Sunteți pe pagina 1din 167

Viaţa Părintelui

Gheorghe Calciu
după mărturiile sale
şi ale altora

Partea I

„Viaţa este Hristos…”

„Viaţa este Hristos…”


- de vorbă cu Părintele Gheorghe Calciu -

Sunt un copil de ţărani din Deltă

- Părinte Gheorghe Calciu, foarte mulţi români vă cunosc şi vă respectă pentru curajul martiric cu
care aţi înfruntat ateismul, într-o vreme când nici o voce nu îndrăznea să se ridice în numele lui Hristos.
Prea puţine se ştiu însă despre viaţa sfinţiei voastre, despre felul în care Dumnezeu v -a purtat paşii pe
drumul mărturisirii, din copilărie până astăzi. Dacă vreţi, să luăm firul de la capăt…
- Sunt un copil de ţărani din Deltă. Am fost unsprezece la părinţi, dintre care eu sunt cel mai mic.
Acum mai trăim doar doi. Viaţa acolo, în Deltă, la Mahmudia, era foarte frumoasă. Era un paradis! Aveam
teren agricol, aveam bălţi, cu toată frumuseţea lor, aveam bărci, unelte de pescuit. Erau şi păsările din
Deltă...! Exista o frăţietate extraordinară cu animalele, înţelegeam viaţa lor ca pe ceva integrat în viaţa
noastră. Delta este foarte sălbatică şi …
- Era !
- Da, acum modernismul a mai stricat Delta, dar atunci era foarte sălbatică şi foarte autentică.
Mi-aduc aminte că peste Dunăre aveam o rudenie care locuia în pustiu, aşa, cu toată familia. Aveau acolo
vaci, oi, toată gospodăria. Şi când voiam să mergem la ei, veneam pe malul Dunării şi strigam: „dadă
Tudora… moş Terente!”. Veneau, ne luau cu barca şi ne duceau acolo. Era o altă lume. Era frumos, sălbatic,
era viaţă foşnitoare: şerpi, broaşte, gâze, toate erau acolo din plin. Intrai într-un mediu mai puţin organizat
din punct de vedere gospodăresc, dar parcă mai plăcut. Şi aşa am crescut, în zona asta. Până când m -am dus
la liceu n-am ieşit niciodată din sat. Satul era la numai treizeci de kilometri de oraşul Tulcea, dar n -am ieşit
niciodată, nici n-am simţit nevoia să ies.
- Cum era viaţa satului în acea vreme?
- Viaţa satului se desfăşura sub umbra bisericii. Pe atunci, preotul care era numit în comună rămânea
acolo până la sfârşitul vieţii. Aşa că el avea în sat patru-cinci generaţii pe care le botezase, le cununase şi
lumea se ruşina de el. Şi noi, copiii, ne sfiam de Părintele. Dacă te întâlnea pe drum şi făceai vreo
năzdrăvănie, te întreba al cui eşti şi te ştia. Şi îţi era ruşine. „Da, - îţi zicea atunci - păi pe bunică -tu l-am
cununat, pe tată-tu l-am botezat, şi tu acum nu te porţi bine?!”… Era un sentiment extraordinar al respectului
faţă de biserică.
- Aţi crescut deci cu acest respect…
- În viaţa mea a fost un lucru mai adânc, în sensul că bunicul meu era cântăreţ la biserică, verii mei
de asemenea, eu, la fel, cântam la strană, iar preotul ne socotea ca pe nişte susţinători ai bisericii. Şi asta ne
crea un fel de obligaţie. Era pe urmă acea ruşine pe care chiar cei răi o aveau în sat din pricină că majoritatea
erau foarte buni. Toţi erau credincioşi, erau respectuoşi, aveau sentimentul cinstei în ei. Iar când călcai regula
aceasta morală a satului, nu deveneai chiar un paria, dar oricum, toată lumea te certa, te mustra şi era o mare
ruşine. Exista acest bun-simţ al ruşinii, care menţinea viaţa curată în sat.
- Oraşul, cu modernismele lui, nu strica rânduiala din sat?
- Influenţele oraşului nu erau prea multe la noi, pentru că aveam industrie casnică. Tot ceea ce aveam
nevoie în gospodărie, covoare şi celelalte, le făceam în casă. Şi cămaşa, şi haina, şi opincile le făceam noi.
Nu prea ieşeam la cumpărături în oraş. Iar influenţele nu ajungeau decât aşa, întâmplător, prin cineva.
Auzeam despre oraş ca de o poveste care se petrecea în altă lume. Şi pe deasupra, o aveam pe mama, care a
fost o femeie foarte credincioasă şi simplă. Ea ne-a impus de mici rugăciunea şi mersul la biserică.

De la mama am învăţat mai multă teologie


- Deci mama v-a învăţat credinţa?
- Da, mama a trăit o viaţă de adevărată sfântă laică. Eu zic aşa, că dacă pun în balanţă tot ce am
învăţat la Teologie şi ce am învăţat de la mama, cred că mai mult am învăţat de la mama. (părintele râde):
Cer iertare profesorilor de teologie! Cred că de la mama am învăţat mai multă teologie, pentru că după ce
veneam de la biserică, ne punea masa şi în timp ce noi, copiii, mâncam, ea ne povestea, cu cuvintele ei
ţărăneşti, Cazania şi încerca să ne facă să înţelegem ceea ce înţelesese şi ea. Pe atunci, Cazania se citea
obligatoriu şi era foarte importantă pentru ţărani. Preotul nici nu vorbea des, doar aşa, la sărbători, însă se
citea mereu Cazania în biserică şi era foarte folositor.
- Mergeaţi toată familia la biserică?
- Da, mergeam cu toţii şi îmi aduc aminte că pe noi, fiind mici, ne dureau picioarele la slujbă şi tot
încercam să ieşim din biserică, iar mama ne mai trăgea de mânecă, ne mai certa, ca pe copii, în sfârşit… Dar
odată ne-a spus că de vreme ce noi nu ştim încă să ne rugăm, faptul că ne dor picioarele e rugăciunea noastră
pentru Dumnezeu. Îi dăm lui Dumnezeu durerea. Şi am avut această credinţă simplă, care ne -a ajutat să
primim toată învăţătura despre Dumnezeu în chip firesc, fără îndoieli. Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am
auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la
Dumnezeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce m-am gândit eu? În grădina noastră, tata lăsa mereu un petic
de pământ nelucrat. Acolo creşteau în voie urzici usturătoare, pe care le culegeam pentru puii de raţă, de
gâscă şi de curcă - fiindcă urzicile le întăreau oasele şi-i păzeau de tot felul de boli. Deci m-am rugat
fierbinte lui Dumnezeu să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic.
- Cam câţi ani aveaţi?
- Aveam, cred, vreo şase-şapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana Sfântului
Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea
de la mici răutăţi şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am rugat deci şi Sfântului Nicolae să mă ajute. Ştiam de la
mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un fel de furnicare prin inimă şi o credinţă
copilărească în ajutorul Sfântului. O încredere deplină mă îndemna să păşesc. Locul acela cu urzici era în
apropierea gardului vecinului nostru. În clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lumină
puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub
piciorul meu ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş
fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă mai
gândeam că aş putea fi urzicat şi nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu -mi dădeam seama de
ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi
distanţele nu mai existau. La un moment dat, am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a
cuprins un fel de mânie şi am gândit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina şi m-am urzicat. Ajunsesem
cam pe la jumătatea distanţei. Am sărit într-o parte şi mi-am scărpinat pielea urzicată. Totul reintrase în
ordinea firească: iarba, zarzavaturile, picioarele mele cu mai multe băşici. Am părăsit grădina şi nu am spus
nimănui nimic. Mult mai târziu, când eram elev la liceu, într-o seară, am simţit nevoia să-i povestesc mamei
experienţa mea. Eram singuri pe prispa casei. Mama nu a spus nimic: nu s-a mirat, nu m-a certat. Dar cred că
ştia ceva despre astfel de experienţe. Mi-a luat doar mâna şi mi-a sărutat-o, ceea ce nu mai făcuse niciodată,
nici cu mine, nici cu altcineva dintre fraţii şi surorile mele. Târziu, când lectura mea teologică s -a mai îmbo-
găţit, am înţeles că Dumnezeu îmi îngăduise o experinţă pe care eu o curmasem prin gândul rău despre
aproapele.

2
- Experienţele astea şi în general atmosfera din sat v-au ferit de influenţa „duhului lumii”, ca să zic
aşa…
- Da, duhul acesta al credinţei şi evlaviei m-a protejat de duhul lumesc mai mult, poate, decât pe alţi
copii. Şi n-am alunecat în lucruri rele mai târziu, când am ajuns elev şi student. N-am alunecat pentru că
totdeauna am avut o frână morală în mine, de la biserică, de la părinţi şi de la bătrânii satului.

Bătrânii erau înţelepţii satului


- Bătrânii aveau autoritate în sat, exercitau o cenzură morală?
- N-aş zice cenzură. Erau înţelepţi şi de aceea toată lumea asculta de sfatul lor. Atunci când
interveneau neînţelegeri între familii, bătrânii luau primii cuvântul şi abia după aceea, dacă lucrurile se
agravau, mergeau la preot. Mi-aduc aminte de istorioara aceea în care oamenii dintr-un sat şi-au omorât toţi
bătrânii. Un singur tânăr n-a vrut să-şi ucidă tatăl şi l-a ţinut ascuns în casă. Când au venit turcii în sat, au
spus că-i taie pe toţi dacă nu li se dă „funia de nisip”. Adică le-au cerut ceva imposibil. Oamenii s-au speriat
şi nu ştiau ce să facă. Atunci feciorul acela a mers la bătrânul său şi i-a zis: „Tată, auzi ce spun turcii... Cum
să facem cu funia de nisip?”. Iar bătrânul i-a răspuns: „Spune-le să trimită o bucată de funie, s-o avem ca
model!”. Şi aşa au scăpat de turci. Cam aşa erau şi la noi bătrânii din sat, înţelepţii.
- Cum se pregăteau de moarte?
- Eu n-am văzut un bătrân care să se teamă de moarte, dar nici satul nu-l cruţa. Adică nu se învârtea
în jurul lui încercând să-l mintă, cum se face astăzi, că mai are de trăit, că nu ştiu ce… Se ştia că la o anumită
vârstă omul se îmbolnăveşte şi moare. Nu erau atunci nici medicamente ori doctori care să-ţi prelungească
artificial viaţa. Mai venea din când în când vreun sanitar, dar bătrânii nu voiau să-şi lungească viaţa. Ei ştiau
cum să moară. Aşa cum mor oile, vacile, câinii, de bătrâneţe sau de boală, aşa mureau şi ţăranii, fără nici un
fel de îngrijire deosebită. Şi când se afla că cineva este bolnav şi o să moară, în răstimp de câteva zile tot
satul trecea „să-i ceară iertăciune”. Asta era expresia. Mi-aduc aminte că trebuia să mergem, de pildă, la finul
Mitrică… Mitrică era un bătrân din sat care fusese finul nostru din generaţie în generaţie şi acum avea vreo
şaptezeci-optzeci de ani şi era foarte bolnav. Părinţii ne luau pe noi, copiii şi mergeam să cerem iertăciune.
Când veneam aşa, cu toţii, el ştia că este în vederea morţii lui.
- Deci moartea o ştia mai întâi satul şi o vestea bătrânului?
- Nu, ştia şi el. Ţăranul are un simţ natural al morţii. Dar când mergeai să-i ceri iertăciune ştia că
ăsta-i sigur sfârşitul lui. Adică era semnul prin care Dumnezeu îi vestea că i -a venit sfârşitul: să dea iertare
tuturor. Deci ajungeam la el şi spuneam: „Iartă-mă, moş Dumitre!”. Şi el zicea: „Dumnezeu să te ierte!”. „Şi
de-al doilea!”, spuneam noi. Iar el răspundea: „Dumnezeu să te ierte!”; „Şi de-al treilea...!”; „Dumnezeu să te
ierte!”. De trei ori ceream iertare şi îngenuncheam lângă patul lui şi el ne punea mâna pe cap. Era ca un fel
de ceremonie. Se duceau părinţii, se ducea toată lumea acolo…
- Şi sfinţia voastră, copil fiind, mergeaţi acolo, chiar dacă poate nu avuseseţi legătură prea strânsă
cu bătrânul?
- Da, findcă mama spunea: „Poate ai furat din grădina lui mere sau pere, poate nu i -ai dat
«bună-ziua» când a trecut pe lângă tine, poate ai râs de el când l-ai văzut neputincios!”. Toate acestea erau
păcate. Şi a nu spune „bună-ziua” unui bătrân era socotit la noi un păcat. După ce se ierta cu toţi, omul murea
în pace.
- Aveaţi obiceiuri speciale de înmormântare?
- Noi, acolo, la Mahmudia, eram aşezaţi între Deltă şi munţii Beştebe, nişte munţi foarte vechi, care,
spuneam noi, se uită peste umăr la Carpaţi şi care au fost atât de drastici, încât Carpaţii au făcut curbură
înaintea lor şi au cotit vest. N-au vrut să se mişte de aici - cam aşa eram şi noi… Cimitirul se afla foarte sus
şi de multe ori ploua sau drumul era stricat. Oamenii duceau sicriul în braţe, ori, dacă era greu, cu un car cu
boi. Stăteam acolo până la sfârşit, până îl acopereau. Erau bocete speciale pentru fiecare mort în parte.
- Aveaţi bocitoare în sat, sau fiecare îşi bocea morţii?
- Întotdeauna bocetele trebuiau zise de familie, nu de femei străine. Dacă fetele şi femeile din familie
nu boceau, era o mare ruşine. Şi îşi aduceau aminte de tot ce a făcut mortul: „cât de bun ai fost tu cu mine,
tată!”- sau „mamă”, după caz - „cum mi-ai dat tu averea şi m-ai învăţat să fiu bună şi să-mi cresc copiii!” şi
celelalte. Toată istoria vieţii era spusă în bocete, care se ziceau de acasă la biserică şi de la biserică la cimitir.

3
La popasuri se citea Evanghelia şi apoi începea iar bocetul. Îmi aduc aminte când a murit fratele meu, care
avea douăzeci şi unu de ani - fusese bolnav de meningită - şi mama îl bocea... Mă rog, spunea tot ce ştia
despre el şi îl numea „rojba mamii”. Nici până azi nu ştiu ce înseamnă „rojbă”, probabil că o floare... Ei bine,
toate acestea erau lucruri care îndurerau sufletul nostru, al tuturor. Acum, te duci la o înmormântare, dar
parcă e un lucru foarte comod... Mai plânge cineva, dar... Acolo era un ritual! Toată ritmica aceasta a vieţii
era extraordinară. Noi ne integram în ea vrând-nevrând. Îţi crea şi o ritmicitate a sufletului, şi o ritmicitate a
credinţei şi a relaţiei sufleteşti cu toţi ceilalţi.

„Multiculturalism” la Mahmudia
- Relaţia aceasta sufletească era numai între români, sau cuprindea şi pe cei de alte etnii?
- La noi în sat cam jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din
lipoveni, ruşi, turci, tătari şi evrei. Oamenii se înţelegeau foarte bine, dar încuscriri nu se făceau. Fiecare era
cu legea lui. Cu lipovenii, care erau pescari, făceam troc: noi le dădeam grâu şi făină, iar ei ne aduceau peşte
- la noi peştele era a doua mâncare, după lapte, cartofi şi mămăligă.
- La şcoală aveau clase separate?
- Nu. Şcoala o făceam împreună, dar în afara orelor de clasă, preotul rus îi învăţa pe copiii lor
scrierea rusă şi cântarea bisericească, iar hogea îi învăţa pe turci scrierea arabă şi Coranul. Şi preotul, şi
hogea erau mai drastici decât învăţătorul nostru şi-i cam atingeau pe copii cu nuiaua. În rest, eram prieteni cu
toţii şi ne jucam împreună. Pe copiii de lipoveni îi declaram turci şi noi eram moldovenii lui Ştefan cel Mare
- că nu vedeam atunci nimic mai eroic decât Ştefan cel Mare. Purtam lupte, dar toate erau în joacă. Am fost
foarte buni prieteni între noi.
- Cum s-ar zice, făceaţi acolo un fel de multiculturalism!
- Da, şi i-aş invita pe oficialii Uniunii Europene să meargă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii
de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo
în rău, sub influenţa culturii masono-europene…

Venea tot satul la Înviere


- În rest, toţi românii de acolo erau ortodocşi?
- Da. Aveam credinţa ortodoxă simplă, dar adevărată.
- Legat de viaţa liturgică, mergeau toţi la biserică duminica, sau cum?
- Mergeam sâmbătă seara la Vecernie şi duminica la slujbă. Sâmbătă seara la Vecernie mergeau mai
puţini, la Liturghie mai mulţi. În biserică, primii erau bătrânii. Îi vedeai totdeauna - iarna cu cojoacele pe ei, că nu
aveam căldură în biserică - stând pe locurile din faţă. Nu erau bănci. Cei mai neputincioşi stăteau în strane. Care
puteau, stăteau în picioare - şi am văzut bătrâni şi la şaptezeci, şi la optzeci de ani, care toată slujba stăteau în
picioare. Era mare cinste pentru ei să stea în faţă. Tinerii stăteau mai în spate, iar femeile bătrâne mai în faţă, în
stânga, pentru că biserica nu era prea mare şi nu avea tindă. Stăteam toţi într-o singură încăpere.
- De câte ori pe an se spovedeau oamenii în sat?
- În general se spovedeau şi se împărtăşeau cam o dată pe an, de Paşti. Cei care erau mai evlavioşi se
mai spovedeau de Crăciun şi îndeosebi de Sfinţii Petru şi Pavel, şi mai puţini de Sfânta Marie. În Postul
Mare, mersul la spovedanie avea un ritual specific. În zilele când ne venea rândul la mărturisit, toţi, mari şi
mici, ne ceream iertăciune de la rude, de la vecini şi, se înţelege, de la vrăjmaşi. Că pe urmă venea rândul
vrăjmaşului la spovedit şi ne-ar fi spus că nu am venit să ne luăm iertăciune de la el.
- Când vă împărtăşeaţi, cereaţi iarăşi iertare de la toţi?
- În duminica împărtăşirii, înainte de a pleca de acasă la biserică, spălaţi şi curat îmbrăcaţi, mergeam
întâi la părinţi şi la bunici, le sărutam mâna şi ziceam cu inima zdrobită de părere de rău: „Iartă-mă, tată (sau
mamă, sau bunicule)!”. Ei răspundeau: „Domnul să te ierte!”. Apoi noi: „Şi de-al doilea!”. Ei: „Domnul să te
ierte!”. Şi iar noi: „Şi de-al treilea!”. Ei: „Domnul să te ierte!”. Apoi ne sărutau pe creştetul capului, iar noi le
sărutam mâna şi plecam la împărtăşit. Pe drum, cu oricine ne întâlneam, îi ceream iertăciune la fel şi -l

4
sărutam de trei ori. Obiceiul ăsta menţinea în sat un duh al iertării şi al împăcării, ceea ce era un lucru foarte
important. Şi asta s-a practicat până după al doilea război mondial.
- De Paşti venea toată lumea la biserică?
- Da, tot satul venea la Înviere. Mi-aduc aminte că mama, ca să ne sperie somnul înainte de slujbă,
aducea lângă pat un lighean şi o cană mare de apă foarte rece, cu două ouă în ea: unul roşu, pentru sănătatea
trupului şi altul alb, spre curăţia sufletului. Ne primeneam, ne curăţam de gânduri rele şi alergam învioraţi la
biserică. Oamenii aduceau în coşuri mari cozonaci, ouă roşii şi peşte prăjit. Ascultam cu toţii slujba până
dimineaţă şi la sfârşit Părintele venea să binecuvinteze ofrandele: rodul câmpului, al viei şi al animalelor.
- Exista în sat vreun obicei mai special de Paşti?
- Da, Paştele Blajinilor. După ce trecea Săptămâna Luminată, în care nimeni nu ieşea la lucru şi
fiecare căuta să ducă o viaţă cât mai curată, luni toată lumea mergea la cimitir. Acolo femeile aşterneau lângă
mormintele celor adormiţi din familie covoare româneşti frumos colorate şi aşezau pe ele ouă roşii, cozonac,
peşte şi alte bunătăţi, pe care preotul venea să le sfinţească spre pomenirea „blajinilor”. Şi astfel, luni după
Duminica Tomei ne mai veseleam încă o dată, împreună cu morţii noştri, de Învierea Domnului.

„Sborul”
- În afară de biserică, nu se mai mergea şi pe la distracţii, la petreceri?
- Ba da, ba da… Era chiar un lucru care pe mine mă tulbura mult atunci, anume că bărbaţii, după ce
mergeau la biserică, se duceau la crâşmă. Mama ne spunea povestea aceea cu satul în care era o cârciumă
plină de bărbaţi ce înjurau, spuneau lucruri urâte, se băteau, iar pe tejghea era un singur drac, care n-avea ce
face, dormea. Dar la marginea satului era o văduvă cu şapte copii care se ruga şi în jurul ei alerga legi une de
draci. „Aşa că voi, copiii mei, vedeţi ce faceţi! Să nu mergeţi la crâşmă!” încheia mama istorisirea. Tata se
mai ducea şi el cu bărbaţii şi mama se supăra: „Tu, omule, acuma ai fost la biserică şi acuma te duci să dai
tainul diavolului la crâşmă!” Şi tata zicea: „Ei, lasă, că nu m-am îmbătat, am băut o ţuică...!”.
- Nu era şi ăsta un prilej de… „ comuniune”?
(Părintele se amuză) :
- Ei... Mai era însă alt lucru care lega ţăranii între ei şi satele între ele. Era sărbătoarea hramului
bisericii. La noi hramul era Sfântul Nicolae, adică aducerea Moaştelor, la 9 mai. Sărbătoarea hramului
bisericii era o sărbătoare a întregului sat. Prin părţile noastre acest hram se nu mea „sbor”, nu ştiu de unde
venea denumirea, probabil de la „sobor”. Şi slujeau toţi preoţii şi veneau toate satele din jur cu căruţe, cu cai.
Fiecare căruţă era plină cu oameni. Slujba se făcea în curtea bisericii, ca să audă toată lumea şi după aceea
fiecare venea la cineva. Puteai să ai în curtea casei tale şapte căruţe cu câte şapte oameni fiecare. Asta
însemna vreo patruzeci şi ceva de oameni în casă. Alţii primeau mai puţini, după puterile lor, după prietenii.
- Şi când urma „sborul” lor, mergeaţi la ei?
- Da, şi tot acest schimb duhovnicesc care avea loc între sate sporea şi frăţietatea satelor. Creşteau
încuscririle. Pentru că oamenii veneau şi se uitau la fete, să caute pentru băieţii lor şi aşa se făceau înrudirile.
Erau vreo şase-şapte sate în jurul nostru, toate înfrăţite şi încuscrite. Înfrăţite prin prietenie, încuscrite prin
căsătorii. Însăşi comunitatea de credinţă sporea mult duhul creştin-ortodox în populaţie. De aceea până mai
târziu, după al doilea război mondial, n-au existat secte în toată zona Dobrogei. Aşa, inconştient, prin această
înfrăţire a satelor noi am păstrat duhul credinţei nealterat. Chiar dacă n-o ştiam, chiar dacă era ceva mai mult
infuz în noi. Dar am păstrat Ortodoxia.

Nunta
- Fiindcă a venit vorba de încuscriri, spuneţi-ne, cum era nunta în sat?
- Nunta era un ritual extraordinar. Întâi veneau părinţii băiatului la peţit. Se zicea aşa: dacă intri
într-o casă şi sticla de la lampă e curată, iar mămăliga fără cocoloşi, înseamnă că fata e gospodină. Aşa că
peţitorii cercetau sticla de la lampă, gustau mămăliga şi apoi spuneau: „Păi, eram în trecere pe aici cu căruţa
şi am venit să vedem ce mai faceţi!”. Bineînţeles, fata nu apărea deloc. Atunci peţitorii ziceau: „Da’, parcă
aveţi şi voi o fată…?”. O cunoşteau foarte bine, dar era un dialog din acesta ascuns, un ritual. La toţi se făcea
la fel. Pe urmă o chemau pe fată, iar ea venea ruşinată. O întrebau cum o cheamă, câţi ani are şi când erau
aproape de sfârşit, ziceau: „Să ştiţi că ne-am gândit acuma că fata asta a voastră ar fi bună pentru băiatul

5
nostru!”. „Da, da’ nu e de măritat, e aşa de tânără, las-o să mai crească!”, răspundeau părinţii fetei. „Nu,
nu...! Lasă, că măritatu' devreme şi sculatu' de dimineaţă nu strică!” Şi apoi începea discuţia: ce-i dai tu şi
ce-i dăm noi...
- La nuntă era chemat tot satul?
- Sigur. Cu o săptămână înainte de nuntă, un vornicel, prieten al mirelui, umbla călare prin sat cu o
ploscă cu vin şi pe unde îi întâlnea pe oameni, pe la case, pe drum, le dădea să guste câte puţin, ca să ajungă
la toţi. Şi spunea: „sunteţi chemat la nuntă, familia cutare, data cutare...”. Tot satul era invitat. Dacă cineva
era ocolit, era mare ruşine. Însemna sau că acela nu era vrednic, sau că aceştia n-au fost vrednici să cheme pe
toată lumea.
- Nunta se făcea duminica?
- Da, numai duminica. Şi oricât de aproape de biserică ar fi fost, mirii plecau obligatoriu de acasă cu
căruţa, ţinând între ei icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Mergeau la biserică şi se întorceau
purtând această icoană, care se dădea la toţi tinerii însurăţei. A doua icoană, cu patronul - adică sfântul
ocrotitor al noii familii - o primeau de la părinţi. Celelalte daruri se dădeau a doua zi, la masă.
- Masa era a doua zi?
- Da. Aşa se făcea la noi. Luni dimineaţa, după nuntă, socrii mici pregăteau masa, care se chema
„uncrop” şi aşteptau vestea. Vestea era dacă fata a fost fecioară. Dacă era aşa, vestitorii veneau de la casa
socrilor mari cu rachiu roşu, dacă nu - dar asta se întâmpla rar, poate o dată la zece ani - veneau cu rachiu
verde. Mi-aduc aminte că o singură dată, la lipoveni, am văzut o fată care nu fusese fecioară şi pe care au
pus-o cu toată zestrea pe o grapă trasă de cai. Părinţii băiatului huiduiau şi fata stătea şi plângea ruşinată...
Am rămas foarte impresionat. Ţin minte scena şi acum.
- E foarte interesant ce spuneţi. Tot ceremonialul ăsta impunea de fapt un tip de mentalitate, adică
şi fetele se gândeau să-şi păzească fecioria, pentru că era o mare ruşine, pentru familia fetei mai ales...
- Sigur că da, era o mare ruşine, plângeau mamele prin colţuri… Şi „vestitorii” aceştia, care veneau
de la socrii mari la socrii mici, mai aveau un obicei: trebuiau să fure ceva de la părinţii fetei, ca să aducă
sporul în casa mirilor. Furau o găină, un miel... ce puteau. La masa asta de luni, de la socrii mici, se făceau
darurile. „Eu dau trei oi!”, zicea unul. „Eu dau un viţel!”. „Eu un mânz!”. Nu era ca acum, cu bani. Ceea ce -i
interesa pe ţărani era să-i ajute pe tineri să-şi întocmească o gospodărie.
- Şi unde locuiau, aveau o casă separată de părinţi, sau stăteau cu ei?
- Dacă rămâneau moştenitori în casă, trebuiau să stea cu părinţii. Dacă nu, stăteau cu ei o vreme,
până ce-şi făceau casă. Dar chiar şi aşa, aveau totul pregătit. Fiindcă, de pildă, dacă eu le dădeam la nuntă
nişte animale şi ei îmi spuneau că n-au unde să le ţină, că stau la părinţi până îşi fac gospodăria, atunci eu
ţineam vitele până când ei se mutau acolo şi atunci le dădeam. Dacă mânzul fusese mic şi îl ţinusem doi ani,
le dădeam un cal. Dacă oile se înmulţiseră, le dădeam şapte sau opt, în loc de trei sau patru. Şi aşa tinerii
aveau tot ce le trebuia în noua gospodărie.

Hora
- În afară de hramuri şi nunţi, probabil erau în sat şi alte obiceiuri care îi apropiau sufleteşte pe
oameni, mă gândesc la hore, şezători… Aduceau şi ele pe undeva o unire tot în duh creştin? Şi cum le vedeţi,
în comparaţie cu se întâmplă azi ca mod de educare a tineretului, cu discoteci şi celelalte?
- Făceam hore, duminica seara, în centrul satului, dar totul era foarte decent. Fetele veneau
întotdeauna cu părinţii. Muzicanţii erau de acolo, de la noi, acordeonişti şi cântăreţi din cimpoi. Se ridica un
praf pe uliţă... Iar când era bal - doar de două-trei ori pe an, de Paşti sau toamna - în sala unde se făcea
dansul, se puneau întâi scaune la perete, de jur-împrejur, ca să se aşeze mamele. Şi se uita atent mama cu
cine joacă fata. Acolo nu spunea nimic, că îi era ruşine, dar când ajungea acasă, o lua la întrebări: „Da’ cu ăla
ai jucat tu?”…
- Şi astfel fetele nu-şi permiteau cine ştie ce, că intrau în gura satului…
- Sigur. Şi era foarte multă decenţă. Iar dacă se întâmpla ca o fată „să greşească”, cum se spunea la
noi, vai, ce ruşine era să aibă un copil!
- Cât ţinea hora? Până seara?

6
- Până se întuneca. Începea de obicei pe la şase, fiindcă mai întâi flăcăii şi fetele dădeau de mâncare
la cai şi duceau vitele la adăpat. La noi, fiind Dunărea, n-aveam nevoie de fântâni. Duceai animalele la apă şi
se termina repede treaba. După aceea mergeau la horă.
- La horă participau numai tinerii, sau veneau şi oameni în vârstă?
- Tot satul era acolo. Şi se uitau cine joacă mai frumos. Pe urmă erau flăcăii ăştia care veneau din
armată, liberaţii. Ăştia aveau autoritate absolută la horă. Ei erau şefii. Dacă ei ziceau „astăzi este horă”, era
horă, dacă ziceau „nu”, nu era horă. Şi asta fiindcă se socotea că cine a fost în armată, are maturitate, este
bărbat. Şi erau foarte respectaţi. Acela nu era bărbat, care nu a făcut armata!
- Legat de caracterul acestor manifestări, de îmbrăcăminte, de muzică, de comportament, era mai
decent în comparaţie cu ce-i acum?
- Fără discuţie. Nu exista la noi dezgolire a trupului la fete, sau altceva de acest fel. Dimpotrivă,
toate erau foarte decente. Nu existau lucruri provocatoare. Dacă ar fi fost aşa ceva, Doamne fereşte, o bătea
tata pe fată, de...! Şi asta nu numai la horă, ci tot timpul. Ba chiar, în timpul Postului Mare, fetele aveau
anumite restricţii. De pildă, nu mai purtau pantofi, ci nişte cipici făcuţi în casă. Pantofii erau un lux. Nu mai
stăteau nici cu capul descoperit, ci se acopereau cu batic. În plus, fetele tinere purtau în faţă un şorţ făcut de
ele, „şorţul de post”, cum îi spuneau, pe care îl puneau peste rochie ca să acopere puţin formele şi să nu
aducă gânduri în mintea flăcăilor. Şi nu mai stăteau de vorbă cu băieţii, seara. Iar în locul horei, tot Postul
Mare tinerii se adunau la şezătoare, unde cântau cântece nevinovate, cuminţi.
- Deci asta făceau atunci adolescenţii înainte de cununie?
- Da. Iar copiii mai mici jucau mingea, mai bine zis, toba. Toba era un ghemotoc de cârpe pus într-o
piele; o băteai cu băţul şi pe urmă cel care o bătea trebuia să fugă până la un punct oarecare. Cam asta era
toată distracţia în Post: fetele de măritat şi flăcăii la şezătoare, iar copiii cu mingea. Nu se cânta la
instrumente. Nu se juca. Nu era muzică. Nu aveai voie să cânţi nici pentru tine...
- Dar, în general, lumea cânta înainte? Cineva spunea că în satul lui, prin anii '30, oamenii cântau
la muncă.
- Şi la noi. Erau, de pildă, evenimentele care se petreceau în sat, tragediile: să zicem că cineva
murea, un tânăr, şi atunci se făcea un cântec despre asta. Sau, ştiu eu, tot felul de alte lucruri care erau
cântate. Şi toată lumea cânta. Amintirile erau păstrate prin cântec. Dar în timpul Postului Mare se cânta
numai Prohodul, adică făceam repetiţii pentru Prohod şi în rest, mai cântam „Sfinte Dumnezeule” sau alte
cântece religioase. Nu era voie să cânţi altele lumeşti. Dacă nu le ştiai pe acestea, nu mai cântai deloc. Asta a
fost până la al doilea război mondial. Pe urmă a început să se strice rânduiala…

La liceul „Spiru Haret” din Tulcea


- A venit însă şi vremea să plecaţi la oraş, la şcoală…
- Da, am plecat la Tulcea, la liceul „Spiru Haret”.
- Atunci era ceva obişnuit pentru ţărani să-şi dea copilul la învăţătură?
- Nu, dar învăţătorii totdeauna insistau pe lângă părinţi pentru copiii buni. Te ajuta şi statul cu bursă şi
te descurcai. Mergeam câte doi-trei copii de ţărani la o gazdă, aduceam de acasă lapte, cartofi, ouă - că de la
ţară puteai să aduci totdeauna - gazda ne gătea, iar noi îi plăteam ceva pentru asta. Încă nu era sărăcia aceea
mare, cum a fost după război.
- Şi cum a fost trecerea, că eraţi de acum într-o zonă altfel decât satul?
- Era o zonă mai modernă, e drept, dar să ştiţi că viaţa de la oraş nu era mai deosebită decât poate la
protipendadă, pentru că cei de la marginea oraşului trăiau exact ca şi noi. Aveau şi ei oi, vite... Şi în bise rici
era la fel. N-am simţit brutal trecerea aceasta, poate şi pentru că eram mai mulţi băieţi din sat. Am plecat toţi
odată, am fost o generaţie. Stăteam în oraş, la gazdă, dar eram la treizeci de kilometri de casă. De multe ori
sâmbăta veneau ai noştri, ne luau cu căruţa şi ne aduceau duminică seara înapoi.
- La momentul respectiv, educaţia din liceu avea legătură cu biserica?
- Ca şi în sat, preotul era totul. Aveam preot la şcoală, care preda religia. Foarte serios se făcea
religia. Toţi elevii trebuiau să meargă la biserică. Unii dintre noi, cei cu voci mai bune, cântam duminica la
slujbă. Era mare exigenţă. Când veneai din vacanţă, trebuia să aduci de la preot dovada că ai fost la biserică.
Altfel era vai de tine…
- Şi ca nivel de pregătire?

