ASEM 2016

Studentă: Serbicean Doina

Integrarea Europeană este, terminologic, un proces de integrare politică, juridică, economică (și în
unele cazuri sociale și culturale) ale unor state care se află parțial sau total în Europa. Acest proces
presupune adoptarea unor valori comune şi o conducere comună. Ideea unei Europe unite a fost
susținută de-a lungul secolelor de împărați și intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea
război mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, cu competențe în
domenii specifice, cum ar fi: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizatii au pus
bazele unei solidarități mai strînse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale
unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.

Integrarea europeană a fost promovată de o serie de oameni politici vizionari: Jean Monnet; Robert
Schumann (prim ministru al Franţei); Konrad Adenauer (cancelarul Republicii Federale Germane);
Alcide de Gasperi (primul ministru al Italiei); Paul Henri Spaak (primul ministru al Belgiei).

Cauzele integrării
Au existat cauze economice, militare și politice ale integrării europene.
Cauza militară a fost dorința de a se evita repetarea unui nou război mondial. Conștientizarea
faptului că politica de confruntare și rivalitate de pînă atunci era responsabilă de declanșarea
războaielor mondiale, și, implicit, de ruinarea Europei, i-a făcut pe unii politicieni să încerce cu adevărat
să pună capăt acestei politici. Ei și-au dat seama că doar noua politică de colaborare strînsă și de
încredere între statele europene poate să mențină pacea în Europa.n
Cauza economică a integrării europene a fost dorința de a reface cît mai rapid economia
statelor europene care era devastată de război. Pentru accelerarea refacerii economice colaborarea
între statele europene ar fi fost un factor favorizant.
Cauza politică a integrării europene a fost dorința de a evita răspîndirea comunismului în
Europa Occidentală. În țările din Europa Centrală și de Est, ocupate în timpul războiului de către
armata sovietică, URSS impuse regimul comunist, dar și în Europa Occedentală propaganda comunistă
reușise să-și atragă tot mai mulți adepți. Mulți oameni învinuiau organizarea de tip capitalist a economiei
pentru declanșarea războiului. Pe de altă parte, existau mulți oameni nemulțumiți de nivelul lor de trai
care doreau o schimbare și care creadeau că instaurarea regimului politic comunist le-ar aduce o viață
mai bună. Oamenii politici responsabili, conștienți de caracterul criminal al regimului comunist, și-au dat
seama ca pentru a stopa răspîndirea ideilor comuniste este necesară creșterea nivelului de trai.
Aceasta se poate face doar prin dezvoltarea economică la care integrarea europeană putea ajuta foarte
mult.

Etapele integrării
Se disting tradițional cinci niveluri de integrare:

1. Zona de liber schimb

Aceasta este o zonă în interiorul căreia taxele vamale și restricțiile cantitative pentru schimburi
(contingențe) au fost suprimate (de exemplu A.E.L.S. creată în 1960 sau A.L.E.N.A. între Canada,
S.U.A. și Mexic creată în 1994.
Produsele din zonă pot circula liber și fără restricții cantitative în interiorul zonei fără să suporte taxe
vamale la trecerea frontierelor interne ale zonei.
În Comunitate drepturile de vamă au fost suprimate progresiv între 1957 și 1968.
Dezavantajul este că într-o asemenea zonă există fenomenul deturnării traficului de mărfuri pentru ca
anumite produse originare din țări terțe nu fac decît să tranziteze prin țările zonei care practică slabe
drepturi de vamă, pentru a profita de regimul de taxare la frontieră cel mai favorabil.
Pentru a evita aceste deturnări de trafic a fost necesară trecerea la stadiul următor al integrării: Uniunea
vamală.

