitice din
România:
a) Cea a neoliticului timpuriu, caracterizată, în esență, prin decorul din adâncituri sau incizat (linii sau
benzi de linii trasate vertical, parallel, oblic, în zigzag ori în rețea) și prin decorul pictat;
b) Cea a neoliticului mijlociu, definită fie prin decorul incizat, canelat (culturile Vinca – Turdaș și
Dudești), fie prin decorul excizat și trasat, încrustat în alb;
c) Cea a neoliticului târziu,în care predomină culturile cu ceramic pictată cu grafit sau cu culori (alb, roșu,
negru sau brun).

În ceea ce privește arderea ceramicii, sunt indicii material

că în epoca neolitică s-au utilizat, în paralel, două metode. Cea
mai la îndemână s-a practicat în cursul neoliticului timpuriu și
mijlociu, pentru arderea ceramicii de uz comun, modelată din
pastă grosolană.
În Moldova s-a descoperit cel mai evoluat tip de cuptor
neolitic pentru arderea ceramicii.
Foto 11.
Sursa: http://www.traditii.ro/mestesuguri.php?nr_articol=1
 Aparținând neoliticului târziu,el se compunea din trei părți pricipale:
a) Camera de foc, care avea formă aproximativ cilindrică, o înălțime decirca 0,60 m și care era despărțită
în două compartimente de un perete median, obținut din lut cruțat;
b) Grătarul gros cam de 0,15m, lucrat din lut și pleavă, prevăzut cu orificii pentru pătrunderea de jos a
aerului încins și sprijinit la mijloc pe peretele median, iar la margini pe un brâu sau gardin din pământ
anume cruțat de jur-împrejur;
c) Camera de ardere a vaselor, cu formă de trunchi de con (cu malurile puțin boltite), cu diametrul bazei
de peste 1,50 m și cu înălțimea de 1 m. În partea superioară,
camera de ardere se termină printr-o deschidere largă, care servea la introducerea vaselor. În general,
camera de foc avea diametrul mai mic decât al celei de ardere a vaselor, iar în fața sa se afla groapa de
deservire, cu o pantă de acces în scară.
Bărbații scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie și îl frământă cu mâinile, picioarele,
sau cu un ciocan mare de lemn, amestecându-l cu apa. Pasta astfel obținută se curăță de impurități,
tăindu-se în felii subțiri și se lucrează apoi la roată.
Roata e formata din două discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, acestea
fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este
miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârtește,
obținându-se forme circulare cu contur regulat.
Formarea vasului necesită o tehnică deosebită și o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu
trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde).Dupa modelare, vasele se lasă
la uscat câteva zile, la umbra și apoi se ard în cuptoare speciale, după ce au fost în prealabil
ornamentate și eventual smălțuite (la blide se smălțuiește numai partea interioară și marginile).
Cea mai răspândită tehnică de decorație folosește un corn
de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea
prin pana de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniță. Decorurile fine
se pot obține folosind un bețișor cu fire de păr de porc mistreț.
Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf
metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă,
apărând astfel culoarea pastei.
Foto 12. Sursa: http://www.traditii.ro/ceramica-marginea.php
 O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi,
braie sau rozete de pastă.
Toate culorile folosite sunt naturale.

 Roșul se obține dintr-un pământ bogat în oxid de fier (numit ruseală) Acesta se usucă, se toacă mărunt,
se râșnește și se înmoaie în apă. Se obține astfel un lichid vâscos care se strecoară prin pânză sau sită și
rezultă o substanță lucioasă.
 Negrul se obține și el dintr-un pământ special, găsit în eroziunile de pământ după ploi.
 Verdele se obține din zgura produsă prin arderea în cuptor a sârmei de cupru. Zgura se cojește, se
pisează, se macină și se amestecă cu humă.
 Albul se obține din var amestecat cu piatră albă de munte, arsă și pisată.
 Galbenul este obținut din humă de Medgidia (motiv pentru care se găsește mai rar), amestecată cu
ruseală.

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiții

străvechi. Ceramica roșie din sud-vestul țării este de
proveniență romană, iar galbenul, verdele și albul din diferite
centre indică tradiții bizantine.
Mulțimea vaselor produse își poate găsi o explicație în
obiceiul ca la nuntă sau la înmormântare acestea să fie sparte.
Foto 13. Sursa: http://www.traditii.ro/ceramica-marginea.php
Multe vase se spărgeau și înaintea începerii postului, pentru că bucatele mâncate sa nu fie puse
din greșeală într-un vas vechi și să se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curții
și se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până și “prepeleacul” (par cu câteva
ramuri în vârful cărora erau agațate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce au fost spălate) era
distrus, pentru a nu spurca noile vase.
Meșteșugul olăritului folosea în primul rând în alimentație, dar ceramica este folosită și în scop
decorativ,în construcții sau pentru anumite ritualuri. Locuința țărănească cuprinde o varietate de vase
de lut - oale, ulcioare, căni, strachini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se
pregatea mâncarea pentru sărbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.
Vasele smălțuite, bogat ornamentate și frumos colorate se folosesc și în scopuri practice, dar și
la decorarea interiorului.

35
 Deosebite sunt obiectele lucrate cu ocazii speciale, cum ar fi marile ulcioare de nuntă întâlnite
în Oltenia. Acestea folosesc culori vii pe fondul negru al vasului.
Pentru iubitorul de istorie și de frumos, urmărirea acestui meșteșug în timp și spațiu poate fi o
preocupare extraordinar de placută. Ceramica de culoare neagră este mărturie a originii dacice a
poporului român. Ea se mai intâlnește astăzi numai îin atelierele de olărit de la Marginea,jud.Suceava.
Tehnica s-a păstrat până azi, cu ceva schimbări: pamântul este adus de olar de la marginea
satului,însă vasele sunt arse acum în cuptoare, închise și în partea de sus și la gurile de foc. Lemnele de
brad stau stivă pe pereții atelierelor. Ca și dacii, meșterul frământă lutul cu mâinile goale, dupa ce l-a
înmuiat cu apă. Își alege apoi un bulgăre de pământ, îl pune pe roată și totul începe să se transforme,
până când în ochiii meșterului se citește mulțumirea lucrului bine făcut.
Acestei tehnici i se adaugă folosirea motivelor și ornamentelor geometrice: spirale, linii frânte,
ramuri de brad
Pe ansamblu, arta olăritului rămâne cea mai străveche și mai convingătoare dovadă prin
dăinuire că omul neolitic de pe cuprinsul României a năzuit și a reușit uneori în mod genial să asocieze
sacrul și frumosul uzualului, necesarului, funcționalului.

 ÎNCONDEIEREA OUĂLELOR

Obiceiul vopsirii ouălor, a ciocnirii şi a mâncării lor sacramentale, deşi este asociat astăzi
aproape exclusiv Sărbătorii Pascale, este cu mult mai vechi decât creştinismul.

Toate civilizaţiile vechi au avut ca obiect de cult

oul, căruia i se atribuiau forţe mistice
covârşitoare. Oul, simplu sau colorat în roşu, a
fost adoptat ca simbol al tuturor începuturilor. În
teoriile cosmogonice oul se află la originea
Universului, a Pământului, a Soarelui şi a Lunii şi
este considerat sămânţa veşnică a tuturor fiinţelor,
simbolul renaşterii perpetue.

Foto 14. Sursa: http://www.traditii.ro/oua-unicat.php

Peste vechea simbolistică s-a suprapus cea creştină. Oul roşu a devenit simbol al sângelui vărsat de
Mântuitor sau dovada certă a Dumnezeirii sale şi a Miracolului Învierii.

36
 Alături de ouăle roşii, există o categorie aparte de ouă pascale împodobite cu ornamente
policrome, geometrice sau vegetal-florale, cunoscute sub numele de ouă încondeiate sau ouă închistrite.
Dacă acest ţinut al Bucovinei este cu adevărat recunoscut pentru un anumit meşteşug, acesta este
încondeierea ouălor. Nicăieri în altă parte nu se întâlnesc asemenea modele, asemenea culori şi atâta
măiestrie ca aici. Împistritul ouălor de Paşti este un meşteşug de mare rafinament care necesită talent,
pricepere şi sensibilitate. Deşi iniţial aceste mici opere de artă reprezentau o marcă identitară a etniei
huţule, în timp acest meşteşug a fost preluat şi de români, iar astăzi fiecare aşezare şi-a dezvoltat şi
păstrează motive şi culori specifice. Se poate spune de unde vine condeierul după felul în care îşi
închistreşte ouăle. Este asemeni unei amprente specifice şi unice în acelaşi timp, a fiecărei localităţi sau
zone în parte. De ex., la Breaza, culorile tradiţionale sunt negru, galben, roşu şi verde; la Pojorâta şi
Câmpulung Moldovenesc sunt specifice ouăle încondeiate cu peniţa; pe Valea Moldoviţei (Vatra
Moldoviţei, Moldoviţa, Frumosu) întâlnim ouăle închistrite pe fond dominant roşu.

