Galbura Gheorghe

Forța nucleară (sau interacțiunea nucleon-nucleon sau forța reziduală tare) este o forță care
acționează între protoni și neutroniidin atomi. Neutronii și protonii, ambii nucleoni, sunt afectați de
forța nucleară aproape identic. Deoarece protonii au sarcină +1 e, ei interacționează printr-o forță
electrică care tinde să-i îndepărteze unii de alții, dar la mică distanță forța nucleară de atracție este
suficient de puternică pentru a depăși forța electromagnetică. Forța nucleară leagă nucleonii
în nucleele atomice.
Forța nucleară este o atracție puternică între nucleoni la distanțe de aproximativ 1 femtometru (fm
sau 1,0 × 10 -15 metri), dar scade rapid până la valori nesemnificative la distanțe de peste 2,5 fm.
La distanțe mai mici de 0,7 fm, forța nucleară devine una de respingere. Această componentă de
respingere este responsabilă de dimensiunea fizică a nucleelor, deoarece nucleonii nu pot ajunge
mai aproape unii de alții decât permite forța. Prin comparație, dimensiunea unui atom, măsurată
în angstromi (Å , sau 1,0 × 10 -10 m), este cu cinci ordine de mărime mai mare. Forța nucleară nu
este însă simplă, deoarece depinde de spinul nucleonilor, are o componentă tensorială și poate
depinde de impulsul relativ al nucleonilor.[2] Forța nucleară tare este una dintre forțele
fundamentale ale naturii.
Forța nucleară joacă un rol esențial în stocarea energiei utilizate în energia nucleară și în armele
nucleare. Este nevoie de lucru mecanic (energie) pentru a aduce împreună protonii încărcați electric
împotriva forței electrice de respingere. Această energie este stocată atunci când protonii și neutronii
sunt strânși împreună de forța nucleară pentru a forma un nucleu. Masa unui nucleu este mai mică
decât suma totală a masei individuale a protonilor și a neutronilor. Diferența de masă este cunoscută
sub denumirea de defect de masă⁠(d), care poate fi exprimată în echivalent energetic. Energia⁠(d) se
eliberează atunci când un nucleu greu se separă în două sau mai multe nuclee mai ușoare. Această
energie este energia potențială electromagnetică eliberată atunci când forța nucleară nu mai ține
împreună fragmentele nucleare încărcate electric.[3][4]
O descriere cantitativă a forței nucleare se bazează pe ecuații care sunt parțial empirice⁠(d). Aceste
ecuații modelează energiile potențiale internucleonice, sau potențialele. (În general, forțele dintr-un
sistem de particule pot fi modelate mai simplu prin descrierea energiei potențiale a sistemului,
gradientul negativ al unui potențial⁠(d) este egal cu vectorul forță.) Constantele pentru ecuatii sunt
fenomenologice, adică sunt determinate prin adaptarea ecuațiilor la datele experimentale.
Potențialele internucleon încearcă să descrie proprietățile interacțiunii nucleon-nucleon. Odată
determinat, orice potențial dat poate fi folosit, de exemplu, în ecuația Schrödinger pentru a
determina proprietățile mecanice cuantice ale sistemului nucleonic.
Descoperirea neutronului în 1932 a arătat că nucleele atomice sunt formate din protoni și neutroni,
ținuți împreună de o forță de atracție. Până în 1935, forța nucleară era imaginată ca fiind transmisă
prin particule numite mezoni. Această dezvoltare teoretică cuprindea o descriere a potențialului
Yukawa⁠(d), un exemplu timpuriu de potențial nuclear. Mezonii, particule la început pur teoretice, au
fost confirmați experimental în 1947. În anii 1970, s-a dezvoltat modelul quarkurilor⁠(d), în care
mezonii și nucleonii erau văzuți ca fiind compuși din quarkuri și gluoni. Prin acest nou model, forța
nucleară, rezultată din schimbul de mezoni între nucleonii vecini, este un efect rezidual al forței tari.
Forța (în zeci de mii de newtoni) între doi nucleoni, în funcție de distanța calculată din potențialul Reid
(1968).[1]Spinurile neutronului și protonului sunt aliniate și se află în starea S de moment cinetic. Forța de
atrație (negativă) are un maxim la o distanță de aproximativ 1 fm cu o forță de aproximativ 25.000 N.
Particulele mult mai apropiate decât distanța de 0,8 fm suportă o forță de respingere (pozitivă) mare.
Particulele separate de o distanță mai mare de 1 fm sunt încă atrase (potențialul Yukawa), dar forța scade
exponențial cu distanța.