7
- Am avut profesori foarte buni. Pot să mă mândresc cu liceul din Tulcea. De pildă, profesorul de
religie, preotul Iliescu, a avut prin ’45 o întâlnire cu Wurmbrandt, un evreu convertit la luteranism, care ţinea
conferinţe în toată ţara. Părintele Iliescu era teolog, terminase şi Filozofia şi l-a făcut praf pe Wurmbrandt,
n-a mai rămas nimic din el! Spun asta nu ca să-l cobor pe Wurmbrandt, ci ca să vedeţi care era nivelul.
- Toţi profesorii erau credincioşi, erau legaţi de biserică?
- Majoritatea erau credincioşi. Mai aveam însă şi unii care făceau pe ateii sau pe oamenii de ştiinţă.
Mi-aduc aminte de profesorul de geografie, care ne-a explicat nouă în clasa a patra de liceu că atunci când e
secetă şi ieşim cu icoanele pe câmp şi plouă, este din cauza faptului că lumea se adună, transpiră şi astfel se
face condens şi plouă!
- Chiar aşa v-a spus?
- Da. Iar eu l-am întrebat - că eu eram aşa, mai nerod: „Dom’ profesor, noi când ieşim la rugăciune,
pe câmp, nu mergem toţi din sat, bătrânii stau acasă. Deci la rugăciune suntem mai puţini decât în restul zilei.
Şi atunci, de ce nu se condensează vaporii de apă în sat, ca să plouă? Şi de ce plouă numai la rugăciune?!”. Şi
mi-a dat nota patru. Dar eu n-am avut intenţia să-l contrazic. Eu am zis aşa, că mi s-a părut logic, şi el mi-a
dat patru pentru că am fost… neştiinţific. Dar în general profesorii erau credincioşi, mergeau la biserică.

Pregătirea noastră era pentru sacrificiu


- Acum, în perioada liceului, aţi ajuns în contact cu Frăţiile de Cruce? - Da, în 1940, când aveam
vreo cinsprezece ani. Dar eu ştiam deja despre Mişcarea Legionară, pentru că aveam în sat nişte veri mai
mari, elevi la liceu, care erau legionari şi care mai veneau pe la noi. Mai văzusem şi câteva tabere legionare
în Deltă, organizate de nişte profesori care după aceea au şi fost închişi. Făcuseră taberele ca să construiască
un dig, pentru că urmau să vină inundaţii. S-au instalat în tabără, munceau, făceau serbări, stăteau la foc...
Toţi ştiau că sunt legionari. Şi în sat erau legionari. Toată lumea îi plăcea, în afară de poliţie şi de încă vreo
câţiva.
- Deci erau oameni în care aveai încredere?
- Sigur că da. Erau oameni serioşi, creştini, angajaţi bisericeşte. Şi din câte am înţeles, în ’39, când a
fost cu Armand Călinescu, de la noi din sat nu a fost ucis nimeni. i Doar din satul vecin au luat pe preot şi pe
încă unul şi i-au împuşcat. Apoi i-au lăsat în şanţ, între satul meu şi satul vecin, ca să-i vadă toată lumea.
Preotul nu avea nici o vină, era un om serios, dar probabil că era legionar, altfel nu-mi explic.
- Şi cum aţi ajuns în contact mai direct cu Frăţiile?
- Când am venit eu la liceu, vărul meu era în Frăţiile de Cruce şi el cu toţi camarazii lui ne ţineau pe
noi, ăştia mai mici, sub aripa lor. Ne luau cu ei în excursii şi altele. Şi ştiam de atunci multe lucruri. Aşa i-am
cunoscut pe ceilalţi şi am rămas în Frăţiile de Cruce.
- Ce v-a atras la ei atunci, la vârsta de cinsprezece ani ?
- Onestitatea, corectitudinea, relaţiile dintre ei, care mi s-au părut foarte potrivite pentru educaţia
mea, pentru că eu eram aşa, mai neastâmpărat… Dar m-a atras şi autoritatea pe care băieţii aceştia o aveau.
Erau nişte modele, se distingeau dintre ceilalţi! Erau mai serioşi. Bine, erau şi ei copii, mai cântau şi ei, mai
făceau glume...
- Acum, privind în urmă, ce anume vi s-a întipărit mai mult în suflet?
- Mi-aduc aminte că ceea ce m-a tulburat cel mai mult în anii aceia de liceu a fost uciderea, moartea
Căpitanului. A fost pentru mine cea mai grea lovitură, nu pentru că aş fi citit eu prea multe despre Mişcarea
Legionară - că nu ştiam aproape nimic - dar mi s-a părut că el, Căpitanul, aşa cum ni-l prezentau băieţii - că
cei mai mari ne vorbeau adesea despre Căpitan - era o personalitate legendară. Ori această le gendă fusese
ucisă, iar eu am fost foarte tulburat.
- Ce trebuia să faceţi ca tânăr frate de cruce, la modul concret?
- În primul rând ni se cerea să fim elevi foarte buni, să nu avem abateri, să nu facem lucruri rele, să
fim primii în toate. Pe urmă ni se dădeau din când în când anumite misiuni, de exemplu să mergi să anunţi
trei sau patru fraţi de cruce pentru un lucru oarecare. De obicei aceste „misiuni” trebuia să le îndeplinim
seara, sau pe ploaie, sau pe ninsoare, ca să ne deprindem ca indiferent de timp sau de condiţii să ducem la ca-

8
păt ceea ce ni se cere. Şi asta ne stimula şi în sensul eroic al ieşirii din rândul celor comuni. O altă îndatorire
a fraţilor de cruce era „a patruzecea parte”.
- Un fel de cotizaţie?
- Da, dar mai mult cu rol educativ. Adică trebuia ca din ce chel tuiai în fiecare zi să pui a patruzecea
parte separat, ca o cotizaţie. Şi trebuia s-o pui, că venea şeful Frăţiei şi zicea: „Scoate carneţelul!”. Scoteai
carneţelul. „Ai scris, ai pus? Trebuia să scrii în fiecare zi…!” Asta implica într-adevăr un exerciţiu de
responsabilitate, de corectitudine şi deprinderea de a nu lăsa un lucru de azi pe mâine. Nu-ţi făcea nimic dacă
nu erai în regulă, dar îţi spunea: „Nu ţi-e ruşine?”. Şi era de-ajuns.
- Deci se punea accentul pe educaţie, pe formarea caracterului...
- Da, activitatea în Frăţiile de Cruce era preponderent educativă, nu aveam nici un fel de implicaţii
politice… Şi aş vrea să spun că, deşi eram copii, nu luam aceste probleme în glumă, ci le priveam chiar
foarte serios. Ni se părea că toate lucrurile sunt esenţiale pentru noi. Şi erau unele care aveau răsunet adânc
în inima noastră. Nu le făceam numai aşa, pentru că am intrat acum într -o grupare. De pildă rugăciunea, care
a contribuit la deschiderea noastră spre credinţă, spre Biserică. În general făceam ceea ce ne învăţau şcoala şi
Evanghelia: ajutam pe cei bătrâni, pe săraci, cercetam pe bolnavi, altfel spus, încercam să facem fapte bune.
- Putea să intre oricine în Frăţiile de Cruce?
- Nu. Era o organizaţie elitistă. Nu era luat aşa, oricine. Eu, de pildă, aveam mulţi prieteni în liceu pe
care i-aş fi vrut alături de mine, în Frăţia de Cruce, dar n-au fost primiţi. N-au fost primiţi pentru că nu în-
văţau, erau mai obraznici, poate mai fumau... Selecţia o făcea şeful Frăţiei. Noi propuneam şi el hotăra. Îmi
aduc aminte că aveam un coleg pe care-l iubeam foarte mult, un copil tare bun, dar aşa, cam golănaş. Nu
învăţa, mai făcea glume în clasă, tulbura profesorul. L-am propus, dar nu a fost primit.
- S-au creat în interiorul Frăţiei prietenii, legături sufleteşti de durată?
- Da, s-a creat între noi o legătură strânsă, care a rămas chiar până azi. Cu toate că ne-am despărţit şi
unii am mers într-o parte, alţii în altă parte, unii am intrat într-o închisoare, alţii în altă închisoare, totuşi
frăţia de atunci a rămas între noi.ii
- La cât timp vă întâlneaţi?
- Ne întâlneam o dată pe săptămână, la şedinţă. În afară de asta, cam o dată pe lună ne adunam
undeva, de obicei în afara oraşului, la tabără, unde făceam nişte exerciţii: poziţie de drepţi, să stai nemişcat,
să nu te sperii, să-ţi încordezi atenţia. Erau lucruri care ni se păreau frumoase şi de folos. Dar la şedinţă era
cu totul altceva. Acolo fiecare pregătea un material şi-l prezenta. Noi vorbeam mai mult despre educaţie,
despre credinţă, despre rugăciune, iar chestiunile care priveau, să zic aşa, istoria Mişcării Legionare, le
prezenta şeful. Ceea ce a rămas bun din toate acestea e faptul că ne-am educat puţin în înfrânarea instinctelor,
fiindcă ne puneam acolo probleme de acestea, de abstinenţă şi de pregătire pentru viaţă. Ne-am mai educat şi
în ce priveşte stăpânirea voinţei şi înfrânarea pornirilor de mânie. Am învăţat să ne stăpânim iuţimea, să fim
respectuoşi. Mai făceam noi şi unele care nu erau prea… , da’ eram copii, ce să faci...
- Părintele Voicescu spunea că în Frăţiile de Cruce a învăţat el să se spovedească mai nuanţat, la
întâlnirile acelea prieteneşti unde mai auzeai şi pe alţii cum pun problema.
- Bine, la început a fost destul de greu. Trebuia să te deschizi sufleteşte, să te analizezi… dar era
folositor.
- Şi dacă mergeaţi din Tulcea la Bucureşti, sau în Moldova, să zicem, şi participaţi la o şedinţă, era
tot la fel?
- Sigur. Activitatea noastră ca fraţi de cruce era aceeaşi în toată ţara. Şi când ne întâlneam între noi
nu simţeam nici o stânjeneală, pentru că ştiam că am primit aceeaşi educaţie şi vedem lucrurile la fel.
- N-a existat în Frăţiile de Cruce ispita mândriei, gândul că eraţi o elită şi că sunteţi mai buni decât
ceilalţi?
- Nu, fiindcă trăiam într-o perioadă de persecuţie şi pregătirea noastră era pentru sacrificiu. N-aveam
timp să ne preocupăm de elitisme. Noi ştiam că vom fi închişi, că Antonescu ne va băga în închisori. Tot
timpul am fost pregătiţi pentru asta. Deci aveam asumată calea martiriului şi prin urmare n-aveam timp să ne
mândrim. Ceea ce ne preocupa pe noi era cum să eliminăm sentimentul de frică. Şi ne întrebam fiecare cât
vom rezista…
- Deci suferinţa nu era numai aşa, o problemă de retorică, ci un lucru pe care chiar vă pregăteaţi să
vi-l asumaţi?
- Sigur, fiindcă eram tineri şi n-aveam instinctul de conservare aşa mare. Eram generoşi, dar nu
aveam motive să ne trufim pentru asta.

9
„Rebeliunea”
- Eraţi deci în perioada de după ’41, când Frăţiile de Cruce activau în clandestinitate şi toată
educaţia se desfăşura cumva în secret…
- Da. De altfel, la scurt timp, în ’41- ’42, grupul din Tulcea a fost arestat. Au condamnat doi dintre
şefi, iar la restul ne-au dat drumul.
- Legat de momentul ăsta din 1941... Au fost arestaţi atunci mulţi tineri care erau abia fraţi de
cruce, ca Virgil Maxim, sau îndrumători ai lor, ca Valeriu Gafencu, dar toţi au fost închişi pentru o activitate
de educaţie, nu pentru altceva. Cum priviţi arestarea lor, pentru că tinerii aceştia nu făcuseră în fond nimic
rău ?
- A fost un lucru foarte urât din partea lui Antonescu. Eu am apreciat meritele Generalului - atunci
poate mai puţin, acum poate mai mult - dar în contextul acela a făcut două lucruri care pe mine m-au tulburat
tare: a condamnat copii de paisprezece ani şi i-a trimis în închisorile de la Chişinău şi din alte părţi, iar în
1944, când ştia că războiul se va termina, nu s-a gândit la toţi aceşti tineri pe care-i aruncase în închisoare şi
nu a dat un decret de eliberare a lor.
- Practic aceşti copii nu făcuseră nimic politic, nu reprezentau un pericol social, prin comploturi
sau altceva, nu?
- Nu, pentru că nu exista nici un complot. Era numai o acţiune educativă. Copiii aceştia de
paisprezece-cincisprezece ani au primit pedepse enorme şi au fost lăsaţi în închisori, să-i prindă şi
comuniştii. Acum, sigur că Dumnezeu i-a apărat, pentru că au fost nevinovaţi. Ei au intrat în grupurile
acestea de oameni credincioşi, cum au fost Gafencu şi toţi ceilalţi, care i -au crescut într-un spirit de mare
credinţă.
- Vă întreb asta pentru că majoritatea românilor educaţi, ca şi mine, în perioada comunistă, ştiu că
în ‘40-‘41 a fost o guvernare legionară, urmată de aşa-zisa rebeliune, în urma căreia au fost arestaţi
legionarii. Dar ceea ce nu ni se spune este faptul că foarte mulţi au fost arestaţi abuziv, mai ales aceşti tineri
care, cum aţi spus, nu făcuseră nimic rău.
- Da, lucrurile astea trebuie cunoscute. Mi-aduc aminte, de pildă, că la noi, la Tulcea, fraţii de cruce
mai mari, din clasele terminale, s-au baricadat în liceu şi au stat acolo. Au stat acolo, atâta tot. Erau nişte co-
pii. Le mai aruncam noi ceva mâncare, pâine… Pe urmă au ieşit. N-au făcut nimic, n-au tras cu puşca. Nici
n-aveau cum, că era pe vremea lui Antonescu, şi cine avea puşcă atunci?! A fost o formă tinerească de pro-
test, atât. De altfel, la noi în Tulcea numai un singur legionar a fost împuşcat şi câţiva au fost duşi la
Prefectură…
- Aşadar, „rebeliunea” nu a fost practic ceea ce se ştie?
- Nu, a fost o formă de protest, atâta tot. Şi populaţia din ţară, deci şi de la noi din oraş, i -a simpatizat
pe tinerii aceştia. Majoritatea erau copii de acolo, din oraş. Oamenii i-au îndrăgit, au fost foarte bucuroşi de
reacţia lor şi s-a intervenit la armată ca să li se dea drumul. Unii erau chiar nepoţi ai autorităţilor armate din
oraş. Apoi au fost eliberaţi şi ei abia aşteptau, săracii, să iasă...
- Dar înainte de „rebeliune”, în scurta perioadă de guvernare a legionarilor, cum i-au receptat
oamenii? Fiindcă este şi propaganda asta, acum, după Antonescu, care îi acuză de diverse abuzuri…
- La noi nu a fost nici un fel de abuz, poate în alte părţi… Ba chiar începuse să prindă aşa mult
Mişcarea Legionară prin satele din jur, în special la tineri, la flăcăi! Se lărgise. Pe urmă au început arestările
şi gata, s-a terminat tot.

Controverse
- De unde credeţi că a pornit duhul acesta care a reuşit să anime Mişcarea Legionară, să-i
determine pe toţi să-şi pună sufletul pentru crezul lor?
- Cred că a fost o chestiune de credinţă şi de dragoste creştină, un reviriment pentru Ortodoxia
românească. Aici a stat toată puterea. Nu uitaţi că noi, ca fraţi de cruce, aveam îndatorirea să mergem în fie -
care zi la biserică! De altfel, însăşi Mişcarea Legionară s-a pus sub oblăduirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi

10
Gavriil. Şi tot acest suflu a fost ca o mică scânteie ce a produs un incendiu spiritual în sufletele noastre. Cre-
deam şi făptuiam. Sigur, aveam şi păcatele noastre, că eram copii, eram tineri...
- Credeţi că a fost o Mişcare inspirată de Dumnezeu?
- Da. Eu sunt convins că a fost de la Dumnezeu, pentru că a avut la bază principii religioase. În
primul rând a pus credinţa mai presus de orice şi apoi sacrificiul de sine pentru neam. În cuvântarea
eshatologică a Mântuitorului de la Matei se spune că atunci când Fiul Omului va veni pe norii cerului însoţit
de sfinţii săi îngeri, se vor aduna toate neamurile. Deci vom merge la Judecată ca neamuri. Acesta este unul
din punctele importante ale ideologiei legionare. Fiecare va fi judecat pentru faptele lui, dar şi pentru ceea ce
a făcut spre mântuirea neamului lui. Adică vom fi solidari în pedeapsă sau în răsplată. Iar de aici decurge o
întreagă viziune asupra vieţii. Şi din moment ce toată acţiunea aceasta a fost por nită pe Scriptură… Eu nu
spun că toate au fost bune, căci nimeni nu e desăvârşit. Dar au pornit pe Scriptură şi cred că a fost de la
Dumnezeu. Ceea ce a fost rău, a fost de la oameni.
- Părintele Teofil de la Sâmbăta spune despre Corneliu Codreanu că a fost cea mai mare
personalitate românească de care a auzit. Unii chiar îl consideră sfânt. Cum vedeţi lucrul acesta?
- Pentru martirajul lui, da, este deja un sfânt!
- Se ştie că înainte de a fi arestat, i s-a oferit alternativa plecării din ţară, iar după arestare, cea a
evadării. El le-a refuzat pe amândouă. Se poate vorbi aici de o conştiinţă a martiriului, se poate spune că
şi-a asumat martiriul, din punct de vedere creştin, bineînţeles?
- Da. Codreanu face parte dintre oamenii care şi-au trăit ideile cu adevărat şi ar fi considerat o
trădare faţă de el însuşi, faţă de Dumnezeu şi faţă de neamul românesc dacă ar fi acceptat vreun compromis,
de pildă cel al plecării în străinătate. El s-a dăruit total acestui neam. Sensul vieţii lui era aici, în ţară şi nu
putea să plece în altă parte.
- Prin ce credeţi că s-a impus în generaţia lui?
- Eu nu l-am cunoscut, dar am auzit în închisoare, de la cei care au stat în preajma sa, că avea un
magnetism extraordinar. Adică nu se impunea prin faptele sau prin înţelepciunea lui, ci se impunea mistic, să
zic aşa, prin harisma lui. Avea o harismă. Păi, dacă i s-au supus cele mai importante personalităţi intelectuale
româneşti ale vremii…!? Povestea Costache Oprişan în închisoare că Nae Ionescu a zis: „Dacă m-ar pune
Căpitanul să lustruiesc pantofi în Piaţa Universităţii, aş face-o!”. Şi nu cred că Nae Ionescu făcea un
calambur…
- Bine, dar dacă magnetismul acesta exercitat asupra celorlalţi este socotit harismă, atunci se poate
spune că şi Hitler a avut o harismă, şi alţii, nu?
- Nu. Aici vreau să fac o precizare, pentru că la ora actuală toate forurile acestea intelectuale folosesc
termenul de „harismă”, pe care l-au împrumutat din limbajul Bisericii, deturnându-i sensul. De aceea ţin să
precizez că una este harisma şi alta sunt calităţile. Harisma este harul Duhului Sfânt care se împlineşte
într-un om.
- Dar calităţile nu vin tot de la Dumnezeu?
- Pot veni de la Dumnezeu, dar depinde ce direcţionare le dai.
- Şi Corneliu Codreanu a avut o harismă?
- Sigur că da. A fost o harismă de la Duhul Sfânt şi nu de la inteligenţa lui.
- Dacă harisma asta a fost de la Dumnezeu, de ce nu a reuşit în plan istoric? Se poate motiva
nereuşita aceasta a legionarilor printr-o - să zicem aşa - trădare a misiunii lor, ca urmare a greşelilor pe
care le-au făcut?
- Nu cred că a fost o trădare. Pentru că trădare înseamnă să ai intenţia trădării. Greşelile pe care le-au
făcut au fost greşeli, dar nu ştiu dacă Dumnezeu pentru asta i-a pedepsit, sau altceva nu a fost bine în sensul
în care s-au petrecut lucrurile. Eu personal nu-L chestionez pe Dumnezeu, nici nu arunc blamă numai pe
oameni. Dumnezeu a hotărât aşa şi aşa s-a întâmplat. Important este că la momentul respectiv, în sânul
naţiunii române a fost o grupare de oameni care şi-au ales ca ideal credinţa şi sacrificiul şi au împlinit cu
fapta lucrul acesta. Celelalte sunt păcate inerente firii omeneşti. Biserica Catolică, de exemplu, a făcut mult
mai multe rele…
- Care consideraţi că ar fi greşelile Mişcării Legionare, în ansamblu?

11
- Violenţele pe care le-au folosit, chiar dacă atunci când au făcut o greşeală au venit singuri în faţa
justiţiei. Legionarii n-au fugit niciodată de răspundere, ceea ce însă nu îi scuză.
- Chiar dacă au avut circumstanţe atenuante?
- Chiar dacă. Nu judec, dar faptul violenţei în sine nu este admis.
- Dacă ne gândim însă la Ştefan cel Mare, de exemplu, care a purtat atâtea lupte şi a fost
canonizat…
- Problema se pune altfel. Iniţial, scopul lui Ştefan cel Mare a fost să apere pământul şi legea
strămoşească de necredincioşi. Pe urmă însă şi-a propus preluarea rolului Imperiului Bizantin de poartă
pentru oprirea păgânilor. Deci şi-a luat misiunea de Basileu al Imperiului de Răsărit. Şi cred că asta a
determinat Patriarhia şi Sinodul să-i acorde calitatea de sfânt. Dar Mişcarea Legionară nu şi-a propus
niciodată violenţa. Din contră, Mişcarea Legionară şi-a propus să urmeze calea Duhului Sfânt şi, prin
urmare, violenţa aceasta ieşea din cadrul iniţial. Dacă accepţi suferinţa, dacă accepţi închisoarea, dacă
accepţi moartea, nu mai vizezi violenţa. Ştefan cel Mare, în schimb, era în vremea vitejiilor şi nu ne mai
întrebăm de ce Biserica l-a sfinţit!
- Violenţele legionarilor au venit în general ca o formă de răzbunare, adică au fost provocaţi. N-au
luat ei iniţiativa, dar s-au răzbunat. Cum priviţi lucrul acesta din punct de vedere creştin?
- Nu există răzbunare la creştini. S-au apărat, nu s-au apărat, din moment ce ai acceptat fondul mistic
al Mişcării Legionare, nu-ţi mai este îngăduit să ai astfel de atitudini.
- Deci consideraţi violenţele o greşeală?
- Da.
- Atunci cum vedeţi faptul că Nicadorii şi Decemvirii erau priviţi ca nişte eroi? iii
- Acţiunea lor, controversată apoi, a fost sub presiunea vremilor şi a politicienilor, care i-au obligat să
ia o atitudine deschisă. Atunci au început să cultive vitejia asta de tip „capă şi spadă”, muşchetarismul. Ei au
spus că îşi asumă iadul şi pedeapsa lui Dumnezeu ca să salveze neamul românesc. S-au sacrificat pentru
neam. Şi au stat în biserică o noapte întreagă, culcaţi la pământ, rugându-se.
- Şi ăsta a fost un lucru corect sau o exaltare?
- O exaltare, sigur.
- Deci legionarii au greşit pentru că au ieşit din sfera non-violenţei…
- Da, eu zic că au greşit. Mai ales că am auzit în închisoare, de la cei care l -au cunoscut pe Căpitan,
că în perioada cât a stat la Jilava, el a trecut cu totul din sfera aceasta politică, care -i obligase pe legionari la
anumite abateri, în sfera exclusiv mistică. S-au găsit nişte note ale Căpitanului, de la Jilava, care arată că
misticismul lui era foarte profund. Gândea aproape ca un călugăr.
- Da, îşi punea problema mântuirii, ceea ce spune foarte mult. Nici o mişcare politică nu s -a gândit
la mântuirea membrilor ei…
- Dacă ar fi trăit, probabil Codreanu ar fi schimbat complet anumite lucruri.
- Credeţi c-ar fi fost mai bine ca Mişcarea Legionară să nu se fi implicat politic, să fi rămas ceva
gen Oastea Domnului? E de avut în vedere că şi în plan politic era nevoie totuşi să se facă ceva…
- Gândul Căpitanului, din ce am auzit eu în închisoare, a fost să aibă un glas în Parlament. Adică să
existe cineva care să spună „nu”, pentru că politica lui Carol luase aspecte criminale, nu în sensul că ar fi
intenţionat nişte crime, ci criminale din punct de vedere moral pentru naţiune. Şi atunci ei au vrut să aibă un
glas. Cum şi eu, peste ani, când am început acţiunea celor şapte Cuvinte, am vrut să am un glas de episcop.
Şi m-am dus atunci la Prea Sfinţitul Roman şi i-am zis: „Preasfinţite, veniţi cu noi, pentru că glasul
episcopului are putere. Eu n-am putere, pentru că sunt un simplu preot. Dar cine va îndrăzni să aresteze un
episcop? Nu vă temeţi, comuniştii nu vor îndrăzni!”. Dar n-a avut curajul să vină cu noi. Atunci, pentru că
eram supravegheat, n-am avut posibilitatea să fac mai mult, însă Mişcarea Legionară a avut. Nu mă compar
eu cu ei, că aveau organizaţie de tineret, organizaţie de copii şi aveau putere din punct de vedere spiritual şi
social. Mişcarea Legionară a fost o mare putere. De aceea nu se puteau opri la pietismul Oastei Domnului.
Ceea ce a fost greşit la ei este numai şi numai această violenţă, care de altfel a fost introdusă marginal. În rest
au mai fost poate greşeli personale, că n-ai reuşit să faci cum trebuie un lucru, de exemplu, sau ai păcătuit, şi
aşa mai departe, dar acestea sunt greşeli umane. Oricum, cred că din punct de vedere religios şi al moralei
noi am greşit mai puţin decât oricare altă grupare.

12
Am ales Medicina
- Revenind la viaţa sfinţiei voastre, după liceu aţi mers la Faculatea de Medicină din Bucureşti. Ce
v-a determinat să alegeţi Medicina?
- În liceu, eu de fapt am fost printre cei talentaţi la literatură. Eram vicepreşedintele cenaclului literar,
organizam serbări, piese de teatru. Profesoara de română ţinea foarte mult la mine. La sfârşit, când am zis că
merg la Medicină, a rămas surprinsă: „Cum?! Ce cauţi tu acolo…?!”. Eu însă am ales Medicina pentru că
idealul nostru în Frăţiile de Cruce era să facem ceva pentru popor şi am socotit că astfel voi putea ajuta mai
mult pe oameni. În plus, tot timpul cât am trăit la ţară am simţit că deşi viaţa curgea acolo într-un ritm
natural, totuşi ar fi fost bine să fie şi nişte medici în sat…
- Deci vă gândeaţi să vă faceţi medic şi să mergeţi într-un sat?
- Da, într-un sat, sau mă rog, undeva ca să ajut lumea.
- În ce an aţi intrat la Medicină?
- În '45 am dat examen şi în '46 am intrat, pentru că anul acela a început şcoala mai târziu.
- Cum percepeaţi atunci viaţa duhovnicească? Eraţi interesat de ea, vă preocupa?
- Eu aveam credinţa aceea simplă cu care ne deprinsese mama. Şi când am venit la Bucureşti, la
biserica Radu-Vodă începuse un ciclu de conferinţe. Vorbea părintele Stăniloae, care era atunci profesor la
Teologie. „Perlele deşertului”, aşa se numea ciclul şi era o prezentare a Sfinţilor Părinţi din deşerturile
egiptene. Atunci am înţeles eu alte lucruri, ca de pildă faptul că simpla mea prezenţă la biserică şi rugăciunea
pe care o făceam ca student nu erau destul, că trebuia să trec dincolo. Asta m-a întărit mult în credinţa mea,
iar la facultate am încercat să urmez linia aceasta de rugăciune mai adâncă şi de jertfă pentru aproapele. Însă
pentru scurt timp, doar doi ani, fiindcă după aceea am fost arestat…
- Care era atunci atmosfera printre studenţi?
- Era foarte anticomunistă. Toată lumea, tot tineretul eram puşi împotrivă. Şi profesorii erau
împotrivă... La serbări, la întruniri, peste tot exprimam opinia asta liber, nu era încă nici o teamă.
- Ce intriga mai mult, ce îi făcea pe oameni să fie anticomunişti?
- În primul rând se vorbea despre situaţia din Rusia. Fuseserăm invadaţi de ruşi, şi începusem să cam
vedem cine sunt... Dar mai ales era problema credinţei, ăsta era lucrul cel mai important. Or, ruşii dărâmau bi-
serici, în timp ce la noi biserica era socotită ceva foarte sfânt, ceva nu din lumea aceasta! Plus că mai citeam din
cărţi legionare şi din alte cărţi anticomuniste şi ştiam că tot acest imperiu de Răsărit este un imperiu al distrucţiei.
- Orientarea asta anticomunistă era generală sau doar a intelectualilor?
- Era generală. Şi ţăranii aveau aceeaşi concepţie. În satele de prin zona mea a început atunci un fel
de luptă între etnii, pentru că lipovenii ţineau cu Rusia. Unii dintre ei probabil au şi făcut spionaj pentru ruşi.
Dar ce mare spionaj puteau să facă...?! Oricum, erau bănuiţi şi s-a rupt armonia în sat.
- Dar în Facultatea de Medicină, care era atmosfera?
- Era o atitudine de responsabilitate şi de încredere în puterea lui Dumnezeu, pentru că duhul
profesorului Paulescu era încă viu şi toată lumea din facultate se străduia să-l păstreze. Ne spuneau foştii lui
studenţi că profesorul Paulescu începea totdeauna cursurile universitare cu cinci-şase prelegeri despre
Dumnezeu, credinţă şi creaţie. Cu asta începea el materia. Iar când mergea cu studenţii la spitale, să viziteze
bolnavii, mai întâi făcea o rugăciune în hol. Le spunea: „Domnilor studenţi, când mergeţi la bolnavi, să nu-i
îngrijiţi ca pe nişte oameni mizerabili, nenorociţi. Să nu-i îngrijiţi nici măcar ca pe nişte bolnavi. Să îi
îngrijiţi ca şi cum acolo ar fi Hristos, pentru că într-adevăr în ei suferă Hristos!”. Şi a creat o generaţie de
medici extraordinari, cu credinţă, cu dragoste de Dumnezeu.
- Şi sfinţia voastră încă aţi mai apucat educaţia asta…
- Da, pentru că mulţi din asistenţii de atunci erau acum profesori, iar studenţii de atunci, asistenţi. Îmi
amintesc, de pildă, de profesorul de anatomie, care ne vorbea despre organism ca despre o minune a lui
Dumnezeu. Şi ca el erau mulţi. Poate că mai mult veneam noi, studenţii proaspăt intraţi, cu un oarecare
scepticism în privinţa religiei, decât profesorii. Treptat însă au mai băgat şi printre profesori unii noi, au mai
băgat evrei, care aduceau un alt duh… Dar în general, până când am plecat eu, profesorii erau foarte buni. Pe
urmă lucrurile s-au stricat…
- Şi studenţii? Mă refer ca moralitate…
- Şi între studenţi era o atmosferă morală. Câtă vreme am fost eu în facultate, doi ani de zile, nu am
văzut destrăbălări sau lucruri de acestea. Şi eram foarte uniţi, fapt care ne-a ajutat să luăm atitudine în unele
situaţii, ca de pildă atunci, când cu arestarea profesorului Popa.