Două tehnici fundamentale de ornamentale a

ouălor s-au dezvoltat în regiunea Bucovina: încondeiatul
cu pensula sau cu peniţa şi împistritul ouălor, folosind
ceara.În cazul ouălor încondeiate, ornamentele se obţin
cu ajutorul unei peniţe cu care se trasează conturul,
folosind tuş negru.

Foto 15. Sursa: http://www.traditii.ro/produse.php?id_produs=589

După aceasta se acoperă cu tuşuri colorate acele spaţii care formează desenul propriu-zis.
Ouăle încondeiate se lucrează întotdeauna calde, pentru a permite uscarea rapidă a tuşurilor. Se
trasează tuşe groase, folosind doar trei-patru culori de bază. Piesele realizate astfel sunt copii ale ouălor
împistrite. Sursele de inspiraţie pentru motivele folosite la încondeierea ouălor sunt desprinse de pe iile,
bondiţele şi cojoacele din zonă, fiind în principal elemente vegetal-florale, realizate în manieră
abstractă sau figurativă.

Pentru obţinerea ouălor închistrite, mai greu de realizat, se foloseşte tehnica păstrării succesive
a culorii de fond şi a utilizării băilor de culoare. În acest scop se utilizează ceară de albine, mai multe
culori obţinute din plante şi o unealtă simplă - chişiţa: un beţişor făcut din brad, lung de 15-20 cm, care
are la un capăt o gaură mică prin care se introduce o tijă de alamă, foarte fină, cu care se aplică ceara.

37
 Împistrarea ouălor, aparent simplă, cere multă măiestrie, răbdare şi o practică îndelungată.
Suprafaţa oului este iniţial împărţită în câmpi ornamentali orizontali sau verticali, realizându-se o
concordanţă între volum şi decor până la perfecţiune. Pe oul spălat (acum golit de conţinut) se
desenează cu ceară caldă liniile ce trebuie să rămână albe şi apoi se scufundă în baia de culoare
deschisă, de exemplu galben. Apoi după scoaterea oului din baie şi uscarea sa, se acoperă cu ceară
acele părţi ale ornamentului care trebuie să rămână galbene şi se introduce oul în baia de culoare roşie.
„Cruţarea fondului” se repetă de atâtea ori, câte culori va avea oul în final. Ultima baie este cea de
culoare neagră, care va da culoarea de fond. După vopsire se înlătură ceara prin încălzire, iar oul
închistrit străluceşte în toată splendoarea sa.
În ornamentică domină motivele geometrice, astrale, combinate cu cele fitomorfe sau zoomorfe
stilizate. Aceste motive au denumiri semnificative: furca de tors, steaua, soarele, calea rătăcită, coada
racului, coada rândunicii, creasta cocoşului. Unele motive reflectă principalele ocupaţii din vechime,
prin reprezentări ale unor unelte agricole şi pastorale: fierul plugului, cârligul ciobanului, sapa, grebla,
coarnele berbecului, steaua ciobanului. Fiind vorba despre un obicei specific creştinilor, pe ouăle
închistrite se regăsesc numeroase simboluri cristice: patruzeci de clinişoare (o succesiune de 40 de
triunghiuri colorate bicolor, alternativ, ce reprezintă cele 40 de zile petrecute de Hristos în pustie),
crucea pascală, păscuţa, steaua Paştelui.

Din multitudinea de combinaţii de linii, puncte, unghiuri, cercuri şi volute, prezente pe ouăle
împistrite – „cărarea rătăcită” este realizată prin volute duble ce se defăşoară în spirală, începând din
vârful oului până la bază. Este cel mai strălucit exemplu de concordanţă perfectă între volum, formă şi
compoziţie ornamentală. Volutele duble conferă motivului o splendidă mişcare dinamică. Oul
împodobit cu acest motiv se constituie într-o veritabilă piatră de încercare pentru orice persoană care
practică acest meşteşug.Interpretările date cărării rătăcite sunt numeroase, începând de la structura
AND-ului până la forma galaxiei Calea Lactee. Cert este că în cultura populară este numită şi „cărarea
ciobanului”. Identitatea de nume arată că simbolistica populară este purtătoarea şi păstrătoarea unor
înţelesuri adânci, ancestrale, astăzi uitate, care nu mai pot fi descifrate dar continuă să ne impresioneze
prin măiestrie artistică.

Astăzi, pe lângă meşteşugul tradiţional, se practică în zonă şi tehnica închistririi ouălor cu ceară
colorată, picurată, în relief; ornamentul devine uneori mai important decât simbolul desenului de pe ou.
E un fel de întrecere între încondeieri, care are modele mai frumoase şi chişiţă să deseneze mai subţire.

38
 Altădată închistrirea ouălor era o îndeletnicire exclusiv feminină şi se desfăşura cu începere de
la mijlocul Postului Mare sau în Săptămâna Mare, numită şi Săptămâna Patimilor. Astăzi, închistrirea
ouălor a devenit o mică industrie artizanală, datorită faptului că acestea, prin frumuseţea lor, au devenit
emblematice pentru întreaga regiune, care fac faima acestor ţinuturi.

În Bucovina se organizează “Târgul de Sânziene”( 22 - 24 iunie ) cu scopul de a promova

meseriile și meșteșugurile tradiționale din Bucovina. Târgul se desfășoară într-o locație specială,
respectiv cea a Muzeului Satului Bucovinean, localizat pe platoul Cetății de Scaun a Sucevei. Cei care
merg să viziteze târgul au ocazia să vadă creațiile meșterilor populari din zonă, care își expun și chiar
realizează pe loc ouă încondeiate, icoane pictate, obiecte de ceramică, țesături sau costume populare.
Acestora li se alătură și grupuri folclorice care intregesc atmosfera tradițională.

 COJOCĂRITUL

Ocupaţia de bază a locuitorilor a rămas creşterea animalelor, ca rezultanță firească fiind

dezvoltarea meşteşugurilor ţărăneşti beneficiare de materiile prime rezultate din această îndeletnicire,
între care se detaşează cojocăritul. Privind calităţile sale artizanale, se poate spune că şi-a câştigat
dreptul de meşteşug prin excelenţă artistică

Fără a neglija aspectul funcţional, prin modificări flagrante de croi, elementele artistice
completează în mod fericit piesele de port realizate în toate cojocăriile, piese care corespund perfect
condiţiilor de climă existente în zonă. Se observă chiar o uşoară amplificare a croiului în vederea
sporirii spaţiului decorativ, ceea ce duce la o uşoară creştere a lungimii bundiţei şi cojocului sau chiar a
umerilor bundiţei cu prim de dihor.

Dacă în vechime ornamentica pieselor de cojocărit traducea integrarea socială a purtătorului,

piesele moderne de port au şters diferenţierile existente, fiind în general marcate prin nesemnificative
modificări care ţin mai mult de compoziţia ornamentală a decorului şi nu de schimbarea materialului
propriu-zis. Sub acest aspect, nu înseamnă că oricare individ din comunitatea sătească îşi poate permite
confecţionarea pieselor de port supuse discuţiei, întrucât preţurile practicate depăşesc cu mult limitele
rezonabile ale purtătorilor de "straie nemţeşti", deci încifrând automat o dovadă expresă de hărnicie, cât
şi de bunăstare a purtătorului.Faptul este uşor verificabil întrucât, se puteau realiza venituri substanţiale
în gospodăriile care au dezvoltat în continuare îndeletnicirea tradiţională - creşterea animalelor.
39
 Înainte de a analiza meşteşugul propriu-zis, se poate menţiona faptul că trecerea spre artistic are
loc în momentul în care dintr-un meşteşug practicat invariabil de către numeroşii baci în perioadele în
care nu sunt cu stâna la munte devine un meşteşug de breaslă practicat de persoane specializate care
renunţă la alte îndeletniciri şi care răspund astfel comenzilor ferme ale colectivităţii, solicitând în
general piese unice, nerepetabile, iar în cazul tinerilor căsătoriţi, sub formă de pereche. Pe de altă parte
se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizări tot mai perfecţionate
ale acestor piese de cojocărie. Cojocarii prelucrează în general pieile de oaie şi de miel. Pieile mari de
berbec nu erau folosite la confecţionarea pieselor de port sărbătoresc, ci numai la piesele de purtat
folosite ca învelitori sau ca aşternut. Piesele supuse prelucrării trebuie mai întâi dubite (tăbăcite).
Operaţiunea constă în acoperirea pe partea jupită cu un amestec de tărâţe de grâu, zer şi sare, după care
se rulează şi se aşează într-un ciubăr, la cald, unde sunt lăsate să dospească aproximativ o săptămână.
Urmează spălatul, uscatul la umbră şi apoi trasul cu cârligul, după care urmează înălbitul, utilizându-se
nalba - sort de ipsos - împrăştiată pe toată suprafaţa şi apoi raderea cu ajutorul unei raşpe speciale, de
obicei confecţionată dintr-un capăt de coasă fixată într-un mâner de lemn. Fiecare cojocar avea
propriile sale reţete de prelucrare, atât ca reţetă a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie,
cât şi al momentelor optime de prelucrare ulterioară, care sub aspect de transmitere al meşteşugului,
erau destăinuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urmă fiind
specifică doar atelierelor orăşeneşti. Pe de altă parte, nu se prelucrau cantităţi mari de piei, ci doar
strictul necesar realizării comenzilor imediate.