2. Al doilea stadiu al integrării: Uniunea vamală

Se vorbește despre uniune vamală cînd statele în cauză au eliminat drepturile vamale și contingențele
nu numai între ele, dar au și creat un tarif vamal (sau tarif exterior) comun și o politică comercială
comună.
Tariful vamal comunitar (art 19 alin.1 T.C.E.) se calculează stabilind media aritmetică a tarifelor aplicate
în teritoriile vamale pe care le cuprinde Comunitatea. Primul tarif vamal comun a fost stabilit în 1968 și
este revizuit periodic.
Într-o uniune vamală, obstacolele tarifare la schimburi au fost eliminate, dar subzista alte obstacole
netarifare în ceea ce privește schimbul de mărfuri legate în special de disparitatea regimurilor fiscale
aplicabile mărfurilor care circulă în interiorul zonei, diversității normelor tehnice cărora trebuie să se
conformeze produsele pentru a fi vîndute în mod legal pe teritoriul anumitor state membre.
Pentru a garanta libera circulație a produselor și factorilor de producție (capitaluri, muncitori) numai
trecerea la a treia etapă permite suprimarea ultimelor obstacole în ceea ce privește schimburile.
Această etapă este piața comună.

3. Piața comună

Se vorbește de piața comună cînd mărfurile, persoanele, capitalurile, serviciile (transporturile, băncile,
asigurările, bursele) circulă libere pe piața respectivă - se evocă cele 4 libertăți fundamentale ale pieței
comune).
Piața comună este mai ambițioasă decît uniunea vamală pentru că presupune mai ales aplicarea de
reguli și legislații comune, în materie fiscală sau în domeniul concurenței de exemplu. Presupune de
asemenea existența unor politici sectoriale comune, de exemplu în materie agricolă sau în domeniul
transporturilor.
Noțiunea de piață comună a fost recunoscută în jurisprudența C.J.C.E. - decizia Schul din 5 mai 1982
prevede că: noțiunea de piață comună vizează eliminarea tuturor barierelor pentru schimburile intra
comunitare în vederea fuziunii piețelor naționale într-o piață unică realizînd condiții cît se poate de
apropiate de cele ale unei veritabile piețe interioare.
A.U.E. viza tocmai consacrarea acestei etape pentru ca autorii săi își fixaseră ca obiectiv finalizarea
marii piețe interne cel mai tîrziu la 31 decembrie 1992 grație adoptării celor 300 de propuneri de
directive prevăzute de Cartea Albă a Comisiei în 1985.

4. Uniunea Economică și Monetară

Dimensiunea monetară a Europei comunitare este cvitesența din Tratatul de la Roma, care se
mărginește să enunțe cîteva principii în legătură cu coordonarea politicilor monetare naționale și
politicilor de schimb (fixarea parităților între monedele statelor membre).
Dezintegrarea progresivă a S.M.I. și fluctuația generalizată a monedelor în anii 1970 au constrîns
statele europene sa se preocupe de dimensiunea monetară a construcției europene și să creeze un
Sistem Monetar European (S.M.E.) în 1979 la inițiativa președintelui Valery Giscard D’Estaing și a
cancelarului german Helmuth Schmidt.
Tratatul de la Maastricht este mult mai ambițios, pentru că prevede instaurarea unei U.E.M. cu crearea
unei monede unice gerată de o B.C.E., cel mai tîrziu la 1 ianuarie 1999. Dupa o perioadă tranzitorie în
care moneda unică circulă oarecum în paralel cu monedele statelor membre, Euro va înlătura definitiv
monedele naționale în 2002.
U.E.M. este constituită astfel încît să asigure avantaje U.E.:
- ea permite reducerea riscurilor datorate multiplicității devizelor și limitează dependența Europei față de
dolar;
- trebuie să permită eliminarea costurilor legate de gestionarea riscului de schimb, să simplifice
gestiunea întreprinderilor, să favorizeze circulația liberă a cetățenilor în U.E. (aceștia putînd utiliza o
monedă unica pe întregul teritoriu al U.E.);
- va permite creșterea performanțelor economice ale U.E. grație unei convergente a politicilor
economice a membrilor săi.