13
- Ce s-a întâmplat atunci?
- Grigorie Popa era profesorul nostru de anatomie. Când am aflat că a venit Securitatea să-l aresteze,
ne-am strâns toţi studenţii să-l apărăm. Cei din anii mai mari au înconjurat Facultatea. Agenţii erau la
profesor în laborator. Profesorului i s-a făcut rău şi ginerele lui, care era înăuntru, a ieşit şi ne-a spus că ne
roagă să plecăm, să eliberăm sala… Asta însemna să lăsăm cale liberă agenţilor, fiindcă sala noastră de di-
secţie era la mijloc, între laboratorul profesorului şi ieşire. Cineva l-a întrebat atunci pe ginere: „Dar
dumneavoastră plecaţi?”. El a răspuns că nu, ci rămâne. „Şi noi rămânem cu dom' profesor!”, am strigat
atunci. Am pus şi gărzi la ferestre, să nu îl scoată pe geam, deşi nu era posibil.
- Şi agenţii ce făceau în timpul ăsta?
- Ce să facă, aşteptau în laborator… A mai ieşit ginerele profesorului încă o dată, să se asigure că nu
va fi nici un fel de conflict, că-i vom lăsa pe agenţi să treacă. Şi îmi aduc aminte că a fost o scenă
nemaipomenită când au ieşit de acolo. Erau vreo patru-cinci inşi, în haine de piele, cum se purtau atunci. Şi
noi toţi stăteam… Şi ştii cum curgea sudoarea pe obrajii lor!? Pentru că noi toţi aveam în mână bisturie,
închipuie-ţi...
- Eraţi mulţi?
- Păi, eram cam şaizeci. Asta în laborator. Iar afară, ceilalţi, sute de studenţi. Dar întâi trebuiau să
treacă printre noi. Şi era o linişte totală, că şi respiraţia se auzea. La un moment dat, o studentă a scăpat un
bisturiu metalic jos. Şi aşa de tare a sunat, încât fetele au izbucnit în plâns. A fost o tensiune nemaipomenită!
Ăştia, când au trecut de noi, cred că au respirat uşuraţi că nu s-a atins nimeni de ei! Chiar mă gândeam
atunci: dom'le, dacă se întâmplă ceva, ce fac, mă arunc şi eu asupra lor, sau stau de o parte? Dar n-a fost
cazul. Au trecut printre noi şi după aceea băieţii care erau în curte i-au condus, au făcut zid în jurul lor pe
aleea care ducea spre ieşire. Când au ajuns în stradă, agenţii poliţiei s-au urcat în maşină, iar studenţii au
început să arunce cu pietre în urma lor. De unde or fi scos pietrele, nu ştiu…
- Şi cu profesorul Popa ce s-a mai întâmplat?
- Nu l-au luat atunci, pentru că ne-am opus noi. Pe urmă însă a dispărut şi s-a zvonit că ar fi plecat în
Turcia.
- Reacţia studenţilor n-a avut urmări? N-aţi fost sancţionaţi?
- Nu, pentru că nu aveau atâta putere, nu se instalase încă deplin comunismul la noi.
- Credeaţi pe atunci că e posibil să se instaleze, şi încă atât de autoritar?
- Nu, toată lumea aştepta să se termine cu comunismul. Ne încuraja şi Occidentul, dar din partea lor
totul n-a fost decât o minciună, minciuna americană care ne îndemna la rezistenţă, la luptă… Trimiteau
paraşutişti şi aşa mai departe… Europa Liberă vorbea numai de asta, celelalte posturi la fel. Dar totul n-a fost
decât o minciună, pentru că ştiau foarte bine că nu vor veni.
- Atunci de ce îi mai întărâtau pe români, dacă ştiau că…?
- Nu ştiu care a fost intenţia lor politică, pentru că din afară ne încurajau, dar când cereai ceva de la
ambasada lor, nu stăteau de vorbă cu tine. Nu ştiu ce să zic, cred că a fost intenţia de distrugere a poporu lui,
pentru că în fond ei erau prieteni cu ruşii. Făceau conferinţe cu ei şi ne vindeau mai departe…
- Dar atunci nu ştiaţi lucrurile acestea!
- Nu, nu ştiam. Ei spuneau şi noi credeam. Şi mereu eram înşelaţi în aşteptările noastre! Duplicitatea
asta a fost foarte urâtă din partea lor. În fond a fost o crimă, că nu vreau să folosesc cuvinte ca genocid ori
altele… Dar a fost o crimă în masă pentru noi, fiindcă ne-au aruncat în mâna ruşilor, ne-au părăsit. În plus,
organizau echipe de paraşutişti pe care îi trimiteau în România şi pe urmă îi dădeau în mâinile Securităţii.
Cei care au venit pe cont propriu n-au fost prinşi, dar cei care au venit trimişi de occidentali au căzut toţi în
mâna Securităţii, imediat.
- Dacă la început comuniştii n-au fost decât o minoritate, cum au ajuns să conducă?
- La început, într-adevăr, au fost doar o mie de comunişti. În sfârşit, regele s-a purtat aşa cum s-a
purtat, le-a dat puterea. A dat apoi un decret de graţiere pentru comuniştii arestaţi şi pentru deţinuţii de drept
comun, dar nici un decret pentru legionarii închişi….
- Cum vă explicaţi această poziţie a regelui şi chiar a lui Antonescu faţă de legionari?
- La Antonescu o explic prin ambiţia sa de a ajunge conducătorul ţării şi al Mişcării. Mi-o explic din
punct de vedere uman. Nu înseamnă că-l şi scuz… La rege a fost, cred, o simplă problemă de laşitate, nu al-
tceva. Veneau ruşii peste noi… El zicea că salvează poporul şi ţara…

14
Procesul - opt ani de temniţă grea
- Ca student la Medicină, mai făceaţi parte din Frăţiile de Cruce sau eraţi deja legionar?
- Eram în grupul studenţesc, o unitate intermediară, şi făceam acelaşi lucru ca şi în liceu: ţineam
adunări în care vorbeam deschis despre educaţie, istorie, credinţă. Vara mergeam prin munţi, în tabere…
- Aveaţi vreo organizare anticomunistă, vreo activitate în acest sens?
- Nu. Nu se proiecta aşa ceva, nici măcar într-un viitor mai îndepărtat. Mă refer la vreo acţiune
militară sau altceva… Noi ne ocupam în continuare de activitatea educativă.
- Care e contextul în care aţi fost închis? Când şi de ce v-au arestat?
- Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti şi a venit la mine un
prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce de la Tulcea. Fusese convocat în capitală şi n -avea unde
să stea. Şi l-am ţinut la mine la cămin. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi
sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte… Aşa că pe 21 mai am fost
arestat şi eu.
- Câţi au fost arestaţi atunci în mai, câteva mii?
- Au fost poate zeci de mii arestaţi.
- A fost o campanie care i-a vizat numai pe legionari, sau în genaral pe toţi cei care erau
anticomunişti la vremea respectivă?
- Au fost arestaţi mai mulţi. Pe ţărănişti, de exemplu, i-au luat înaintea noastră, atunci când cu
alegerile şi cu Maniu, dar ei erau puţini. Noi însă eram foarte mulţi. Grupul în care am activat eu a fost
descoperit şi arestat aproape în întregime, doar cu câţiva lipsă.
- Cum a fost descoperit? Prin infiltrare, prin trădare, sau cum?
- Nu ştiu exact. Ei ne urmăreau tot timpul. Şi printre studenţi aveau agenţi care ne urmăreau. Şi dacă
protestai împotriva anumitor lucruri, cum a fost la noi când au încercat să introducă marxismul în Facultatea
de Medicină…
- Se punea problema să vă bage cursuri de marxism?
- Da, au şi băgat până la urmă. Noi am spus atunci că nu avem nevoie de asta, pentru că suntem
oameni de ştiinţă. Nu eram un grup gălăgios, eram foarte tăcuţi chiar, dar când s-a pus problema votării, am
ridicat mâna toţi împotrivă.
- Şi cam câţi eraţi în grupul acesta, la Medicină?
- În anul nostru, vreo patruzeci, în ceilalţi ani tot aşa... în total câteva sute.
- Deci agenţii v-au denunţat că sunteţi anticomunişti şi v-au arestat. Ce încadrare v-au dat?
- Activitate împotriva siguranţei statului. Apoi am stat închişi la Securitate până la proces, în toamnă.
- Şi la proces aţi fost identificaţi ca grup legionar, dar fără să aveţi vreo activitate antistatală la
modul concret?
- Da, fără nici o acuzaţie concretă. Ne-au pus pe toţi în articolul de activitate împotriva siguranţei
statului, fără dovezi. Că nu trebuiau să aibă dovezi.
- Ce condamnare v-au dat?
- Opt ani de temniţă grea. Imediat după proces, studenţii au fost trimişi, în marea majoritate, la
Piteşti.

Piteşti - viaţa noastră a fost foarte curată


- Deci în 1949 eraţi la Piteşti… Cum vă explicaţi la acea dată suferinţa pe care trebuia să o
înduraţi, fiindcă totuşi eraţi nevinovaţi?
- Asta a fost o problemă căreia nu i-am găsit atunci nici un fel de explicaţie, ci am socotit că aşa era
voia lui Dumnezeu cu noi.
- Adică era voia lui Dumnezeu să suferiţi?
- Da. Însă nu am socotit că suntem eroi, martiri, că salvăm neamul sau că ştiu eu ce…
- Totuşi, printre legionari mai erau şi idei din acestea...
- Erau, erau… Dar cu timpul s-au mai stins. Ceea ce trebuia să facem noi era să rămânem pe aceeaşi
linie de credinţă faţă de Biserică şi faţă de Mişcarea Legionară.

15
- Legat de credinţa asta faţă de Mişcare, din câte am citit, printre legionarii închişi erau atunci două
curente: unii care îl susţineau pe Horia Sima, ca fiind continuatorul liniei Căpitanului şi alţii care îl
contestau, acuzându-l de deviere. Sfinţia voastră de care parte eraţi?
- Eu nu ştiam de lucrurile astea atunci, am auzit mult mai târziu.
- Deci atunci nu aveaţi nici un fel de reticenţă faţă de Horia Sima şi îl vedeaţi în continuitate cu
trecutul?
- Da.
- Vorbind însă astăzi, consideraţi că Horia Sima a făcut greşeli atunci, cu guvernarea legionară?
- Cred că greşeala a fost că s-a asociat la guvernare cu Antonescu fără a-l cunoaşte bine pe General.
Pentru că Antonescu era foarte orgolios şi gata să scape de oricine. El probabil nu s-ar fi asociat cu nimeni,
dacă n-ar fi fost nevoie. În al doilea rând, n-a fost bine că s-au deschis porţile Mişcării pentru toţi, ca în
cadrul oricărui partid politic, pentru că au intrat oameni nepregătiţi, oameni care au făcut abuzuri, tulburări…
Dar asta am spus-o după ce am ieşit din închisoare - şi s-a discutat că am spus lucrul acesta…
- Am citit la părintele Grebenea că şi el, ca membru al Mişcării, a fost cumva dezamăgit de
comportamentul unor legionari în timpul acestei guvernări. Nu ştiu dacă erau dintre cei vechi, sau intraseră
atunci în Mişcare. La fabricile de evrei, spune părintele, veneau unii legionari şi puneau pistolul pe masă,
mă rog, lucruri de acestea care nu erau compatibile deloc cu principiile şi educaţia legionară… Sfinţia
voastră ce ştiţi, au existat asemenea abuzuri?
- Eu personal nu am văzut şi nu pot să spun. Dar probabil că au fost, eu nu zic că nu au fost, oriunde
sunt abuzuri.
- Revenind la Piteşti, cam care era procentul de legionari în închisoare?
- Cel puţin optzeci-nouăzeci la sută eram legionari. Ceilalţi erau foarte puţini, câteva celule de câte
patru-cinci oameni.
- Care era atmosfera acolo înainte de reeducare?
- Viaţa noastră în închisoare a fost foarte curată, poate mai curată decât afară. Şi nu poate, ci sigur,
pentru că eram mai departe de ispite şi duhul nostru s-a întărit în credinţă. Şi cum în celulă eram toţi
legionari, discutam problemele legionare ca şi afară, în mod deschis. Din punctul ăsta de vedere pot să spun
că educaţia şi duhovnicia noastră au sporit foarte mult la Piteşti, în lunile care au precedat reeducarea. Şi
trăiam într-o mare frăţietate!
- Cum era organizată activitatea din celulă? Aveaţi program de rugăciune, de discuţii?
- Aveam program de rugăciune, program de dezbateri, făceam şi cenaclu literar, să zic aşa, în care
fiecare povestea câte ceva. Asta în cadrul celulei, că n-aveam voie să circulăm. Dar comunicam cu ceilalţi
prin morse, prin ciocănit în perete; mai ascultam cu cana la ureche…
- Deci nu era chiar o supraveghere strictă?
- Era, dar noi ne păzeam. Mai făceam câte o gaură în uşă, ne descurcam… sau când intra gardianul
pe hol, celula de la începutul coridorului ne anunţa printr-o bătaie în perete. Asta îmi aduce aminte de ceva…
(părintele râde) Mi-aduc aminte că venea Georgescu, celebrul gardian Georgescu, care era un fel de gâgă şi
deschidea vizeta şi spunea încet: „Să fie ordine. Să fie semplu!”. Şi noi întrebam: „Ce înseamnă semplu?”. Şi
el răspundea: „Adică caloliliferul să fie calolilifer. Să nu pui batiste, să nu pui ciorapi pe el!”, şi aşa mai
departe… Şi pe urmă, la celulele următoare nu mai dădea nici o explicaţie, doar zicea: „Şi-aici la fel! Şi-aici
la fel! Şi-aici la fel!”… Şi noi intram în panică până reuşeam să aflăm ce a spus la prima celulă…
- Era chiar aşa redus?
- Ei, avea el nişte lucruri din astea!
- Era dur?
- Câteodată, dar nu chiar aşa. Erau alţii mai răi decât el. Georgescu ăsta era un om imprevizibil şi
instabil. Până la urmă a fost arestat pentru că a făcut nişte favorizări la etajul de sus, la „invizibili”.
„Invizibilii” erau politicienii: Lucreţiu Pătraşcanu, Titel Petrescu şi alţii. Când îi scoteau la curăţenie, le
puneau haina în cap, să nu vadă nimeni cine sunt, de aceea le spuneau „invizibilii”.
- Care era programul unei zile la Piteşti, înainte de reeducare?

16
- În general viaţa din închisoare era destul de monotonă. Nu ne scoteau la plimbare decât foarte rar.
Gardianul ne supraveghea mai tot timpul la vizete. Alimentaţia era slabă, dar nu imposibilă: o alimentaţie
normală pentru vremea comunistă. Pâine primeam puţină şi asta era mai greu. Ne sculam dimineaţa la ora
cinci, până la şase scoteam tinetele să le curăţim şi să le spălăm. Ne spălam şi noi, apoi la şase se făcea
schimbul, iar la şase şi jumătate venea ceaiul. Pe urmă intram în programul obişnuit. Făceam rugăciunile de
dimineaţă, uneori împreună şi alteori separat. Când aveam câte un teolog sau un preot în celulă, le fă ceam cu
ei. Pe urmă începea activitatea zilei - spălat ciorapii, curăţenie în celulă - după care venea masa de prânz.
După-amiază încercam să dormim puţin şi pe la ora două ne învioram. Dormeam clandestin, bineînţeles, nu
te culcai aşa, oricum… Unii păzeau, alţii aţipeau. Apoi făceam activităţi intelectuale. Se învăţau limbi
străine, cei care erau teologi vorbeau despre teologie, studenţii sau profesorii de la Artă vorbeau despre artă.
Făceam şi matematică. Acolo mi-am lămurit unele probleme de matematică pe care nu le-am ştiut nici în
şcoală. A fost tot timpul o stare stimulativă pentru activităţi intelectuale, pentru că trebuia să -ţi încarci cumva
timpul. Altfel ajungeam la certuri.
- Se întâmplau şi din astea?
- Se mai întâmplau şi din astea, da… Vorba lui Marcel Petrişor: fiecăruia i se părea că stă pe nervii
celuilalt, ştii…
- Fiecare ce…?
- Adică invers, fiecare avea impresia că celălalt îi stă pe nervi… Oricum, tinerii erau mai
acomodabili unii cu alţii. Cu bătrânii era mai greu, că erau mai nervoşi, mai… Dar încă aveam o viaţă bună.

Ei toţi erau pentru noi sfinţi


- Ce influenţă au avut asupra celor închişi în 1948 de către comunişti, deţinuţii mai vechi, arestaţi în
1941 de Antonescu?
- De la ei am învăţat noi. Ei intraseră în închisoare cu fragmente din Sfânta Scriptură, pe care le
ţineau ascunse şi pe care ni le-au dat şi nouă. Citeam Evanghelia şi o învăţam pe de rost. Când primeam o
foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei, să zicem, ne înfrăţeam toţi din celulă şi învăţam textul pe
dinafară. Şi tot timpul ne veneau mesaje de la Gafencu şi ceilalţi, să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm! Îmi
amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră,
noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau.
După o oră băteam în peretele alăturat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, pâna când se întorcea iar la noi.
Într-o noapte făcea circuitul. Rânduiala asta s-a ţinut luni de zile. Şi după câte ştiu eu, toate etajele făceau la
fel.
- Cam câţi studenţi eraţi atunci în Piteşti?
- Cred că peste o mie.
- Iar aceştia puţini, închişi din '41, se bucurau de autoritate…
- Da. Era atât de mare autoritatea lor şi admiraţia noastră pentru ei, încât îi socoteam aşa, nişte
supraoameni. Pentru că noi ne gândeam că dacă o să facem puşcărie cât au făcut ei - din '41 până atunci erau
şapte ani, îţi închipui! - sigur nu vom supravieţui. Ni se păreau cu totul deosebiţi… Şi mai ales că vedeai calmul
lor. Extraordinar! Nu se supărau, nu se mâniau... Noi ne mai certam între noi. Ei nu se amestecau în nici o
ceartă, nu se sfădeau. Pe urmă, mai era şi chestia asta cu foamea: venea pâinea şi trebuia să o împarţi şi era
discuţie, că cine împărţea îşi lua partea cea mai mare. Pe ei însă nu-i interesa lucrul ăsta. Şi uneori parcă aveam
necaz pe ei că nu sunt afectaţi de nimic din ceea ce pe noi ne distrugea…!
- Aţi stat în celulă cu vreunul dintre aceştia arestaţi în ‘41?
- Am stat cu Şufaru şi cu părintele Adrian Cărăuşu.
- Era preot?
- Nu, era student teolog, dar era aşa de credincios şi aşa de dedi cat, încât toată lumea nu-i spunea
decât părintele Cărăuşu. A făcut închisoare din ’41, cu Gafencu şi cu ceilalţi. El ne-a vorbit prima dată despre
viaţa celor arestaţi din perioada lui Antonescu, despre cum trăiau ei acolo, despre rugăciuni, despre tot ce
făceau şi despre trăirea duhovnicească la care ajunseseră. Era foarte interesant, pentru noi părea ceva din altă
lume. Şi toate aceste lucruri pe care ni le-a povestit el, şi rugăciunile - că ne-a învăţat o serie de rugăciuni - şi
cântările bisericeşti, ne-au ajutat foarte mult. A fost prima dată când am avut o legătură cu teologi în

17
închisoare şi pentru mine întâlnirea asta cu părintele Cărăuşu a fost o mare rezervă de putere duhovnicească
pentru cele ce au urmat.
- Dar cu Ianolide, cu Gafencu, aţi stat?
- Nu. Însă îi ştiam, în special pe Valeriu Gafencu.
- Avea un renume de atunci?
- Da, absolut. Toată lumea îl socotea un sfânt. Adică cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit şi
noi mesajul sfinţeniei lui.
- Prin ce anume, din câte aţi înţeles atunci, se impusese Gafencu ca sfânt în viaţa lor?
- Tocmai prin aceea că nu a urmărit să se impună. Oamenii au primit de la el mesajul acesta de
dragoste şi de rugăciune fără ca el să teoretizeze. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un
nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că
dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţele-
gerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie - spuneau băieţii care au stat cu el în celulă - aducea linişte
sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în
celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nici o
îndoială că este un sfânt.
- Care alţi foşti deţinuţi credeţi c-ar trebui să fie canonizaţi?
- Păi mai era şi Ianolide, şi toţi aceştia vechi, care au intrat în temniţă sub Antonescu şi au avut o
viaţă duhovnicească extraordinară. Ei erau „grupul misticilor”, trăitori ai rugăciunii, care au trecut prin în-
chisoare ca nişte flăcări. Ei toţi erau pentru noi sfinţi.
- Eu mă gândeam, de pildă, la Constantin Oprişan. Credeţi c-ar trebui să fie canonizat?
- Sigur că da. Dacă nu l-am numit acum este pentru că nu vreau să mă repet. Pentru mine Constantin
Oprişan rămâne printre cei pe care îi socotesc sfinţi fără nici un dubiu.
- În afară de aceştia doi, dintre ceilalţi din închisoare, morţi acolo sau pe urmă, pe cine credeţi că
ar trebui să mai canonizeze Biserica?
- Păi, pe toţi aceştia despre care ţi-am spus.
- Şi pe Ianolide?
- Sigur. Şi pe Ianolide. Neapărat.
- Gheorghe Jimboiu?
- Da, iartă-mă, am uitat de Jimboiu. Cum să nu?!...
- Şi pe maica Mihaela?
- Pentru viaţa pe care a avut-o ea, curată şi devotată, şi pentru curajul ei de a-L mărturisi pe Hristos şi
de a se opune ateismului, sigur că şi pe ea…
- Dar pe profesorul George Manu?
- Cu George Manu am stat pe acelaşi palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În '43 el a refuzat
compromisul propus de sovietici şi astfel şi-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă,
profesorul Manu scria tot felul lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule şi care ne -au ajutat mult la
creşterea spirituală, dar şi la angajarea minţii, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească,
chiar şi cunoştinţele lui ştiinţifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos şi era un om credincios şi foarte demn.
- Dar deţinuţii de la Târgu-Ocna, bolnavi de tuberculoză, care au refuzat streptomicina ce le-o
oferea Securitatea în schimbul furnizării de informaţii, pot fi socotiţi martiri?
- Sigur. Despre ei ştiam mai puţin, de curând am aflat cum au refuzat medicamentele, ceea ce este un
lucru foarte mişcător.
- Pentru că tot vorbim de martiri, a apărut acum un Acatist al Sfinţilor Români din închisori...
- L-am primit, l-am primit.
- Ei, acolo sunt pomeniţi şi martirii legionari de la Miercurea Ciuc şi Vaslui. Voiam să vă întreb,
putem să-i considerăm pe aceştia martiri ai Bisericii, sau sunt martiri ai neamului? Fiindcă e clar că ei au
fost persecutaţi deoarece erau legionari. Dacă erau simpli credincioşi, nu se lua nimeni de ei. În acelaşi
timp, însă, ei au fost nevinovaţi şi au intrat în Mişcarea Legionară cu gândul la Dumnezeu şi cu dorinţa să
facă ceva pe baze creştine pentru ţară. Aşadar, cum ne raportăm noi acum la ei, ca la nişte martiri ai
Bisericii?
- Eu consider că sunt martiri ai neamului, în sensul că având credinţă deplină în Dumnezeu şi
dragoste de neam, s-au sacrificat. Dar nu putem să separăm neamul de Biserică…
- Şi în sensul acesta ar fi martiri ai Bisericii?

18
- Da, sigur că da.
- Deci toţi aceştia care au suferit în închisori şi pe care poporul îi consideră sfinţi, ar trebui
canonizaţi?
- Incontestabil! Numai că Biserica se teme atunci când se vorbeşte despre cei din închisori. A rămas
cu aceeaşi idee, că sunt „duşmanii poporului”, sau ceva de felul ăsta! Cred că ezitarea vine din pricină că au
fost legionari. Dar această discriminare, ca să spun aşa, pe motive politice, nu religioase, este un act pentru
care ierarhia va răspunde în faţa lui Dumnezeu!
- Ce ar trebui totuşi să facă atât credincioşii, cât şi anumiţi preoţi mai curajoşi, ca să zic aşa, pentru
ca aceşti sfinţi din închisori să fie mai cunoscuţi?
- S-a întocmit un dosar, de către foştii deţinuţi politici, pentru canonizarea lui Gafencu, s-au scris
articole, dar toate acestea sunt înăbuşite pentru simplul motiv că a fost legionar. Ca şi cum Moise Arapul, care a
fost tâlhar, cum ştiţi, nu trebuia canonizat! Acum, dacă a fost cineva legionar, este incriminat pentru toată viaţa.
Adică Biserica se dovedeşte superioară lui Iisus Hristos! Fiindcă Iisus Hristos a stat de vorbă cu toţi, nu? Şi a
făcut din pescari apostoli şi din nişte păgâni, mucenici. Totuşi Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită
obedienţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta. De ce? Numai ei ştiu!
- Am putea lua exemplu de la Biserica Rusă? Să ne gândim la Patriarhul Tihon, care a fost
canonizat…
- Da, sigur că da. Rusia a canonizat pe toţi care au murit în închisori, mii de sfinţi a făcut! La noi nu
s-a canonizat nici unul din închisoare! Adică Biserica îşi reneagă propria sa comoară.
- Credeţi că ecumenismul îşi spune şi aici cuvântul?
- Nu cred că ecumenismul îşi spune cuvântul. Pur şi simplu Biserica, de când s-a terminat
comunismul, nu s-a gândit niciodată să facă ceva pentru cei care au murit în închisori. iv
- În ce măsură sfinţii din închisori au fost un sprijin pentru ceilalţi deţinuţi, mai slabi în credinţă?
- Păi, aceşti sfinţi au făcut şi convertiri. Poate nu prin discursul lor, să zic aşa, dar prin atitudinea lor,
prin bunătatea lor, prin iertarea lor, prin posturile pe care le ţineau. Erau unii care o săptămână întreagă nu
mâncau nimic. Vă închipuiţi că în condiţiile de acolo, din închisoare, cu mâncarea aceea, toţi eram
flămânziţi, ori ei erau nişte oameni care trăiau parcă numai cu rugăciunea! Şi totdeauna, deşi erau bolnavi, ca
Gafencu, îi ajutau pe ceilalţi. După eliberare, Wurmbrand, un evreu convertit care a stat la Târgu -Ocna cu
Valeriu, mi-a spus că primea în închisoare nişte medicamente şi nu ştia de unde vin. Mai târziu a aflat că i le
trimitea Gafencu. Aşa că antisemitismul, exagerările acestea pe care le-au făcut comuniştii, nu sunt decât
nişte poveşti.
- Aţi spus că sfinţii din închisori au schimbat vieţile celorlalţi deţinuţi, că au făcut convertiri...
- Da, sigur, au fost convertiri. Cel puţin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!
Costache Oprişan la fel. Nu numai că ne converteau sau întăreau credinţa noastră, dar pur şi simplu făceau
minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să
supravieţuieşti! Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima noastră, stingeau vrăjmă-
şia noastră faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima noastră de la răzbunare, sau chiar ură,
către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inima noastră şi organismul nostru se
schimba şi el, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care ni le făceau. Şi aşa am supravieţuit.

Dumnezeu i-a ales să fie martiri


- Pentru că a venit vorba de canonizarea celor ce au pătimit în închisorile comuniste, ce părere
aveţi despre Moţa şi Marinv? Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului i-a zis odată părintelui Ioan Sabău
că „într-o zi o să-i avem în icoană”. Cum vedeţi jertfa lor? Îi priviţi ca pe nişte sfinţi?
- Sigur. Nu încape discuţie. Au fost sfinţi! Au mers, s-au jertfit, au luptat împotriva duşmanilor
credinţei, zicând: „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Puteam noi să stăm nepăsători?” Şi au
murit.
- Totuşi, poziţia martirului în istoria Bisericii Ortodoxe a fost aceea de acceptare a suferinţei. În
primele secole aşa au făcut toţi mucenicii. Nu s-au dus ei să stârpească prin violenţă un rău, ci au acceptat
să fie supuşi unor violenţe fără să opună nici un fel de violenţă. vi Cum priviţi lucrul acesta?
- În primele secole Biserica nu era organizată ca instituţie şi nu erau state naţionale, ci un singur
imperiu cu oprimaţi şi oprimatori, ceea ce implica o anumită mentalitate şi înţelegere. Dar din momentul în

19
care Biserica s-a instituţionalizat şi a avut o ierarhie şi o structură socială, ea a trebuit să se apere. Şi în
aceste condiţii mentalitatea s-a schimbat.
- A fost justificată această schimbare de mentalitate?
- Da. Pentru perioada de care vorbim, în care Biserica era atacată de comunism în esenţa ei, am
convingerea că înfrângerea fiarei roşii în Spania ar fi oprit Uniunea Sovietică de la o acţiune mondială. Şi
cred că pe Moţa şi Marin, pentru curăţia sufletelor lor, Dumnezeu i-a ales în mod special să fie martiri. Au
murit ca să rămână în curăţia lor desăvârşită de atunci. N-am nici o îndoială în privinţa asta. Ei au fost
luptători biruitori pentru Crucea lui Hristos. Şi Biserica totdeauna a binecuvântat armatele care apărau
credinţa. Preoţii mergeau cu ostaşii, îi spovedeau, îi împărtăşeau înainte de bătălii şi îi încurajau în lupta lor
pentru înfrângerea păgânilor.
- Astăzi însă se întâmplă ca Biserica să dea binecuvântare pentru o luptă care nu mai este în
favoarea creştinismului - mă gândesc la binecuvântarea Bisericii noastre pentru armatele din Irak, sau la
ceea ce s-a întâmplat în Afganistan. Pe de altă parte, pătrunde printre creştinii ortodocşi un curent venit de
la protestanţi, zic eu, care face apel la non-violenţă. Ce ne puteţi spune despre asta?
- Poate curentul acesta vine de la protestanţii de pe aici, din România. Pentru că în America şi
protestanţii şi neoprotestanţii şi-au dat acordul ca Bush să invadeze Irakul şi Afganistanul. Chiar s-au rugat
pentru asta. Şi dacă spui unui protestant că lucrul acesta a fost o greşeală, el susţine că n-a fost, pentru că e
vorba de o luptă împotriva terorismului şi aşa mai departe. Ei, acolo au conştiinţa puterii ţării lor, au
conştiinţa „misiunii extraordinare” a Americii de a „pacifica” lumea sau de a o conduce în mod absolut.
- Mi se pare că este aici o acţiune perfidă. Pe de o parte ni se inoculează, nouă ortodocşilor, ideea
aceasta a păcii - „Nu vă opuneţi, nu folosiţi violenţa!” - şi concomitent cu asta ne dezarmează, să nu mai
avem armată, să nu mai avem nimic. Iar pe de altă parte ei se înarmează şi războaiele se înmulţesc.
- Aşa este. Absolut.

Sufletul nostru a murit


- Revenind la Piteşti, când a început reeducarea?
- În ’49, de Crăciun.
- Aţi ştiut ceva dinainte despre ce se pregătea, aţi avut vreun semn?
- Da, am ştiu ceva dinainte, pentru că la un moment dat au început să scoată din celulă oameni care
nu se mai întorceau. Îi luau şi aduceau alţii. Şi mai era ceva: din celula în care stăteam, puteam vedea pe
fereastră, pe diagonală, camera 4 Spital, unde începuseră reeducările. La început închideau geamurile şi nu se
auzea nimic. Pe urmă, când situaţia lor a devenit înfloritoare şi-şi puteau permite orice, îi torturau pe deţinuţi
cu geamurile deschise. Se auzeau ţipete. Apăreau câte unii la geam şi noi îi întrebam, aşa, prin semne, ce se
întâmplă acolo. Credeam că se uită pe geam pe furiş, dar ei erau de fapt oamenii lor.
- Şi cum aţi aflat până la urmă?
- Aşa, puţin câte puţin. La un moment dat ne-au scos la o comisie care făcea trierea pentru trimiterea
la lucru şi un băiat din celula noastră l-a întâlnit acolo pe prietenul lui cel mai bun, care intrase deja în
reeducare. S-a apropiat să-l întrebe ceva, dar acela s-a uitat la el şi i-a zis: „Banditule, dă-te la o parte! Stai
mai departe de mine!”. Atunci am înţeles că lucrurile stau foarte grav.
- Dar nu intuiaţi exact ce s-a petrecut?
- Încă nu, dar după o bucată de vreme m-a luat Georgescu, gardianul, şi m-a dus într-o celulă unde au
venit doi băieţi cu care stătusem împreună mai demult. Aceştia m-au întrebat tot felul de lucruri mărunte şi
au început să mă bată.
- A fost un şoc momentul acesta?
- Nu, pentru că noi ne aşteptam acolo la orice. Adică ştiam că dacă ajungi pe mâna lor, se poate
întâmpla orice cu tine: să mori, să te schimbi… Deci aceia m-au luat cu nişte lucruri banale: că am ascuns o
iconiţă, că am zis că pot să mă omoare, dar eu icoana n-o dau…
- Lucruri pe care le spuseseţi de faţă cu ei?
- Le spusesem, dar erau nevinovate. Şi m-a scos aşa trei zile la rând. Mă ducea într-o celulă goală şi
aceia mă băteau. Seara mă aduceau acasă, în celula în care stăteam, la ai mei, care mă întrebau ce s -a întâm-
plat acolo, pentru că toţi erau curioşi să ştie ce se petrece, ce au de gând cu noi. Şi le spuneam ce mi-au făcut
şi ei se cruceau, săracii, că nu le venea să creadă. Mai târziu m-am gândit că aceştia doi care m-au bătut nu

20
erau oameni răi, care au făcut asta din plăcere, ci au vrut să mă prevină, să-mi dea un mesaj: că nu este
posibilă scăparea pentru nimeni.
- Bine, dar mesajul acesta vi l-au dat cumva cu ştirea Securităţii, că doar gardianul vă ducea în
celula aceea cu încuviinţarea lui Ţurcanu, probabil.
- Fără îndoială. Totuşi cred că atunci când m-au întrebat lucrurile acelea mărunte, ori au vrut să mă
intimideze, să-mi reducă orice rezistenţă, ori au vrut să mă prevină să nu mă las bătut degeaba. Oricum, eram
umflat în urma bătăii şi în timpul acesta am fost dus în faţa comisiei de triere pentru muncă, unde era şi
Nicolski. Am văzut acolo pe mulţi dintre colegii mei, şi ei bătuţi, care în momentul când erau întrebaţi de
comisie ce s-a întâmplat, spuneau: „M-am lepădat de Mişcarea Legionară, m-am lepădat de ţărănişti, m-am
lepădat de reacţionari, de acum am devenit un om nou”. Nu pricepeam nimic. Când am ajuns şi eu în faţa lui
Nicolski, m-a întrebat de ce sunt umflat. Se aştepta să spun la fel, că m-am rupt de trecut şi aşa mai departe.
I-am spus: „Domnule, nu înţeleg, am fost dus într-o celulă şi bătut de doi deţinuţi. Eu înţeleg să mă bată
gardianul, dar de ce să mă bată deţinuţii?” Nicolski a râs şi a zis: „Încă ai colţi tari, dar o să ţi-i rupem noi!”.
- Şi v-a făcut ceva?
- Atunci nu. M-am întors în celulă şi la scurt timp au scos altul dintre noi, pe Scutaru, şi l-au bătut. El
nu s-a mai întors înapoi. Bineînţeles, acum nu mai aveam alt subiect de discuţie decât ce se petrecea acolo.
Ne aşteptam la lucruri grozave, ni se părea că moartea e printre noi. Şi ne rugam la Dumnezeu să ne scape,
altceva n-aveam ce să facem. Îmi aduc aminte că aveam în celulă un student în anul întâi la Filosofie, la Cluj.
Îl chema Mircea Şoltuz. Băiatul acesta a avut un duh adânc al priceperii. El ne-a spus nouă, celor care eram
cu el în celulă, ceva care ne-a întors pe dos, dar care mai târziu s-a dovedit a fi adevărat. Noi vorbeam între
noi că o să fim bătuţi, că n-o să spunem nimic... Şi el a zis: „Pe mine nu mă sperie bătaia, sau că trebuie să
dau o declaraţie. Am să dau şi declaraţie… Pe mine mă sperie însă ce va fi după asta! Că nu poate toată
acţiunea lor să fie o simplă bătaie. Ei vor cere ceva de la mine. Asta mă sperie pe mine. Ce ne vor cere după
ce am spus tot ce ştim, după ce am dat declaraţie?!”.
- Nu vă gândeaţi atunci că se va ajunge la lucruri grave, la apostazie?
- Nu, deloc! Noi credeam că trebuie să declarăm ce s-a întâmplat în închisoare şi afară, lucruri de
acestea. Dar el a avut o intuiţie mai adâncă decât noi. Şi când ne-a spus prima dată lucrul ăsta, îmi aduc
aminte că am început să-l evităm. Adică eram în continuare prieteni, dar nu mai discutam în faţa lui, fiindcă
eram convinşi în sinea noastră că o să ne toarne. Nici nu ne trecea prin cap că înainte de a se gândi el să
spună ceva despre noi, vom spune noi singuri, că fiecare va trebui să spună despre el!
- Era ceva de neconceput atunci!
- Sigur. Pe urmă ne-au scos din celulele de temniţă grea şi ne-au băgat în două-trei celule mari, câte
patruzeci-cincizeci de inşi în fiecare. Şi ne-au amestecat. Erau tot felul de oameni pe care nu-i cunoşteam.
Erau şi câţiva dintre cei trecuţi prin bătăi, dar ei n-aveau voie să ne spună nimic. Cu unii dintre ei stătusem în
celulă înainte, discutasem...
- Acum se purtau distant, sau care era atitudinea lor?
- Nu spuneau nimic, iar noi ştiam că au trecut prin bătaie. Erau foarte speriaţi şi ne priveau aşa, cu un
fel de milă. Şi noi ziceam că de acuma ei au devenit informatori. Sunt lucruri de neînţeles astăzi. Şi îmi
amintesc că a venit la mine Chirică Balamişcu şi mi-a spus: „Nu vrei să-mi repari galentul?” Şi zic: „Ba da,
ba da!”. S-a aşezat aşa, pe vine, lângă mine, şi tot îmi dădea instrucţiuni, unde să bat cuiul, unde să vină, nu
ştiu ce… Şi-mi zice la un moment dat: „Să ştii că nu este nici o portiţă de scăpare!”. El trecuse prin bătaie. A
şi fost omorât pe urmă. Eu m-am uitat lung la el şi m-am dus la ceilalţi, cu care fusesem în celulă: „Uite ce
mi-a spus Chirică!” Chirică era acolo un fel de şef peste noi, un om foarte respectat, cu vechime în Mişcarea
Legionară. Venea de la Suceava, mi se pare. Şi le-am zis: „Uite acesta ce spune! Ne îndeamnă să ne de-
nunţăm unul pe altul!”
- Şi el ce-a zis?
- El de atunci n-a mai vorbit cu mine. A venit însă Mihai Scutaru, care stătuse cu noi în celulă şi cu
care eram bun prieten. Bineînţeles, l-am primit în pat cu mine - că dormeam doi pe un pat - şi trei nopţi
băiatul ăsta n-a închis un ochi! Trei nopţi! Îl vedeam cum se întoarce de pe o parte pe alta şi tot timpul ofta.
Şi după trei nopţi, mi-a spus ce s-a întâmplat. Mi-a povestit tot ce se putea povesti. Noaptea, pe şoptite, pe
sub pătură. Spunea că acolo n-ai nici o posibilitate să rezişti, că e bine să spui tot ceea ce ştii că ştiu şi alţii.
„Nici să nu te gândeşti că vei putea să rezişti, că vei putea să…”
- El se referea la faza de demascare, sau la ceva mai profund? Îl pusese să se lepede?