Energia potențială corespunzătoare (în MeV) a doi nucleoni, în funcție de distanța calculată din potențialul
Reid. Groapa de potențial este la un minim la o distanță de aproximativ 0,8 fm. Cu acest potențial, nucleonii pot
fi legați cu „energie de legătură” negativă.
Descriere
În timp ce forța nucleară este asociată de obicei cu nucleonii, această forță se resimte, mai general,
între hadroni sau particule compuse din quarkuri. La distanțe mici între nucleoni (mai puțin de ~0,7
fm între centrele lor, în funcție de alinierea spinului) forța devine una de respingere, ceea ce ține
nucleonii la o anumită distanță medie, chiar dacă aceștia sunt de diferite tipuri. Această respingere
rezultă din forța excluziunii Pauli pentru nucleoni identici (cum ar fi doi neutroni sau doi protoni). O
forță de excluziune Pauli apare și între quarkurile de același tip în nucleoni, când nucleonii sunt
diferiți (de exemplu un proton și un neutron).

Raza de acțiune
La distanțe mai mari de 0,7 fm, forța devine de atracție între nucleonii cu spinurile aliniate, devenind
maximă la o distanță centru-centru de aproximativ 0,9 fm. Dincolo de această distanță, forța scade
exponențial, până când, la distanțe de peste 2 fm, ajunge neglijabilă. Nucleonii au o rază de
aproximativ 0,8 fm. [5]
La distanțe scurte (mai puțin de circa 1,7 fm), forța nucleară de atracție este mai puternică
decât forța Coulomb de respingere între protoni; ea depășește astfel respingerea reciprocă a
protonilor din nucleu. Cu toate acestea, forța Coulomb între protoni are o rază de acțiune mult mai
mare, deoarece variază cu pătratul invers al distanței între sarcini, iar respingera Coulomb devine
astfel singura forță semnificativă între protoni atunci când distanța înre ei depășește aproximativ 2
până la 2,5 fm.
Forța nucleară are o componentă dependentă de spin. Forța este mai puternică pentru particulele cu
spinuri aliniate decât pentru cele cu spinuri anti-aliniate. Dacă două particule sunt identice, cum ar fi
doi neutroni sau doi protoni, forța nu este suficientă pentru a lega particulele, întrucât vectorii de spin
ale celor două particule de același tip trebuie să se îndrepte în direcții opuse atunci când particulele
sunt aproape una de alta și sunt (cu excepția spinului) în aceeași stare cuantică. Această cerință
impusă fermionilor rezultă din principiul de excluziune al lui Pauli. Pentru fermionii de tipuri diferite,
cum ar fi un proton și un neutron, particulele pot să fie apropiate una de cealaltă și să aibă spinurile
aliniate fără a încălca principiul de excluziune al lui Pauli și forța nucleară le poate lega (în acest caz,
într-un deuteron), deoarece forța nucleară este mult mai puternică pentru particulele cu spinurile
aliniate. Dar, dacă spinurile particulelor sunt anti-aliniate, forța nucleară este prea slabă pentru a le
lega, chiar dacă acestea sunt de diferite tipuri.
Forța nucleară are și o componentă tensorială care depinde de interacțiunea dintre spinul
nucleonului și momentul cinetic al nucleonilor, ducând la deformare față de o formă sferică simplă.

Legătura nucleară
Dezasamblarea nucleului în protoni și neutroni nelegați necesită lucru mecanic împotriva forței
nucleare. La fel, se eliberează energie atunci când un nucleu este creat din nucleoni liberi sau alte
nuclee: energia nucleară de legătură⁠(d). Din cauza echivalenței masă-energie (adică celebra formulă
a lui Einstein E = mc2 ), eliberarea acestei energii face ca masa nucleului să fie mai mică decât
masa totală a nucleonilor individuali, ducând la așa numitul „defect de masă⁠(d)”.[6]
Forța nucleară este aproape independentă de natura nucleonilor, neutroni sau protoni. Această
proprietate se numește independență de sarcină. Forța depinde de alinierea spinurilornucleonilor
(dacă sunt paraleli sau antiparaleli), întrucât are o componentă necentrală sau tensorială⁠(d). Această
parte a forței nu conservă momentul cinetic orbital care se conservă sub acțiunea forțelor centrale.
Simetria care rezultă în forța tare, propusă de Werner Heisenberg, este că protonii și neutronii sunt
identici în toate privințele, cu excepția sarcinii. Acest lucru nu este complet adevărat, deoarece
neutronii sunt puțin mai grei, dar este o simetrie aproximativă. Protonii și neutronii sunt, prin urmare,
văzuți ca fiind aceeași particulă, dar cu numere cuantice de izospin⁠(d) diferite; convențional, protonul
este izospin în sus, în timp ce neutronul este izospin în jos. Forța tare este invariantă în
transformările izospin SU(2), la fel cum alte interacțiuni între particule sunt invariante în
transformările de spin intrinsec SU(2). Cu alte cuvinte, atât transformările izospin cât și cele de spin
intrinsec sunt izomorfe⁠(d) în raport cu grupul de simetrie SU (2)⁠(d). Există doar atracții tari atunci când
izospinul total al setului de particule care interacționează este 0, ceea ce este confirmat de
experimente.[7]
Înțelegerea noastră asupra forței nucleare se obține prin experimentele de împrăștiere și din energia
de legătură a nucleelor ușoare.