5. Uniunea politică (ultimul grad al integrării)

Primele patru faze ale integrării europene privesc în mod esențial domeniul economic. Ultimul stadiu
al integrării este Uniunea politică, aceasta putînd lua mai ales forma unei federații (cu un guvern federal,
cu o Cameră a statelor, cu o Cameră a popoarelor și o Curte Supremă după modelul german).

Din 1969 statele membre ale Comunităților Europene au mers mai departe în tentativa lor de a crea o
Uniune politică, pentru că au dat unui Comitet prezidat de Christian Fouchet misiunea de a elabora un
proiect de statut în acest sens. Acest Comitet a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un statut al Uniunii
politice. Acest proiect de statut refuză foarte clar opțiunea federală.

Cei cinci parteneri ai Franței au prezentat, deci pe 20 ianuarie 1962 un contraproiect de “Uniune
Europeană” mult mai ambițios. Odată în plus, partizanii și adversarii federalismului s-au înfruntat
(generalul De Gaulle se opunea oricărei evoluții de tip federal) și eforturile întreprinse pentru crearea
unei Comunități politice au fost zadarnice.

Concepția gaullistă a construcției europene a fost exprimatâ perfect cu ocazia unei conferințe de presă,
pe 5 septembrie 1960: “A ne imagina că putem să construim ceva care să fie eficace, și care să fie
aprobat de popoare, în afară și peste state este o himeră. Cu siguranță, este adevărat că s-au putut
institui anumite organisme mai mult sau mai puțin extranaționale. Aceste organisme au valoarea lor
tehnică, dar nu au și nu pot avea autoritate și în consecință eficacitate politică”.

A asigura cooperarea regulată a Europei occidentale este ceea ce Franța considera ca fiind de dorit, ca
fiind posibil și ca fiind practic, în domeniile politic, economic, cultural și al apărării.

Va trebui așteptat anul 1980 pentru ca o nouă inițiativă să fie luată în vederea creării unei Uniuni
politice.

E vorba de Proiectul Spinelli din iunie 1980 care prevedea crearea unei Uniuni dotate cu competențe
foarte întinse precum și o întărire sensibilă a puterilor Parlamentului European.
Acest proiect, adoptat cu o mare majoritate de Parlamentul European pe 14 februarie 1984, a eșuat, dar
constituie încă și astăzi o sursă de inspirație pentru membrii Adunării de la Strasbourg. Partizan al unei
Europe de tip federal, Spinelli era liderul unui grup de parlamentari care se întruneau deseori la
restaurantul strasbourgez “Crocodilul” (se vorbește astfel despre “grupul crocodililor”).

După toate aceste încercări, Tratatul de la Maastricht (1992) va crea o Uniune Europeană care este în
același timp o U.E.M. și o Uniune politică. Această Uniune politică se fundamenteaza astazi pe trei
elemente principale:
- cetățenia europeană
- politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.)
- justiția și afacerile interne (J.A.I.)

Fiindcă nu s-a reușit promovarea unei Uniuni politice înaintea semnării Tratatului de la Maastricht, țările
membre ale C.E. au pus în aplicare, de la începutul anilor 1970, o cooperare politică europeană.

Această cooperare politică s-a fundamentat în principal pe Raportul Davignon, adoptat în octombrie
1970 la cererea șefilor de state și de guverne reuniți la Haga în decembrie 1969.