21
- Nu. Deocamdată era faza de investigaţie, dar pentru noi asta era partea cea mai grea, pentru că pe
cealaltă nu ne-o puteam imagina. Ei, şi acum trebuia să dai informaţii din celulă, pentru că se făceau discuţii
publice. Îmi amintesc că era un copilaş acolo, Marin Dumitrescu, student la Geografie, un tânăr foarte
subţirel şi slab, care spunea că el moare de gât cu Ţurcanu, dacă vine în celulă...
- Ştia de Ţurcanu?
- Toată lumea ştia de acum. Nu cunoşteam în detaliu ce face, dar ştiam destul. Şi când a venit
Ţurcanu, i-a zis: „Hei, Dumitrescule, te iei de gât cu mine?”… Ăsta a îngheţat: „Nu, nu… eu n-am nimic cu
dumneavoastră”. Şi când i-a dat Ţurcanu un pumn în falcă, i-a fracturat maxilarul. Dumitrescu a căzut pe
podea şi a rămas cu gura strâmbă până când a ieşit din închisoare, pentru că n-a venit nimeni să-i facă nimic.
A rămas cu o groapă în loc de maxilar. Acesta a fost un lucru foarte înspăimântător pentru noi… Pe urmă
Ţurcanu a mai bătut pe câţiva acolo, de faţă cu ceilalţi.
- Cam câţi eraţi?
- Eram vreo patruzeci.
- Şi n-a protestat nimeni? Că nu erau numai reeducaţi!
- Nu erau decât patru-cinci reeducaţi, dar teroarea era instalată şi nu mai puteai face nimic. Acum
ştiam de bătăi, ştiam de toate.
- Şi gardienii, au fost toţi obligaţi la o atitudine dură?
- Oarecum parcă simţeai în ei mila, deşi n-o manifestau. Simţeai mila pentru că se uitau aşa, foarte
ciudat, la noi, nu ca înainte. În plus, începuseră înfometările şi eram toţi foarte slabi, nişte umbre. Pe urmă au
început bătăile, comitetul de demascare... Unii au fost bătuţi foarte crunt, încât nici nu mai erau oameni.
Toate acestea creaseră o stare de groază...
- În perioada asta, duhovniceşte cum eraţi, aveaţi o stare de frică, vă rugaţi, eraţi într-un fel de
deznădejde?
- Era frică şi nici nu ne mai rugam, de-acum… Eu ajunsesem aşa, într-o stare de prostraţie şi a
început să mă bântuie gândul sinuciderii.
- Deci aţi întrerupt cumva legătura cu Dumnezeu, nu vă mai puneaţi nădejdea în El…
- Da. Şi aveam un coleg din Cluj, cu care dormeam în pat şi cu care mă împrietenisem foarte tare.
Primisem de la administraţie săpun, ca să ne scriem demascările şi i-am scris pe săpun: „Hai să ne sinucidem
împreună!”. Dar n-aveam un plan, nu ştiam cum. Şi i-am scris: „Când ieşim afară, ne aruncăm cu capul în
jos, de pe scări şi ne fracturăm gâtul”. Nu era înălţime, erau vreo doi metri. Ei, şi săpunul ăsta l-am pus sub
pernă. Se pare însă că în timp ce eram afară au făcut percheziţie, pentru că pe urmă m -au chemat cei de la
comitet, m-au bătut,vii în sfârşit… Atunci am stat prima dată de vorbă cu Ţurcanu.
- Cum era acest Ţurcanu, puteţi să-i faceţi o descriere?
- N-aş putea să-i fac o descriere fizică, pentru că nu te puteai uita la el… adică noi eram deja speriaţi
şi nu ne puteam uita deloc la el. M-au dus acolo sus, în celula lui, unde te chema să dai declaraţii. Şi mi-a
spus: „Tu eşti băiat de ţăran, ai dus o viaţă grea…”. Ştii, te lua ca şi cum nu te obligau ei. „Tu te dai cu ăştia?
Ce, tu eşti ca ăştia?”… Eu nu ziceam nimic. Atunci mi-a strigat: „Eşti putred! Nu eşti tu burghez, dar eşti mai
putred decât toţi burghezii ăştia! Voi, proştii ăştia care v-aţi lăsat înşelaţi şi aţi ajuns mai răi decât şefii
voştri!”…
- Nu v-a făcut nimic pentru încercarea de sinucidere?
- Nu. El m-a chemat să-mi spună că e o prostie. Dar ştia probabil că atunci când ajungi în
imposibilitate să te aperi, căderea este aproape.
- Şi specula momentul…
- Cred că a speculat momentul, da. Mă rog, după aceea a fost o perioadă mult mai grea şi s-a rupt
firul meu… Şi n-am mai văzut nimic… Pe urmă a fost numai întuneric. O perioadă de întuneric mare!
- Consideraţi perioada aceasta ca pe una de posedare, de demonizare?
- Bineînţeles, toată reeducarea a fost o lucrare satanică! Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo,
dintre noi, care au fost înzestraţi - şi de administraţie, şi de satana - cu puteri demonice şi care au făcut ce li
s-a poruncit. Chiar şi Ţurcanu, cât era el de îngrozitor şi spaima lumii, a fost un instrument. Adică, a fost un
demonizat. Totuşi, eu nu cred că a murit fără pocăinţă. Acuma, sigur că în jurul lui se crease o aură de
îndrăcit şi de criminal, şi asta era o intimidare pentru oricine, chiar şi pentru colaboratorii lui…
- Nu era între ei o relaţie normală, ca între colaboratori?
- Nu! Când se răstea Ţurcanu la cineva, tremurau şi ei. Şi mai era un lucru: mulţi dintre colaboratorii
lui au căzut mai târziu în disgraţie. Mi-aduc aminte de Caziuc, Dumnezeu să-l ierte, că a fost pus la un mo-

22
ment dat şef al comitetului de demascare din camera noastră. Şi el s -a comportat ca un adevărat şef de
comitet. Peste puţină vreme însă, au descoperit că ascunsese o mare parte din activitatea lui legionară din
trecut. Fusese poate în vreo funcţie, ceva şi n-a spus. Şi a venit Ţurcanu, care l-a bătut până l-a lăsat aproape
mort.
- De faţă cu ceilalţi?
- Da, în faţa noastră. Acelaşi lucru a fost şi cu Nuţi Pătrăşcanu. El era un băiat foarte bun, toţi care -l
cunoscuseră afară spuneau asta şi se mirau când auzeau că e în comitetul de demascare. Nuţi a ascuns faptul
că logodnica lui fusese legionară şi a mâncat o bătaie care l-a distrus. Săracul, chiar se scrântise puţin…
- Era o intimidare?
- Sigur. Ziceau că aşa o să păţim toţi: „Noi ştim, descoperim tot până la urmă, nu există să ascundeţi
ceva de noi! Nu vă ascundeţi nici iubitele, nici părinţii, nici bunicii, nimic, nimic! Aici facem un om nou,
care rupe toată legătura cu trecutul! Să fii un om nou…!”
- În perioada asta neagră a sfinţiei voastre, au reuşit să vă schimbe ideile încât chiar să credeţi că e
bine ce face Ţurcanu?
- A fost o spălare de creier, dar nu, nu ajungeam să cred. Însă câteodată mai aveai, aşa, impresia că
totul e o minciună şi că ce fac ei este adevăr… Oricum, tortura era aşa de mare încât la un moment dat
simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre
părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de
teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi
astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Şi asta a fost căderea noastră.
De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare
bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât să trecem prin ceea ce treceam atunci.
- Şi-n tot timpul ăsta nu puteaţi spune nici o rugăciune?
- Nu, nu puteam.
- Cât a durat această depărtare de Dumnezeu?
- Vreo doi ani.
- Şi ce simţeaţi atunci?
- Tot sufletul meu se răzvrătea împotriva acestei situaţii. Dar peste toate încercările de a te acomoda,
de a scăpa de nebunie, era teroarea. Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai! Şi câtă vreme e teroare, nu poţi fi
în linişte, orice ai face, chiar dacă ai lucra în sensul teroarei.

Ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu


- Care a fost de fapt ţinta acestui regim de teroare de la Piteşti?
- Ţinta a fost sufletul nostru. Începând cu Revoluţia franceză, oprimanţii au lucrat asupra victimelor
nu numai prin detenţiune şi crimă, ci şi prin reeducare. Revoluţia franceză s -a făcut prin reeducare. Am citit
că prinţul moştenitor al familiei regale, un copil inteligent, de vreo zece ani, a fost dat, după detronarea
tatălui şi a mamei sale, să fie reeducat de un cizmar beţiv. Acela îl striga: „Capet, vino încoace!”. „Iată -mă!”,
răspundea copilul. Cizmarul îi dădea un picior în spate şi îi spunea: „Pleacă de aici!”, şi tot felul de insulte.
Pe urmă i-a dat să bea. Iar el avea numai zece ani. Şi l-a făcut beţiv. Toată reeducarea aceasta a lui era pentru
ca la procesul mamei sale să fie acuzator. Şi într-adevăr, şi-a acuzat mama la proces, iar regina a fost
decapitată. Cam aşa s-a lucrat şi la Piteşti. Au încercat să distrugă în noi ceea ce educaţia părin tească,
educaţia socială şi Biserica puseseră. Şi pentru asta au încercat să ne izoleze, să fim singuri. Mi-aduc aminte
nişte versuri din închisoare ale lui Constantin Oprişan: „Să vezi că nevăzute adâncuri desfac,/Pe demoni cum
stau singuri şi îngerii perechi”. Într-adevăr, iconografia Evului Mediu îi prezintă pe demoni izolaţi, câte unul,
în vreme ce serafimii, heruvimii, dacă nu-s mai mulţi, sunt măcar doi. Aşa au vrut să facă din noi: fiinţe
izolate, fără relaţie cu aproapele, ca o insulă singuratică într-un ocean de nenorocire.
- Lucrul acesta l-aţi înţeles însă abia mai târziu, nu?
- Da. Când am intrat prima dată în închisoare, aveam douăzeci şi doi de ani. Plini de entuziasm, toţi
credeam că biruim, spargem zidurile, rupem gratiile... că nimic nu ne poate ţine pe noi acolo, că sacrificiul
nostru va fi de scurtă durată şi vom ieşi de acolo biruitori, plini de glorie! N-a fost aşa. Treptat-treptat s-a
stins în noi entuziasmul şi trebuia să ne îndreptăm spre ceva. Singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau
te aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi ajungeai bolnav sufleteşte,

23
nebun până la urmă, sau mureai. Nădejdea în oameni se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai
rămânea decât nădejdea în Dumnezeu.
- Totuşi, mulţi au pierdut-o şi pe aceasta…
- Eu cred că fiecare am făcut un compromis, vorbesc aşa, în general... Eu ştiu că am făcut un
compromis, eu ştiu că am căzut. Dar în acelaşi timp mai ştiu şi că Dumnezeu m-a ridicat. Vedeţi, tehnica a
măsurat rezistenţa lemnului, a fierului, a firului de păr şi a firului de aţă. Dar rezistenţa sufletului omenesc
cine o poate măsura…?! Pentru că au fost oameni care au căzut în faţa torturii şi alţii care n-au căzut. Iar
dintre cei care n-au căzut în faţa torturii, mulţi au căzut în faţa ispitelor, după ce s-au eliberat. Nu se poate
măsura. Sufletul omenesc scapă oricărui fel de măsurătoare, el nu este o entitate măsurabilă. Securitatea,
când a încercat să ne distrugă, a ştiut că la un moment dat sufletul nostru va ceda. De fapt nu sufletul, ci
voinţa noastră bună va ceda. Ei au crezut că sufletul se distruge prin trup, fiindcă erau materialişti. Au crezut
că dacă trupul este chinuit până dincolo de limitele rezistenţei umane, sufletul este desfiinţat şi pot face cu el
ce vor, aşa cum a făcut Simon cizmarul cu prinţul moştenitor al Franţei. Dar nu este aşa. Dacă un material se
rupe, dacă un lemn se rupe, este greu să-l mai refaci. Însă sufletul, dacă „se rupe”, să ştiţi că se reface.
Sufletul înmugureşte. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură pe care ai frânt-o, aşa înmugureşte
sufletul. Treptat-treptat ne-am refăcut. Şi fără îndoială, spun eu, că am fost mai buni după ce ne-am refăcut.
- Acum, privind în urmă, de ce credeţi totuşi că a îngăduit Dumnezeu această cădere?
- Cred că a îngăduit Dumnezeu căderea pentru că noi ne socoteam tari pe noi înşine, ne socoteam
foarte tari. Aveam o educaţie a suferinţei mai mult decât alţii. Noi eram pregătiţi pentru suferinţă, spusesem
cuvinte mari în privinţa asta. Şi Dumnezeu a îngăduit căderea ca să ne arate cât suntem de slabi şi să ieşim mai
buni. Şi eu cred că am ieşit mai buni.
- Ar fi prea îndrăzneţ să ne gândim că Dumnezeu a îngăduit suferinţa de la Piteşti şi din închisori în
general, pentru că acolo a fost un material uman foarte bun, oameni care puteau să ducă ispitele pentru ei şi
pentru alţii?
- Păi, noi n-am prea dus ispitele, să ştiţi. Adică ispitele le-am dus, dar n-am dus suferinţa aceea…
doar unii au dus-o. Însă eu zic că e ca în Scriptură, când Dumnezeu a vrut să se spulbere Sodoma şi Gomora
şi Avraam s-a tocmit cu îngerii... Dacă erau zece oameni buni, cetatea era salvată. Sigur, erau mai mult de
zece oameni buni în Piteşti, însă eu cred că asta a fost o ispăşire pentru întregul neam. Buni sau răi, cum am
fost, noi am fost jertfele. Noi am fost ţapul pe care evreii îşi puneau mâna şi îl alungau în pustie, ca să ducă
păcatele lor. S-a pus pe noi mâna ţării acesteia, ca să plătim pentru tot poporul.
- Cum caracterizaţi acum, după mai bine de o jumătate de veac, experimentul Piteşti?
- Aşa socotesc, că toată acţiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine
şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima
noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătălie geografic. Ci câmpul acesta din
inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred
că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar
până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci
ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi
pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.
- Consideraţi deci că experienţa asta v-a ajutat?
- Incontestabil.
- Care ar fi rezultatul ei final?
- M-a îmbogăţit duhovniceşte.

Procesul reeducării - pocăinţă şi har


- Care au fost etapele revenirii, cum aţi reluat legătura cu Dumnezeu?
- La mine întoarcerea n-a fost dintr-o dată. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decât a altora,
pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă
puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre
mine „îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger
căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai
greu.

24
- Aţi rămas la Piteşti până la sfârşitul reeducării?
- Da, şi apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an şi ceva.
- Atunci aţi reînceput, ca să zic aşa, relaţia cu Dumnezeu?
- Nu. Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ’56. Până atunci atunci a
fost aşa, o scăldare. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus:
„Nu!”. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa,
am fost pe poziţia mea.
- Şi înainte de proces, când încercau să vă pregătească, să vă convingă să-l acuzaţi pe Oprişan de
reeducare, aţi fost tot pe poziţie de respingere?
- De la început, din prima clipă am fost împotrivă! Am fost pe poziţie, nu m-au scos din decizia asta
a mea.
- Ei însă v-au băgat în proces sperând că veţi declara ce vor ei, nu?
- Nu, nici n-au sperat!
- Bine, dar aranjaseră toată povestea cu înscenarea, tot teatrul pe care voiau să-l filmeze ca să
arate şi în Occident: „Uite ce au făcut legionarii!”…
- De la mine ştiau la ce să se aştepte. Pentru că eu tot timpul am fost împotrivă. Ajunsesem chiar că
mă punea anchetatorul să fac semnătura după fiecare frază. Şi ziceam: „Eu semnez după fiecare frază, dar să
nu puneţi acolo minciuni!” Şi când punea altceva decât spuneam eu, scriam: „nu semnez!”.
- Scriaţi „nu semnez”?!
- Da, scriam. Pentru că în clipa când am zis o dată „nu”, mi-am dat seama că dacă zic altădată „da”,
sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine.
- Atunci a fost deci momentul de har, când v-aţi hotărât să spuneţi nu?
- Da, absolut. Şi am ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că
eram deja slăbit.
- Şi din momentul acela aţi început să vă rugaţi? Atunci aţi reluat legătura cu Dumnezeu?
- Nu, începusem mai înainte încă, dar nu era o legătură stabilă, era laxă. Cădeam, iar mă ridicam...
Acum însă se vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin.
- Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, să spuneţi „nu” şi prin aceasta, menţinându-vă
poziţia, să vă salvaţi. Asta v-a ales Dumnezeu ca şi cale de ridicare…
- Da. Dacă eu semnam o singură acuzaţie, mă duceam la fund de tot. Şi am înţeles lucrul acesta şi
m-am agăţat de el.
- Unde aţi stat cât a durat ancheta pentru proces?
- La Securitate la Bucureşti.
- Eraţi izolat de ceilalţi?
- Da. Nici nu ştiam cine mai era în proces cu mine, pentru că ei te întrebau despre toţi, şi te întrebau
în aşa fel, încât ai fi zis că sunt implicaţi zeci de oameni. Dar de fapt eram numai câţiva. Pe Vică Negulescu
nu l-am întâlnit. Pe Costache Oprişan îl văzusem numai la primul meu proces din ’48, cu Frăţiile de Cruce.
- În perioada asta de pregătire a procesului, anchetele erau dure?
- Erau foarte dure, dar nu cu bătaie. Ţineau uneori câte douăzeci şi patru de ore. Şi mi-am
încrâncenat sufletul să rezist. Şi am rezistat.
- Această întărire o socoteaţi ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?
- Era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că îţi închipui că eu eram slab, eram
descurajat. Eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!
- Aveaţi şi momente de îndoială, de încercare?
- Nici un moment nu mi-am îngăduit lucrul acesta! Dacă îmi îngăduiam, dacă intram iarăşi în
contradicţie cu mine, mă pierdeam.
- Şi ca să vă menţineţi pe poziţia asta trebuia vă rugaţi, nu?
- Da, sigur.
- Aveaţi o rânduială, spuneaţi rugăciunea lui Iisus, sau pur şi simplu ce vă venea prin minte?
- Mă rugam cu rugăciunile pe care le ştiam. Le repetam, adormeam, iar le repetam. Nici măcar nu
spuneam aşa, la modul personal: „Doamne Dumnezeule, am greşit, scapă-mă, ajută-mă!”, nu mă rugam cu
cuvintele mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la „Înger, îngeraşul meu” până la Crez.

25
Pe acestea le repetam totdeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şapte-opt luni, cât a ţinut
ancheta.
- A fost, ca să zic aşa, perioada de pocăinţă şi har de după cădere…
- Da. Apoi a urmat procesul, unde am rămas pe aceeaşi linie. Când l-au adus ca martor pe Voinea -
Voinea a făcut nişte lucruri grozave, săracul de el! - am spus: „Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor
care e situaţia lui acum! Întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării
sentinţei. De la ei ce se poate obţine!?” Şi preşedintele zice: „Stai jos!”.
- Credeţi că judecătorii ştiau ce a fost la Piteşti?
- Eu cred că ştiau, şi nu mă aşteptam la dreptate din partea lor.
- Până la urmă, de ce avea nevoie Securitatea de această mascaradă?
- Asta nu ştiu exact. Am discutat după aceea şi cu Costache Oprişan. El credea că Securitatea
încerca să facă un şir de procese ca să nu ieşim din închisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.
- În ce sens i-a dat peste cap?
- Adică refuzând noi să acceptăm înscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Şi din momentul ăsta, ei au
ştiut că ne-a revenit curajul şi că s-a creat o rezistenţă a acestor martori din închisoare care au spus: „Nu,
domnule, nu este adevărat. Reeducarea a fost făcută de Securitate!”. Asta a fost concluzia noastră, dar poate
că au fost alte lucruri…
- Oricum, sfinţia voastră aţi ieşit din proces cumva refăcut sufleteşte, întărit şi ispăşit prin acest
efort de a vă menţine pe poziţia negării, nu?
- Asta a fost toată puterea mea.
- După proces aţi fost condamnaţi şi trimişi direct la Jilava?
- Am mai stat în arestul Securităţii până când au pregătit grota aceea de acolo, Casimca, unde am
ajuns prin iulie ’58.

Mâna lui Dumnezeu


- Ce era, de fapt, Casimca?
- Casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra
căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de
perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, la uşă. Asta era
Casimca. Acolo am fost băgaţi şaisprezece oameni. În decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A
fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială!
- Cum aţi rezistat?
- Acolo unde a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel
încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi
scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de
plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi
nebuni au murit toţi! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprişan, care a fost un om
deosebit, un adevărat sfânt!
- Era şi una din cele mai cunoscute figuri legionare la acea vreme, nu?
- Da, era şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea,
făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fiziceşte. Probabil că şi sufleteşte, dar în orice caz, se
refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca
sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de
convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i
s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste. Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în
timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele şi trupurile noastre, veneau din
când în când, de la Securitate sau de la partid, nu ştiu de unde, oameni îmbrăcaţi civil, cu nişte figuri reci,
care deschideau uşa şi se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! Nu spuneau nici
un cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul şi pe urmă plecau. Lăsau în urmă
un fel de groază şi simţeam ceva demonic în ei. Şi când noi, tulburaţi, începeam să vorbim despre asta,
Costache Oprişan ne spunea: „Şi păcătoşii se mântuiesc, şi criminalii se mântuiesc! Lăsaţi -i în pace!”. Şi
atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre - fiindcă tot am vorbit mai înainte de convertiri…

26
- Cum rezista el, aşa bolnav, în Casimcă?
- Practic el fusese adus aici ca să moară. Condiţiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereţi,
umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. În fiecare dimineaţă îşi
făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tuşească mult. Se ducea să scuipe flegmă,
puroi, poate chiar bucăţi de plămân, şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră
era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi cum stăteam chiar lângă el,
prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs.
Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: „Iartă-mă!”. M-am simţit foarte
vinovat şi pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l -am spălat, eu
l-am hrănit tot timpul, până a murit...
- E o minune că a supravieţuit atât în condiţiile acelea!
- Noi făceam totul ca să-i salvăm, sau măcar să-i prelungim viaţa. De pildă, cum nu aveam
medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucăţele de pâine sub
pat, în umezeală şi până dimineaţa mucegaiul creştea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam
în apă, îl puneam într-un tifon şi i-l ţineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Şi sunt con-
vins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viaţa cu câteva luni.viii Dar noi am fi vrut să
rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agăţat toţi. Era la
pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Şi sunt convins că prezenţa lui acolo a
fost rânduită de Dumnezeu pentru noi. Nimeni din cei trecuţi prin experienţa demonică de la Piteşti nu a fost
abandonat de Dumnezeu. Nici atunci, în suferinţă, probabil că nu ne abandonase, dar noi nu mai simţeam.
Noi eram cei care rupsesem legătura, din cauza teroarei. Dar după ce am ieşit din bătăile acelea şi din
căderile noastre, Dumnezeu a pus lângă fiecare pe cineva să-l susţină. Au fost unii care au polarizat câte
zece oameni, alţii care au strâns doi sau trei în jurul lor. De fapt, ei nu făceau nimic, ci noi eram cei care -i
căutam, însetaţi să auzim nişte lucruri, să ştim că există o altă certitudine decât aceea a crimei, a păcatului, a
disperării în care trăiam. Aveam nevoie de aşa ceva. Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au
salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprişan.
- Aţi mai avut îndoieli în credinţă acolo, la Jilava?
- Eram aşa de structurat, încât nu admiteam îndoiala în mine. N-o admiteam nu pentru că aş fi fost
întărit, ci ca să nu mă prăbuşesc! Asta era protecţia mea.
- Cum vedeaţi prăbuşirea aceasta, ca pe o pierdere totală şi ajungere la starea de nebunie, sau
numai ca pe o ratare?
- Pierdere definitivă şi apoi nebunie…
- Deci trăiaţi la modul foarte acut drama asta că sunteţi pe muchie de cuţit, chiar şi din perspectiva
veşniciei?
- Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societăţii, din toate... Inclusiv mântuirea, ştiam că
depinde numai de hotărârea mea de a mă menţine pe poziţia asta. Nu aveam încredere în mine că sunt tare şi
că-mi pot permite jocuri politice, de pildă să spun o minciună ca să scap, sau altele.
- În urma acestei hotărâri venise şi liniştea, vă liniştiseţi?
- Sigur, acum aveam o linie de la care nu mă mai abăteam şi nu mai eram tulburat. Singura mea
nelinişte era să nu clachez cu ceva.
- Această stare de linişte aţi trăit-o şi ca o bucurie a credinţei? Fiindcă era totuşi un salt uriaş…
- După infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o
linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! Mâncam bătaie, dar
nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!
- Mi-a spus domnul Marcel cum v-au bătut fiindcă aţi cântat colinde...
- Ei… Bătaia acolo era oficială, nu te bătea nimeni după placul lui. Îţi dădeau douăzeci şi cinci de
lovituri şi pe urmă veneai acasă. Iar acasă te aştepta Costache, te aştepta Marcel, te aştepta Iosif… Acasă era
bucurie când veneai! Fiecare nu ştia ce să-ţi mai facă. Şi toate treceau. Noi am rezistat fiindcă am fost uniţi.
Unde n-a fost înţelegere şi sprijin reciproc, au murit. În celula de lângă noi, de pildă, era Nuţi Pătrăşcanu.
- Cel din comitetul de reeducare de la Piteşti?
- Da. El era scos regulat de la Casimcă şi dus la Securitate să dea informaţii despre noi. Acolo
spunea că suntem bandiţi, că ne ajutăm unii pe alţii, că păstrăm pâinea pentru cei mai slabi, lucruri din
astea… Pe urmă, când venea în celulă, începea să plângă şi spunea: „Am fost întrebat şi am spus asta şi asta
despre voi”. Era sincer când zicea lucrul acesta, să ştii... Cred că nesinceritatea lui era dincolo, dar când îl

27
chemau iar la Securitate, făcea la fel. Era cu voinţa zdrobită, săracul, după ce trecuse prin Piteşti. Până la
urmă a murit. La fel, Dan Dumitrescu. Acesta era de-a dreptul nebun. Bătea în uşă să spună gardianului că
Vică Negulescu a închis ochii în timpul zilei ca să doarmă, ceea ce era neregulamentar. A murit şi el acolo.
Toţi din celula aceea au murit.
- Din celula sfinţiei voastre n-a trădat nimeni?
- Nu, şi asta datorită lui Costache. Dacă nu era el, poate ne pierdeam, nu ştiu ce se întâmpla cu noi.
Ori poate că Dumnezeu nu ne lăsa. Dar oricum, el a fost îngerul nostru.
- Aş mai vrea să vă întreb ceva. Mulţi deţinuţi cu care am stat de vorbă mi-au spus că în închisoare
Dumnezeu i-a avertizat în diferite moduri despre anumite lucruri care urmau să se întâmple. Aţi avut
asemenea avertismente?
- Nu, nu…
- Sau poate în alt mod…
- Nu. În a doua detenţie am avut aşa, nişte semne, când eram deja preot. Însă aici, la Casimcă, am
simţit din plin prezenţa lui Dumnezeu. Am avut şi un vis, pe care nu l-am înţeles decât mai târziu. Într-o zi
m-am certat cu ofiţerul de serviciu pentru Costache Oprişan, că regimul încalcă propria Constituţie în
privinţa lui. Şi atunci ofiţerul m-a pedepsit cu şapte zile de izolare. Cu o săptămână înainte de asta, avusesem
un vis: era o pâine mare şi o mână cu un cuţit a tăiat miezul pâinii, aşa, în cerc, ca să separe miezul de coajă.
Iar o voce a spus: „Aşa despart pe tată de fiu!”. Apoi a fost cearta cu ofiţerul şi m -au dus la izolare, sus.
Acolo era exact ca la Aiud, la neagra, adică murdărie, frig… doar că mai pătrundea puţină lumină prin
crăpături, pe la turelă. Am stat acolo şapte zile. În a treia zi, aveam aşa, o stare de somnolenţă şi am auzit
vocea tatei care m-a strigat de trei ori: „Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!”. Pe urmă m-am trezit, fiindcă au
băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache…
- Fratele lui Constantin Oprişan?
- Da, fusese şi el arestat. I-am transmis că stau în celulă cu Costache şi că nu cred că va mai scăpa
cu viaţă. După o lună de zile, Costache a şi primit o hârtie de la Securitate, prin care soţia lui solicita veri-
gheta şi alte lucruri personale. Voia astfel să ştie dacă a murit sau mai trăieşte… Dar să mă întorc la vis.
Când m-am eliberat, m-am dus acasă şi am aflat că tata că a murit. Şi am întrebat-o pe mama când a murit.
După datele mele din memorie şi din ce mi-a spus ea, am înţeles că tata a murit chiar în perioada când am
avut eu visul cu pâinea. Ziua exactă a morţii a fost aceea în care eram la izolare şi am auzit vocea tatei
strigându-mă. Şi mi-a povestit mama că toţi erau atunci lângă patul lui şi plângeau, mă rog… Şi tata numai
pe mine mă striga: „Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!” Exact cum am visat eu, cum am auzit atunci. Eram
singurul care nu era lângă el…
- Spuneţi-ne ceva şi despre moartea lui Constantin Oprişan!
- Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că
zice: „Ghiţă, Ghiţă, moare Costache!”. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui şi
am văzut că moare. Avea un cap aşa de mic şi o faţă aşa de slabă şi osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua
morţii. M-am speriat şi am început să strig: „Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Şi el s-a trezit. Şi-a
revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă şi a început să
geamă şi să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut?
Marcel şi Iosif, care erau mai optimişti, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în
lumea aceasta de suferinţă şi de păcat şi s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat
de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele şi s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul şi ne-a pus să-l
scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă şi l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea
acolo şi plângea cel mai mult.
- Vă mai amintiţi exact ce dată era?
- Nu mai ştiu, dar Marcel ştie, el a notat.
- L-am întrebat şi pe dânsul şi nu mai ştie. Zice că prin iunie, era început de vară...
- Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetaţie teribilă! Când am ieşit afară
şi am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: „Cui îi pasă
de noi? Costache a murit, mâine murim şi noi. Nici cerului nu-i pasă de noi, nici oamenilor, nici
gardienilor…! Florile sunt tot aşa de frumoase, cerul tot aşa de senin!”. Era spre apus şi l-am văzut pe
Costache aşa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morţii, fierea i s-a revărsat în
sânge. Era galben ca o floare de şofran. Dar Iosif a avut un gest: s -a aplecat, a rupt o floare şi a pus-o pe
pieptul lui Costache. Costache era cu faţa în sus, şi i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: „Ce, bă! Vă învăţ

28
eu minte pe voi!”. Însă Iosif i-a răspuns: „Domnule plutonier, pe noi ne puteţi învăţa minte, dar Costache a
scăpat!”. Ne-am mai uitat o dată înapoi. Soarele apunea şi era o lumină ca de aur. Şi am văzut trupul de aur
al lui Costache. Era un trup în întregime aurit şi o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am
păstrat-o.
- Cum a fost după moartea lui?
- În momentul când Costache Oprişan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi şi câteva luni am fost
dezorientaţi. Eram eu, Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Am simţit că suntem precum copiii mici părăsiţi de tată.
Dar ne dăduse destul Costache Oprişan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Şi am
supravieţuit datorită faptului că am fost uniţi, că dincolo de micile neînţelegeri, n-am avut conflicte majore.ix
De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprişan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat nici un semn, dar
ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi şi vom scăpa cu toţii. A
spus că vom scăpa cu toţii, noi, cei trei. Şi aşa s-a întâmplat!
- Simţiţi şi astăzi rugăciunile lui pentru sfinţia voastră?
- Sigur, şi în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.
- A mai fost vreun eveniment însemnat până v-au scos din Casimcă?
- A mai fost un moment aşa, mai tensionat. M-au scos într-o zi să depun mărturie în procesul unui
fost coleg de la Facultatea de Medicină. Acesta fusese în grupul nostru, dar probabil că scăpase şi acum
voiau să-l condamne. Şi m-au chemat ca martor. Atunci am spus: „Marcele, ce fac acolo? Spun de situaţia
noastră de aici?”. Zice: „Spune. Nu ştiu dacă o să aibă rezultat pentru noi, dar spune, ca să se ştie!”. Însă
când a venit gardianul să mă cheme, Marcel m-a prins de mână, aşa, pe la spate, şi mi-a spus: „Dacă nu te
simţi în stare, nu spune nimic! Fă numai declaraţia şi lasă lucrurile să meargă, să rămânem noi în sufe rinţa
noastră…”. Asta m-a încurajat şi am hotărât să spun. Când am ajuns acolo, am făcut declaraţia corectă - nici
nu făceau presiuni asupra mea să spun minciuni, eram la Casimcă şi nu-i mai interesa situaţia - iar la sfârşit
am adăugat: „Domnule judecător, vă rog să-mi daţi voie să vă spun ceva. Suntem un grup de oameni ţinuţi
în condiţii sălbatice. Este o crimă ce se întâmplă cu noi, este un genocid!”. Şi mi-a strigat: „Ieşi afară!”. Eu
i-am zis: „Nu ies afară, că şi pe oamenii ăştia o să-i trimiteţi tot acolo. Îi daţi pe mâna Securităţii şi o să
treacă prin ce trecem noi. Iar eu vreau ca ei să nu treacă prin aceeaşi situaţie!”. Şi m -a scos afară. Cel puţin
am spus… De-acum mă gândeam ce-o să se întâmple cu mine...
- Era public în sală?
- Erau câţiva, o familie probabil, că se vedea că nu erau oameni de proces. Toată lumea era
îngheţată! Am văzut că era o linişte, aşa… Eram şi foarte slab şi…
- O apariţie fantomatică.
- Absolut fantomatică. Cu zeghea aia pe mine, murdară şi largă de tot, cu nişte bocanci pe care
abia-i târam, că erau grei şi nu aveau şireturi… Cred că a fost o apariţie tulburătoare pentru ei. Şi m-au scos
afară. Acum începuse în mine procesul de spaimă, că ce-o să-mi facă la Jilava. Când am ajuns, însoţitorii
m-au predat gardienilor, dar nu mi-au făcut nimic, mi-au dat doar câţiva bocanci în spate. Aşa m-au primit.
Pe urmă i-am spus lui Marcel ce-am făcut şi acum tremuram toţi de frică pentru ce-o să se întâmple. Însă nu
m-au întrebat nimic, nici ofiţerul politic, nici gardienii. Nimeni nu a întrebat nimic.
- Cât aţi stat în total în Casimcă?
- Trei ani.
- Şi cum vă explicaţi faptul că v-au dat totuşi drumul?
- Eu cred că ei au încercat un experiment biologic şi psihologic asupra noastră, să vadă limita de
rezistenţă. Când au murit patru oameni într-o celulă, când a murit Nuţi Pătrăşcanu, când a murit şi Caziuc,
au văzut că dă rezultate.
- Şi nu au mai ajuns până la capăt?
- Nu, nu mai era nevoie să ne omoare pe toţi. Şi de atunci am ştiut că e mâna lui Dumnezeu.