O diagramă Feynman⁠(d) a unei interacțiuni tari neutron-proton mediată de un pion neutru. Timpul trece de la
stânga la dreapta.

Forța nucleară apare prin schimbul de mezoni ușori virtuali, cum ar fi pionii virtuali, precum și de
două tipuri de mezoni virtuali cu spin (mezoni vectoriali⁠(d)), mezonii rho⁠(d) și mezonii omega⁠(d).
Mesonii vectoriali reprezintă dependența de spin a forței nucleare în această imagine „mezonică
virtuală”.
Forța nucleară este diferită de ceea ce era istoric cunoscut sub numele de forța nucleară
slabă. Interacțiunea slabă este una dintre cele patru interacțiuni fundamentale și joacă un rol în
procese ca dezintegrarea beta. Forța slabă nu joacă niciun rol în interacțiunea nucleonilor, deși este
responsabilă de transformarea neutronilor în protoni și invers.

Istorie
Forța nucleară a fost în centrul fizicii nucleare încă de când s-a născut acest domeniu în 1932, prin
descoperirea neutronului de către James Chadwick. Scopul tradițional al fizicii nucleare este de a
înțelege proprietățile nucleelor atomice în termeni de interacțiuni „goale” între perechi de nucleoni
sau forțe nucleon-nucleon (forțe NN).
La câteva luni după descoperirea neutronului, Werner Heisenberg[8][9][10] și Dmitri
Ivanenko[11] propuseseră modele proton-neutron ale nucleului.[12] Heisenberg a abordat descrierea
protonilor și a neutronilor din nucleu prin mecanica cuantică, o abordare care nu era deloc evidentă
la vremea respectivă. Teoria lui Heisenberg despre protonii și neutronii din nucleu a fost un „pas
important către înțelegerea nucleului ca sistem mecanic cuantic”.[13] Heisenberg a introdus prima
teorie a forțelor de schimb nuclear care leagă nucleonii. El considera că protonii și neutronii sunt
stări cuantice diferite ale aceleași particule, adică nucleoni diferențiați prin valoarea numerelor lor
cuantice nucleare de izospin⁠(d).
Unul dintre cele mai vechi modele ale nucleului a fost modelul picăturii de lichid⁠(d) dezvoltat în anii
1930. O proprietate a nucleelor este că energia de legătură medie pe nucleon este aproximativ
aceeași pentru toate nucleele stabile, lucru similar cu o picătură de lichid. Modelul picăturii de lichid
trata nucleul ca o picătură de lichid nuclear incompresibil, cu nucleoni care se comportă ca
moleculele într-un lichid. Modelul a fost propus inițial de George Gamow și apoi dezvoltat de Niels
Bohr, Werner Heisenberg și Carl Friedrich von Weizsäcker. Acest model rudimentar nu explica toate
proprietățile nucleului, dar explica forma sferică a majorității nucleelor. Modelul a dat, de asemenea,
previziuni bune pentru energia nucleară de legătură⁠(d) a nucleelor.
În 1934, Hideki Yukawa a făcut cea mai veche încercare de a explica natura forțelor nucleare.
Conform teoriei sale, bosonii masivi (mezonii) mediază interacțiunea dintre doi nucleoni. Deși, în
lumina cromodinamicii cuantice (QCD), teoria mezonului nu mai este percepută ca fundamentală,
conceptul de schimb de mezoni (unde hadronii erau tratați ca particule elementare ) continuă să
reprezinte cel mai bun model funcțional pentru un potențial cantitativ NN. Potențialul Yukawa (numit
și potențial Coulomb) este un potențial de forma:

unde g este o constantă de scalare a amplitudinii, adică amplitudinea potențialului, μ este masa
particulei Yukawa, r este distanța radială față de particulă. Potențialul este monoton crescător,
ceea ce înseamnă că forța este întotdeauna una de atracție. Constantele sunt determinate
empiric. Potențialul Yukawa depinde doar de distanța dintre particule, r, deci modelează o forță
centrală.
Pe parcursul anilor 1930, un grup de la Universitatea Columbia condus de I.I. Rabi a dezvoltat
tehnici de rezonanță magnetică pentru a determina momentele magnetice ale nucleelor. Aceste
măsurători au condus la descoperirea în 1939 a faptului că deuteronul avea și moment cuadripol
electric⁠(d).[14][15] Această proprietate electrică a deuteronului interferea cu măsurătorile făcute de
grupul Rabi. Deuteronul, compus dintr-un proton și un neutron, este unul dintre cele mai simple
sisteme nucleare. Descoperirea a însemnat că forma fizică a deuteronului nu este simetrică,
ceea ce oferea o perspectivă valoroasă asupra naturii forței nucleare care lega nucleonii. În
special, rezultatul a arătat că forța nucleară nu era o forță centrală, ci avea și un caracter
tensorial.[1] Hans Bethe a identificat descoperirea momentului cuadripol al deuteronului drept
unul dintre evenimentele importante din anii formatori ai fizicii nucleare.[14]
Din punct de vedere istoric, misiunea de a descrie fenomenologia forțelor nucleare a fost una
formidabilă. Primele modele cantitative semiempirice au apărut la mijlocul anilor 1950,[1] cum ar
fi potențialul Woods-Saxon⁠(d) (1954). Au existat progrese substanțiale în ceea ce privește
experimentele și teoria referitoare la forța nucleară în deceniile anilor 1960 și 1970. Un model
influent a fost potențialul Reid (1968). [1]

În ultimii ani, experimentatorii s-au concentrat pe subtilitățile forței nucleare, cum ar fi

dependența ei de sarcină, valoarea exactă a constantei de cuplare πNN, îmbunătățirea
analizei defazajului, datele NN de înaltă precizie, potențialele NN, împrăștierea NN la energii
intermediare și înalte, și încercările de a obține forța nucleară din QCD.

Forța nucleară ca reziduu al forței tari

O animație a interacțiunii. Cercurile duble colorate sunt gluoni. Anticulorile sunt afișate
conform acestei diagrame( versiune mai mare).
Aceeași diagramă ca cea de mai sus, dar în care sunt reprezentate quarkurile individuale
constituente, pentru a ilustra modul în care interacțiunea fundamentală tare dă naștere forței
nucleare. Liniile drepte sunt quarkuri, în timp ce buclele multi-colorate sunt gluoni (purtătorii forței
fundamentale). Alți gluoni, care leagă protonul, neutronul și pionul „în zbor”, nu sunt reprezentate.

Forța nucleară este un efect rezidual al forței fundamentale tari sau a interacțiunii tari.
Interacțiunea tare este forța de atracție care leagă particulele elementare numite „quarkuri”
pentru a forma ele însele nucleonii (protoni și neutroni). Această forță mai puternică este
mediată de particule numite gluoni. Clasa gluonilor ține împreună quarkurile prin sarcina de
culoare⁠(d), care este analogă sarcinii electrice, dar mult mai puternică. Quarkurile, gluonii și
dinamica lor sunt în mare parte limitate la interiorul nucleonilor, dar influențele reziduale se
extind puțin dincolo de limitele nucleonului, dând naștere forței nucleare.
Forțele nucleare care apar între nucleoni sunt similare cu forțele din chimie dintre atomii sau
moleculele neutre numite forțe London. Astfel de forțe între atomi sunt mult mai slabe decât
forțele electrice de atracție care țin atomii înșiși împreună (adică care leagă electronii de
nucleu) și raza lor de acțiune între atomi este mai scurtă, deoarece acestea apar dintr-o
distribuție ușor eterogenă a sarcinilor din interiorul atomului per ansamblu neutru. În mod
similar, chiar dacă nucleonii sunt formați din quarkuri în combinații care anulează
majoritatea forțelor gluonice (ei sunt „neutri în raport cu culoarea”), unele combinații de
quarkuri și gluoni se fac totuși simțite în exteriorul nucleonilor sub formă de câmpuri de forță
nucleară cu rază scurtă de acțiune care se extind de la un nucleon la un alt nucleon din
apropiere. Aceste forțe nucleare sunt foarte slabe în comparație cu forțele directe între
gluoni („forțele de culoare” sau forțele tari) din interiorul nucleonilor, iar forțele nucleare se
extind doar pe o distanță de câteva diametre nucleare, scăzând exponențial cu distanța. Cu
toate acestea, ele sunt suficient de puternice pentru ține împreună neutronii și protonii pe
distanțe scurte și pentru a depăși respingerea electrică dintre protoni din nucleu.
Uneori, forța nucleară este numită forța tare reziduală, spre deosebire de interacțiunile
tari care rezultă din QCD. Această formulare a apărut în anii 1970, când se formula
domeniul QCD. Înainte de aceasta, forțele nucleare tari făceau referire la potențialul inter-
nucleon. După verificarea modelului quarkurilor⁠(d), interacțiunea tare a ajuns să fie
echivalentă cu QCD.