Pieile negre de miel sunt folosite pentru confecţionarea bundiţelor, iar cele albe pentru
confecţionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi,
inclusiv portul ocupaţional al butinarilor.

Bundiţa cuprinde numeroase forme, rămânând piesa reprezentativă a portului, putând fi purtată
chiar şi sub cojoc şi sub suman, în toate anotimpurile anului. Tipologic se poate stabili evoluţia ei
începând cu secolul al XIX-lea, când informatorii descriu bondiţa lungă cu clini în poale, ornamentată
cu prim de miel. Prima atestare a bondiţei cu prim de dihori, respectând acest croi, este din anul 1848,
aparţinând lui Dumitru Ursu a Filaret din satul Deluţ, piesă despre care urmaşii acestuia, care au
prezentat-o, spuneau că "era cea mai straşnică bondiţă pe care o putea avea un fecior pe vremea
aceea."

40
 Sfârşitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bundiţă scurtă, cu primul din ce în ce mai lat,
iar ca ornamente brâiele bătute, frumos ordonate, încadrând marginea interioară a primului pe toată
lungimea lui. Începutul secolului al XX-lea, introduce primul ţesut, de culoare neagră, care coexistă
împreună cu primul de miel şi cel de dihor, acesta devenind din ce în ce mai lat. Primul ţesut era de
două feluri: din lână şi din mătase, de culoare neagră.În această perioadă, meşterii cojocari introduc în
decoraţia brâielor bătute, precum şi a ornamentelor cusute pe petele de ierhă, mărgelele, care punctează
decorul intens geometrizat, cusute în game ce se asortează cu nuanţele blănii de dihor, mergând de la
negru prin maro spre galben auriu.De obicei, petelele de ierhă - benzi brodate cu diferite motive cu fire
de mătase neagră şi mărgele - nu sunt realizate de către meşterul cojocar ci de anumite femei
specializate în această operaţiune care dispun de un număr de modele notate pe hârtie - mostre - acestea
fiind mereu reîmprospătate, uneori combinate conform dorinţei viitorului posesor.Pentru realizarea
primului de dihor pentru o bondiţă, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinările
dispuse vertical, având lăţimea de 13-15 cm sau mai mult, împodobind "poalele" - partea de jos -
"dinainţii" - părţile din faţă, iar "mânecile" şi "ciupagul" - partea de la gât - se decorează cu resturile de
blană nefolosite.

Cojocul, tipic zonei, se remarcă prin scurtimea sa, de obicei nedepăşind talia, cât şi prin
mânecile lungi şi strâmte, ajungând de regulă până la vârful degetelor. Uneori bondiţa cu dihori purtată
pe dedesubt în zilele de sărbătoare din iarnă depăşeşte poalele cojocului. Respectând ornamentica
bondiţei, se detaşează de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel ţesut. Dacă bondiţa nouă
este îmbrăcată, de obicei pentru prima dată în zilele de Paşti sau, în cazul mirilor la nuntă, cojocul este
îmbrăcat pentru prima dată în ziua de Bobotează.

Cojocarul confecţionează, numai la comandă, şi alte piese de port, printre care şi bundiţa
înfundată care se încheie sub braţ, fiind specifică lucrătorului la pădure, de asemenea, tot el coase şi
cojoacele de purtat, precum şi căciulile. Sunt cunoscuţi unii cojocari care montează curelele cu
mărgele, depăşindu-şi astfel atribuţiile de bază, această operaţiune fiind specifică numai curelarului,
care este specializat în această lucrare, înainte de cel de-al doilea război mondial oferind spre vânzare -
deci fără comandă - această piesă de port. Curelarii care montau curelele cu mărgele aveau la rândul lor
un cerc de femei specializate, fie în coaserea mărgelelor, fie în ţesutul cu mătase al acestora, ei
realizând doar montarea propriu-zisă. Curelele amintite se încheie totdeauna prin trei catarame plasate
sub capătul drept al curelei care maschează sistemul de prindere prin introducerea în banda verticală
situată înaintea buzunarului.

41
 La începutul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau în perioada de iarnă la gospodarii care aveau
un număr mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate şi folosite pentru confecţionarea bundiţelor,
cojoacelor şi a fuspelţurilor. Hainele de sărbătoare se confecţionau la atelierul cojocarilor.

După anul 1960, s-a trecut la confecţionarea cojoacelor vopsite tip "Alain Delon", însă pieile
erau prelucrate după modalităţi industriale specifice zonei Rădăuţi sau Bistriţa.

 SUMĂNĂRITUL

Sumanul este o piesă de port popular având o tradiţie foarte veche în îmbrăcămintea autohtonă
care se poartă obişnuit în sezonul friguros de iarnă, atât de către femei, cât şi de bărbaţi. Sumanul este o
haină ţărănească lungă, confecţionată din pănură sau din ţesătură cu acelaşi nume. Etimologic, cuvântul
provine din bulgărescul sukman. Pivele de bătut sumane existente în comună, dar şi în întreaga zonă,
sunt dovezi incontestabile că, la acea dată, materialul pentru confecţionarea sumanelor se producea în
cantitate destul de mare.

Sumanul, ca postav, se ţesea din lână de oaie de diferite calităţi, alese după vârsta şi rasa
animalelor. După vârstă: a) din lână de miel, numit şi suman de miţe; b) din lână de cârlan (miel la a
doua tunsoare), numit şi suman de noaten şi c) din lână de oaie, care uneori rămânea în culoarea sa
naturală, brumărie sau laie, sau din lână neagră. După rasa oilor, se confecţionau sumane mai ales din
lână ţurcană şi mai puţin din cea ţigaie.De cele mai multe ori, lâna pentru sumane se vopsea cu
substanţe vegetale, în culoare neagră, dintr-un amestec de scoarţă de arin, sovârf, iar pentru fixarea
culorii se folosea calacanul (piatra vânătă). Culoarea maro se scotea din cojile de nuci.După ţesutul
materialului urma bătutul la piuă, unde se băteau timp de 24 de ore, uneori mai mult. La bătut, stofa
scădea în lungime şi lăţime.

Sumanul tradiţional se croia în clini, ca să fie larg. Aceşti clini se mai numeau şi falduri. Croiul
unui suman depindea de mărimea persoanei ce urma să-l poarte, din 51/2 m până la 6-7 m de ţesătură.
Părţile componente ale unui suman erau: stanii, dinainţii, faldurile, pavele, mânecile şi ciupagul sau
gulerul, mai lat.

42
 Sumanele de sărbătoare sunt bogat ornamentate şi erau purtate, în special în zilele Crăciunului.
În ornamentica sumanelor predomină monocromia, culoarea frecventă fiind neagră cu care se vopseau
şnururile numite saraduri. Saradurile erau confecţionate de persoane anumite, iar aplicarea lor în
ornamentarea sumanelor era făcută de femei specializate în această operaţiune. Sumanul cernit (vopsit
în negru) era sărăduit cu ornamente vegetale florale.

 DULGHERITUL ȘI CONFECȚIONAREA DRANIȚEI

Dulgheritul este un meşteşug vechi şi foarte important, necesitând nu numai unelte pentru
cioplirea lemnelor, în vederea construirii locuinţelor, adăposturilor pentru animale şi diferite produse
etc., ci şi cunoştinţe tehnice de îmbinare, înălţare,
orientare, pentru ca acestea să ofere o cât mai
bună şi sigură adăpostire şi să reziste cât mai mult
timp intemperiilor. Adeseori gospodarii ciopleau
lemnele necesare pe îndelete, şi doar când le
clădeau apelau la dulgherii locali. Alături de
construcţiile obişnuite, aceşti meşteri înălţau şi
construcţiile obşteşti, în primul rând bisericile,
precum şi podurile peste râul Moldova.

Foto 16. Sursa : Arhitectura populară şi locuinţa

Lemnul brut desemnat a fi folosit la diferite tipuri de construcţii era pregătit pentru a fi cioplit.
Pentru aceasta erau confecţionate două capre pe care erau potriviţi butucii pentru lucru. Prima
operaţiune este şfăruitul, adică însemnarea, în lungul acestuia a locului pe unde trebuie cioplit, cu
ajutorul unei sfori înmuiată într-un amestec de cărbuni cu apă. Pe locurile însemnate astfel se cioplea
din gros cu toporul, apoi se finisa cu barda. Lemnul era cioplit pe două sau patru părţi, conform
destinaţiei acestuia. În cazurile unor butuci mai groşi, aceştia erau despicaţi cu ajutorul unui ferăstrău
cu dinţii mari, numit traşcă. Alte unelte specifice acestei meserii sunt: joagărul, ferăstrăul de mână,
compasul, sfredele diferite, rindele, dălţi, maiul de lemn, firul cu plumb sau polobocul, nivela cu bula
de aer - vaservag -, clupa, bărdiţa pentru bătut draniţa, cuţitoaia.Ca unităţi de măsură, dulgherii
întrebuinţau degetele, latul palmei, şchiopa, palma, pasul şi cotul. În prezent se foloseşte metrul.