Aiud - religie şi cultură


- După Casimcă, unde aţi fost?
- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în ’63.
- Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

29
- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică.
Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi… În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia;
câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două
săptămâni, mi se pare, îmi spune: „Să-ţi pregăteşti autoanaliza!”.
- Autoanaliza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?
- Da, sigur. Îi zic: „Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti,
şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la
Piteşti! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la
Zarcă, unde erau trimişi toţi „refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.
- Şi cu cei care acceptau autoanaliza, ce se întâmpla?
- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de
reeducare. Nu mai era reeducare prin violenţă, ca la Piteşti, ci una perfidă…
- Adică?
- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi
n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: „Vă dăm li-
bertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au
cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei
care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei
care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.
- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?
- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit aici de orice apăsare…
- Apăsare în ce sens?
- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit
presat. Pentru că m-au scos din celular exact când au început autoanalizele şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă
am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea… Profesorul Manu, care era la vreo
trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmi tea şi nouă.
Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.
- Ce fel de articole erau?
- Tot felul de articole filosofice.
- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine?
- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, părintele Stăniloae a ţinut odată o conferinţă despre
icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi
cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii
teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa de succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană
este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi
ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s -ar întâmpla cu icoana -
dacă arde, de pildă - chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva
extraordinar… Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmat că
mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în
existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în
materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti,
fiindcă sunt îndrăciţi. Şi ceilalţi sunt îndrăciţi, desigur!
- Pe Radu Gyr l-aţi cunoscut?
- Nu, nu l-am cunoscut.
- Spuneţi-ne despre poeziile din închisori, cum le-aţi perceput? În general se vorbeşte despre ele ca
de un lucru de la Dumnezeu...
- Absolut. Prezenţa unor poeţi în închisoare a fost pentru noi o salvare. Chiar dacă unii nu gustau
sensul mistic al poeziilor, însă prin frumuseţea lor, prin estetismul lor, au fost salvatoare pentru noi, ca de
altfel orice preocupare intelectuală.
- Aşadar, Dumnezeu a trimis poeţii acolo... Mă gândeam chiar la vorba aceea, că românul s-a
născut poet. Citeam în culegerea de poezii a lui Zahu Pană că poezia a fost un specific al Gulagului
românesc. Nu ştiu dacă la ruşi sau prin lagărele naziste a existat o astfel de creaţie!
- Nici eu nu ştiu să fi existat ceva de genul acesta. E un dar de la Dumnezeu. Şi important este că
acest dar pe care Dumnezeu l-a dat românilor a fost folosit de noi în sens spiritual. Toţi învăţam poezii. Era

30
calea noastră de mângâiere când eram singuri. Spuneam poeziile acestea, le repetam, căutam sensul lor şi
asta ne consola de foarte multe dureri ale singurătăţii.
- Vorbind cu părintele Iustin Pârvu, mi-a spus un lucru la care eu nu m-am gândit. Ştiţi, noi în
general facem distincţia netă între profan şi sacru, între cultură şi religie. Iar părintele Iustin mi -a spus că
acolo era ca într-o mănăstire, ca într-un laborator în centrul căruia este Hristos. Fiecare vine cu partea
lui, unul e prescurar, unul este stupar... Aşa şi în închisoare, fiecare venea cu contribuţia lui, unul vorbea
despre stupărit, unul spunea ceva de istorie, dar toate aveau un sens spiritual. Era o formă de rezistenţă.
- Da. Aceste activităţi ocupau un timp foarte important în viaţa noastră de celulă. Dacă am face un
raport, această preocupare spirituală ocupa mai mult timp decât rugăciunea, pentru că unii erau credincioşi,
unii nu erau. Dar în ceea ce priveşte estetica aceasta, toţi eram amatori de ea. Şi căutam înţelepciunile
ţărăneşti, căutam anumite întâmplări din viaţa ţărănească, pentru că ţăranii aveau lucruri foarte interesante
de spus. De exemplu, eram în celulă cu macedonenii şi ei în fiecare dimineaţă, după ce făceau cele
obişnuite, începeau să scoată oile! Şi până seara povesteau între ei, o zi întreagă, cum au scos oile, cum s -au
dus, pe urmă cum le aduceau înapoi, cum le mulgeau, încât aveai în fiecare zi un fel de ritual. Şi povestind
asta în fiecare zi, aveai impresia că sunt la stână, au plecat cu oile şi seara s -au întors! Niciodată nu se
săturau, săracii de ei!
- Şi spuneau aceleaşi lucruri de fiecare dată?
- Da, dar întotdeauna apăreau detalii noi: ce s-a întâmplat cu cutare, când l-a arestat pe cutare, când
a venit Securitatea la stână...!
- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi
unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?
- Sigur că da.
- Cum era viaţa duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre
generaţia care a supravieţuit temniţelor, că: „Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare,
fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc”. Sunteţi de acord?
- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am mai împrăştiat. Uite, ca să spun despre asta, la Aiud am
stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte
bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele. Îi găsiseră nişte pete pe intestin, dar nici
un medic n-a putut să-i spună de unde proveneau, nici dacă exista vreo posibilitate de vindecare. Ei, pă-
rintele Beju a fost pentru mine un om de mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia-Sprie şi
participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.
- În ce perioadă l-aţi cunoscut la Aiud?
- Era prin 1961. Se desfiinţase mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un
reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea,
fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule
nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat, cu un curaj extraordinar şi a început să facă slujbe, să
propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus
această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia, sau Vecernia, sau Utrenia, mai
avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă…
- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?
- În general făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam, ca să
pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele,
care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă „Doamne
miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte
mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne -a
adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.
- Vă şi spovedeaţi, nu?
- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă
între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a
intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că era o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un
dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare - cred
că a stat şapte zile, nu-mi mai amintesc exact - s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în
pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.
- Cât aţi stat cu părintele Beju?

31
- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am
auzit că ar fi murit…
- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?
- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme
şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre „copiii voştri, care vă aşteaptă cu ochii
plini de lacrimi să vă eliberaţi!”…

Eliberarea
- Ce sentiment aţi avut în momentul în care v-aţi eliberat? Vă aşteptaţi să ieşiţi din închisoare?
- Nu, nu mă aşteptam în nici un caz să ies. Puţin înainte de asta, comandantul închisorii, Crăciun,
mă chemase la el să stăm de vorbă. Şi m-a întrebat ce am de gând să fac. Eu i-am zis: „Spuneţi-mi ce veţi
face dumneavoastră!”. Zice: „Nu… că noi nu...” şi nu ştiu ce...
- Deci vă ţineaţi pe o atitudine cumva aşa, mai băţoasă?
- Da, oarecum. Şi avea pe biroul lui o rachetă din asta cosmică, a lui Gagarin. Zice: „Uite ce a adus
ştiinţa de astăzi, şi clasa muncitoare, şi poporul sovietic! Au ajuns pe Lună!”. Zic: „Am auzit şi eu de asta,
dar pe mine nu mă interesează. Eu am altă linie. Eu mi-am recâştigat credinţa în Dumnezeu şi vreau să-mi
urmez datoria creştină!”. „Nu cumva vrei să te călugăreşti?”, m-a întrebat. „Dacă Dumnezeu mă va chema la
călugărie, mă duc la călugărie. Aşa că pe mine nu mă interesează astea!”… Şi aşa, cu paisprezece zile
înainte de eliberare m-au scos din celulă şi m-au băgat la „Neagra”, pentru că am fost „nepoliticos” cu di-
rectorul. „Neagra” era o celulă întunecoasă, unde nu se afla decât o tinetă plină, pe care n-o scotea nimeni
s-o verse. O foloseam doar aşa, ca să nu facem pe jos, dar toată era numai murdărie şi urină, şi pe jos la
fel… Acolo am stat şapte zile. Hrana era o dată la două zile. Numai ceai şi turtă. Fără lumină, nu ştiai unde
calci, nu ştiai nimic...
- Era o celulă de mărime obişnuită?
- Obişnuită, cred că de doi pe trei. Trebuia să o explorezi şi nu puteai, că era întuneric... Noaptea nu
ţi se dădea nimic pe care să stai, ci dormeai aşa, rezemat de perete. Mai dormeam şi pe vine, adică mă li -
peam de perete, ca să nu ajung cu fundul de pământ, şi dormeam aşa. Iar când simţeam că -mi scapă
genunchii, mă trezeam. Şi rezistai, nu era chiar aşa de greu!
- Nu era greu să stai aşa şapte zile?!
- Ei… Pe urmă m-au scos de acolo şi m-au dus la baie.
- Şi cu ce vă ocupaţi timpul în perioada asta, la „Neagra”?
- Mă rugam lui Dumnezeu, că altceva nu aveam ce să fac, adică nu mai eram în stare să -mi făuresc
vise… Şi mă rugam la Dumnezeu.
- Aveaţi o stare de pace, de linişte?
- Da, era o stare de pace.
- Dar ştiaţi că veţi ieşi de acolo, nu?
- Păi sigur, ştiam că am de stat şapte zile, aveam un termen.
- Mulţi părinţi pe care i-am întrebat au spus că i-a ajutat perioada de detenţie. Sfinţiei voastre v-a
fost de folos închisoarea?
- Sigur, dacă pe părinţi i-a ajutat, vă închipuiţi cât ne-a ajutat pe noi, care nu eram teologi.
Închisoarea este ca un purgatoriu, ca să folosesc expresia asta. E un purgatoriu care te curăţă de păcate, şi
mai ales te înalţă spiritual. Niciodată n-am fost, nici măcar acum, mai apropiat de Dumnezeu decât am fost în
închisoare! E ceva inexplicabil, dar dacă aveai în celulă un Gafencu sau un Oprişan, sau dacă aveai un preot,
se instala o atmosferă sacră, şi vorbeam cu Dumnezeu mai mult, şi simţeam prezenţa lui Dumnezeu mai mult
decât acum.
- Afară de Oprişan, ce personalităţi v-au mai influenţat în închisoare?
- Prinţul Ghica, de la care am primit lecţii de bună-creştere. L-am cunoscut la Jilava. Prinţul Ghica
era un om înalt şi foarte politicos. El te saluta întâi. Deşi noi eram mai tineri, venea el primul şi ne dădea
„Bună dimineaţa”. Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?”. Cum să-i dai
voie?! Cum să-i zici: „Da, domle', mătură!”!?... Dar el insista: „Te rog, te rog!”. Şi-ţi era ruşine să-l refuzi
până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prinţul se scula de dimineaţă şi mătura înainte ca acela să

32
apuce. Şi era de-o eleganţă în expresie, de-o nobleţe, ceva extraordinar! Nu a făcut nici un compromis, a avut
o demnitate princiară. Şi era şi foarte credincios.
- Domnul Marcel mi-a spus că prinţul Ghica, atunci când îi venea rândul să-şi aleagă pâinea, lua
întotdeauna bucata cea mai mică.
- Da, da. Apoi am mai stat şi cu Radu Budişteanu, înainte de proces. Era un intelectual foarte înţelept şi
un extraordinar de bun vorbitor. Când ordinul era ca toţi să părăsească linia Antonescu, el intrase în guvern, la
Ministerul Culturii şi Cultelor, din care cauză legionarii se cam supăraseră pe el. De la Radu Budişteanu am
aflat care era viaţa tineretului în 1938, înainte de război. Tot el mi-a povestit despre Consiliile de Coroană.
Spunea că în primul Consiliu de Coroană, din martie, când s-a cedat Basarabia ruşilor, el nu fusese. Acum, în al
doilea Consiliu, se punea problema cedării Transilvaniei şi a fost invitat şi el. Spunea că i-au adus cu forţa
acolo, la cererea lui Carol, pe Maniu şi pe alţi politicieni, ca să-i implice în cedarea Transilvaniei. Şi s-a făcut
un raport despre ce se întâmplă acolo. Atunci s-a ridicat Iorga şi a spus: „Maiestate, la Consiliul trecut, când s-a
făcut cedarea Basarabiei, m-am ridicat şi am spus să nu cedăm Basarabia, pentru că ruşii nu erau pregătiţi şi
armata noastră putea să-i alunge în orice clipă, sau chiar să meargă şi mai departe. Şi dovadă că aşa era este
faptul că atunci când ostaşii ruşi au intrat în Basarabia, n-aveau carâmbi de piele la bocanci.” Şi Budişteanu a
întrebat: „Cum adică, asta era o dovadă că ruşii puteau fi înfrânţi?” Iorga însă a continuat: „Dar ungurii, în trei
zile pot ajunge la Bucureşti. Au tunuri, au tancuri, au maşini, au tot ce trebuie, nu există nici o posibilitate de a
rezista”. Şi l-a întrebat pe Maniu: „Domnule Maniu, dumneavoastră ce părere aveţi?”. Şi Maniu, care era
ardelean, a spus aşa: „Maiestate, nu este cazul să tragem la răspundere pe cei care au dus ţara în starea în care
se găseşte!”. Aluzia era la Carol şi toţi care erau acolo au înţeles. Dar Carol, care era foarte deştept, a zis:
„Domnule Maniu, de când aşteptam vorba aceasta de la dumneavoastră!”. Şi i-a închis gura lui Maniu. Pe urmă
l-au delegat pe Manoilescu să meargă acolo, la Viena, nu pentru a semna - cu toate că avea şi putere de sem-
nătură - ci pentru a vedea cum se desfăşoară lucrările, dacă nu cumva se întâmplă ceva. Şi el a semnat pentru
cedarea Transilvaniei, spunând că a făcut-o în stare de subconştienţă, adică nu chiar inconştiet. I s-a pus în faţă
harta, care n-a respectat deloc graniţa ce ne separa de unguri, şi spunea că a leşinat şi atunci i s-a pus în mână
condeiul şi a semnat fără să fie conştient. Oricum, Manoilescu s-a socotit întotdeauna răspunzător. Asta a fost
întâlnirea mea cu Budişteanu. Pe atunci avea vreo şaizeci de ani. A mai trăit încă mult, a asistat şi la
Romfesturile noastre…
- Când aţi fost eliberat din Aiud?
- În 15 sau 16 mai 1963, după cincisprezece ani de temniţă.
- Atât v-a fost condamnarea?
- Da, am primit la primul process opt ani, iar la al doilea proces, după Piteşti, cincisprezece ani şi
i-au comasat.
- După ce v-aţi eliberat, v-aţi mai întâlnit cu gardieni, cu anchetatori din închisoare?
- M-am mai întâlnit doar cu unul din gardienii de la exterminare, din Jilava. Era în autobuz şi mergea
spre cartierul meu. Probabil că locuia acolo. Fusese foarte rău, noi îl numeam „purcelul de oţel”, pentru că se
purta într-adevăr aşa… Am vrut să mă apropii de el, dar a fost o râcă în intenţia mea. Stătea în scaunul acela,
rezervat femeilor gravide şi ţinea în braţe un copilaş. Cred că era nepotul lui. Şi atâta dragoste am văzut la el,
încât m-am înduioşat şi nu m-am mai apropiat, l-am lăsat în pace. Era o dragoste de bunic, într-adevăr. Şi
mi-am zis: acesta este un om, nu un „purcel de oţel”... Cu alţii nu m-am mai întâlnit.

Viişoara - „bogat” şi „liber”!


- Să revenim la eliberare, în ’64. Spuneaţi că v-au fixat domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Unde
anume v-au repartizat?
- La Viişoara, lângă Mărculeşti.
- Mai erau şi alţi deţinuţi?
- Era satul plin. Acolo fusese de fapt un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan. Când ţăranii
din Banat au fost aduşi cu forţa - fără altă vină decât faptul că erau aproape de graniţa cu Iugoslavia şi puteau
fi bănuiţi de relaţii cu sârbii titoişti x - s-au văzut sub cerul liber cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi, fără acoperiş,
fără nimic altceva decât ce putuseră să ia din casă în momentul când maşinile Securităţii i-au ridicat. Ca să se
adăpostească cumva, şi-au săpat bordeie în pământ, pe care le-au acoperit cu saci, cearceafuri, cu ce aveau….

33
Dar au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă şi unii bătrâni şi chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a
dat voie să meargă în pădure să taie lemne, ca să-şi acopere bordeiele. Anul următor au început să-şi ridice
case de lut, acoperite cu paie de orez. Aşa a apărut satul de exilaţi. În 1963, când eu am fost eliberat, o parte
din bănăţeni primiseră deja dreptul de a se întoarce în satele lor. În casele pustii urma să locuim noi, deţinuţii
cu domiciliu forţat în Bărăgan.
- Când aţi ajuns, vi s-a repartizat o casă, sau cum se proceda?
- Mi s-a repartizat o casă, dar era părăginită, trebuiau făcute reparaţii, aşa că jandarmul care m-a luat
în primire m-a dus la casa unui preot din sat, părintele Constantin Sârbu, care-i primea pe toţi cei nou veniţi.
Avea o căsuţă din lut, cu o tindă îngustă şi o cămăruţă cu icoane şi miros de tămâie.
- Aţi stat mult cu părintele Sârbu?
- Câteva zile, dar a fost de ajuns pentru ca rănile mele sufleteşti să înceapă să se vindece. Părintele
Sârbu nu-mi ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, dar inima mea era în sărbătoare cu el… După câteva
zile am mers împreună să vedem casa care îmi fusese repartizată. Era în paragină, cu pereţii porniţi, cu
poteca acoperită de iarbă. Părintele a observat tristeţea care m-a cuprins. Mi-a pus mâna pe umăr şi am simţit
dintr-o dată că sunt mai tare. Apoi a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce îmi trebuie, unde să
găsesc mătură şi ceva de învelit, că nu aveam absolut nimic decât ce era pe mine şi o manta ruptă…
- V-aţi reparat singur „gospodăria”?
- M-au ajutat oamenii din sat. Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, alţii
mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând, de la alt vecin am luat paiele, peste care am pus un ţol,
dăruit şi el, ca să nu dorm pe scândură. Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleata de apă, cană, o
farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz şi o icoană de la părintele Sârbu. De la casele unde erau familii
mi-a venit mâncare. De cinsprezece ani nu fusesem aşa de bogat şi de liber!
- Şi cum v-aţi întreţinut în toată perioada asta?
- Am lucrat la ferma de stat, unde munceau obligatoriu toţi cei cu domiciliu forţat.
- Care era atmosfera spirituală? Aveaţi biserică, mergeaţi la slujbe?
- Sigur, mergeam duminica. Biserica era o casă de lut ca oricare alta, dar cu o mică turlă şi un clopot.
Interiorul era sărac şi foarte sever, aproape ca într-o biserică de catacombe. Mi-l aduc şi acum aminte pe
părintele Sârbu cum slujea încet, cu vocea lui joasă şi domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul
patristic.
- Ţinea şi predică la sfârşit?
- Ţinea. Bine, era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, fiindcă ştiam că orice mişcare a noastră e
înregistrată de Miliţie, dar vorbea cu o dragoste şi o convingere interioară atât de puternică, încât plecai din
biserică de fiecare dată cu o iubire mai mare pentru semeni şi cu un senti ment de solidaritate pentru
aproapele tău.
- Aţi rămas cu părintele Sârbu până la sfârşitul exilului la Viişoara?
- Nu, el a plecat înaintea mea. Eu am părăsit Bărăganul cu ultimul lot, în august ’64.
- L-aţi mai revăzut de atunci pe părintele?
- Da, la vreo doi ani după eliberare ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti, pe Schitu Măgureanu.
M-a invitat la biserica Sapienţei, unde slujea. Am fost de câteva ori şi am simţit că plutea acolo în aer o pace
şi o preocupare de rugăciune mai puţin obişnuită decât în alte părţi. Şi am înţeles că asta era lucrarea
duhovnicească a părintelui Sârbu, pe care o impunea nu prin cuvinte imperioase sau prin mustrări, ci prin
felul lui cald de a fi, prin suflul de credinţă şi dragoste care răzbătea din întreaga lui fiinţă. După aceea nu
m-am mai dus pe acolo. Am auzit la un moment dat că părintele ar fi bolnav, dar n-am dat importanţă, ca şi
cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că a murit. xi

„Dă-i păcătosului ăstuia!”


- Din Bărăgan aţi plecat direct la Bucureşti?
- Nu, m-am dus întâi în satul meu, la Mahmudia. Dar nu era nici o posibilitate de trăit acolo.
Dobrogea era total colectivizată şi nicăieri nu era loc pentru mine. Atunci am plecat la Bucureşti, spre a
încerca să intru din nou la Medicină. Dar nu eram admişi să ne continuăm studiile la facultăţile pe care le
începusem. Şi atunci am făcut Franceza. Am ajuns profesor la liceu, dar eram foarte nefericit, pentru că eu în

34
închisoare făcusem o făgăduinţă Domnului, că dacă scap sănătos la minte şi la trup, mă voi face preot. Dar
nu puteam să intru la Teologie pentru că făcusem puşcărie. Atunci m-am dus la Patriarh.
- La Iustinian, nu?
- Da. În ciuda a ceea ce se spune despre Patriarhul Iustinian, eu am o părere foarte bună despre el.
Două împrejurări mi-au arătat că omul acesta, dincolo de greşelile pe care le-a făcut, a avut şi o intenţie
bună. Prima împrejurare a fost legată de problema mea aceasta, cu Teologia. Când m-am dus la el, m-a
primit. I-a primit pe toţi care au fost închişi. Pe preoţii veniţi din puşcării, dacă n-a putut să-i dea înapoi la
parohiile lor, i-a dat la alte parohii, tot aşa de bune. Pe profesori i-a numit la loc. Părintele Dumitru Stăniloae,
de pildă, imediat ce a ieşit din închisoare a fost numit profesor. Deci m-am dus la Patriarh şi i-am spus:
„Preafericite, eu am făcut un legământ şi vreau să studiez Teologia. Dar am făcut puşcărie şi nu mă primeşte
nimeni!”. Zice: „Ia dă-mi dosarul!”. I-am dat dosarul. Zice: „Vino mâine!”. Am venit a doua zi şi mi-a spus:
„Hârtia asta o scoţi de aici!” - era vorba de autobiografia mea, cu cei şaisprezece ani de puşcărie. Am scos-o.
M-am dus la Teologie şi m-au primit. Probabil că spusese el ceva... A trecut peste foarte multe lucruri şi m-a
ajutat. Cred că îngerul Domnului i-a zis: „Dă-i păcătosului ăstuia, deschide-i calea!”…
- Şi a doua împrejurare?
- A doua împrejurare e legată de anul 1959, când a fost decretul de desfiinţare a mănăstirilor şi de
alungare a călugărilor. Atunci singura eparhie din care nici un călugăr nu a fost alungat, a fost a Patriarhului
Iustinian. Maicile de la Mănăstirea Pasărea îmi spuneau că a venit atunci Patriarhul Iustinian, cu consilierii
săi şi cu cei de la Departamentul de Culte şi le-a spus: „Maicilor, este un decret că pe cele tinere trebuie să vă
dăm afară, să plecaţi în lume. Eu cred că nimeni nu a venit în mănăstire din decepţie, din disperare, sau ca să
caute un trai mai bun. Sunt convins că toate aţi venit pentru Dumnezeu. Dacă vreţi să plecaţi, plecaţi! Dar
câtă vreme sunt eu aici, nici o maică nu va fi alungată!”. Şi nu le-a dat afară. Am avut o colegă care a fost la
mănăstire acolo şi mi-a spus lucrul acesta. Nicăieri n-a dat afară călugării din eparhia lui. Pe când alţii au fă-
cut-o. Aşa că, din punctul meu de vedere, socotesc că Patriarhul Iustinian şi-a câştigat un loc în Cer.
Dumnezeu are milă de el. O fi dat şi el un fir de ceapă!
- Rămăsesem la Teologie… Aţi fost admis?
- Da. Şi am prins o perioadă foarte bună. Preda atunci la Teologie părintele Stăniloae, mai era
profesorul Pavel, părintele Ene Branişte, profesorul Elian, Prelipceanu… Erau oameni de o cultură
extraordinară! Era într-adevăr o Facultate de Teologie. Nu aveai timp, nici loc să mergi pe alături. Erau aşa
de cuceritori, şi aşa de frumos vorbeau, şi atât de trăitori erau, încât nu se putea să nu te influenţeze! De
exemplu, domnul profesor Pavel, de Morală. Era de o curăţie extraordinară. Era ca un co pil, de o puritate rar
întâlnită, de o naivitate, încât dacă-i spuneai că ai văzut nu ştiu ce, un măgar zburând, era gata să te creadă!
Foarte cult era, format la o şcoală franceză. Şi un băiat - eu aveam atunci 38-39 de ani, student bătrân, nu
îndrăzneam să mă adresez profesorului - i-a zis: „Domnule profesor, tot sunteţi aşa de bun - când vine
preotul vă găseşte deja la uşa bisericii, de la slujbă n-aţi lipsit niciodată - de ce nu v-aţi făcut preot?”. Şi i-a
spus: „Dragul meu, ştii, soţia mea e cam cicălitoare. Cum aş putea să vin eu la biserică cicălit de ea şi
supărat, să mai fac şi slujbă şi să mă împărtăşesc? Şi am zis: lasă să rămân eu un credincios obişnuit!”. Erau
oameni de puritate, realmente! Şi părintele Branişte, toţi aceştia erau oameni de o mare puritate. Părintele
Stăniloae, nu mai vorbesc, era un sfânt. Am învăţat foarte mult de la ei.
- Aţi absolvit facultatea?
- Şi aici am avut piedici… În luna mai, când trebuia să termin, Securitatea, nu ştiu cum s-a întâmplat,
a cercetat dosarele noastre şi am fos exmatriculat din Facultatea de Teologie, sub pretextul că nu eram
prezent la cursurile de zi - dar eu, în acelaşi timp, eram şi profesor! Prea Fericitul Iustinian era atunci în
Belgia. Când s-a întors, ne-a chemat pe cei din ultimul an şi ne-a spus: „Singurul lucru pe care pot să-l fac
pentru voi este să vă daţi licenţa”. Ceilalţi, din anii doi şi trei, trebuiau să meargă la zi, renunţând la serviciu.
Mi-am dat deci licenţa în iulie. Apoi am fost preoţit şi am început activitatea de preot -profesor la Seminarul
Teologic din Bucureşti.

ªapte Cuvinte către tineri


- Care era atmosfera în Seminar când aţi venit?
- După cum ştiţi, seminariile erau supravegheate. Departamentul Cultelor îşi avea oamenii săi, care
ne controlau tot timpul dacă nu cumva ne abatem de la linia pe care partidul o impunea în educaţia ele vilor,

35
chiar şi pentru teologi. Totuşi, în condiţiile acestea am găsit la Seminar tineri deosebiţi, în sensul că aveau
aspiraţii, chiar dacă nu destul de limpezi. Şi din ce în ce, apropierea mea de ei s-a accentuat.
- Cum aţi izbutit, concret, această apropiere?
- În primul rând, am încercat să mă interesez de viaţa lor. Nu numai de educaţia lor teologică, ci de
viaţa lor particulară, de sufletul lor, de îndoielile lor, de căderile lor, de ridicările lor din nou. Cred că asta a
stabilit între mine şi ei o legătură extraordinară. Mă simţeau aproape şi veneau la mine în toate împrejurările.
Aşa a fost, de pildă, la cutremurul din ’77. În noaptea aceea, elevii mi-au dat telefon şi mi-au spus: „Părinte,
s-a întâmplat ceva!”. Doi copii din Seminar fuseseră prinşi sub dărâmături, la internat şi nimeni nu avea
curajul să meargă să-I scoată. Iar elevii, săracii, la cine să apeleze?! N-aveau pe nimeni la care să se ducă. Ei
veneau întotdeauna la mine, în toate împrejurările. Atunci m-am gândit: dacă oamenii aceştia trăiesc?!... Şi
am plecat de acasă pe jos. Făceam vreo şapte kilometri până la şcoală şi peste tot erau dărâmături, ţipete,
schilodiţi… Mergeam aşa, parcă hipnotizat. Nu mai vedeam nimic. Am ajuns spre ziuă. Toţi elevii erau acolo
şi se rugau pentru cei prinşi sub dărâmături.
- Erau prinşi într-un loc unde nu se putea ajunge, sau cum?
- Căzuse internatul, dormitorul elevilor, şi deasupra era numai cărămidă, moloz şi scânduri. Pericolul
era planşeul de la etajul unu, care atârna aşa şi juca! Cine era să intre acolo, să sară pe grămezi?! Am intrat
eu şi au mai venit încă patru copii. Pe ei i-am lăsat deoparte, să văd întâi dacă se dărâmă planşeul. Am mers
clătinându-mă, făcându-l să vibreze şi am văzut că rezistă. Am sărit pe grămadă, i-am chemat şi pe ceilalţi
patru copii şi am început să aruncăm scândurile cu mâinile goale. Şi am aruncat, am aruncat… Pe urmă au
venit nişte pompieri şi ne-au ajutat. Au văzut că nu e nici un pericol. Jumătate de zi am aruncat scânduri şi
moloz. Apoi i-am găsit. Peste unul din ei căzuse caloriferul fierbinte. Era ars, săracul, pe corp... Peste celălalt
căzuseră scândurile şi probabil murise pe loc. Dar cred că cel cu arsurile a avut suferinţă mare, săracul...
- Deci erau morţi când i-aţi găsit?
- Îţi închipui, că au stat sub dărâmături aproape o zi întreagă, de la cutremur şi până a doua zi la
prânz! În orice caz, suferinţa aceasta ne-a legat şi mai mult sufleteşte şi ne-a întărit.
- Ce activităţi aţi mai avut cu elevii, aşa, care să vă apropie sufleteşte ?
- Am făcut multe lucruri împreună. Mi-aduc aminte că am mers odată într-o excursie, cred că la
Sinaia, şi în tren erau nişte credincioşi de la Oastea Domnului. Noi, vreo douăzeci de seminarişti şi cu mine,
am cântat cântecele noastre de la biserică. Şi ostaşii, domnule, au început să cânte şi ei! Au prins curaj, şi
atunci ne-am unit cu ei şi am cântat tot drumul. Care erau bisericoşi, veneau din toate vagoanele, când
auzeau cântarea noastră. Veneau să fie cu noi. Ne-am unit toţi într-un cor şi a fost foarte frumos!
- N-aţi avut probleme cu şeful de tren?
- Nu, nu s-a luat de noi, că eram în două-trei vagoane. Şi ce să ne spună?! Poate că şi lui i-a plăcut...
- Care era activitatea sfinţiei voastre cu aceşti copii în cadrul Seminarului ? Cum s-a format nucleul
de elevi cu care aţi lucrat apoi?
- Am început la Seminar cu o grupă mică de băieţi, pe care i-am văzut că erau mai înclinaţi spre
rugăciune, spre meditaţie religioasă. Erau destul de mulţi, dar i-am ales pe câţiva şi treptat-treptat, grupul
aceasta de rugăciune, ca să zic aşa, a început să crească. Noi, profesorii, făceam în fiecare zi de serviciu în
Seminar. Începeam cu rugăciunea de dimineaţă şi sfârşeam cu vecernia de seara. În zilele când eram de rând,
eu am introdus după vecernie un fel de moment biblic. Citeam Biblia, o explicam, la început eu, cântam
diferite cântări religioase. Şi grupul a crescut repede. Mai vorbeam eu, mai vorbeau ei... Dacă Dumnezeu nu
punea cuvânt în gura noastră, ne despărţeam fără să vorbim.
- Cam câţi elevi aveaţi la aceste întruniri?
- Cred că într-un an de zile, din cei patru sute de elevi, cam o sută erau participanţi la grupul de
rugăciune. Între timp a început persecuţia din partea lui Ceauşescu şi dărâmarea bisericilor. Acţiunea aceasta
de reeducare era tot mai persistentă în şcoală. Şi teama crescuse. Ceauşescu trimisese nişte ingineri, nişte
arhitecţi care trebuiau să mute Patriarhia la spitalul Pantelimon. Seminarul trebuia să se mute şi el altundeva.
Or, această bulversare în viaţa materială a Bisericii a făcut multă tulburare între noi. Şi atunci m-am gândit să
pregătesc băieţii ăştia pentru ceva. Dumnezeu mi-a dat un gând şi am zis: „Anunţaţi în toate părţile că în
timpul Postului Mare, în fiecare miercuri voi ţine o predică. Şapte săptămâni de post, şapte predici, în fiecare
miercuri câte o predică adresată tinerilor!”.
- Nu v-a fost teamă să luaţi această iniţiativă, după ce trecuseţi prin experienţa închisorilor
comuniste?