Potențialele nucleon-nucleon[modificare | modificare sursă]

Sistemele cu două nuclee, cum ar fi deuteronul, nucleul unui atom de deuteriu, precum și
împrăștierile proton-proton sau neutron-proton sunt ideale pentru studierea forței NN. Astfel
de sisteme pot fi descrise prin atribuirea unui potențial⁠(d) (cum ar fi potențialul Yukawa⁠(d))
nucleonilor și prin utilizarea potențialelor într-o ecuație Schrödinger. Forma potențialului este
derivată fenomenologic (prin măsurare), deși pentru interacțiunea pe distanțe lungi, teoriile
pe bază de schimb de mezoni contribuie la construirea potențialului. Parametrii potențialului
sunt determinați prin adaptarea la datele experimentale cum ar fi energia de legătură a
deuteronului sau secțiunile transversale ale împrăștierii elastice⁠(d) NN (sau, echivalent în
acest context, așa-numitele tranziții de fază NN).
Potențialele NN cele mai utilizate pe scară largă sunt potențialul Paris, potențialul Argonne
AV18,[16] potențialul CD-Bonn și potențialul Nijmegen.
O abordare mai recentă este de a dezvolta teorii efective de câmp⁠(d) pentru o descriere
consistentă a forțelor nucleon-nucleon și a celor cu trei nuclee. Hadrodinamica
cuantică⁠(d) este o teorie efectivă de câmp a forței nucleare, comparabilă cu QCD pentru
interacțiunile de culoare și cu QED pentru interacțiunile electromagnetice. În plus, ruperea
simetriei chirale⁠(d) poate fi analizată în termeni de teorie efectivă de câmp (numită teoria
perturbației chirale⁠(d)) care permite calcule perturbative⁠(d) ale interacțiunilor dintre nucleoni,
având pionii ca particule de schimb.

De la nucleoni la nuclee
Scopul final al fizicii nucleare ar fi să descrie toate interacțiunile nucleare pe baza
interacțiunilor de bază dintre nucleoni. Aceasta se numește abordarea microscopică sau ab
initio⁠(d)a fizicii nucleare. Există două obstacole majore pe care trebuie depășite înainte ca
acest vis să devină realitate:

 Calculele în sistemele cu mai multe corpuri⁠(d) sunt dificile și necesită tehnici avansate
de calcul.
 Există dovezi că forțele de trei nucleoni⁠(d) (și, eventual, interacțiunile multi-particulare
mai mari) joacă un rol semnificativ. Aceasta înseamnă că trebuie incluse în model
potențiale cu trei nucleoni.
Acesta este un domeniu activ de cercetare, progresele tehnicii de calcul conducând la
calcule mai bune ale principiilor primare ale structurii învelișului nuclear⁠(d). Au fost puse în
aplicare potențiale de doi și trei nucleoni pentru nuclide de până la A = 12.

Potențiale nucleare
O modalitate reușită de a descrie interacțiunile nucleare este de a construi un potențial
pentru nucleul întreg, în loc să se ia în considerare toate componentele sale nucleonice.
Aceasta se numește abordare macroscopică. De exemplu, împrăștierea neutronilor din
nuclee poate fi descrisă luând în considerare o undă plană în potențialul nucleului, care
cuprinde o parte reală și o parte imaginară. Acest model este denumit adesea modelul optic,
deoarece seamănă cu cazul luminii împrăștiate de o sferă de sticlă opacă.
Potențialele nucleare pot fi locale sau globale: potențialele locale sunt limitate la o gamă
îngustă de energie și/sau la o gamă de masă nucleară îngustă, în timp ce potențialele
globale, care au mai mulți parametri și sunt de obicei mai puțin exacți, sunt funcții ale
energiei și ale masei nucleare și pot fi utilizate într-o gamă mai largă de aplicații.