Primele încercări de unificare a statelor europene s-au concretizat în crearea Consiliului Europei
(1949). Acest organism este o organizaţie internaţională şi interguvernamentală, care are ca scop
instituirea democraţiei, a statului de drept şi respectarea drepturilor omului. Menţionăm că
această organizaţie este independentă de Uniunea Europană şi nu face parte din structurile acesteia.
 Tratatul de la Paris de constituire a C.E.C.O. - 1951 (intrat în vigoare în 1952)

Punctul de plecare în integrarea europeană l-a constituit un parteneriat comercial şi economic. Astfel,
la 9 mai 1950 afost lansat Planul Scumann, elaborat de Jean Monnet şi Robert Schumann, care
prevedea punerea în comun a industriilor de cărbune şi oţel. Pe baza acestui plan în 1951 s-a
semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), organizaţie, care şi-a început activitatea în 1952, fiind alcătuită din Franţa, Republica
Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Acest organism avea o instituţie suprastatală,
Înalta Autoritate, care decidea în problemele legate de cărbune şi oţel din toate statele membre.

Faptul că negocierile au durat aproape 1 an a fost cauzat de problemele fundamentale care au fost
ridicate și cărora Jean Monnet avea să le dea raspunsul cel mai adecvat. Nu a fost vorba despre o
negociere diplomatică clasică. Cei desemnați de către cele 6 guverne s-au Întâlnit pentru "a inventa"
un sistem juridico-politic cu totul nou și care avea ambiția să fie durabil.

Preambulul Tratatului CECO, constituit din 5 paragrafe scurte, conține toată filosofia care nu a
încetat să-i inspire pe promotorii construcției europene:

- Considerînd că pacea mondială nu poate fi rezolvată decît prin eforturi creatoare pe măsura
pericolelor care o amenință;
- Convinși că o Europă organizată și puternică poate să aducă civilizației o contribuție indispensabilă
menținerii relațiilor pacifiste;
- Conștienți că Europa nu se va construi decît prin realizări concrete care să creeze, mai întîi, o
solidaritate de fapt și prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică;
- Preocupați să contribuie, prin expansiunea producțiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de
trai și la progresul acțiunilor de pace;
- Hotărăsc să substituie rivalităților seculare o fuziune a intereselor lor esențiale, la a fonda, prin
instaurarea unei Comunități economice, primele baze ale unei comunități mai largi și mai profunde
între popoare rivale aflate multă vreme în conflict și să pună bazele unor instituții capabile să
orienteze un destin de acum înainte comun (...)".

"Pace mondială", "realizări concrete", "solidaritate de fapt", "fuziune de interese esențiale",

"comunitate", "destin de acum înainte comun" sunt cuvinte cheie care poartă, simultan, spiritul și
metoda comunitară și conservă astăzi toate puterile lor mobilizatoare .

Din cuprinsul tratatului se pot desprinde 4 principii sub forma unui capitol special din TCEE, preluate
din Planul Schuman, care constituie baza edificiului comunitar actual, și anume:

- superioritatea instituțiilor;
- independența instituțiilor comunitare;
- colaborarea între instituții;
- egalitatea între state.

Dacă Tratatul CECO, care privește administrarea pieții cărbunelui și oțelului, nu mai reprezintă
astăzi, din punct de vedere al obiectivului său, importanța pe care o avea pentru economia europeană
a anilor '50, principalele instituții pe care el le-a creat își păstrează, în întregime, actualitatea.

Tratatul CECO dotează Comunitatea cu o structură instituțională proprie, originală, ce cuprinde

urmatoarele instituții:

- Înalta Autoritate - ca organism supranațional chemat să vegheze și să pună în valoare interesele

proprii ale organizației;
- Consiliul de Miniștri - constituit ca organism interguvernamental pentru apărarea intereselor țărilor
membre;
- Adunarea Comună - reprezintă interesele popoarelor statelor membre. Este un organism de control
democratic al factorului executiv (biexecutiv: Înalta Autoritate și Consiliul de Miniștri);
- Curtea de Justiție - organism jurisdicțional care asigură respectarea normelor juridice ale
Comunității.

Asa cum am mai spus, Tratatul de la Paris, constituind CECO, a fost semnat la 18 aprilie 1951, fiind
încheiat pentru o perioadă de 50 de ani; Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 și a încetat să mai
producă efecte la 23 iulie 2003.