36
- Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă
materialismul, voiam să le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se
conducă şi să iasă la un liman în cazul unor tulburări.
- N-aţi avut nici o ezitare?
- Sigur că în momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte, m-am rugat foarte
mult lui Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reţinea. Era ca şi cum m-aş fi aruncat cu
capul în prăpastie. Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viaţa de la Seminar, ştiam că
elevii erau supuşi la tot felul de influenţe şi ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de curs -
de educaţie socială, ziceau ei - dar în care se făcea elogiul Partidului şi al situaţiei din ţară. Asta era obligaţia,
n-aveai ce-i face! Şi mă gândeam că toţi copiii aceştia aşteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a
profesoratului mai ales, şi atunci am pornit acţiunea aceasta, încercând să schimb ceva. Nu le ziceam lucruri
noi, ceea ce făceam eu era să le spun într-un mod nou lucrurile pe care le cunoşteau deja. Să ajung la inima
lor. Să reuşesc să-i scot din această amorţeală, din rutina aceasta a credinţei, pe care o practicasem şi eu
într-o vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credinţă vie.
- Aţi anunţat aceste predici prin seminarişti?
- Da. Seminariştii au spus mai departe şi toată lumea a ştiut. Au aflat şi tinerii de la facultăţile laice.
Cei mai mulţi dintre cei care veneau erau de la facultăţile tehnice, mai mulţi decât de la Litere, Arhitectură
ori Filosofie. Fie că tinerii aceştia de la umanistică erau corupţi de aspectul material care se folosea în
predarea literaturii şi a filosofiei, fie că aveau deja un domeniu spiritual în care puteau să jongleze, să iasă,
cert e că nu prea erau interesaţi de religie. Nu aveau educaţie religioasă, dar aveau o satisfacţie spirituală. Pe
când studenţii aceştia de la facultăţile tehnice erau complet-complet scufundaţi în materie. Nu ştiau decât ce
rezistenţă are fierul, oţelul, ce forţă trebuie ca să porneşti un electromotor şi tot aşa... Acum au văzut că
există un alt domeniu, în care lucrurile nu mai merg aşa cum ştiau ei. Şi veneau.
- Când aţi anunţat Cuvintele, aveaţi în minte un plan, despre ce anume o să vorbiţi?
- Am avut în minte un plan, dar unul general, nedetaliat. Dacă aţi citit Cuvintele, ştiţi că fiecare a
pornit de la un temei biblic, pe care l-am pus ca moto şi în jurul căruia se dezvolta predica. La fiecare predică
am introdus o chemare. Şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi îngăduie Postul acela ca să pot să termin cele
şapte Cuvinte.

„Mergem şi noi la închisoare!”


- Care a fost prima reacţie?
- În momentul în care am început să vorbesc, Departamentul Cultelor, Securitatea, şi chiar colegii
mei s-au speriat. Colegii s-au speriat pentru că era vreme de tulburare: Patriarhia urma să fie mutată la mar-
ginea oraşului, Seminarul la fel. Şi s-au temut că această acţiune a mea, care venea într-un moment total
neprielnic, ar fi putut să grăbească dezastrul. Eu nu credeam asta. Eu credeam atunci că nu se va întâmpla ni-
mic. A venit Departamentul de Stat şi m-a ameninţat. La un moment dat s-a convocat consiliul profesoral şi
m-au anchetat acolo, în faţa lor. M-au întrebat dacă ţin să continui, sau renunţ la acţiunea mea, ca să nu mi se
taie capul. Am spus că nu pot să renunţ, nu renunţ. Atunci au cerut consiliului profesoral să mă excludă din
învăţământul seminarial.
- Şi care a fost atitudinea profesorilor?
- M-am bucurat foarte mult când unul dintre ei s-a ridicat şi a zis: „Domnilor, aveţi puterea în mână,
sunteţi Departamentul de Culte. Dacă vreţi să ne alungaţi pe toţi, ne alungaţi într-o clipă, dacă vreţi să ne
mutaţi, puteţi să ne mutaţi. Cu atât mai uşor puteţi să-l daţi afară pe părintele Calciu. De ce să-l dăm noi? Nu
avem căderea să-l dăm afară. Ne întrebaţi numai aşa, ca să ne tulburaţi. Daţi-l afară şi gata! Nu ne opunem,
dar nici nu suntem de acord să zicem: „Părinte Calciu, ia-ţi bagajul şi pleacă de la Seminar!”. Asta m-a
bucurat foarte mult…
- Şi Securitatea n-a luat nici o măsură?
- Asta e interesant, că de o parte eram eu cu cei câteva sute de studenţi, poate erau patru sute, poate şi
cinci sute uneori, care veneau să mă asculte, şi de cealaltă parte era Securitatea cu toată puterea ei, care în
orice clipă mă putea desfiinţa. Dacă Securitatea punea mâna pe mine şi mă aresta, cine se lupta pentru mine?
Dacă mă omora, cine putea să mă scape, sau dacă mă călca o maşină...?! Dar Dumnezeu m-a apărat. Şi deşi

37
toată forţa era în mâna lor şi puteau să mă zdrobească în fiecare clipă, nu m-au zdrobit, pentru că Dumnezeu
nu a îngăduit.
- Dar au încercat să-i oprească pe tineri să mai vină…
- Da. În a patra săptămână, la al patrulea Cuvânt, au încuiat uşa bisericii. Atunci tinerii s -au adunat
în curte şi am vorbit din pridvor. La al cincilea Cuvânt au închis şi porţile, ca să nu mai vină studenţii din
afară. Dar ei au sărit gardul, iar cei din Seminar, din cămin, au ieşit pe ferestre, fiindcă fuseseră încuiaţi în
dormitoare. Şi au venit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că nu era nimic altceva, nu făceam revolu-
ţie în dogmatică sau în învăţătura bisericească, ci spuneam aceleaşi lucruri într-un fel nou. Adică acuzam
regimul că împiedică libertatea. Dacă obligă copiii, nu numai pe cei din Seminar, să înveţe filosofia mate -
rialistă, atunci - spuneam - să dea voie să se înveţe şi filosofia spiritualistă. Dacă îi învaţă internaţionalismul,
să dea voie să li se vorbească şi despre patriotism, despre virtuţile neamului şi aşa mai departe. Spu neam că
dacă un regim politic socoteşte o crâşmă - pentru că pe locul bisericii Enei voiau să facă o crâşmă, un
restaurant - mai de valoare şi mai folositoare tinerei generaţii decât o biserică, înseamnă că el este sor tit
pieirii. Şi chiar aşa am intitulat cuvântul acela: „Să zidim biserici!”. La al şaptelea Cuvânt au deschis porţile,
au deschis uşa şi am intrat din nou în biserică.
- Cam cât dura un Cuvânt?
- Destul de mult, fiindcă după ce rosteam predica erau discuţii şi terminam abia pe la doisprezece sau
chiar unu noaptea. Apoi, băieţii din Seminar mergeau la dormitoare, iar cei de la alte facultăţi mă conduceau
până acasă. Stăteam la vreo şapte kilometri de şcoală. Nu mai era nici un mijloc de transport şi, fiind
îmbrăcat cu reverenda, deseori veneau beţivi care mă înjurau că sunt „popă” care „înşeală lumea” şi altele...
Probabil unii dintre ei erau trimişi anume. Sau poate nu erau, dar ştiţi cum e când te ştii luat în vedere… Aşa
că mergeam cu ei până acasă şi mă apărau. Uneori veneau şi băieţii de la Seminar. Îi aveam în jurul meu ca
pe nişte îngeri păzitori.
- Iertaţi-mă că vă pun întrebarea asta, dar nu v-aţi gândit, când v-aţi angajat la acţiunea celor
şapte Cuvinte, dacă nu cumva o faceţi din mândrie? Foarte uşor într-un act de curaj se poate ascunde
mândria.
- Nu, nu. Deloc.
- Deci nu aţi avut această dilemă?
- Nu, pentru că - nu ştiu de ce - am avut convingerea profundă că tot ceea ce făceam era pentru
Hristos. Însă în momentul când colegii mei profesori au început să mă preseze să încetez, că distrug
Seminarul şi lăsăm ţara fără preoţi şi altele, deşi era ceva în sinea mea care îmi spunea că nu se va întâmpa
nimic, le-am spus totuşi băieţilor: „Colegii mei, părinţii profesori, spun că dacă noi continuăm acţiunea pe
care am început-o, Seminarul va fi desfiinţat şi veţi fi trimişi acasă, şi în felul acesta pierdeţi posibilitatea să
vă împliniţi visul de a deveni preoţi. Iar oamenii de la sate, şi poate şi cei de la oraş vor suferi din cauza
lipsei de preoţi. Ce părere aveţi? Dacă voi ziceţi, eu încetez!”. Şi au zis: „Acum e prea târziu, părinte! Dacă
vă arestează pe sfinţia voastră, mergem şi noi la închisoare!”. Sigur, nu-mi închipuiam eu că o să-i aresteze
pe ei, ca să meargă trei sau patru sute de tineri la închisoare, dar răspunsul lor a fost o mângâiere pentru
inima mea. M-a întărit. Şi am continuat să predic.
- Aţi ţinut deci toate cele şapte Cuvinte pe care vi le propuseseţi?
- Da. Apoi a venit vacanţa de Paşti şi m-am despărţit de elevi. Imediat ce a început vacanţa,
Securitatea a pus mari presiuni asupra mea. Primeam telefoane că muncitorii de la fabrica de ţevi din
Bucureşti vor să vină să-mi distrugă casa, să mă omoare, pe mine şi pe copil, şi aşa mai departe. Nu s -a
întâmplat nimic, dar mărturisesc că am fost slab, mă tulburam. Preoteasa se speria. Copilul era mic, se speria
şi el. A fost poate perioada cea mai grea pentru mine, pentru că înainte mă încurajau tinerii şi simţeam că fac
ceva pentru suflete, dar acum nu făceam nimic. Eram doar eu care mă apăram. Încercam să-mi fac un scut de
apărare, dar toate acestea ajungeau la urechea mea şi îmi slăbeau sufletul.
- Aţi amintit de preoteasă şi copil… Atunci când aţi început Cuvintele, în conştiinţa sfinţiei voastre
nu s-a dat o luptă? Familia n-a reprezentat o piedică? Fiindcă ştiau şi ei ce-i aşteaptă! Aţi vorbit cu soţia
despre asta?
- Bineînţeles, nici nu se putea altfel, nu?! Am vorbit cu soţia, iar copilul era mic. Sigur că m -am
gândit la toate consecinţele. Dar am zis că asta e datoria mea cea mai mare. Soţia la început s-a opus, dar pe
urmă a acceptat. N-a avut ce face. A acceptat situaţia.
- Ea cu ce se ocupa? Ce lucra?

38
- Era cercetător în Biologie, lucra la Institutul de Igienă local. Se ocupa de muşte, purici, gândaci…
[părintele râde] Glumesc. Adevărul e că preoteasa a fost foarte vitează. Extraordinar! Cât a durat teroarea
asta cu Securitatea, ea s-a îngrijit cel mai mult de măsurile de precauţie, să pui perna peste telefon ca să nu se
audă, lucruri de acestea… Bineînţeles, toate erau o iluzie, fiindcă ei aveau sistemele lor. Şi după arestarea
mea, ea s-a dus la toţi miniştrii, a bătut la toate uşile, a strigat…
- Teroarea asta cu ameninţările a durat până v-aţi întors la şcoală?
- Da. Când m-am întors la Seminar, după vacanţă, băieţii erau foarte veseli: „Părinte, acum ce mai
facem?”. Zic: „Am să încep un ciclu nou de predici, «Cultura românească şi Ortodoxia». O să vedeţi că toată
cultura noastră este pusă sub semnul Ortodoxiei, al creştinismului. Cei mai mari scriitori au fost pătrunşi de
adevărul credinţei, şi chiar dacă unii n-au fost credincioşi, n-au putut face abstracţie de locul pe care Biserica
şi credinţa îl au în popor. Personajele lor se vor zbate între credinţă şi necredinţă, vor face lucruri rele şi se
vor căi… O să vedem în literatură. Dar înainte de a începe acest ciclu nou, mai am un al optulea Cuvânt către
tineri”.
- Acest al optulea Cuvânt nu fusese planificat iniţial, nu?
- Nu, ideea lui mi-a venit atunci. În acest cuvânt voiam să spun ce s-a întâmplat cu mine în timpul
vacanţei, ce presiuni urâte s-au făcut asupra mea, cum încercaseră să mă descurajeze, să-mi distrugă sufletul.
Deja aveam în minte planul predicii. Dar Dumnezeu a zis: „Nu. Când ai început cele şapte Cuvinte, ai spus:
«Doamne, ajută-mă să duc până la sfârşit cele şapte Cuvinte!». Şi te-am lăsat să le duci până la sfârşit, pentru
că erau pentru Mine. Dar acum tu vrei să te dezvinovăţeşti în faţa oamenilor. Şi de ce? Ca să -ţi faci o glorie,
probabil...!”. Şi în ziua în care trebuia să ţin al optulea Cuvânt, am fost alungat din şcoală. Realitatea e că tot
timpul în preoţie este şi sacrificiu…
- Vă aşteptaţi să primiţi vreun sprijin din partea cuiva, vreo protecţie?
- Atunci nu. Eu încercasem la începutul acţiunii să ajung la episcop. Episcopul nostru de la Seminar era
Prea Sfinţitul Roman, un călugăr intrat în mănăstire la paisprezece ani. Era un om cu o viaţă călugărească foarte
bună. De ce l-a scos Patriarhia din mănăstire ca să-l facă episcop, nu ştiu! L-a scos dintr-un mediu în care era
apărat de credinţă, de prestigiul călugărului, de evlavia credincioşilor şi l-a aruncat în societate. Şi omul s-a
pierdut. Şi-a pierdut curajul pe care îl avea altădată, şi-a pierdut tăria de caracter. Eu i-am spus atunci:
„Preasfinţite, veniţi cu noi, pentru că glasul unui preot simplu n-are putere, dar glasul unui episcop ajunge pe
faţa întregului pământ, depăşeşte hotarele ţării! Nimeni nu se va atinge de noi dacă episcopii vor veni în
mijlocul nostru!”. Dar n-a vrut să vină. Şi am ştiut atunci că sfârşitul meu va fi închisoarea. M-am dus la
Departamentul de Stat şi mi-au spus: „Gata, de acum s-a terminat cu tine!”. Şi am ştiut că, neavând protecţia
ecleziastică, voi fi arestat.

Între Cuvinte şi arestare


- Spuneţi-ne ceva despre perioada aceasta dintre eliminarea din Seminar şi arestare. Ca stare
sufletească, ce simţeaţi?
- După ce am fost alungat din şcoală şi Biserică de către chiar cei care ar fi trebuit să mă apere, eram
puţin descurajat şi speriat. Eu, în clipele cele mai grele ale vieţii mele, eu am găsit întotdeauna alinare sufle-
tească la mama, o ţărancă simplă, dar cu o adâncime duhovnicească puţin obişnuită. Mama însă murise de
câţiva ani. Atunci m-am dus la sora mea, o femeie de şaptezeci de ani, la fel de credincioasă şi profundă ca
mama. Ei i-am mărturisit toată amărăciunea sufletului meu. După ce m-a ascultat atent, mi-a zis: „Văd bine
că eşti cam speriat. Nu mai ai destulă încredere nici în tine, nici în Dumnezeu. O să-ţi spun o istorioară
simplă, ţărănească. Tu eşti om cu carte şi ai să-i pricepi înţelepciunea. Când Dumnezeu a făcut lumea, a făcut
şi necazul. Altfel viaţa ar fi fost prea uşoară şi oamenii ar fi uitat de Dumnezeu. Ziditorul lumii mai avea însă
mult de lucru şi ca să aibă mâinile libere, a pus necazul pe un pietroi. Dar pietroiul s-a făcut praf într-o
clipită. Atunci l-a pus pe un copac, dar copacul îndată s-a uscat. Văzând aşa, Domnul a luat necazul şi l-a pus
pe umerii omului. Şi omul l-a dus”. Sora mea a încheiat simplu: „Şi tu ai să-ţi duci necazul, nu ai nici o
teamă!”. Şi l-am dus…
- În perioada asta până la arestare, mai primeaţi vizite, sau eraţi strict supravegheat?
- Primeam, primeam. Atunci toţi care se simţeau în conflict cu autoritatea veneau la mine, că se
zvoniseră atâtea, încât credeau că eu pot face America să intre în război! Sigur că jos, la scara blocului, era
Securitatea, care întreba pe fiecare: „Unde te duci?”. „Mă duc la domnul cutare, de la etajul cutare”. Şi

39
Securitatea îl însoţea pe acela, să vadă dacă acolo se duce. Erau în bloc câteva familii care ne ştiau şi dacă le
bătea la uşă un necunoscut cu Securitatea după el, imediat ziceau: „Vai, te rog să intri! Intră! Bine ai venit!”.
Erau şi vecini care nu ştiau nimic şi atunci ziceau: „Domnule, nu te cunoaştem!”. Mi-aduc aminte că odată a
venit o doamnă de la Ambasada Americană, să-mi spună ceva de încurajare, că ei ştiu ce se întâmplă cu
mine, lucruri din astea... Şi Securitatea numai că n-a arestat-o. I-au cerut permisiunea să-i caute în poşetă şi
ea le-a zis: „Cum îndrăzniţi? Nu ştiţi că am imunitate diplomatică?”. Şi a pus geanta pe genunchi şi mâinile
peste geantă, ca să nu i-o smulgă. Până la urmă au lăsat-o să plece, dar a fost mare spaimă atunci pe
Securitate!
- Tot în perioada asta de dinainte de arestare a fost şi povestea cu Sindicatul Liber. Aţi avut
într-adevăr legătură cu acest Sindicat?
- Da. Ei au venit la mine să le dau binecuvântare să înfiinţeze Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii
din România, S.L.O.M.R. şi să fiu garant că nu este un joc, o tactică a Securităţii. Şi eu le -am dat această ga-
ranţie publică, adică am semnat.
- A cui a fost iniţiativa înfiinţării Sindicatului?
- A lui Cană şi Braşoveanu. Cană era medic la sindicatul unei fabrici din Bucureşti şi era revoltat de
felul cum erau trataţi muncitorii, că nu aveau nici un fel de protecţie a muncii, nu le asigurau salariu bun, nici
pensie corespunzătoare. Braşoveanu era economist. Ei au făcut un proiect de statut al Sindicatului Liber al
Oamenilor Muncii şi mi l-a adus mie. L-am analizat împreună şi am hotărât să-l expediem în străinătate, să-l
facem public prin Europa Liberă, ca oamenii să se adreseze la direcţia sindicatului cu diverse plângeri. Eu
am expediat statutul, prin John Crosley, un american venit în România cu paşaport diplomatic. Acesta este
adevărul. Mai târziu, la anchetă, Cană, care voia să mă protejeze, a declarat că el a trimis statutul, printr -un
american pe care l-a întâlnit nu ştiu unde. Mie însă mi-ar fi părut rău să ia o pedeapsă aşa de mare pentru o
faptă pe care nu o săvârşise. Securitatea ne-a confruntat şi fiecare şi-a susţinut punctul de vedere. Dar eu am
avut nişte argumente, puteam să dau şi numele persoanei de contact. Nu l-am dat, dar din descriere au
recunoscut imediat cine era. Şi i-au interzis să mai vină în ţară cinci ani, sub acuzaţia că a transmis afară o
informaţie legată de înfiinţarea unui sindicat liber, ceea ce era foarte grav, era înaltă trădare. Iar lui Cană i-au
dat cinci ani. Oricum, statutul a ajuns la Europa Liberă, a fost difuzat şi au început să vină adeziunile. Au fost
câteva mii de adeziuni în două-trei zile, pentru că după aceea, imediat, ne-au arestat.
- Cei care au semnat, n-au avut de suferit?
- Ba da. După calculele noastre, au fost luaţi în vizor şi arestaţi cam o mie şapte sute din cei care au
aderat la sindicat. Întâi au fost daţi afară din serviciu, apoi, sub legea aceea a şomajului sau a neîncadrării în
muncă, au fost arestaţi. Pe mulţi i-au condamnat pentru „nelucrare”, ca „paraziţi sociali”, pe alţii i-au
eliberat. Oricum, nici unii nu au apărut în justiţie ca pedepsiţi pentru că au intrat în Sindicatul Liber.
- Credeţi că dacă nu ar fi fost povestea cu Sindicatul, nu v-ar fi arestat aşa de repede, sau chiar aţi
fi putut scăpa fără închisoare?
- Nu, fiindcă în timpul acesta eu aveam şi activitatea mea, adică transmiteam prin persoane care
veneau în vizită la mine informaţii la Europa Liberă, date despre situaţia mea, articole, şi asta cu mult înainte
de a fi arestat. De aceea şi veniseră cei cu Sindicatul Liber la mine, pentru că eram deja cunoscut. Povestea
cu sindicatul a fost chiar atunci, în februarie, şi în martie am fost arestat.

Ancheta - un har al rugăciunii


- După arestare, unde v-au dus?
- La Securitate. Acolo m-a luat în primire unul de-al lor şi mi-a zis: „De ce te legi la cap? Eşti popă,
eşti profesor, ai preoteasă şi copil, ce mai vrei? Te dai mare fiindcă te-am lăsat să studiezi? Puteam să te în-
chidem din nou când voiam, dar n-am făcut-o, crezând că ţi-ai băgat minţile în cap. Acum o să-ţi putrezească
oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!”.
- La ce încadrare v-au băgat?
- Iniţial m-au încadrat la pedeapsa cu moartea, pentru furnizare de informaţii foarte importante unei
puteri străine, împotriva securităţii statului. N-au precizat nici despre ce informaţii era vorba, nici care era
puterea străină. Dar nici nu se punea problema să precizeze ceva, să justifice. Era hotărârea puterii, şi puterea
putea să spună: „Acesta este un criminal, îl condamnăm la moarte!”.
- Ancheta a fost violentă?

40
- Nu, dar a fost foarte dură. Era o anchetă din asta, psihologică. Mă chema acolo, în faţa
anchetatorului. Eu stăteam în picioare, el trecea în spatele conului de lumină şi începea să mă întrebe: „Cum
te cheamă? Câţi ani ai?”… Şi asta de mii de ori! Ore întregi te întreba cum îl cheamă pe taică -tu, pe maică-ta
şi bineînţeles că după o jumătate de oră începeai să dai răspunsuri aiurea. Şi atunci zicea: „Vezi că eşti
mincinos?!”.
- Dar de ce dădeaţi răspunsuri aiurea?
- Păi, îţi pierdeai şirul. Dacă mă întreba de o sută de ori ce zi e astăzi?! Şi acum dacă mă întrebi, nu
ştiu! Şi dacă nu ştiam să răspund, zicea: „Aaa! Ascunzi, pentru că ai ceva de ascuns. Înseamnă că astăzi
trebuia să vină cineva la tine!”, tot lucruri din astea. Şi în momentul în care am simţit că-mi pierd controlul,
am intrat în muţenie. Nu le-am mai răspuns nimic. Am pus mâna, degetele, pe inimă [părintele arată gestul
pe care-l făcea atunci, ducând la piept mâna dreaptă cu degetele împreunate ca pentru închinăciune] şi
ziceam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Atât. Cred că nici nu mă gândeam ce
zic. Spuneam doar cuvintele acestea şi am simţit cum între mine şi ei s-a făcut parcă un perete de sticlă. Nu
mă mai temeam de ei deloc.
- Spuneaţi rugăciunea lui Iisus pe bătăile inimii, pe puls sau...?
- Nu, niciodată nu am încercat să spun pe puls, voiam doar să-mi menţin atenţia apăsat pe cuvintele
rugăciunii. Ei ştiau că zic rugăciunea. Atât de mult timp am făcut lucrul acesta, încât erau informaţi. Când am
început să pun mâna aşa, la piept, au ştiut despre ce este vorba şi fă ceau gălăgie multă, ca să-mi distragă
atenţia.
- Cât durau anchetele acestea?
- N-aveau limite fixe. Puteau să dureze o jumătate de oră, o jumătate de zi, douăzeci şi patru de ore
sau mai mult. Cea mai lungă a fost de patruzeci şi opt de ore. Dar aşa, în medie, durau cam zece ore pe zi. Şi
mă ţineau acolo, în picioare. Ei făceau cu schimbul, se duceau să mănânce, veneau iar...
- Şi sfinţiei voastre nu vă dădeau de mâncare, apă, nimic?
- Nu. Dar nici nu voiam. Nu voiam să mănânc, nu voiam să răspund, nimic nu făceam. Cât timp mi-a
stat în putinţă, n-am cerut să mă ducă nici la toaletă. Simţeam că nu mai pot, dar n-am cerut să mă ducă. Nu
voiam să le arăt semne de slăbiciune, fiindcă ei toţi speculau slăbiciunea. Pe urmă, după douăzeci şi patru de
ore, mă duceau ei la closet, îmi dădeau să mănânc, venea un anchetator blând, care discuta cu mine, care îmi
aducea citate din Sfânta Scriptură, zicea că nu respect autoritatea statului, că uite ce spune Sfântul Apostol
Pavel, lucruri din astea... Deci făceau alternanţe, iar când intram în alternanţa asta blândă, deschideam gura ca
să-i contrazic, şi vorbeam… Or, toate acestea mă slăbeau. Erau ca un duş care trăgea toată rezistenţa din mine.
Şi pe urmă trebuia să încep rezistenţa de la capăt. Trebuia să duc o mare luptă cu mine însumi.
- După cât timp aţi intrat în muţenie?
- Din prima zi. După douăzeci şi patru de ore de anchetă mi-am dat seama că dacă eu continui să
răspund la întrebări de acestea stupide, nu rezist. Am înţeles că era o metodă de distrugere a rezistenţei mele,
mai ales a minţii, care ducea la nebunie şi am intrat repede în muţenie.
- E interesantă această observaţie, că prin dialogul cu ei, de fapt vă slăbeaţi puterile. Şi asta era în
fond tot o lucrare demonică, din moment ce prin rugăciune v-aţi întărit! Ei urmăreau de fapt să vă distrugă.
- Ei voiau ca atenţia mea să o ţină în legătură cu acţiunea lor, care era demonică. Dacă răspundeam,
rămâneam în demonism tot timpul. Dar de când am început tăcerea, diavolul n-a mai acţionat asupra mea.
- Şi stăteaţi acolo douăzeci şi patru de ore în picioare, fără mâncare, fără apă, rugându-vă?
- Da, numai cu rugăciunea. Şi nu simţeam oboseala, nici durerea de picioare, nici măcar foame sau
nevoia de a ieşi afară. Probabil că datorită atenţiei la rugăciune încetau toate funcţiile biologice.
- Consideraţi că a fost atunci un har deosebit al rugăciunii?
- Da. Fără îndoială că era harul lui Dumnezeu.
- Sufleteşte eraţi liniştit, sau vă lupta gândul că v-aţi implicat?
- N-am regretat nici o clipă faptul că m-am implicat. Eu dintru început mi-am spus că dacă mă
arestează, nu trebuie să-mi pară rău. Şi dintru început mi-am pus în gând că n-o să mai ies din închisoare,
fiindcă toată Securitatea era împotriva mea. Numai soţia continua să creadă că o să ies. Ea mai credea…
- Deci rugăciunea v-a fost cel mai mare sprijin în anchetă…
- Da. Mă rugam întruna. Totuşi nu mă gândeam la rugăciune, numai cu buzele o spuneam. Adică mă
gândeam, însă nu puteam să fac abstracţie nici de ei, nici de ce va fi cu mine. Era un amestec din acesta. Dar
muţenia în sine şi rugăciunea buzelor m-au ţinut, m-au salvat.

41
- Şi stăteaţi pur şi simplu douăzeci şi patru de ore cu un anchetator în faţă şi nu-i spuneaţi nimic, iar
el vorbea întruna?
- Nu, la două-trei ore anchetatorii se schimbau. Şi venea altul şi mă pisa cu întrebările, iar eu nu
ziceam nimic. Eram mut. Acela mă înjura, spunea tot felul de porcării, relua ancheta… Dar eu eram mut. Nu
ceream apă, nu ceream mâncare, nu ceream nimic. Nu mai ceream nici să semnez. Am cerut să semnez în
perioada când răspundeam. Pe urmă n-am mai semnat. Tot ce au scris ei acolo a rămas fără semnătură.
- Cam care era ritmul anchetelor?
- Patruzeci şi opt de ore fără nici o pauză, douăzeci şi patru de ore fără nici o pauză, douăsprezece
ore sau zece ore fără nici o pauză. După asta mă trimiteau la celulă, unde puteam să am patru -cinci ore de
odihnă, dar puteam să nu am nici una, pentru că ei nu mă lăsau să adorm, ci mă sculau pentru diferite
pretexte administrative: să-mi ia amprente, să mă întrebe de biografie…
- Şi n-aţi fost ispitit în perioada asta să le răspundeţi, să-i înfruntaţi? Sau asta ar fi însemnat să
intraţi, în fond, în jocul lor?
- Sigur că da. Asta şi voiau, ca eu să mă revolt, să strig, să-i fac criminali sau mai ştiu eu cum. La
început am făcut aşa şi am văzut că pierdeam. Adică inima mea nu era liniştită, sufletul meu nu mai avea
rezistenţă. Şi atunci am început să mă rog. Era singura modalitate de a mă opune. Nu exista nimic altceva. Şi
mi-am dat seama că rugăciunea, chiar cea a buzelor, are eficienţă. Mă gândeam aşa, că diavolul vrea să nu te
rogi nici cu buzele, dar Dumnezeu acceptă şi rugăciunea aceasta, pentru că e o formă de legătură.
- Cât timp a durat perioada de muţenie?
- Până la încheierea dosarului de judecată. Atunci mi-au adus dosarul, să ştiu ce conţine. N-am vrut
să-l citesc, n-am vrut să ştiu numele anchetatorului, nimic n-am vrut să ştiu. Le-am zis: „Nu mă interesează
ce-au declarat alţii. Ştiu cum puteţi voi smulge declaraţii. Nu mă interesează nimic, ca să nu-mi fac o părere
greşită despre oamenii care, sub presiunea voastră, au dat informaţii despre mine!”. Fiindcă cei care mă
vizitaseră făcuseră nişte declaraţii, că le-am spus aşa, că am zis aşa... Şi declaraţiile acestea le-au folosit apoi
la proces.

Procesul - Calciu poate fi reeducat!


- Procesul a fost public?
- Nu, a fost în mare taină. Când m-au judecat, săracii oameni care dăduseră declaraţii erau
înspăimântaţi şi probabil au repetat tot ceea ce scriseseră. Judecătorul mi-a dat voie să pun întrebări. Zic:
„Mulţumesc, nu. N-am nici o întrebare”. N-am vrut să creez nici un fel de dificultate pentru cei care mă
acuzau din cauza presiunilor. O singură doamnă a cerut de la secretar să-i dea să citească declaraţia înainte de
a semna. Şi zicea: „Aici n-am spus aşa. Aţi falsificat. Corectaţi!”. Era o doamnă în vârstă. Foarte curajoasă,
foarte curajoasă! Ceilalţi stăteau aşa… Întrebau: „Te-au bătut când ţi-au luat declaraţia?”. „Nu, nu m-au
bătut”. Alţii ziceau: „Cred că de spaimă am spus nişte lucruri…” Iar alţii: „Da, tot ce am spus aici este
adevărat!”, şi semnau.
- Elevii sfinţiei voastre au fost aduşi la proces?
- Nu, pentru că nici unul din ei nu a acceptat să fie martor.
- Familiile n-au făcut presiuni asupra lor, să se dezică?
- Nu ştiu ce era în familiile lor, dar ei aveau încredere în mine. Presiunea asupra lor a fost aceea că
erau urmăriţi tot timpul de agenţi. Elevii care au fost mai apropiaţi de mine şi au refuzat să dea declaraţii au
fost în permanenţă urmăriţi. Pe unii i-au transferat de la Bucureşti la Sibiu, pe alţii chiar i-au scos din
Seminar, dar i-au reprimit după aceea. A fost doar o încercare de intimidare, atât.
- Ce condamnare aţi primit la proces?
- Iniţial mă încadraseră la pedeapsa cu moartea. Însă între timp multe din predicile mele fuseseră
tipărite, s-au dat la Europa Liberă şi a început lumea să vorbească despre ele. Apoi s-au răspândit şi în lumea
românească din afară şi s-au tradus în franceză, germană şi engleză. Chiar maica Alexandra - principesa
Ileana a României, le-a tradus în engleză. Şi oamenii au început să se întrebe: „Cine este omul acesta, ce se
întâmplă cu omul acesta? De ce l-au arestat, că nu spune nimic rău în predicile lui!?”. Şi au început protestele
din Occident, scrisori, delegaţii... Atunci Ceauşescu ar fi spus să mă condamne la zece ani.
- Zece ani şi câteva luni, ca să nu beneficiaţi de o amnistie pe care o dăduseră pentru zece ani.
- Da. Însă pe mine nu mă interesa nimic. Nu mă aşteptam la amnistia lor, la „amnezia” lor...