43
 Încheierea bârnelor la colţuri se realizează prin tehnici diverse. Una din acestea este încheierea
stâneşte ori în chetori, reprezentând încheietura la care capetele bârnelor nefiind retezate uniform, ies
neregulat în afara clădirii. O altă tehnică este în mâglă, constând din faptul că bârnele sunt tot petrecute
la capete, dar sunt retezate uniform pe toată înălţimea pereţilor. Alte procedee de îmbinare a bârnelor la
colţuri sunt: în căţei, în coadă de peşte, în zimţuri. Tehnica cea mai nouă, neîntâlnită la construcţiile
dinainte de 1900, este aceea numită în amnare (în stâlpi).

La casele bătrâneşti, bârnele rămâneau aparente în exterior. Se tencuia doar în jurul ferestrelor,
iar în interior se tencuiau pereţii în întregimea lor, apoi erau lipiţi şi văruiţi.

Ca formă, acoperişurile erau în patru ape la case şi în două ape la construcţiile anexe. Pentru
acoperişuri era nevoie de o schelărie solidă formată din căpriori, care la capete se fixau în câte două
grinzi numite costoroabe. În partea superioară căpriorii se îmbinau cap la cap, prin dăltuitură. Echipa
care prelua o construcţie o preda gata acoperită, deci aceiaşi meşteri efectuau şi prelucratul draniţei,
folosind cheptenele, cuţitoaia şi gealăul mare rostuit.

Lemnul pentru draniţă se tăia când lemnul doarme, adică în lunile decembrie şi ianuarie, numai
pe lună plină, existând credinţa că astfel lemnul nu putrezeşte şi nu este mâncat de cari. Copacii
doborâţi se decojeau şi se curăţau până spre vârf, iar acolo li se lăsa câteva crengi cu cetină care aveau
menirea să extragă toată seva din trunchi timp de câteva săptămâni. Astfel, tradiţia populară a păstrat
până nu demult credinţa că arborele de lucru trebuie tăiat "când îi luna la-nceput, c-atunci îi tare şi nu-l
mănâncă carii" sau "la gătitul lunii când se gată şi carii".

 TÂMPLĂRIA

Cunoscută şi sub numele de stolerie apare ca meşteşug specializat în a doua jumătate a veacului
al XVIII-lea. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt derivă de la ucraineanul stoljar, desemnând
persoana specializată în confecţionarea pieselor de mobilier.

Trecerea la noul tip de locuinţă, cu două încăperi şi tindă centrală, face necesară apariţia acestui
meşteşug care asigură confecţionarea uşilor şi a ferestrelor. Într-o primă fază, dulgherii meştereau
mobilierul strict necesar gospodăriei, ulterior au apărut cele două meserii, bine determinate funcţional.

44
 Mobilierul dulgheresc era executat din scânduri cioplite cu toporul, barda şi cuţitoaia, încheiate
în ulucuri, ca şindrilele de pe case prinse în cuie de lemn.

Faţă de uneltele pe care le folosea dulgherul în mod curent, tâmplarul recurge în mod
obligatoriu la o masă de tâmplărie, hobelbanc - masa pentru geluit - ferăstraie de mână de diferite
tipuri, ferăstrăul coadă de vulpe, coadă de şoarece, horjuri, gealăul, raubancul, fălţuitorul, gura de
broască etc.

Principalele lucrări efectuate de tâmplari: podişoare, cuiere, dulapuri, credenţe, paturi, scaune,
laiţe cu spătar sau fără spătar, mese, lăzi de zestre, colţare, hambare, cufere, cadre pentru verande.
După introducerea caselor cu etaj, tâmplarii confecţionează scările de urcat la etaj.

 PRELUCRAREA ARTISTICĂ A LEMNULUI

Preocuparea pentru prelucrarea artistică a lemnului îşi găseşte multiple explicaţii, dar una dintre
cele mai plauzibile constă în aceea că materialul se pretează la întrebuinţări diverse, cu multă uşurinţă,
iar decorarea propriu-zisă se realizează cu unelte simple ( topor, bardă, daltă, briceag), nepresupunând
tehnologii elaborate minuţios. Un alt argument îl poate constitui faptul că lemnul a fost prelucrat
artistic de om înaintea lutului, constituind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele
însemne decorative.

Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptură în lemn propriu-zisă,
întrucât rareori se realizează detaşarea completă a unui volum, însă se folosesc alte tehnici: crestarea,
incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, încovoierea, cioplirea, înfăşurarea şi împletirea, încrustarea şi, în
cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru botele ciobăneşti
turnarea sau umplerea cu metal (cositor).Sub raport ornamental, obiectele de lemn încearcă să
suplinească, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmărindu-se îndeobşte evidenţierea
însuşirilor naturale ale esenţei lemnoase.

Din punct de vedere morfologic, pot fi distinse mai multe categorii de elemente, motive şi
compoziţii ornamentale: geometrice, zoomorfe, fitomorfe, cosmice, liber desenate şi mixte. Ca motive
antropomorfe s-a identificat reprezentarea realistă a două motive: mâna în varianta pumn şi capul de
om, motive desprinse din partea superioară a botelor ciobăneşti. Compoziţia antropomorfă realizată
prin incizie este foarte des întâlnită şi, de obicei, expune ciobanul cu oile în diferite ipostaze.
 Ca motive ornamentale geometrice se pot distinge dintele de lup, zimţii, spirala şi cercul incizat
sau decupat prin care se face trecerea spre cosmomorf realizându-se decoraţii de mare vechime ca roza
vânturilor, sau motivul solar în toate variantele lui. Se întâlnesc, de asemenea, pătratul, rombul, sau
arcul de cerc şi funia sau torsada prin care se realizează zoomorful reprezentării şarpelui, iar
ornamentele vegetale, de obicei reprezentate în manieră naturalistă şi uneori stilizat - crenguţa de brad,
frunza, conul, floarea - recurg la rezolvarea motivului în funcţie de tehnica folosită tot prin tuşa dreaptă
sau curbă derivată din arc de cerc.

Unele obiecte, în special cele din inventarul pastoral, ca: lacra, scafa, cupa, apoi unele forme de
batalău, pilug şi brai sunt realizate prin strunjire şi, de multe ori, ornamentate ulterior cu motive pur
geometrice ordonate într-un ritm statornic circular. De altfel, nici producţia dogarului, precum
totalitatea vaselor formate din doage nu beneficiază de aportul unei decorări exprese, pirogravura
completând decorativ aceste piese.Unul din obiectele cele mai comune şi mai variat ornamentate este
lingura, indispensabilă oricărei stâni sau gospodării păstoreşti, dintre care confecţionarea unora
depăşeşte sfera meşteşugului de lingurar, întrucât ornamentarea lor dovedeşte talent artistic deosebit.

Botele ciobăneşti solicită o tratare mai atentă, întrucât, în afară de multipla ei funcţionalitate se
presupune că ar avea la bază răbuşul, bota-răbuş. Momentul în care semnul de răbuş de pe bota
ciobănească se transformă în ornament presupune, probabil, existenţa unor valori afective deosebite, iar
în realizarea lor, tehnicile sunt variate, apărând adesea motive neaşteptate cum ar fi steaua sau steluţa,
soarele şi luna. Rareori apar stilizări heraldice. Tehnicile cele mai frecvente de decorare a botelor sunt
crestarea, incizia, cojirea, precum şi pârlirea, care constă în realizarea motivului ornamental în negativ,
după care urmează arderea la para focului până se obţine carbonizarea superficială a părţii cojite, în
final îndepărtându-se coaja rămasă, obţinându-se astfel pozitivul ornamentului.

Pirogravarea este tehnica ce se obţine prin realizarea motivelor ornamentale cu ajutorul unui fier
înroşit în foc. Ca formă simplistă a pârlirii este trecerea unei bote cojite prin para focului urmărindu-se
înlăturarea tuturor asperităţilor pentru a se obţine ulterior luciul ei prin frecare cu un postav aspru.

În localitate au existat bote ciobăneşti - fluier a căror ornamentare vădeşte respectarea unor
norme ferme de execuţie, presupunând folosirea unor unelte speciale, cum ar fi fierul lung pentru arsul
orificiului interior sau în mai rare cazuri sfredelul lung utilizat în acelaşi scop. Prin arderea orificiului
interior al unei bote-fluier se presupune consumarea unui interval de timp îndelungat, cât şi o deosebită
îndemânare a creatorului.
46
 Fluierul fără dop rareori este confecţionat din lemn, în comună şi în întreaga zonă sunt folosite
fluierele din alamă sau aramă şi mai rar aluminiu, adevărata artă atât în confecţionare, cât şi în
interpretare, având-o fluierul mare sau cavalul realizat invariabil din lemn de foioase.