Integrarea europeană a continuat cu ideea creării unei pieţe comune. În 1957 s-au semnat
la Roma două tratate care prevedeau crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA).

Prin creareea CEE s-a înfiinţat o piaţă comună pentru produsele agricole şi industriale ale statelor
membre, precum şi o uniune vamală bazată pe cele 4 libertăţi fundamentale: libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Comunitatea Europeană s-a extins în a doua jumătate a secolului al XX-lea:

1973 Anglia, Irlanda şi Danemarca

1981 Grecia

1986 Spania şi Portugalia

1995 Austria, Finlanda şi Suedia

2004 Ungaria, Polonia, Cehia,Slovacia,Slovenia, Lituania,Letonia,Estonia,Maltaşi Cipru

2007 România şi Bulgaria

Cel mai important tratat semnat la nivel European a fost Tratatul de la Maastricht (1992), care
prevedea introducerea numelui de Uniune Europeană, posibilitatea introducerii unei monede unice
comune şi introducerea cetăţeniei europene. Tratatul a introdus organizarea uniunii pe 3 piloni:
Comunităţile europene (CECO, CEE, CEEA); Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi
Justiţie şi afaceri interne (JAI).

În 1995 a fost semnat acordul de la Schengen, care prevedea eliminarea treptată a controlului vamal
la frontiere interne ale UE.

UE este compusă din 5 instituţii fundamentale:

1) Parlamentul European este singura instituţie a UE ai carei membrii sunt aleşi de către cetăţenii
statelor membre, o dată la cinci ani. Cea mai importantă atribuţie a Parlamentului European este
funcţia legistlativă, pe care o împarte cu Consiliul. Parmamentul deţine şi funcţia bugetară stabilind
bugetul UE, pe baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană. Parlamentul European exercită un
control politic asupra instituţiilor comunitare. Parlamentul are 732 de membri reuniţi în mai multe
grupuri politice dintre care cele mai importante sunt: Partidul Popular European (PPE) şi Partidul
Socialiştilor Europeni (PSE). Parlamentul European are 2 sedii:Strasbourg(Franţa) şi Bruxelles
(Belgia).

2) Consiliul Uniunii Europene. Se mai numeşte şi Consiliul de Miniştri şi este format din
reprezentanţii statelor membre, având următoarele atribuţii: adoptarea legislatiei UE alături de
Parlament, coordonarea politicii economice a statelor membre, încheierea acordurilor, elaboarea
politicii externe şi de securitate comună, coordonarea cooperării între tribunalele naţionale şi forţele
poliţieneşti în materie penală. Componenţa Consiliului variază în funcţie de problemele abordate:
miniştrii afacerilor externe se reunesc în Consiliul afaceri generale, miniştrii economiei se reunesc în
Ecofin etc.

3) Comisia Europeană- are sediu la Bruxelles, iar fiecare stat membru are dreptul la un comisar. În
present Comisia are 27 de membrii. Comisia are 4 funcţii principale: elaborează propunerile legistlative
pe care le trimite Parlamentului şi Consiliului; gestionează şi implementează politica şi bugetul UE;
aplică legislaţia UE alături de Curtea de justiţie; reprezintă UE la nivel internaţional.

4) Curtea de justiţie. Are sediul la Luxemburg şi judecă litigiile între statele membre, instituţii, societăţi
comerciale şi persoane fizice, asigură respectarea legilor europene. Fiecare stat membru este
reprezentat de un judecator.

5) Curtea de conturi. Asigură verificarea activităţilor financiare ale UE.

Simbolurile UE sunt:

1) Drapelul European: 12 stele galbene dispuse în cerc pe un fond albastru.

2) Imnul UE: Oda bucuriei-un extras din simfonia a IX-lea de Ludwig van Beethoven pe versuri de
Friedrich Schiller.

3) Ziua Europei: sărbătorită anual la 9 mai, când a fost lansat Planul Schumann.

4) Motto-ul UE: Unitate în diversitate.