42
- Ceauşescu vă considera un duşman personal al lui?
- Da, dar nu ştiu de ce. Niciodată n-am pomenit numele lui în predicile mele, pentru că nu duceam o
luptă împotriva persoanelor. Nu mă interesa nici Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu. Ei nu erau nimic, erau nişte
instrumente ale satanei. Pe mine mă interesa satanismul filozofiei materialiste, îndrăcirea pe care doctrina
comunistă o aducea în lume. Tot ce se întâmpla era o monstruozitate. Nu era nimic uman în ea. Eu ata cam
regimul în general, nu persoanele, că dacă nu erau ei, erau alţii. Mă interesa principiul pe care trebuia să -l
susţin şi principiul împotriva căruia trebuia să lupt. Şi atunci nu ştiu de ce mă considera un duşman per-
sonal... Oricum, când Ştefan Andrei, care era atunci Ministru de Externe, îi strecura câte o cerere de graţiere
venită din Occident pentru mine, Ceauşescu se înnegrea pe loc la faţă. Cel puţin aşa mi-a spus Ştefan Andrei
după ’89…
- După proces, aţi rămas tot la Securitate?
- Am rămas la Securitate până la judecarea recursului, pentru că am făcut recurs. Şi să vezi ce chestie
extraordinară, domnule! Mi-au dat un avocat din oficiu, nu vreau să-i spun numele, care era aşa de speriat în
şedinţă, încât spunea nişte prostii mai mari decât el. Unde nu mă acuza procurorul, mă acuza avocatul, care
voia să scape de mine cât mai repede. Şi ăsta, în pledoaria lui, a spus aşa: „Domnule preşedinte, este adevărat
că acuzatul Calciu a dat informaţii unei puteri străine, este adevărat că aceste informaţii sunt foarte
importante şi transmiterea lor dăunează statului, dar vă rog să vă gândiţi că el este încă tânăr şi că poate fi
reeducat!”.xii Şi i-am zis: „Domnule, ia spune, cine ţi-a dat voie să zici chestia asta? Ăştia mă lovesc cu
mănuşa de fier peste obraz, că asta-i acţiunea lor. Sunt puşi acolo să facă o crimă. Dar dumneata îmi bagi cu-
ţitul pe la spate!? N-ai văzut că procurorul şi-a schimbat rechizitoriul şi n-a mai spus că am dat informaţii
unei ţări străine? De ce dumneata invoci lucrul ăsta?!”.
- Asta spuneaţi public, la proces?
- Nu, că n-aveam voie. Îi spuneam lui, când venea să mă întrebe, să mai stăm de vorbă, la sfârşitul
şedinţei.
- Părinte, mai ţineţi minte numele judecătorilor?
- Nu, nu! Astea realmente nici nu le ştiu. Astea nu că am vrut să le uit, dar n-am vrut să le învăţ!
- Dar la anchetă, erau dintre anchetatorii vechi, din prima detenţie?
- Numai unul singur a fost vechi.
- Care?
- Nu se spune!

La spitalul de nebuni
- După judecarea recursului, unde v-au dus?
- M-au băgat la spitalul de nebuni de la Jilava. Din câte am auzit, nu pot să spun cu precizie,
Ceauşescu voia ca în doi ani să mor. Şi atunci încercau tot felul de metode, de pildă să mă înnebunească…
- Bine, dar le trebuia o justificare, ceva, ca să vă ducă acolo…
- A fost declaraţia doctorului de la Seminar, doctorul… nu mai ţin minte! El a declarat la Securitate
că m-am scrântit atunci, la cutremur, când am intrat sub dărâmături să-i scot pe elevi. Între mine şi doctorul
acesta a fost întotdeauna un război necruţător, ştii… Adică el nu dădea voie elevilor să postească. Eu îi
spuneam: „De ce te amesteci, domnule? Ce eşti aici? Eşti Patriarh? Eşti ajutorul Patriarhului? Dacă noi vrem
să postim, avem dreptul să postim!”. Că băieţii veneau la mine şi spuneau: „Părinte, ce facem? E Postul Mare
şi aici ne dă carne!”. Şi am aranjat cu maicile de la bucătărie să pregătească ceva de post pentru cei care
voiau să postească. Şi atunci doctorul m-a lovit cu asta!
- Cât aţi stat la spitalul de nebuni?
- Vreo trei luni. M-au pus în salon cu doi nebuni, care însă n-au făcut nici un fel de presiuni asupra
mea. Poate n-au vrut, sau nu erau în stare, că erau aşa, mai blegi. Ce auzeai acolo… Erau deţinuţi de drept
comun care, ca să scape de regimul din închisoare, făceau pe nebunii. Când îi întrebai ceva, spuneau toate
prostiile. Dar supraveghetorii şi-au dat seama şi voiau să-i facă să vorbească logic. Şi îi puneau la maşina de
şoc electric. Mariţa, aşa se chema maşina. Şi îi auzeam cum urlau. Până la urmă toţi cedau la asta. Numai
unul a continuat să spună că e nebun, că e nebun, că e nebun… Ţipa, urla, prostii din astea. Şi îi întrebam pe

43
aceia din cameră cu mine: „E nebun?”. „Nu-i nebun, părinte, dar ca să scapi din închisoare, trebuie să faci pe
nebunul! Te trimite la spital şi ai viaţă mai bună acolo!”.
- Cât aţi stat acolo, v-au dat ceva tratament?
- Mi-au dat tratament, dar am refuzat să-l iau şi ei nu m-au forţat. Mă ţineau acolo şi din când în când
venea o doctoriţă să mă vadă. Cu doctoriţa asta a fost aşa, o întâmplare... Într-o zi stăteam în genunchi şi mă
rugam. Acum eram singur în salon, nu mai era nimeni cu mine. Şi a intrat gardianul de pe secţie şi a început
să mă înjure că de ce mă rog. Eu nu i-am răspuns. Atunci a început să mă bată. Mă lovea cu bastonul de
cauciuc peste mâini, că ţineam mâinile aşa, împreunate... Din nefericire, gardianul ăsta e singurul care mi-a
rămas încă în minte. Pe cei mari i-am uitat, şi pe acesta nu pot să-l uit! M-a bătut peste mâini şi mi s-au
umflat mâinile. S-au făcut aşa, mari...
- Aveaţi mâinile legate?
- Nu, nu... Atunci a venit doctoriţa. A încercat ea să mă facă să iau nişte medicamente, nişte vitamine,
probabil, şi-mi spune: „Ai ficatul mărit şi eşti bolnav din cauza alcolismului”. Zic: „Cum din cauza alcoo -
lismului?”. „Uite aşa, pentru că fiind preot, eşti obligat să faci Împărtăşania şi bei mult vin!”. „Dar eu beau
un pahar, şi doar o dată pe săptamână! Ce alcoolism e ăsta?!”. Zice: „Eu aşa am constatat!”. Atunci îi arat
mâinile şi-i spun: „Dar altceva nu constataţi, doamna doctor? Acesta e tratamentul pentru un om bolnav sau
nebun, cum sunt eu socotit aici?!”. Zice: „Datoria mea este să te îngrijesc când eşti bolnav. Astea sunt
problemele lor!”.
- Se referea la securişti…
- Da. Mi-a fost aşa necaz pe dânsa şi i-am zis: „Dumneavoastră sunteţi medic, aţi depus un jurământ
hipocratic şi încălcaţi jurământul pe care l-aţi făcut. Dumnezeu să vă răsplătească!”. Domnule, şi când am
ieşit afară am aflat că femeia asta mergea la Institutul de Igienă - că putea să intre acolo - şi îi dădea de ştire
soţiei mele despre mine, unde sunt, dacă m-au bătut şi tot ce se întâmpla cu mine. Şi eu, aproape că nu am
blestemat-o! Fiindcă i-am zis: „Dumnezeu să vă răsplătească!”. Şi Dumnezeu i-a răsplătit, cum am cerut eu,
însă cu bine…
- Dar cum reuşea să ajungă la soţie, ea nu era supravegheată?
- Nimeni din securişti nu-şi închipuia că doctoriţa mergea la Institutul de Igienă pentru soţia mea.
Când intra, se ducea întâi la etajul doi, la cercetări medicale şi de acolo venea la preoteasă, la cercetările bi -
ologice. Preoteasa era supravegheată, dar acolo, în laborator, cine mai intra? Nu stăteau tot timpul în biroul
ei!
- Revenind la Jilava, la spital, care era programul?
- Programul meu era cel obişnuit, pe care l-am avut în toate închisorile. În plus, aveam avantajul că
puteam să dorm ziua. Eram bolnav, eram nebun, nu-i aşa, şi aveam dreptul la odihnă! (părintele râde) Şi
alimentaţia era mai bună aici, la spital. Pe lângă asta, bolnavii nu m-au tulburat deloc, nu m-au atacat, nu
m-au înjurat, de aceea nici nu a fost aşa de greu pentru mine. Doar că eram supravegheat tot timpul.
- Sufleteşte cum vă simţeaţi?
- Eram întărit. Aveam program de rugăciune, de post, aveam tot ce trebuie. Numai Sfânta Scriptură
n-o aveam, că nu-mi dădeau voie să citesc nimic. Doar când mă duceau la Securitate îmi dădeau ziare şi cărţi
laice, literatură.
- Şi ce program de rugăciune aveaţi?
- Păi, aveam rugăciunile de dimineaţă şi de seară, pe care le ştiam pe de rost şi în rest, mă rugam cu
Rugăciunea inimii. Dimineaţa, la prânz şi seara şi între timp, tot asta făceam. Şi l -am simţit foarte aproape pe
Dumnezeu, foarte aproape! Ştii, spunea şi poezia aceea: „Mi-e dor de Aiud!”. Mi-e dor de rugăciunea din
Jilava…
- Anchetatorii veneau să vă mai tulbure?
- Nu, în schimb venea şeful Securitaţii, care încerca să mă facă să dau o declaraţie că sunt vinovat şi
să-i cer lui Ceauşescu graţierea. Ceea ce eu nu făceam, pentru că nu eram vinovat. Le ziceam: „Dacă vrea
Ceauşescu să-mi ceară iertare, s-o facă. Eu o să-l iert, pot să-l iert!”.
- Le ziceaţi asta?
- Da. Spuneam: „Dacă eu cer graţiere, asta înseamnă să recunosc că sunt vinovat. Or, eu nu sunt
vinovat!”. Şi-mi ziceau: „Bine, atunci nu scrie că eşti vinovat, scrie numai că ceri să fii graţiat!”. Insistau aşa
pentru că veniseră atunci nişte senatori americani, care îmi aduseseră o scrisoare. Era în limba engleză, cu o
traducere făcută de cineva. Şi în scrisoare, între altele, se spunea aşa: „Părinte Calciu, am vorbit cu persoane

44
foarte apropiate de domnul Ceauşescu, cu multă influenţă, care ne-au asigurat că dacă cereţi graţiere, veţi fi
pus în liberate. Noi vă sfătuim să cereţi graţiere, să ieşiţi din suferinţă”.
- Credeţi că voiau să vă îndemne la compromis?
- Nu, erau de bună-credinţă. I-am şi întâlnit pe urmă în America, atunci când m-au invitat la
Capitoliu. Preoteasa mi-a zis la vorbitor că şi pe ea au îndemnat-o să mă convingă să fac cererea. Dar eu am
zis că dacă fac cerere, înseamnă că mă recunosc vinovat şi rămân cu această pată, şi atunci mă pot aresta din
nou oricând. Or, să trec iarăşi prin ce am trecut... nu mai vreau! Aşa le-am răspuns. Dar pe copil, care avea
atunci vreo doisprezece ani, l-au învăţat să-mi spună că sunt orgolios şi că din cauza asta renunţ la familie şi
la tot. Pentru că Securitatea mereu îmi zicea: „Faci asta din orgoliu. Eşti mândru! Ăsta e un păcat. Ce spune
Iisus? « Fiţi umili!»... „. Îţi dădeau citate, erau pregătiţi, ştii...!
- Şi l-au învăţat şi pe copil să spună aşa ?
- Da, l-au îndemnat să spună lucrurile astea: „Tată, tu nu ne iubeşti, nici pe mine, nici pe mama. Eşti
numai pentru mândria ta, ca să fii erou aici în inchisoare şi în ţară!”. M-a durut foarte mult şi i-am zis: „Bine,
Andrei... Tu ai să înţelegi mai târziu!”. Pe urmă, când am ieşit din închisoare, l-am întrebat: „Îţi mai aduci
aminte ce ai zis acum patru ani ? Ştii ce ai vrut să fac? Ce părere ai fi avut dacă făceam ce-mi cereai?”. Şi
mi-a zis: „Nu te-aş mai fi recunoscut de tată!”.
- Deci Securitatea s-a folosit de toate ispitele drăceşti ca să vă determine să vă recunoaşteţi
vinovat...
- Da. Bine, de fapt ei alternau mereu metodele, mai schimbau tactica... Uneori erau foarte de treabă
cu mine. De pildă, eram la Jilava, la vorbitor, cu preoteasa şi vine şeful Securităţii, pe care-l chema tot Ghe-
orghe, şi-mi spune: „La mulţi ani, părinte!”. Şi-mi pune ceva pe masă, adăugând : „Azi e Sfântul Gheorghe.
Şi eu am primit un pachet de la subalternii mei, nişte ciocolată. Dacă vrei să guşti...”. Am ezitat o clipă şi am
zis: „Mulţumesc, nu”.
- Deci securiştii îşi sărbătoreau religios ziua onomastică?
- Da, ceea ce era foarte ciudat... Şi mereu foloseau alternanţele astea. Acesta care mi -a oferit
ciocolată de Sfântul Gheorghe, în ajunul eliberării mi-a strigat că neamurile mele n-o să ştie nici unde-mi vor
putrezi oasele!... Oricum, după trei luni de zile m-au scos de la Jilava.
- V-au scos aşa, pur şi simplu?
- Da. Nu ştiu de ce. Erau imprevizibili şi inexplicabili. Ei mă băgau acolo, ei mă scoteau.

Aiud - jocul de-a moartea


- Şi unde v-au dus?
- La Securitate şi apoi la Aiud. De fapt, în anii aceştia până la eliberare, am stat cam jumătate de
perioadă la Securitate şi jumătate la Aiud. Când se interesa cineva de mine, mă ţineau la Securitate, când ni -
meni nu întreba de mine, mă duceau înapoi, la puşcărie.
- Când se interesa cineva la nivel diplomatic, vă referiţi...
- Da, sigur. Soseau în ţară politicieni din aceştia, din străinătate, cu liste de încălcare a Drepturilor
omului, pe care eu eram întotdeauna primul. Atunci mă aduceau la Securitate, fiindcă nu ştiau care va fi ati-
tudinea lui Ceauşescu. Şi mă hrăneau, îi dădeau voie preotesei să vină la mine, îmi dădeau ziare, erau
politicoşi, făceau glume cu mine şi aşa mai departe, până când plecau aceia... A fost o perioadă când
preoteasa venea de două ori pe săptămână la Securitate, să-mi aducă mâncare: era Bush în vizită în
România... Alteori însă o luau pe preoteasă înainte de venirea delegaţiilor şi o expediau din Bucureşti, fie la
neamurile mele, fie la mare, ca nu cumva să ajungă diplomaţii la ea. Securitatea se temea, fiindcă elevii mei
şi ceilalţi tineri mereu întrebau de mine şi întreţineau ideea despre activitatea mea cu cele şapte Cuvinte.
- Ce regim aveaţi la Aiud?
- La Aiud, administraţia închisorii s-a străduit timp de trei luni să mă extermine prin frig, foame şi
teroare. Era în perioada când Ceauşescu începuse vizita în Occident, fiind primit cu mare fast de preşedinţii
ţărilor europene. Probabil gardienii mei au avut atunci revelaţia că şeful Statului e atât de valoros, încât
oricine îndrăzneşte să se opună deciziilor sale trebuie desfiinţat fără milă. Şi eu eram unul dintre aceştia!
- În ce an se petrecea asta?

45
- În 1980. În cursul acestor trei luni eram izolat pentru zece, uneori chiar cinsprezece zile într-o
celulă fără ferestre şi aer, dezbrăcat de zeghe şi îmbrăcat cu un veston şi o pereche de pantaloni sfâşiaţi, fără
nasturi şi centură, pe care eram obligat să-i ţin cu mâna, iar mâncare primeam o dată la trei zile. Seara, o
scândură de lemn era coborâtă din perete şi-mi servea drept pat pentru şapte ore. În restul timpului nu puteam
să mă aşez decât jos, pe pardoseala de beton a celulei. Şi asta nu o zi sau două, ci zece ! Apoi mă aduceau
pentru două zile în celula mea obişnuită şi iarăşi mă băgau la izolator, pentru alte zece zile. Jocul ăsta de -a
moartea a durat aproape o sută de zile.
- Se mai practica bătaia în această a doua perioadă de detenţie ?
- Da, sigur. Pe mine m-au bătut mai puţin, dar de bătut se bătea. Şi nu trebuia neapărat un motiv. Asta
era dispoziţia! Era mai ales un gardian, secretarul de partid al închisorii, care avea o limbă foarte ascu ţită şi
ştia să găsescă insulta cea mai dureroasă. Pentru el nimic nu era sfânt: nici părinţii mei, nici soţia şi fiul meu,
nici preoţia mea, nici Dumnezeu... nimic nu cruţa. Acesta mă lovea cu piciorul, aşa, în spate, când duceam
tineta. De multe ori o scăpam şi el mă punea să adun murdăria cu mâinile. Iar la closet mă lăsa un minut,
timp în care trebuia să vărs tineta, s-o spăl, să mă spăl şi eu... Dar într-un minut nu se puteau face toate şi
deseori veneam în celulă cu mâinile nespălate...
- Regimul de hrană cum era?
- Dur, foarte dur. Aveam 250 grame de pâine pe zi. Dimineaţa primeam o cafea făcută din pâine
prăjită, adică prăjeau coaja de pâine şi făceau cafeaua, fără zahăr, fără nimic. La amiază, de obicei era o
ciorbă şi uneori şi felul doi. Ciorba era foarte slabă, iar felul doi era arpacaş sau fasole, dar destul de puţin. Şi
seara primeam tot aşa, un ceai. Ce-i drept, niciodată nu ne-au făcut surpriza să ne dea o mâncare pe care să
n-o poţi mânca, aşa cum făceau la Jilava, în prima închisoare. Au fost foarte constanţi, şi atunci am fost şi eu
constant : miercurea şi vinerea nu mâncam deloc, beam numai apă. Şi nu îmi era foame, niciodată n-am fost
ispitit miercuri sau vineri să gust din pâine.
- Şi în zilele acestea duceaţi gamela cu mâncare înapoi?
- Nici nu o primeam. Le-am spus la început că în zilele acestea este post şi cu timpul s-au învăţat şi
nu mai deschideau uşa, îmi dădeau numai pâinea, s-o am pentru seara, când mâncam. Asta miercurea, că
vineri nu mâncam nimic, păstram pâinea pentru sâmbătă...

Aiud - Îngerul Învierii


- Aţi spus mai la început că în a doua închisoare aţi avut nişte semne...
- Da, am avut nişte semne. Semnele veneau atunci când credeam că sunt mai pierdut. Atunci
Dumnezeu mă scotea. Şi asta se întâmpla cu regularitate, n-a fost doar o dată sau de două ori. Câteodată, de
pildă, gardianul îşi schimba brusc atitudinea faţă de mine, şi asta era mare lucru în condiţiile acelea, era o
adevărată minune...
- Puteţi să ne spuneţi câteva împrejurări în care a lucrat Dumnezeu?
- Da. Am mai povestit şi altădată lucrul acesta... Eram închis la Aiud, singur. N-aveam în celulă decât
o scândură lipită de perete, pe care o dădeau jos la culcare. Era ca la izolare, numai că nu stăteam la
„Neagra”, ci într-o celulă obişnuită. Şi era de Paşti, cred că în '80 sau '81. În noaptea aceea am vrut să nu mă
culc. De obicei la ora zece coborau scândura, îmi dădeau pătura şi mă culcam. Şi dormeam buştean. Mi se
părea aşa de moale scândura aceea! Ei bine, atunci, noaptea am hotărât să nu dorm şi m-am gândit să-mi fac
aşa, o stare sufletească bună. Să-mi amintesc din copilărie, din vremea când slujeam la biserică, obiceiurile
de Paşti, ouăle roşii şi toate lucrurile acestea... Era noapte, linişte şi deodată s-au auzit clopotele de la
biserici. Atunci am început să cânt „Hristos a înviat”, însă foarte încet, să nu se audă. Dar probabil că,
însufleţit de entuziasm, am cântat mai tare, fiindcă la un moment dat a venit gardianul să-mi bată în uşă şi am
tăcut. Şi mult timp am stat aşa, între viaţă şi vis. Însă în mintea mea repetam neîncetat cântarea. Poate de mii
de ori am zis: „Hristos a înviat din morţi”... A doua zi dimineaţă a venit schimbul. Printre gardienii de pe
secţia noastră era unul foarte tânăr, cu o înfăţişare angelică, foarte frumos şi îngrijit. Cred că era copil de
ţăran. Când venise prima dată în închisoare era foarte cuminte. Se ruşina parcă de noi când ne scotea la
tinetă, sau când ne percheziţiona, că la pecheziţie ne dezbrăcau în pielea goală, ceea ce era foarte umilitor.
Cu timpul însă se schimbase şi acum era cel mai rău dintre toţi.
- Se purta rău cu toţi deţinuţii, sau numai cu sfinţia voastră?

46
- Nu, cu toţi se purta aşa. Cel puţin pe secţia noastră de izolare, unde stăteai singur în celulă, nu
vorbeai nimic, nu auzeai nimic... În dimineaţa aceea de Paşti mă rugam lui Dumnezeu să nu vină gardianul
acesta. El până nu bătea trei-patru inşi, aşa ca să urle, nu era liniştit. Pe secţia noastră eu singur eram deţinut
politic, ceilalţi erau puşcăriaşi de drept comun, infractori, şi aceştia, când erau bătuţi, urlau de parcă le tăia
gâtul! Iar pentru mine asta era foarte tulburător. Aveam sentimentul că cel bătut e un om care se chinuieşte.
Nu ştiu dacă acela chiar era un om chinuit, sau doar ţipa aşa, ca să scape, dar oricum, pe mine mă tulbura.
Deci mă rugam, şi la un moment dat am auzit glasul care anunţa: „Deschiderea! Deschiderea!”. Era chiar
gardianul acela tânăr. Acuma, procedura era aşa: gardianul trăgea zăvorul şi noi trebuia să ne întoarcem cu
faţa la perete ; el intra în celulă - probabil se uita dacă-i ordine, dacă nu avem ceva interzis, că în afară de
pereţi nu trebuia să mai fie nimic; pe urmă, când trântea uşa, ne puteam întoarce la locul nostru. Dar în
dimineaţa aceea de Paşti nu m-am mai întors cu faţa la perete. Gardianul a deschis uşa şi m-a văzut. A avut
aşa, un moment de ezitare, s-a tras puţin înapoi. Că ei totdeauna se aşteptau parcă să fie bătuţi, sau să sar de
gâtul lor... Eu i-am spus: „Hristos a înviat!”. El s-a uitat la mine, s-a uitat la gardienii din spate, apoi s-a
întors şi mi-a răspuns: „Adevărat a înviat!”.
- De ce s-a uitat la ei?
- Cred că nu a ştiut ce să facă: să-mi răspundă sau să nu-mi răspundă? Şi educaţia creştină care
pesemne era în sufletul lui a biruit. Cred că era copil de ţărani, cred că îl ducea mama sau bunica la biserică. Şi
asta l-a făcut să uite de toate şi să spună: „Adevărat a înviat!”... Răspunsul lui m-a lovit foarte tare în inimă.
Tânărul acesta a fost pentru mine ca îngerul de la mormânt, care a vestit femeilor: „A înviat Hristos, veniţi de
vedeţi locul unde fusese pus!”. Şi dintr-o dată celula s-a umplut de lumina aceea pe care am văzut-o şi în
copilărie, când am intrat desculţ în urzici. Zidurile au dispărut, aerul rece al celulei s-a schimbat, scândura pe
care dormeam a devenit strălucitoare. Şi eram foarte fericit...
- Şi gardianul a ieşit? N-a luat nici o măsură că nu eraţi în poziţie regulamentară, cu faţa la perete?
- Nici nu m-a mai întrebat. A închis uşa şi a plecat. Eu acum aşteptam să văd care va fi urmarea, dacă
îl va anunţa pe colonelul însărcinat cu paza mea. Colonelul era un beţiv, dar asta spre norocul meu, să zic
aşa, pentru că atunci când era treaz era rău, însă când se îmbăta se muia, mai stătea de vorbă cu tine, spunea
tot felul de prostii, amintiri... Asta mă ajuta, fiindcă în mod oficial personalul închisorii nu avea voie să
vorbească cu mine, aşa încât totul se rezuma la un scurt salut când mă scoteau la closet să -mi vărs tineta.
Deci se făcuse aproape unsprezece şi eu aşteptam să aud paşi îndreptându-se spre celula mea. Acolo, în puş-
cărie, auzul era foarte ascuţit. Auzeam paşii gardienilor încă din capătul holului şi chiar dacă ei purtau
încălţări de pâslă peste cizme, ca să nu facă zgomot, puteam să spun după mers cine este şi chiar să intuiesc
dispoziţia sufletească a celui care venea. La un moment dat am auzit paşii colonelului. Era puţin şovăitor, era
beat. Mi-am dat seama că venea pentru mine. M-am pregătit să fac şi cu el acelaşi lucru, deşi gestul n-avea
cum să mai fie la autenticitatea originalului. Dar voiam să văd cum va reacţiona el. Gardianul a tras zăvorul
şi colonelul a intrat. Eu am rămas cu faţa spre uşă şi i-am zis: „Hristos a înviat, domnule colonel!”. El n-a
avut nici o tresărire: „L-ai văzut tu?”. Zic: „Eu nu L-am văzut, dar cred în Învierea Mântuitorului pentru
autoritatea celor care mărturisesc despre ea: Apostolii. Pentru mine Apostolii sunt foarte mari. Cred pen tru
autoritatea lor şi a Sfintei Scripturi”. El zice: „Toate astea sunt minciuni!”. Îi zic: „Atunci şi Stalin e o
minciună, şi Marx e o minciună! Dumneavoastră credeţi în ei pentru autoritatea celor care au scris despre ei.
Nu l-aţi văzut nici pe Marx, nici pe Engels, nici măcar pe Stalin, care v-a fost contemporan, dar credeţi în ei!
Nu aţi văzut nici Polul Nord, dar credeţi că există pentru autoritatea celor ce vorbesc despre el. Că dacă v-ar
vorbi un vagabond de pe stradă, aţi zice că nu-i adevărat. Dar cei ce vorbesc sunt oameni cu autoritate
ştiinţifică, morală. Tot aşa cred şi eu în ceea ce spun mărturisitorii despre Înviere şi vă vestesc şi
dumneavoastră, pentru că m-aţi întrebat. Şi nu mai puteţi de-acum să ziceţi că n-aţi ştiut. Iar Mântuitorul
spune că cei ce n-au ştiut vor fi iertaţi, dar cei care au ştiut şi n-au crezut, aceia se vor osândi!”. - Şi care a
fost atitudinea lui?
- Nici una... El băuse şi era dispus la discuţii, la flecăreală. Dar eu am simţit imediat golul unui lucru
contrafăcut, ca să spun aşa. Adică nu a mai fost un lucru spontan, ca înainte cu gardianul. A fost acţiunea mea
premeditată şi chiar dacă am spus nişte lucruri şi am căutat argumente, nu a mai fost ca atunci. Gardianul
nu-mi zisese nimic în afară de răspuns, dar cuvintele lui au fost pentru mine glasul îngerului. Colonelul însă
mi-a spus câteva lucruri, eu am căutat demonstraţii şi asta m-a golit sufleteşte. Oricum, ceea ce voiam să
spun este că în ziua aceea de Paşti, în care eu mă temeam că gardianul de care v -am vorbit o să bată oameni,
poate chiar pe mine - dar la mine nu mă gândeam aşa de mult, că e mai uşor să iei câteva cizme în spate,

47
decât să auzi că bate pe cineva, că urlă şi să-ţi închipui că-i face cine ştie ce - în ziua aceea deci, el nu a mai
bătut pe nimeni!
- După ce i-aţi spus „Hristos a înviat!”, nu a mai bătut pe nimeni?
- Da, pe nimeni nu a bătut!
- Asta era o excepţie, nu? Sau chiar o minune?
- Absolut! Minunea lui Dumnezeu! Minune a fost şi că mi-a răspuns: „Adevărat a înviat!”. Minune a
fost că erau acolo şi ceilalţi gardieni, şi el nu s-a temut. Că temnicerii aceştia erau oameni care se răsturnau
unii pe alţii. Trăiau şi ei într-o spaimă permanentă şi de aceea se întreceau în a se spiona reciproc. Ar fi putut
să-l dea afară, ar fi putut să-l treacă pe la administraţie ori să-i întrerupă din salariu - ei primeau un salariu
mare, cu spor de periculozitate, că doar aveau de-a face cu bandiţii... A mărturisi, fie şi din automatism,
adevărul Învierii, era o „crimă” ce trebuia neapărat pedepsită. Nici ofiţerii nu-şi permiteau să răspundă
„Adevărat a înviat !”. De fapt, am observat că ei întotdeauna când vorbeau cu mine erau temători. Probabil
că undeva se înregistra sau cineva asculta, fiindcă erau foarte prudenţi în răspunsurile lor.

Aiud - cea mai frumoasă Liturghie


- Aţi mai trăit şi alte momente din acestea, în care să simţiţi limpede lucrarea lui Dumnezeu?
- Da, a mai fost un moment... Eu în închisoare am slujit Sfânta Liturghie. Nu aveam vin, aveam
numai pâine şi foloseam apa ca vin, fiindcă Mântuitorul a prefăcut apa în vin la nunta din Cana şi am socotit
că şi aici, în suferinţa mea, ea se va sfinţi. Slujeam în fiecare duminică. La început, gardienii mă înjurau, mă
insultau: „Popă tâmpit... „, şi altele, că aşa era tactica lor, ştii... Veneau să mă întrerupă în mijlocul slujbei,
băteau în uşă, dar eu nu reacţionam în nici un fel. Nu mi-a păsat nici de insulte, nici de ameninţări. Am
continuat să slujesc în fiecare duminică. Şi niciodată nu m-au bătut pentru că am făcut Liturghia. Pe urmă
chiar au renunţat să mă mai ameninţe. Probabil că cei din Biserică le-au spus: „Nu vă mai puneţi mintea cu
el, că ăsta-i un popă nebun!“.
- Ce foloseaţi în loc de Potir?
- Aveam un pahar, pe care nu-l foloseam la nimic altceva, numai la asta. Îl luam totdeauna cu mine, îl
ascundeam, şi la percheziţie spuneam că sunt bolnav şi am nevoie să beau apă mai des. Şi mi l-au lăsat, că la
început gardienii nu ştiau despre ce e vorba, abia mai târziu au aflat. Aveam şi o batistă, care servea ca un fel
de antimis, ca să nu cadă firimituri pe jos. Şi de acestea nu se atingeau.
- Cam care era, să zic aşa, structura Liturghiei ? Ce făceaţi?
- Ce ştiam. Spuneam şi partea de la strană, şi partea preotului. Unele rugăciuni de taină le ştiam,
altele nu, dar pe cele care erau absolut necesare le învăţasem. Adică învăţasem Liturghia, pentru că ştiam că
voi fi arestat. Nu îmi pusesem problema să slujesc în închisoare, dar mă gândeam că duminica voi cugeta
măcar la momentele ei.
- Şi Proscomidia cum o făceaţi, că aveaţi doar o bucată de pâine, nu?
- Da, o bucată de pâine, atât aveam. Dar făceam aşa: desenam cu un beţişor Agneţul, pe Hristos,
aşa...
- Şi pomeneaţi ierarhia?
- Da, pe toţi. Nu lăsam pe nimeni. Şi odată s-a făcut percheziţie sâmbătă seara. Era ceva neaşteptat,
că de obicei nu făceau sâmbăta percheziţii. Făceau vineri, sau marţi, sau de două ori pe săptămână, sau la
două săptămâni o dată, încât nu ştiai când să te aştepţi. Dar sâmbăta nu făceau niciodată. Acum însă au făcut.
Şi la percheziţie, dacă găseau mâncare, ţi-o confiscau. Eu nu aveam mâncare, că nu primeam pachete, nu
primeam nimic. Doar pâinea de vineri - că vinerea nu mâncam - o păstram pentru sâmbătă şi pe cea de
sâmbătă o foloseam duminica, la Liturghie. Şi în sâmbăta aceea mi-au confiscat pâinea. Acum, duminică îmi
părea rău că nu pot sluji, că mă obişnuisem să am Sfânta Liturghie.
- Au făcut percheziţia intenţionat, ca să nu vă lase să slujiţi?
- Nu, au făcut la toată lumea. Dacă oficialii le spuneau: „Faceţi-i numai lui Calciu!”, îmi făceau
numai mie, dar de data asta a fost pe toată secţia. Au confiscat totul. Nu a fost un teatru pentru mine, că nu
erau ei aşa de deştepţi ca să-mi facă mie teatru! Deci duminică m-am întristat foarte mult, că ştiam că nu mai
pot săvârşi Liturghia, fiindcă nu aveam pâinea, Trupul Domnului. Nu aveam pâine, ori acesta era singurul ar-
gument concret al Liturghiei. Şi-n mintea mea s-a dat o luptă, cam două-trei ore, între gândul de a-i cere
gardianului pâine şi gândul de a renunţa. Şi am văzut că nu aveam linişte. Nu aveam linişte nici dacă ceream,

48
nici dacă nu ceream. Dar dacă nu ceream, ştiam sigur că nu voi avea Liturghie. Dacă ceream, aveam o şansă,
şansa să fiu bătut sau să primesc pâine. Ura sau pâinea, altceva nu se putea întâmpla. Totuşi ezitam, pentru că
era de serviciu gardianul acela, secretarul de partid, care mă lovea cu picioarele ca să scap tineta şi apoi mă
batjocorea punându-mă să adun cu mâinile murdăria de pe jos. Şi gardianul ăsta era aşa de spurcat la gură, şi
aşa de urât vorbea, şi aşa te întrista, încât mă gândeam că dacă vine şi începe să mă insulte, mi -a stricat şi
ziua de duminică! Dar pe urmă mi-am zis: „Hai să încerc! Ce-o să-mi facă? Nu cred că mă bate, dacă ofiţerul
de serviciu nu-i permite. O să mă înjure, dar şi aşa mă înjură! O să mă insulte, dar oricum mă insultă tot
timpul, încât n-o să fie nimic în plus!”.
- Şi aţi bătut?
- Da. Am bătut şi a deschis uşa. „Ce vrei?”, m-a întrebat cu ură. Şi-i spun: „Domnule şef - că aşa mă
adresam - daţi-mi, vă rog, puţină pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac
Liturghia!”. Aproape că i-a căzut faţa: „Ăsta-i nebun! Cere pâine de la mine, şi mai ales pentru
Liturghie...!?!”. Toată lumea cerea pâine, deţinuţii de drept comun se milogeau mereu : „Pâine, pâine!”, dar
nici unul nu ceruse pentru Liturghie!
- Şi ce-a făcut gardianul, a zis ceva?
- N-a zis nimic. A închis uşa şi a plecat. Eu am început să mă neliniştesc, dar încercam, printr-un
efort de voinţă, să sting neliniştea din mine, să nu mă tulbur. Ştiam că o să-l anunţe pe ofiţerul de serviciu şi
acela o să vină să mă ameninţe, să urle că încerc să corup gardienii şi aşa mai departe. Ei, şi după vreo oră se
deschide vizeta şi gardianul îmi face semn cu mâna să vin şi îmi dă o felie întreagă de pâine, o porţie
întreagă. Apoi închide uşa şi pleacă.
- Fără să spună nimic?
- Nici un cuvânt. Şi atunci am zis: „Uite, îngerul meu m-a păzit de două ori, atunci de Paşti, şi
acum!”. Şi cu pâinea aceea am făcut, cred eu, cea mai frumoasă Liturghie pe care am slujit-o vreodată, cea
mai înălţătoare. După ce am terminat slujba a venit gardianul, a deschis uşa şi mi-a spus: „Părinte - era prima
oară când îmi zicea «părinte», până atunci mă numise «popă» - să nu cumva să spui la cineva că ţi -am dat
pâine, oriunde te-ai duce, că ăştia mă dau afară!”. A spus „ăştia” ca şi cum făcea parte din tabăra mea, nu a
lor. Şi i-am răspuns: „Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost
îngerul care mi-aţi adus Trupul lui Iisus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!”...
- Practic el adusese darul, „prescura”, nu?
- Da. Bine, l-a mânat Dumnezeu, fără îndoială, nu a fost gândul lui bun. Dar de atunci s-a îmblânzit.
Nu mă mai insulta, nu mă mai bătea cu picioarele... Gestul acela l-a schimbat. Îmi închipui că a fost foarte
speriat după aceea, că era şi gardian, şi secretar pe secţie şi favorizase un deţinut, un „bandit mare”! Putea să
intre în puşcărie. Dar după ce l-am asigurat că n-o să spun nimănui nimic, s-a mângâiat. Şi s-a purtat foarte
frumos cu mine după aceea, niciodată nu m-a mai insultat! Or, eu socotesc faptul acesta unul din lucrurile
extraordinare care s-au petrecut cu mine în închisoare!
- Ne-a povestit şi părintele Iustin Pârvu despre nişte Liturghii făcute în închisoare şi tot aşa zicea,
că au fost cele mai frumoase din viaţă, cele mai trăite!
- Acuma, vedeţi, canonic se zice că nu se slujeşte Liturghia de unul singur, că trebuie să ai asistenţă...
Chiar părintele Dimitrie Bejan a spus că Liturghia pe care am făcut-o eu în închisoare nu era valabilă, pentru
că nu aveam credincioşi, vin şi aşa mai departe... Dar eu am mărturisit asta, cum am ieşit din închisoare am
mărturisit public despre slujirea mea acolo...
- V-aţi spovedit unui episcop?
- Nu, fiindcă n-am stat de vorbă, după eliberare, cu nici un episcop. Dar am mărturisit public, deci le-a
ajuns la urechi, şi niciodată ierarhia nu a spus nimic despre asta. Au continuat să mă numească răzvrătit, m-au
caterisit, însă nu m-au acuzat niciodată pentru că am făcut Liturghia în închisoare. Nu au avut curajul. Puteau să
mă numească eretic sau profanator, dar n-au făcut-o. Oricum, transformările care s-au produs în sufletul
celorlalţi şi aceste minuni care s-au petrecut cu mine atunci - şi nu numai atunci, că au mai fost şi alte
împrejurări - mă fac să cred că Liturghia a fost valabilă! În orice caz, atunci nu m-am îndoit nici o clipă de ea!
Şi simţeam multă linişte şi pace după Sfânta Împărtăşanie...