Ornamentica acestuia atinge culmi de măiestrie, iar motivele distribuite de regulă în două
registre neproporţionale încântă în rigoare şi fineţe. Sunt reluate de obicei motivele botelor ciobăneşti,
în care uneori elementul concentric pur se disociază în spiral unduind printre spaţiile dintre găuri şi
unind cele două registre.

 PRELUCRAREA FIBRELOR TEXTILE

O activitate casnică principală a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, prelucrarea fibrelor
textile şi confecţionarea celor două sortimente de produse: textile de casă şi ţesături pentru
îmbrăcăminte. Fibrele textile prelucrate în gospodăria locală au fost lâna, cânepa şi inul.

Cânepa şi inul erau cultivate pe lângă fiecare gospodărie, întrucât deţineau o pondere importantă
ca materie primă pentru tors şi ţesut. După recoltatul plantelor, acestea se strâng în snopi, apoi, după
uscare, se depun în topile special amenajate. După putrezirea părţii lemnoase se scot din topile şi se
aşează la soare pentru a se usca. După o uscare perfectă, snopii se meliţau, întâi în meliţoi pentru a se
rupe mărunt partea lemnoasă, apoi în meliţă, cu care ocazie se îndepărta această parte lemnoasă
(puzderie), rezultând fuiorul. Ultima operaţiune este pieptănatul cu ajutorul ragilei şi al pieptenilor,
apoi mai multe fuioare sunt înmănuncheate într-un caier, urmând a fi tors. Firele mai groase de cânepă
(haldanele), înainte de a fi meliţate sunt bătute cu maiul pentru a se muia partea lemnoasă.

Din fibrele pieptănate de cânepă şi de in se realizează prin tors fire pentru urzeală, iar bucii sunt
torşi pentru băteală, obţinându-se astfel ţoalele pentru aşternut în camere, precum şi saci. Din firele de
cânepă se ţese pânza pentru cămăşi şi iţari, iar din in pânza este folosită pentru confecţionarea
cămăşilor de sărbătoare, precum şi a aşternuturilor.

Lâna, materia primă de bază pentru tors şi ţesut, se prelucrează în mai multe faze. După tuns,
urmează spălatul care se face în ciubere mari, cu apă fierbinte şi cu leşie din cenuşă de fag sau
mesteacăn. De multe ori, usucul rezultat este folosit ca leac împotriva reumatismului sau ca ingredient
pentru prepararea unor alifii. După spălare, se limpezeşte la râu, apoi se usucă pe garduri. Astfel

47
curăţată, lâna este scărmănată manual şi pieptănată cu foşalăii pentru a se separa cele două calităţi:
părul (lâna cu firul lung) folosit la urzeală şi canura pentru băteală sau pentru împletit.

Părul, precum şi canura se repartizează în caiere pentru a fi toarse în furcă cu ajutorul fuselor
(furca numindu-se şi cujeică). Pentru anumite folosinţe firele toarse sunt răsucite cu druga, apoi făcute
gheme şi sculuri (pentru a fi vopsite).

Pentru pregătirea firelor de lână sau cânepă şi în vederea ţesutului, se folosesc diferite instalaţii
care pot fi uşor manevrate: vârtelniţa, răşchitorul, urzitorul şi sucala cu care se fac ţei (ţevi din soc lungi
de aproximativ 20 cm).Din firele de in, cânepă, lână şi bumbac (cumpărat de la prăvălie) se obţin
diferite ţesături: pânză pentru cămăşi (de lucru sau de sărbătoare), iţari, sumane, cioareci, plocăzi,
covoare, cergi, macaturi, prosoape, priştori, bârneţe, brâie

 CONFECȚIONAREA OBIECTELOR DIN OS ȘI DIN CORN

Tradiția prelucrării osului și a cornului urcă,în general, adânc în timp, vizând primele forme ale
manifestării omului pe planul vieții cultural. Asemenea lemnului și pietrei, osul și cornul, s-au aflat la
îndemâna oamenilor încă din faza când aceștia erau doar vânători și culegători. Pentru că reprezentau
meteriale mai tari ca lemnul și mai rezistente chiar decât piatra, care se putea sfărâma, totuși, cu
vremea, de pe atunci s-au confecționat din os și din corn felurite obiectenecesare în viața cotidiană, în
special unelte. Grație strădaniei arheologilor, unele dintre astfel de piese străvechi, cu deosebire cele
care datează începând cu epoca neolitică, au ajuns la cunoștința omului zilelor noastre.
Mă refer, între altele, la săgeți din os, la acele șlefuite din așchii subțiri de os; la catarame de
os; la împungătoarele pentru găurirea pieilor; la dălți și dăltițe din așchii masive de os, cu un capăt
transformat în tăiș lat,drept și ascuțit; la dălți de circa 10 cm lungime, făcute din coarne de cerb,de vită
sau de căpriori; la săpăligi neoliticedin corn de cerb, lungi de peste 20 cm, cu o gaură ascuțită și cu
orificiu rotund sau dreptunghiular pentru fixarea cozii în partea mai groasă; la seceri din coarne de cerb
sau de bovine; la râmocuri din coarne de cerb,care se foloseau pentru aratul pământului; harpoanele cu
dinți pe ambele laturi; cârligele de tivig; șlefuitoare de os; mici statuete de os. etc.
Felurite obiecte din os confecționau și daco-romanii, din moment ce în mai multe așezări ale
epocii au fost găsite stiluri cu ajutorul cărora se scria pe tăblițele de ceară; ace de păr; lingurițe;
prâsnele; tocuri de os – ornamentate sau neornamentate; arșice etc.

48
 Ateliere și meșteri care se ocupau cu confecționarea obiectelor din os și corn trebuie să fi existat
și în așezările daco - romane de la Hărman, Prejmer, Măgurele, Șercaia – jud.Brașov, întrucât acolo
s-au descoperit numeroase vestigii care datează de la sfârșitul secolului al III-lea – începutul secolului
al IV – lea e.n.:
a) Fragmente de coarne neprelucrate;
b) Piese în curs de prelucrare: un vârf de corn tăiat în patru muchii; coarne de cerb doar retezate;
coarne de cerb cu un început de găurire și coarne de cerb aflate în faza lustruirii, pentru a deveni
mânere de cuțite;
c) Piese finite: străpungătoare duble pentru găurirea și cusutul pieilor sau pentru decorarea
vaselor; un pandativ piramidal, prevăzut în partea superioară cu o gaură pentru a fi atârnat; mai multe
feluri de piepteni.
În esență, tehnica prelucrării coarnelor și a oaselor nu se diferențiază de cea utilizată în
vremurile anterioare. Pe ansamblu, ea implică înmuierea prin fierberea în apă a coarnelor și a oaselor
sau prin afundarea în leșie fierbinte; tăierea în lung sau în lat; executarea obiectului cu ajutorul unor
unelte, în special cu cuțitul; netezirea prin frecarea cu nisip înmuiat în apă; ungerea cu grăsime și
lustruirea cu o bucată de piele; perforarea unor obiecte fie cu sfredelul, fie cu scule sau cuie de fier
înroșite în foc.
În ceea ce privește ornamentica specifică, predomină așa – zisul decor în “ochiuri”(cercul
simplu sau două cerculețe concentric cu un punct la mijloc), brâurile incizate în formă de rețea, benzile
oblice din linii incizate, linia frântă, x – urile, gruparea de mai multe linii orizontale sau vertical. Pe
unele piese cu multiple funcționalități casnice mai apar crenguțe de brad stilizate și succesiuni de două
sau mai multe linii orizontale, fiecare fiind însoțită de excizii în forma dinților de ferăstrău. Mai cu
seamă astfel de obiecte impresionează prin bogăția și varietatea decorului.
Având la îndemână abundente resurse de materie primă, românii au continuat să obțină și în
secolele următoare un întins șir de obiecte din oases au din coarne de cerb, de vită, de căprior etc.

În vederea prelucrării osului și a cornuluui, românii au menținut în uz, până nu demult, tehnici
străvechi. De pildă, realizarea sculelor de os presupunea doar spargerea în lungime a osului, astfel încât
un capăt al uneltei să aibă o rotunjire naturală (mânerul), iar celălalt (vârful) să fie ascuțit. Alte
numeroase obiecte (fluierașele vânătorilor, tocurile pentru păstrat ace, țevile cornurilor de praf de
pușcă, mânerele pentru bate etc.) se confecționau din oase tabulare, care erau retezate laun capăt cu
ferăstrăul.

49
 8. MANIFESTĂRI CULTURALE

 Sărbători, obiceiuri tradiționale și evenimente în Bucovina

Acțiunea aceasta presupune realizarea unui calendar anual al evenimentelor (târguri, expoziții,
festivaluri, etc) care urmează a fi promovat în vederea permanetizării derulării cu o anumită
periodicitate a acestor manifestări. Acest lucru poate determina, la rândul său, o periodicitate în
programul turistic de vizitare a Bucovinei de amatorii de astfel de evenimente, atât la nivel național, cât
mai ales la nivel internațional.
Calendarul va cuprinde atât evenimentele clasice ( Zilele Sucevei, Târgul Meșterilor Populari),
cât și celelalte acțiuni organizate în parteneriat cu agenții de dezvoltare la nivel local ( de ex. Camera
de Comerț, Industrie și Agricultura), acțiuni ce presupun participarea agenților economici și, implicit, a
oamenilor de afaceri.
Acțiunile din acest calendar vor fi atât periodice și clasice, dar vor aparea și altele noi în fiecare
sezon, intenția fiind aceea de a avea o ofertă diversificată de evenimente la nivel local, care să
determine o dezvoltare a turismului în Bucovina.
Din acest calendar vor face parte, printre altele, următoarele evenimente: Zilele Sucevei,
Festivalul de Artă Medievală, Târgul Meșterilor Olari, Festivalul Internațional al cântului și portului
popular “ Întâlniri Bucovinene”, Festivalul Berii, Festivalul Vinului – Zilele Recoltei.
Pentru viitor se urmărește organizarea unui număr mai mare de festivaluri locale cu caracter
bucovinean, de exemplu: Festivalul sarmalelor, Festivalul cartofului, Festivalul anual gastronomic,
Festivalul portului popular, Festivalul Tradițiilor și Obiceiurilor Bucovinene – organizat de 2 ori pe an
cu ocazia sărbătorilor de Paște și de Crăciun.

50
 Festivalul Internațional de Folclor Arcanul
Rădăuți, Suceava / 2 - 5 Iulie 2010

Între marile manifestări cultural artistice, devenite

tradiționale ce se derulează an de an în județul Suceava
în sezonul estival, Festivalul Internațional ARCANUL
se înscrie ca o confirmare de referință, cu o largă
audiență de public, atât prin numeroasa participare a
ansamblurilor artistice din țara și din străinătate cât și
prin grandoarea spectacolelor, totul desfășurându-se sub
semnul prețuirii față de comorile spirituale străbune ale
satului românesc, cu veșnicia lui cu tot.

Foto 17. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

Cu o tradiție de 17 ani, Festivalul Internațional de Folclor "ARCANUL" a adunat pentru
rădăuțeni și nu numai, ansambluri folclorice din: Anglia, Franța, Germania, Grecia, Polonia, Ungaria,
Bulgaria, Israel, Turcia, Macedonia, Italia, Cipru, Georgia, Ucraina și Republica Moldova. Fiecare
dintre aceste ansambluri aduc aici, în inima Bucovinei, câte o fărâmă din țara lor, astfel ca municipiul
Rădăuti devine în fiecare an timp de trei zile un veritabil centru de promovare a folclorului.

 Zilele Humorului
Gura Humorului , Suceava 8 – 12 iulie 2010

În 16 ediții, Festivalul Zilele Humorului a creat un

patrimoniu (caricaturi semnate de artiști români și străini,
epigrame, satire și proze umoristice) valorificat prin
editarea a 2 antologii de epigrame (Umor la Gura
Humorului și Gura Humorului Bucovinean) și a unui
album de caricatura (Umor la Gura Humorului)

Foto 18. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

51
 La fiecare ediție au participat câte 50 de caricaturiști români (plus alți 50 caricaturiști foarte
tineri, copii și adolescenți proveniți din școlile de caricatura din țară, inclusiv din Gura Humorului și
Suceava), câte 10 caricaturiști străini, mari actori români și câte 60 de epigramiști și autori de literatură
umoristică.
Un nume aparte în emblema festivalului poartă marca Ștefan Popa Popa’s. Rata de participare a
publicului la festival a fost, în primele 14 ediții, de circa 3.000 de consumatori de arta anual.
Ediția a XV-a si a XVI-a au reprezentat un salt semnificativ în ceea ce privește valoarea
festivalului, rata de participare a publicului fiind de circa 30.000 de consumatori de artă.

 Festivalul Internațional de Folclor Întâlniri Bucovinene

Câmpulung Moldovenesc, Suceava / 22 - 25 Iulie 2010

Festivalul Internațional de Folclor Întâlniri Bucovinene se

desfășoară în urma acordului încheiat între țările participante:
Polonia, Slovacia, România, Ungaria și Ucraina.
Obiectivul acestei manifestări culturale anuale este
promovarea Bucovinei ca posibil model de înțelegere
armonioasă și de colaborare prin păstrarea propriei identități
culturale și naționale.

Foto 19. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

Anual, Festivalul Internațional de Folclor „Întâlniri Bucovinene" se desfășoară după urmatorul

calendar: Polonia, luna mai la Jastrowie și Piła, Slovacia, luna iunie la Turčianske Teplice, România,
luna iulie la Câmpulung Moldovenesc, Ungaria, luna august la Bonyhad, Ucraina, luna octombrie la
Cernauți.Parada cântecului, dansului și portului popular vor fi realizate în zona centrală a municipiului
Suceava,în timp ce spectacolele folclorice vor fi organizate pe scena Muzeului Satului Bucovinean, din
zona Cetății de Scaun.

52
 Dorna Xtrem
Vatra Dornei, Suceava / 15 - 17 August 2010
Desfășurat în vecinatatea orașului Vatra Dornei, pe
vârful muntelul Dealu Negru, festivalul Dorna Xtrem
promite 2 zile de aventură și distracție, menite să
satisfacă toate gusturile.
Printre activitățile de care vom avea parte se numară
competiții de ciclism, meciuri de paintball, probe de
echitație și river rafting.În cadrul evenimentului va avea
loc și Cupa SEAT de Ciclism Montan – Downhill, unde
premiul cel mare va fi o bicicletă SEAT Cupra, în
valoare de 3000 euro.
În premieră în România va fi organizată o demonstrație
de SlopeStyle

Foto 20. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

Startul se va da din vârful Dealu Negru, la capătul liniei de telescaun. Înscrierile se vor face în
chiar ziua concursului. Ca și în ceilalți ani, organizatorii vor pregăti un traseu frumos și neplictisitor,
așa că amatorii de adrenalina sau publicul doritor de impresii live nu vor fi dezamăgiți.

 Târgul Lăptarilor
Câmpulung Moldovenesc, Suceava / 30 Septembrie 2010
În județul Suceava este cunoscută și așteptată o manifestare
anuală, o sărbatoare a crescătorilor de taurine și a
procesătorilor de lapte, care, împreunî produc, respectiv
innobilează alimentul ce reprezintă prima hrana pentru om.
Sărbatoarea are deja un nume consacrat - "Târgul
Lăptarilor" și se desfașoara anual în localitatea cea mai
incărcată de tradiții și istorie din Bucovina - Câmpulung
Moldovenesc, atribut la care se adaugă frumusețea
peisagistică, bunatatea și înțelepciunea oamenilor din zonă.

Foto 21. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

53
 Vor avea loc concursuri, expoziții culinare din preparate din lapte, carne sau fructe, toate
acestea cu degustare, expoziții de animale (bovine, ovine, cabaline, păsări, animale mici).
De asemenea, nu vor lipsi discuțiile și seminariile pe teme profesionale, precum și manifestări
folclorice susținute de formații din localitățile Câmpulung Moldovenesc, Straja, Fundu Moldovei,
Pojorâta, Vama, și Ansamblul Folcloric „Ciprian Porumbescu” din Suceava.
În cadrul evenimentului, sunt etalate spre degustare și vânzare, tot felul de sortimente de
brânzeturi, dar producătorii de preparate din carne, brutarii și cultivatorii de fructe și procesătorii de
fructe de pădure au facut concurența reala lăptarilor la popularitate.

 Toamna de Voroneț
Gura Humorului, Suceava / 12 - 15 Octombrie 2010

Începând cu anul 1981, se naște și festivalul de la Gura

Humorului, care primește genericul "Toamna la Voroneț",
titlul unui scurt film documentar al câmpulungeanului
Ferdinand Michitovici, câștigătorul primei ediții.
În cadrul acestui festival sunt premiați cei mai buni
cineamatori, notați și premiați de jurii competente, formate
din specialiști de frunte din lumea filmului.

Foto 22. Sursa: http://www.infopensiuni.ro/bucovina1/sarbatori-traditionale/

Diaporamă, înlănțuire de imagini statice (diapozitive), însoțite de o coloană sonoră cu muzică și,
deseori, cu text, a pătruns mai greu în țara noastră.Din pacate, diaporama a beneficiat întotdeauna de
imagini foarte frumoase, dar n-a putut progresa în ritmul cineamatorismului, datorită superficialității și
improvizațiilor în coloana sonoră. Abia la începutul anilor 80, prin alăturarea diaporamei la
festivalurile cineaștilor amatori, acest gen de manifestare audio-vizuală a crescut evident, ajungând
rapid la nivelul spectacular al filmelor.
După 1989 producțiile artistice ale cluburilor s-au diminuat, concomitent cu dispariția
activităților culturale în preocupările sindicatelor, iar festivalurile au mai pâlpâit din când în când și s-
au stins.Cu o singură excepție: "Toamna la Voroneț" s-a organizat sistematic, an dupa an, regrupand în
pragul fiecarei toamne pe puținii creatori ramași în activitate, dar și pe cei noi, tineri cineaști din toată
țara, care au profitat de noua tehnica cinematografică oferită de aparatura video, mult simplificată și
mult mai accesibilă.

54
  Ansambluri folclorice din Bucovina

1. "Florile Bucovinei" - Ansamblul folcloric al Casei de Cultura Rădăuți

2. "Dorna Dorului" - Ansamblul folcloric al Casei de Cultură Vatra Dornei
3. "Răzeșii Dornei" - Ansamblul folcloric al Căminului cultural Dorna Arini
4 "Brădetul" - Ansamblul folcloric al Căminului cultural Horodnic
5."Cetina" - Ansamblul folcloric al Căminului cultural Vama,
6. "Arcanul" - Ansamblul folcloric al Căminului cultural Fundu Moldovei,
7. "Arcanul" - Ansamblul folcloric al Căminului cultural Pârtestii de Jos
8. "Datina" –Formație de căiuți în cadrul obiceiurilor de iarnă de la Căminul cultural Zvorâștea
9. "Rarăul" -Ansamblul folcloric al Grupului școlar silvic Câmpulung Moldovenesc
10. "Barvinok" - grup vocal instrumental al Căminului cultural Mariței – Dărmănșsti
11 "Dornador" - ansamblu țigănesc - Vatra Dornei
12. "Beriosca" - grup vocal lipovenesc Manolea - Fălticeni

Foto 23. Sursa: http://www.creatiepopulara.suceava.ro/ansamb.htm

13. "Hora" - ansamblu folcloric al Școlii de Arte Suceava,

14. Fanfara țărănească - Căminul cultural Forasti
15. "Balada" - grup vocal instrumental – Suceava
16. "Doina Muncelului" –formație de dansuri mixte - Căminul cultural Sadova
17. "Doina Rarăului" - taraf - Câmpulung Moldovenesc
18."Luca Arbore" - taraf și formație de dansuri bărbătești - Căminul cultural Arbore
19. "Poiana Mica" - grup vocal și dansuri, Poiana Micului – Cacica
20. "Șezătoarea" – Formație de dansuri mixte – Fălticeni

55
Foto 24. Sursa: http://www.creatiepopulara.suceava.ro/ansamb.htm

21. "Străjanca" - grup vocal - Căminul cultural Straja

22. Dansuri de femei - Căminul cultural Bilca
23. Plaiurile Dornelor - Vatra Dornei
24. "Solonceanca" - ansamblul folcloric polonez – Solonețu Nou, Cacica, Suceava
25."Florile Negostinei" - ansamblul folcloric ucrainean -Negostina - Jud. Suceava
26. "Jungendlust" - grup vocal german - Suceava

Foto 25. Sursa: http://www.creatiepopulara.suceava.ro/ansamb.htm

56
 2. PARTICULARITĂŢI ETNOFOLCLORICE

Cercetările etnografice întreprinse, au dus la depistarea pe întreg judeţul Brăila a

unui fond etnografic arhaic cu trăsături specifice satelor din estul Câmpiei Dunării.
Acest fond etnografic local este surprinzător de unitar pe întregul judeţ chiar şi în
zilele noastre, indiferent de localizarea satelor. “Peste acest fond arhaic local s-au
suprapus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea influenţele diverse ale unor elemente
demografice stabilite prin impropietările în Bărăgan, din diverse regiuni ale ţării:
Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat, Vrancea, Moldoveni, ardeleni şi olteni.”9
Aceste mişări demografice au reuşit să imprime o anume coloratură etnografică,
într-o bună parte a judeţului, dar fiind elemente foarte eterogene, ele nu au putut schimba
specificul etnografic local, de câmpie în ansamblul său şi de cele mai multe ori s-au
pierdut o dată cu generaţia care le-a adus, uniformizându-se pe parcursul timpului
datorită influenţei orăşeneşti.
Partea în care s-a păstrat mai bine fondul etnografic local este cea din estul
Câmpiei Brăilei şi Balta Brăilei. Aici se pot surprinde elemente specifice unei străvechi
zone etnografice căreia i s-a spus zona Brăilei.
Zona Brăilei propriu-zisă circumscribe din punct de vedere geografic două unităţi
geomorfologice şi anume: Câmpia Brăilei şi Balta Brăilei, în total un teritoriu ce se
întinde între Dunărea Veche, Siret, Călmăţui şi porţiunea slab populată a Bărăganului
până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Această zonă etnografică brăileană are la bază o străveche unitate teritorială
administrativă, ale cărei urme de organizare cnezială se reconstituie încă din secolele IX-
XI, pentru ca apoi cumano-tătarii să exploateze bogăţia piscicolă şi agricolă, teritoriu

57
inclus ulterior în cadrul Ţării Româneşti ca judeţ de sine stătător al Brăilei, cu o întindere
mult mai mare, depăşind zona la care ne referim.
Zona brăileană se mai poate caracteriza şi din prisma vieţii economice străvechi,
şi a culturii unitare, care a gravitat constant de-a lungul secolelor în jurul principalului
său centru, oraşul Brăila. Nucleul acestui judeţ, respective partea sa dunăreană a fost
înglobat în secolul al XVI-lea în cuprinsul raialei turceşti a Brăilei, până în 1828. În acest
cuprin al teritoriului raialei, vechii locuitori băştinaşi brăileni au continuat să trăiască sub
stăpânirea turcească în diferite forme de viaţă locale, tradiţionale, fapt care a făcut
posibilă păstrarea şi conservarea unor elemente etnografice româneşti de caracter arhaic.
Viaţa mai puţin aspră decât în restul Ţării Româneşti a atras elemente din afara
raialei care îşi găseau aici adăpost de apăsările boiereşti, alimentând demografic zona
Brăilei. Primire şi asimilarea acestor elemente demografice va deveni o caracteristică a
acestei zone.
Principalele aşezări: Nazâru (azi Siliştea), Cazasu (Scorţaru vechi), Silistraru,
Osmanu (azi Unirea), Viziru, Vădeni, Baldovineşti, Tichileşti, Gropeni, Srăncuţa,
Ceacâru (azi Tufeşti), Muftiu (azi Traian), sunt atestate documentar încă din vremea
raialei.
Acest mod de viaţă unitar, desfăşurat în condiţii istorice deosebite, a generat o
adevărată conştiinţă de grup zonală brăileană, net distinctă de celelalte zone din jur. În
raport cu specificul cadrului geografic local, se conturează subzona dunăreană brăileană,
în cuprinsul căreia se delimitează microzona Balta Brăilei şi microzona Viziru.
Fondul etnografic de bază al celor două microzone este comun, diferenţierile apar
doar în raport cu cadrul geographic care şi-a pus amprenta în special asupra aşezărilor şi
ocupaţiilor.
După 1900, prin asanarea luncii Dunării, îndiguirea şi asanarea celei mai mari
părţi a Bălţii Brăilei, aceste diferenţieri dispar şi întregul mod de viaţă se schimbă radical.
Microzona Viziru, grupează satele “cojenilor” de pe câmpia situată de-a lungul
terasei ce însoţeşte cursul Dunării: Viziru, Valea Cânepii, Unirea, Silistraru, Scorţaru
Vechi, Cazasu, Siştea. “Specificul aşezărilor poate fi considerat reprezentativ din punct
de vedere etnografic pentru vechile sate de câmpie deschise în calea vicisitudinilor
migraţiei popoarelor.”10 Tipul de aşezare caracteristic, este tipul de sat adunat care în

58
general era o aşezare mică cu gospodării risipite înconjurate cu şanţ şi val de pământ,
rămăşiţă a unui vechi sistem de apărare caracteristic satelor deschise de câmpie ce s-a
păstrat până în primele decenii ale secolului XX.
Căile de acces în sat erau păzite noaptea de paznici şi se închideau cu porţi.
Gospodăria tradiţională s-a structurat conform necesităţilor izvorâte din natura
regiunii şi a ocupaţiilor specifice acesteia. Fiind o gospodărie de câmpie, ocupaţiile
principale erau agricultura şi creşterea animalelor. Ea grupa casa de locuit, oborul cu
anexe (coşarele pentru vite, saiaua pentru oi, cocina sau groapa pentru porci, arcacii
pentru cai, porumbarul cu nuiele, gropile de bucate) gospodăreşti şi grădina de zarzavat
apărută după 1900.
Locuinţa caracteristică pentru epoca la care ne referim, anume sfârşitul secolului
XIX şi primele decenii ale secolului XX, este locuinţa de suprafaţă, compusă dintr-o
“tindă” şi o casă, sistemul de construcţie fiind cel caracteristic întregului judeţ – paianta.
Acest tip de casa era acoperită cu paie de secară, coceni de porumb sau stuff, iar ca
sisteme de încălzit şi gătit se folosea “hornul cu cotlon” în tindă şi “soba oarbă” din casa
de locuit cu gura de alimentare în tindă.
Bordeiele, despre care se spune că au fost caracteristice câmpiei Brăilei şi care
constituiau adăposturi temporare au dispărut ca tip de locuinţă. Specifică zonei este casa
de suprafaţă ca tindă, casă şi prispă. La sfârşitul secolului al XIX-lea era răspândită
locuinţa cu două case (casa de locuit şi “casa mare” sau “casa curată”) şi o tindă.
După 1900 apar sălile cu “pochi” şi “florărie”, apoi casele cu “poiată”. Anul 1916
marchează influenţa orăşenească în domeniul construcţiilor. Interiorul popular era
simplu. În casa de locuit se aflau unul până la trei paturi de scânduri pe ţăruşi bătuţi în
pământ şi acoperite cu rogojini, o masă rotundă joasă inconjurată de scăunele pe trei
picioare iar pe peret un mic dulap sau “blidar”, din chirpici sau din lemn. Iarna era băgata
aici de obicei şi războiul de ţesut.
În casa mare curată se găsea de regulă un singur pat, aşezat tot pe ţăruşi, şi folosit
ca suprafaţă de împodobit cu cele mai de preţ lucruri ale casei, cearşafuri cusute cu arnici,
velinţe, perne umplute cu paie iar pe perete se prindeau ştergare de borangic, nelipsită
fiind lada de zestre. Fiecare casă avea o tindă simplă şi chiler unde se ţineau hambarele
pentru făină şi mălai, putini şi diverse coşuri.

59
 Ocupaţiile principale erau: creşterea animalelor (vaci, cai, oi, porci), creşterea
albinelor, a viermilor de mătase, cultivarea plantelor textile (cânepa şi inul), agricultura
(se cultiva orz, mei, secară, grâu porumb), pescuitul, mai nou viticulture şi pomicultura.
În privinţa portului popular, în microzona Viziru, ca de altfel în întreaga zonă a
Brăilei se pot surprinde elemente ale unui costul popular specific.
Costumul femeiesc de sărbătoare se compunea din: două fote, fustă, brăcile şi ie
de borangic sau bumbac încreţită la gât cu mâneci largi, marame sau tulpane albe
împodobite cu dantelă şi mărgele colorate, sălbi de lefţi şi cercei de aur turceşti.
Costumul de lucru era simplu: cămaşă lungă şi dreaptă cu sau fără platcă cusută cu pui de
arnica, pistelca şi “ochinci” în picioare.
Costumul bărbătesc se compunea dintr-o cămaşă lungă cusută cu arnica – tip
specific Câmpiei Munteniei şi care se găsea aproape în fiecare casă sub numele de
“cămaşă naţională”. Se incingeau cu brâuri albe, mai rar roşii. Vara purtau izmene albe,
largi, din cânepă, iar iarna şalvari de aba, cojoace, bunde, căciuli roată, opinci strânse cu
nojiţe.
Microzona Balta Brăilei grupează satele “Băltăreţilor” de pe malul înalt al luncii
Dunării de la Vădeni la Gura Gîrluţii şi din Balta Brăilei: Tichileşti, Gropeni, Tufeşti,
Stăncuţa, Stanca. Ţăcău, Măraşu, Strîmba (azi Măgureni), Raţa (azi Plopu), Agaua etc.
Aceste sate au fost alimentate demografic de elemente venite din câmpie, precum
şi din alte zone ale ţării: Dobrogeni, “Deleni”, Moldoveni sau Mocani rămaşi prin
căsătorie cu localnice. Elementul uman precumpănitor al satelor a rămas însă cel brăilean,
fapt constatat din punct de vedere etnografic şi folcloric.
Din punct de vedere etnografic, microzona Balta Brăilei se pare că este una din
cele mai interesante regiuni ale ţării, unde s-au păstrat până târziu, o serie de elemente
arhaice specifice poporului roman, dispărute de foarte multă vreme din celelalte regiuni
ale României.
Caracteristice sunt două tipuri de aşezare, În satele de pe malul Dunării, aşezările
sunt oarecum asemănătoare din interiorul câmpiei. Cele mai multe erau înconjurate de
şanţuri semicirculare.
În Balta Brăilei tipul de aşezare este cel pescăresc obişnuit, înşirat de-a lungul
braţelor Dunării, pe grindurile cele mai înalte, pentru a fi ferrite de inundaţiile frecvente

60
ale Dunării. Până în 1927 locuitorii satelor bălţii nu erau stăpâni nici măcar pe locurile de
casă, pământul fiind proprietatea boierului. Conform regimului învoielilor, în caz de
neîndeplinire a acestora, represaliile aplicate de arendaşi, constau în dezvelirea casei,
ceea ce însemna alungarea familiei sau chiar arderea casei.
Ocupaţiile tradiţionale: pescuitul, creşterea animalelor (creşterea nesupravegheată
a cailor şi porcilor), creşterea albinelor, a viermilor de mătase, agricultura (pe grindurile
bălţii). În priviinţa pescuitului se remarcă mijloacele de transport arhaice: pluta de
papură, trasul la edec pe Dunăre, cinul (barca monoxilă) cu sau fără plutitoare
(balansoare), dar şi organizarea muncii pescăreşti în devălmăşie, ceata pescărească fiind
condusă de un vătaf.
Despre meşteşugiri amintim cojocăritul şi produsele lemnarilor îndeosebi
“florăriile”, traforajele în lemn cu care se împodobesc casele. Instalaţiile tehnice populare
au fost reprezentate în secolul XIX de morile de vânt.
În domeniul gospodăriei tradiţionale se constată aspecte deosebite cu caracter
arhaic. Element propriu acestei microzone (a existat şi în zona Viziru dar a dispărut mai
demult), argeaua – element de cultură populară străveche – în două variante: argeaua
pentru războiul de ţesut şi argeaua pentru ţinut buduroaiele de albine peste iarnă.
În privinţa tipului de gospodărie, în satele de pe malurile Dunării se remarcă tipul
de gospodărie permanentă din sate, dublate de anexa sa economică de la târlă sau de la
bordeiul din baltă. Acesta din urmă grupa o serie de adăposturi temporare necesare
traiului oamenilor şi animalelor: bordeiul sau coliba, surle, saivane, perdele pentru oi,
purcăreţe, arcaci pentru cai, etc.
În privinţa locuinţei, constatăm acelaşi tip ca în microzona Viziru cu deosebirea
că era înălţată pe “pomistea” de pământ, pentru a o feri de inundaţie. Tot aici întâlnim şi
tipul arhaic de puţ cu cârlig.
În privinţa interiorului popular şi a mobilierului sunt asemănătoare microzonei
Viziru. Ţesăturile de asemenea: foiţa, scoarţa, pelitarul, velinţa, macatul, pologul, tocuri
sau “calâpuri” pentru pat, ştergare alese cu borangic etc. La Măraşu şi Băndoiu s-au ţesut
ştergare de borangic până în zilele noastre, spre deosebire de restul zonei unde nu s-au
mai ţesut de câteva decenii.
Portul popular este identic cu cel din câmpie.

61
 Obiceiurile sunt bine reprezentate pe întreaga subzonă brăileană, îndeosebi cele
legate de ciclul vieţii. Se remarcă năşia, ursitoarele, vânzarea şi schimbarea numelui
copilului bolnav, bradul la pomană dat de naşi la nuntă sau de o altă persoană din neam,
bradul de înmormântare, un deosebit cult al morţilor.
Dintre obiceiurile de muncă: pornirea plugului primăvara, paparuda, caloianul,
Drăgaica etc.
Obiceiurile calendaristice sunt foarte bine reprezentate: colindele, pluguşorul,
semănatul, sorcova, diferite jocuri cu măşti la jocurile de iarnă: “Cămila”, “Căluşarii”,
“Ursul”, “Iordanul femeilor”, buciumarea peste sat în noaptea de Sfântul Gheorghe,
jocuri ale femeilor mascate de Lăsata Secului.

62
NOTE

17
1
www. istorie.uab.ro/publicatii, accesat la data de 15.05.2010, ora 17
2
Căpraru E., facsimil al manuscrisului original
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Giurescu C., Istoricul oraşului Brăila, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 45
6
Mihăilescu, V., Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, Academia Română,
Bucureşti, 1924, p. 23
7
Giurescu C., op. cit., p. 60
8
Mihăilescu V., op cit., p. 173
9
Moraru G., Zonarea etnografică a judeţului Brăila, în Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Centrul de
îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă a judeţului Brăila, 1977, p. 38
10
Ibidem