Aiud - Mă pregăteam de moarte…

49
- Ne povestiţi şi despre acele „alte împrejurări”? Au fost legate tot de Sfânta Liturghie ?
- Da. Am mai avut iarăşi o întâmplare foarte interesantă, care a întărit convingerea mea că harul lui
Dumnezeu lucra acolo. Mă băgaseră la Aiud în celulă cu doi deţinuţi de drept comun. Unul avea vreo şaizeci
de ani şi îşi petrecuse aproape toată viaţa în închisoare: intra, ieşea, iarăşi intra… Acum însă primise o
pedeapsă foarte urâtă, mi se pare că pe viaţă, pentru că îşi omorâse mama, sub pretextul că nu-i trimisese pa-
chete în închisoare. Dar mamă-sa era o femeie săracă, bătrână, care nici ce să mănânce nu avea. Şi nu că a
omorât-o aşa, pur şi simplu. Mai întâi a spintecat-o şi pe urmă a cusut-o cu sârmă, pe viu. A fost un om foarte
sălbatic. Celălalt deţinut era un băiat tânăr de prin Timişoara, sau de prin Arad, care îl omorâse pe opozantul
lui la mâna unei fete de acolo. L-a omorât foarte sălbatic, dar nu cu cruzimea cu care o făcuse nebunul
celălalt. Cu aceştia doi m-au pus în celulă.
- În ce perioadă se întâmpla asta?
- Prima dată când m-au dus de la Securitate la Aiud. Mi-au spus atunci: „Te duci la Aiud, munceşti şi ţi
se reduce pedeapsa”. Şi le-am zis: „Eu să muncesc pentru comunişti?! Să muncesc pentru ca voi să torturaţi
oamenii? Eu nu muncesc pentru voi orice ar fi!”. Dar ei mi-au răspuns: „Ai să vezi că o să munceşti!”. Şi m-au
dus la Aiud şi m-au pus cu aceştia în celulă. Ne-a chemat apoi ofiţerul şi le-a spus: „Uite, deţinutul Calciu
lucrează cu voi în echipă”. Lucrau la lădiţe de fructe, acolo, în celulă. Aveau normă, trebuiau să facă nu ştiu
câte lăzi. Băteau cuie cu ciocanul de dimineaţă până seara şi toate astea rămâneau în capul meu. Şi ofiţerul le-a
zis: „Lucraţi împreună şi dacă el nu-şi face norma, să-l ajutaţi să şi-o facă. Iar dacă nu vrea să muncească, e
treaba voastră, vă priveşte, pentru că dacă nu faceţi norma pentru toţi trei, nu primiţi mâncare, nici pachete!”.
- Deci cumva îi cointeresau ca să vă persecute…
- Intenţia lor ascunsă era de a mă ucide. Adică, în fond, aceia trebuiau să mă ucidă! Am stat cu ei o
lună de zile, interval în care erau chemaţi aproape zilnic la direcţia Penitenciarului. Probabil că Securitatea
cerceta prin ei starea mea sufletească: dacă sunt disperat, dacă sunt amărât... Nu erau nişte oameni de înţeles,
erau nişte brute. M-au întrebat dacă vreau să muncesc sau nu. Am spus că nu şi ei au început, în special
bătrânul, să mă înjure. Le-am zis că sunt preot şi mă întrebau: „A, eşti popă din ăla care înşeală lumea?”. Şi
am zis că da, am înşelat lumea. După aceea n-am mai discutat nimic. Vorbeam numai când îmi dădeau ei
voie, mâncam când îmi dădeau ei voie, nu mă duceam la closet decât când îmi dădeau ei voie, iar de dormit
dormeam când dormeau şi ei…
- Aceştia doi!? Eraţi sub ascultarea lor…!?
- Da.
- Dar de ce? Aşa era regimul instalat de autorităţi, să nu vă dea voie?
- Nu, dar au spus că eu nu muncesc şi din cauza asta ei doi pierd pachetele. Şi m -au avertizat: ori mă
apuc de muncă, ori îmi vin de hac. Eu nu le-am răspuns nimic.
- Şi ce-au făcut?
- Ce să facă? Lucrau. Dacă venea mâncarea, ei mâncau, apoi se apucau iar de lucru şi eu trebuia să
stau.
- Şi pe sfinţia voastră vă lăsau să mâncaţi, sau vă persecutau?
- La început mă persecutau. Şi cu closetul tot aşa. Câteodată mă ţineau câte o jumătate de oră, sau o
oră după ce le ceream voie... Mă ţineau aşa până când respiram greu şi ajungeam să le spun: „Nu mai pot să
mă ţin mult! Lăsaţi-mă să mă duc la closet!”. Şi atunci, în sfârşit, îmi dădeau voie. Nu împingeau lucrurile
chiar până la ultima rezistenţă. În orice caz, mă înjurau, mă ameninţau…
- Vă rugaţi de faţă cu ei?
- Da, dar nu în genunchi. Nu-mi dădeau voie să stau în genunchi.
- Şi vă făceaţi cruce?
- Da, sigur.
- Dar nu vă tulbura la rugăciune ciocănitul acela şi prezenţa lor?
- Ba da, mă tulbura, dar căutam să nu bag în seamă.
- Şi nu v-aţi manifestat niciodată mai aspru cu ei, mai violent?
- Nu, că i-aş fi întărâtat! Eram foarte blând şi foarte ascultător. Eram ascultător, cum să spun, până la
ultima resursă! Când venea raportul seara, ei spuneau: „Deţinutul Calciu nu a vrut să lucreze astăzi!”. Şi
ofiţerul menţiona în procesul verbal. Eu le-am zis celor doi: „Să nu vă supăraţi, eu nu vreau să lucrez pentru
că sunt împotriva acestei oprimări comuniste, împotriva transformării ţării într-o puşcărie! Eu am vorbit
oamenilor despre Dumnezeu, nu despre altceva!”. Dar asta le ziceam când îmi dădeau voie, când mă

50
întrebau, de exemplu. Că dacă nu-mi dădeau voie, nu puteam să vorbesc deloc. Şi ei mi-au spus: „A, sigur,
voi popii sunteţi împotriva comunismului! Dar tu ai să lucrezi. Ai să vezi că o să lucrezi! Te învăţăm noi
minte!”. Şi mă gândeam că dacă îmi dădeau una cu ciocanul la cap, s-a terminat cu mine! Auzisem că
Ceauşescu ar fi vrut să mor în închisoare şi mă gândeam, ştii, că vor spune pe urmă că a fost o luptă, o bătaie
între deţinuţi, sau cine ştie... Mai ales că era pe atunci un preot în Rusia, Dudko, cred că aţi auzit…
- Da, Dimitrie Dudko, scrie şi părintele Serafim Rose despre el…
- El făcuse tot aşa, o acţiune anticomunistă, dar oarecum diferită de a mea, nu cu proteste. El ţinea
predici pentru apărarea Ortodoxiei şi pe urmă - partea cea mai importantă - credincioşii îi puneau întrebări în
scris, fără semnătură, iar el dădea răspunsurile în predica următoare. Şi erau întrebări foarte directe, iar
părintele răspundea tot la fel de direct. Bineînţeles că l-au arestat, l-au băgat în închisoare şi acolo el a dat o
declaraţie în care spunea că îi pare rău pentru ceea ce a făcut şi că îşi dă seama că a greşit. Sigur, toată lumea
a fost extrem de tulburată!
- Se ştia şi în România despre acest preot?
- Sigur, noi îl urmăream de mult timp. Scrisese o carte foarte frumoasă, „Nădejdea care este în noi”.
Or, în anii aceia cartea lui tocmai fusese publicată în Occident, şi acum toată lumea era foarte uimită. Tot
Occidentul se întreba ce s-a întâmplat. Şi veneau tot felul de veşti, că a fost bătut, torturat şi că până la urmă
a cedat din cauza torturilor. Însă cea mai vehiculată idee a fost aceea că l-au băgat în celulă cu doi deţinuţi de
drept comun care l-au violat şi Securitatea a făcut fotografii, cu care apoi l-a şantajat: „Dacă nu faci ce îţi
cerem, o să publicăm aceste poze!”. Sigur, era cam neverosimilă povestea asta, pentru că nimeni nu ar fi cre -
zut că a fost chiar aşa... Aşadar, el a fost arestat înaintea mea, iar eu auzi sem despre ce i se întâmplase şi
eram cam speriat. Bine, ştiam că în ce mă priveşte n-o să fie o problemă, că la o adică, nimeni n-o să creadă
despre mine aşa ceva, dar mă gândeam la actul în sine, ştii... Că puteau să-mi facă asta pentru a mă distruge
psihic. Însă, slavă Domnului, nu au recurs niciodată la metoda aceasta.
- Deci aveaţi o stare de frică faţă de ei?
- Da, şi de aceea căutam să fiu cât mai supus, să nu-i supăr, să nu-i mânii deloc. În tot acest timp
Securitatea îi chema foarte des la birou, să dea informaţii despre mine. Însă de la o vreme au început să
nu-mi mai interzică nimic, probabil la ordinul administraţiei, fiindcă nu cred că acţionau de capul lor, mai
ales în privinţa mea. Şi am început să stăm de vorbă. Le-am spus despre mine, despre Biserică...
- Ştiau ceva despre credinţă? Aveau vreo educaţie din familie?
- Cel bătrân avea. Cred că mai întâlnise prin închisoare oameni credincioşi. Cel tânăr nu ştia mare
lucru, totuşi mergea la biserică, aşa, din obicei. Dar încolo el bea, se bătea... Şi am stat aproape o săptămână
de vorbă, după care le-am spus: „Văd că nu mai aveţi nimic cu mine. Aş vrea să mă lăsaţi să fac Liturghia”.
M-au întrebat ce e Liturghia. Cel mai bătrân avea impresia că e un fel de oficiere magică, sau aşa ceva.
Le-am explicat ce înseamnă, atât cât puteau ei să priceapă. Şi mi-au spus: „Bine, te lăsăm!”. Asta se întâmpla
în timpul săptămânii, cred că joi. Probabil însă că aveam microfoane în celulă, pentru că imediat după
discuţia asta au fost chemaţi la administraţia închisorii. S-au întors foarte tulburaţi şi au fost chiar puţin
brutali cu mine. Se cunoştea totuşi că erau timoraţi şi făceau ceva împotriva voinţei lor, împotriva a ceea ce
gândeau. Vineri am ieşit la plimbare. Acum, ei erau cum erau, dar i-am simţit eu mai puţin răi şi înduşmăniţi
decât la început. Însă când am ajuns în ţarc - era o curte foarte mică, în care ne scoteau de obicei la plimbare
- mi-au spus să stau într-un colţ. Cred că aveau de pus la cale un plan şi nu putuseră s-o facă de faţă cu mine,
în celulă.
- Eraţi supravegheaţi acolo, în ţarc?
- Da. Gardianul stătea la uşă, pe dinafară şi o putea deschide oricând. Probabil că mai pleca din când
în când, dar noi nu aveam de unde şti sigur dacă e acolo sau nu. Însă atunci nu-mi era mie gândul la supra-
veghere… Şi m-am aşezat într-un colţ, cum mi-au spus. Am cam băgat-o pe mânecă atunci... Am crezut că
gata, fac planul să mă omoare! Mi-am dat seama că au fost chemaţi de Securitate şi li s-au spus anumite lu-
cruri, poate li se făgăduise eliberarea...
- Şi vă rugaţi atunci, sau ce făceaţi?
- Mă pregăteam de moarte. Îmi făceam spovedania.
- Vă pregăteaţi de moarte…!?
- Da, pentru orice eventualitate. Nu eram sută la sută sigur, dar o spaimă tot aveam în mine.
- Vă rugaţi şi pentru ei?
- Sigur. Mă rugam să-i îmblânzească Dumnezeu. De altfel, pentru ei m-am rugat tot timpul cât am
stat împreună în celulă. Erau prezenţi în rugăciunile mele mai mult de cei pe care îi iubeam! După ce au

51
vorbit puţin între ei, cel mai tânăr vine la mine şi zice: „Gata! Acum poţi să ieşi, părinte - nu-mi spusese
niciodată până acum «părinte » - să ştii că nu îţi mai facem nimic! Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă
gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm”. Nu ştiu dacă chiar fuseseră
puşi să o facă, sau au spus doar aşa…
- De ce v-au spus asta afară? Se temeau că în celulă sunt microfoane?
- Nu ştiu. Cred că au luat hotărârea asta după ce au stat de vorbă. Adică şi-au pus problema: „Băi, ce
facem?”. Şi şi-or fi zis: „Dom’le, nu putem să-l omorâm!”. Sigur că eu m-am înmuiat de tot, mi s-au înmuiat
picioarele, m-au trecut lacrimile... Mă mir cum de nu am leşinat. Şi a doua zi, cu permisiunea lor, am slujit
Liturghia.
- Era duminică?
- Nu, cred că a fost sâmbătă. Le-am zis: „Acum, fiindcă nu mai aveţi nimic împotriva mea, o să
slujesc Liturghia”. Aveam acolo în celulă nişte lăzi şi pe ele am început să pregătesc pentru slujbă. Ei stăteau
şi se uitau la mine. Li se părea că cine ştie ce scot: prosopul, păhăruţul acela din plastic pe care îl aveam…
Am început Proscomidia. N-o ştiam toată pe de rost, aşa că spuneam doar unele lucruri. Pe urmă am început
Liturghia. Stăteau în spatele meu, iar eu nu m-am mai uitat deloc la ei, fiindcă nu mă mai temeam. Ştiam că
de acum nu mai îmi fac nici un rău. După prefacerea Darurilor şi rugăciunile care urmează m-am întors să
spun: „Pace tuturor”. M-am gândit că atunci când vor auzi cuvântul „pace”, or să fie impresionaţi. Deci
m-am întors spre ei şi am zis: „Pace tuturor”. Şi atunci am văzut: cel bătrân era îngenuncheat, cel tânăr stătea
în picioare - dar a îngenuncheat şi el de cum m-am întors - şi amândoi erau plini de lumină. Atunci am
realizat că întreaga celulă era inundată de lumină, aceeaşi lumină pe care o văzusem atunci, la Paşti, când
gardianul îmi răspunsese: „Adevărat a înviat!”. Asta a fost. Am terminat Liturghia şi pe urmă ne-au şi mutat
de acolo, ne-au despărţit.
- Şi nu i-aţi mai întâlnit după aceea? N-aţi mai aflat nimic de ei?
- Nu, dar le-am păstrat o mare recunoştinţă, fiindcă ei mi-au adus în celulă, prin convertirea lor
fulgerătoare, lumina taborică pe care Apostolii au văzut-o când Iisus S-a schimbat la faţă înaintea lor.
- În afară de aceştia doi, aţi mai stat şi cu alţi deţinuţi de drept comun?
- Da. Am stat şi cu deţinuţi politici, deoarece cei de drept comun erau asimilaţi ca politici, fiindcă
făcuseră infracţiuni financiare. Am stat cu un colonel care fusese să vândă arme în Arabia, cu un director de
la Uzina de Maşini Grele din Bucureşti, care făcuse multe afaceri ilegale, şi cu alţii. Dar cu ei am stat puţin,
ca durată. Cel mai mult am stat singur.
- Părinte, fiindcă tot a venit vorba, am citit într-un ziar că un deţinut de drept comun, recidivist,
care a stat la Aiud în celulă cu sfinţia voastră, a fost atât de impresionat de ce i -aţi spus, încât după ce a
ieşit din închisoare nu a mai făcut nici o infracţiune, nimic. Dar în anii '90 a ucis pe cineva. Şi imediat s-a
dus şi s-a predat. Atunci a zis că a stat în celulă cu sfinţia voastră şi că după eliberare nu a mai făcut nimic
rău. Dar acum căzuse în asta, în crima asta, care nu ştiu cum s-a întâmplat… Au scris toate ziarele atunci
despre el…
- Se poate, dar nu-mi aduc aminte cine a fost…

Ispita martirajului
- Practic în această a doua perioadă de închisoare aţi dus o vieţuire aproape călugărească, aţi avut
un program care vă permitea să vă rugaţi mult...
- Da, în toată perioada asta n-am avut nici o piedică la rugăciune, nici din interior, nici din afară.
Pentru că nu mă interesa nimic. Când făceam rugăciunea nu mai ţineam cont de nimic. Dacă intra gardianul
sau ofiţerul, mă ridicam în picioare şi continuam rugăciunea în gând. Nu răspundeam decât dacă îmi punea o
întrebare logică, să zic aşa. Şi după ce răspundeam, ziceam: „Domnule ofiţer, nu pot să vorbesc acum cu
dumneavoastră pentru că sunt în rugăciune. Fac Liturghia”. Ei ştiau asta, adică nu era o fală pentru mine că le
spuneam aşa. Ştiau şi plecau. Nu ziceau nimic, plecau.
- Aţi simţit că înaintaţi în rugăciune, v-aţi rugat mai curat atunci?
- Nu ştiu, înclin să cred totuşi că m-am rugat mai puternic în anchetă, când trebuia să tac şi să am
tărie, decât în celulă. Pentru că în celulă rugăciunea devenise o obişnuinţă, un tipic. Nu vreau să spun că
sentimentul religios era tocit, nu... Dar cu intensitatea cu care mă rugam în anchetă n-am mai putut să mă rog
mai târziu, pentru că nu mai eram în pericolul acela, care să-mi solicite fiinţa integral.

52
- Ce rugăciuni făceaţi?
- Rugăciunile care le ştiam pe de rost, Rugăciunea lui Iisus şi mai ales rugăciunea mea personală
către Mântuitorul şi Maica Domnului, în care le spuneam de fiecare dată starea mea, le spuneam unde sunt,
cum sunt, ce mă tulbură şi ce doresc să mi se dea.
- Consideraţi că e bună această rugăciune mărturisitoare, în care te pui în faţa lui Dumnezeu?
- Foarte bună!
- La Rugăciunea lui Iisus foloseaţi tehnicile pentru fixarea atenţiei despre care învaţă Sfinţii
Părinţi?
- Da, le foloseam ca să-mi ţin mintea în inimă. Rosteam cuvintele pe inspiraţie şi expiraţie.
- Alternaţi tipurile de rugăciune sau aveaţi un timp pentru fiecare?
- Rugăciunile învăţate pe de rost le spuneam mai mult în perioadele de rugăciune comună. Adică mă
gândeam: acum e ora şapte dimineaţa, să zic, şi dacă spun „Împărate Ceresc”, „Sfinte Dumnezeule” şi „Tatăl
nostru”, poate că în România sunt mii şi zeci de mii de oameni care se roagă odată cu mine şi intru în
comuniune de rugăciune cu ei. La fel şi când făceam Liturghia, ştiam că sunt în comuniune liturgică cu ce -
ilalţi. Iar în restul timpului spuneam Rugăciunea inimii şi rugăciunile mele personale către Mântuitorul, către
Maica Domnului şi către Sfântul Gheorghe, care mi-a fost foarte aproape în închisoare!
- Asta voiam să vă întreb, dacă aţi avut vreun sfânt care v-a ajutat mai mult şi căruia i-aţi simţit
prezenţa acolo.
- Da. Sfântul Gheorghe a fost. Am simţit prezenţa lui, absolut! Am simţit că e cineva cu mine. De
altfel, în această a doua închisoare, de mai multe ori Mântuitorul, mai mulţi sfinţi ai Bisericii noastre şi unii
din morţii mei - mama îndeosebi - mi s-au arătat în duh şi mi-au vorbit, pentru a mă mângâia în suferinţa şi-n
singurătatea mea.
- Vi s-au arătat în rugăciune, sau cum ?
- Da, în rugăciune. Şi simţeam aceste cercetări în duh ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu.
- Care au fost roadele rugăciunii acolo, în închisoare?
- Cel mai mare rod a fost că prin rugăciune mă linişteam sufleteşte, că nu mă temeam, că rezistam la
tot ce se întâmpla cu mine. Fără rugăciune nu aş fi rezistat, aş fi înnebunit cu siguranţă. Am hotărât să nu fac
nici un compromis şi pentru asta, nu-i aşa, trebuia să mă gândesc sau că voi rămâne pentru totdeauna în
închisoare, sau că mă omoară. În această situaţie, fără rugăciune ar fi trebuit să înnebunesc, nu? Rugăciunea
a însemnat balsam pentru inima mea.
- Ispite demonice legate de rugăciune aţi avut? Ştiu eu, să simţiţi, de pildă, nişte prezenţe din
acestea rele, care să vă împiedice să vă rugaţi...
- Nu, în inima mea nu. Ceea ce cred însă că a fost lucrare demonică erau aceste insulte ale
gardienilor şi încercarea lor de a mă tulbura. Dar aşa, ca să mă atace direct, nu mi s -a întâmplat niciodată.
Am avut însă o ispită, şi târziu mi-am dat sema că e o cursă de la cel rău. Am avut ispita martirajului. Şi am
început să mă rog ca Dumnezeu să îmi dea moartea. Era un fel de exaltare în mine... Asta a durat ceva timp,
până când îngerul mi-a spus: „Nu vezi că faci un păcat?!”...
- Adică îngerul v-a atenţionat printr-un gând, nu l-aţi văzut...
- Îngerul, nu un gând, era îngerul. Vorbeam cu el.
- Prin rugăciune?
- Da.
- Deci aţi ajuns să înţelegeţi că nu era bine ce faceţi?
- Da, era un mare păcat, ce venea din mândrie. Nutream gândul acesta de mândrie, dar nu conştient.
Adică mă gândeam la martiraj, mă gândeam la moarte, mă gândeam că, în sfârşit, lumea va şti despre mine
că am murit ca un martir... Şi mă rugam lui Dumnezeu pentru martiraj, dar martirajul nu venea! Cred că vreo
două luni am fost chinuit de gândul ăsta. Iar Securitatea, când refuzam să semnez cererile de graţiere, exact
asta îmi spunea: „A, vrei să mori în închisoare? Vrei să fii martir? Lasă că n -ai să mori în închisoare!”. Sau
îmi ziceau în batjocură: „A, vrei să fii martir, să te pomenească în Biserică?!”... Cred că asta m -a şi întors
până la urmă, fiindcă am început să mă gândesc mai adânc. Şi după aceea am primit lumină de la Hristos şi
mi-am dat seama că păcătuiam foarte mult.
- Când aţi avut ispita asta a martirajului, nu v-au ispitit şi gânduri de judecată pentru cei care nu se
implicau, pentru ierarhie?
- Da, gânduri din acestea am avut, dar s-au risipit repede. M-au tulburat mai mult atunci, la Seminar,
când am început acţiunea celor şapte Cuvinte. Atunci m-am trezit dintr-o dată aruncat într-o lume veche, pe

53
care o trăisem altădată. O lume nu cu aceeaşi suferinţă, dar cu mai multă viclenie decât cealaltă. Şi am avut,
într-adevăr, nişte gânduri... Mai ales că, am mai spus, îl iubeam foarte mult pe Prea Sfinţitul Roman şi ştiind
că intrase de mic în mănăstire şi avusese o viaţă călugărească bună, am fost sigur că va veni alături de noi. Şi
am avut aşa, o pornire împotriva lui, pentru că fiind călugăr şi iubindu-l eu aşa de mult - şi cred că şi el pe
mine - nu s-a angajat. Nu trebuia să se angajeze prea mult, măcar să ne fi dat un gir, asta era toată problema.
Convingerea mea este că dacă el s-ar fi angajat alături de mine, măcar printr-un gir, nu aş fi fost arestat şi dus
la închisoare. Însă pe urmă am lepădat gândul acesta. Şi am scăpat repede de el, pentru că a început să mă
preocupe mai mult starea mea personală, atât în raport cu Securitatea, cât mai ales în ce privea viaţa mea
lăuntrică. Şi am lăsat gândul de judecată de-o parte... Adică vreau să spun că la început am fost aşa, mai
îndârjit împotriva ierarhilor, pe urmă însă nu am mai avut nici un fel de îndârjire...
- V-aţi dat seama că nu puteau mai mult?
- Da, nu puteau mai mult. Mi-am dat seama că slăbiciunile omeneşti sunt mari, că, aşa cum a spus
Prea Sfinţitul Antonie, nu toţi au stofă de martiri, nici chiar ierarhii, nici chiar preoţii... Şi m-am plecat şi eu
în faţa neputinţei umane şi am zis: „Merg de unul singur!”...

Toată lumea ne susţinea


- Ce anume aţi suportat cel mai greu în această a doua închisoare?
- Izolarea. Asta era. Cu foamea mă obişnuisem, cu insultele mă resemnasem. Nu mai reacţionam. La
început mă tulburau şi chiar aveam reacţii, în special când mă înjurau de mamă sau de altele. Adică îi mus -
tram: „Domnule, nu îţi este ruşine?! Mama mea e o femeie moartă. Cum mă înjuri dumneata de mamă sau de
cele sfinte? Ce ţi-am făcut?!”. Pe urmă însă nu mai dădeam nici o atenţie, nu mă mai tulburam. Dar izolarea
a fost foarte grea. Din punctul ăsta de vedere, prima perioadă de închisoare a fost mai bună, în sensul că eram
împreună toţi deţinuţii, legionari, ţărănişti... Ne rugam, ne mai certam, dar nu eram singur. Acum, în
majoritatea timpului am stat singur. Eram izolat într-o celulă şi nu vorbea nimeni cu mine, nu vedeam decât
gardianul, care şi acela se purta cum se purta, pentru că eu le fusesem încredinţat acolo cu o destinaţie spe-
cială: moartea. De aceea, orice sprijin din partea oamenilor a fost foarte important pentru mine.
- Cum aţi primit concret acest sprijin?
- De pildă, când eram în Zarca Aiudului, pe sub fereastra mea treceau deţinuţii de drept comun care
ieşeau sau intrau în fabrică. Gardienii nu-i păzeau foarte strict, aşa încât din când în când, câte unul dintre ei,
ajungând în dreptul meu, zicea tare, ca şi cum ar fi vorbit cu ceilalţi: „Părinte, eu am intrat în închisoare din
motivul cutare, dar să ştiţi că vă iubesc. Se vorbeşte de dumneavoastră, se spun nişte lucruri, se
protestează...!”. Pe urmă, luni de zile nu auzeam nimic şi iar mai venea câte o întâmplare din asta, care mă
întărea foarte mult.
- Vizitele soţiei şi ale copilului vă întăreau sau vă slăbeau?
- Mă întăreau foarte mult. Însă copilului nu-i dădeau voie să vină la Aiud, ci numai la Securitate, iar
preotesei îi aprobau să mă viziteze foarte rar, o dată sau de două ori pe an, de obicei când primeam vreo
scrisoare oficială din străinătate, pe care, ca să nu mi-o dea Securitatea, mi-o dădea ea. Erau şi perioade când
mi se interzicea să văd pe cineva.
- Dar pachete aveaţi voie să primiţi?
- Nu, nu aveam dreptul la pachet. Şi atunci oamenii îi trimiteau ajutoare preotesei. Primea pachete
din Canada, din America şi din alte părţi, iar Securitatea, după ce le controla, era nevoită să i le dea, pentru
că expeditorii se interesau dacă au ajuns. Le trimiteau de obicei prin Crucea Roşie. Cu siguranţă însă că au
fost şi foarte multe oprite. Aceste grupuri care trimiteau ajutoare preotesei expediau în acelaşi timp în ţară şi
scrisori de protest. Şi toate erau îndreptate spre Ceauşescu, cu cererea expresă să fiu eliberat. Veneau
scrisorile cu sutele de mii, pentru că nu trimitea grupul în ansamblu, ci fiecare în parte. Au adoptat această
tactică tocmai ca să-l invadeze pe Ceauşescu cu scrisori. M-au susţinut şi Germania, Franţa, Anglia. S-au
trimis la regina Angliei mii de scrisori despre mine. Diplomaţii care susţineau cauza mea îşi câştigau
alegătorii prin asta. Şi preoteasa primea sute de scrisori. Venea poştaşul şi zicea: „Doamnă, iar v-au oprit
scrisorile”. Toată lumea ne susţinea pe noi.
- Din ţară veneau scrisori?
- Nu prea. Din ţară veneau oameni. A venit odată la preoteasă un baptist din Ardeal, cu un aparat de
detectat microfoane şi a găsit câteva, dar ea i-a zis să nu le arunce, că vor pune altele. În general, toţi au

54
apărat-o pe preoteasă. Tot Institutul de Igienă la care lucra a protejat-o, toţi colegii de serviciu îi favorizau
întâlniri. Că mai veneau oamenii să-i aducă ceva de mâncare, fiindcă ea era acum complet izolată. xiii
- Deci a fost ajutată de oameni, a existat o solidaritate!
- Da, extraordinar! Extraordinar! De pildă, dacă venea cineva la preoteasă acasă şi bătea la altă uşă,
vecinul de acolo, dacă vedea că omul e însoţit de un poliţist, zicea: „Poftiţi, domnule, poftiţi!”, ca şi cum l -ar
fi cunoscut. Şi după ce cobora securistul, îl urca pe om mai sus, la preoteasă. Foarte mult au ajutat-o oamenii.
Riscau şi ei în felul ăsta, dar era aşa, un avânt, o dorinţă de vitejie. Toţi se simţeau importanţi : făceau şi ei
ceva împotriva Securităţii!
- Şi copilul?
- Andrei era la şcoală. Un agent al Securităţii stătea permanent în clasă cu el, ieşea în recreaţie cu
copiii, ca şi cum ar fi fost un fel de pedagog. Îl supraveghea ca să nu se ia legături prin el la intrare, la
ieşire… Dar copiii şi învăţătorii l-au protejat.

„Părinte, eşti liber să pleci!”


- Când şi cum aţi fost eliberat?
- În primul rând eu nici nu am ştiut că voi fi eliberat. Fusesem condamnat la zece ani şi nu mă
aşteptam să fiu scos mai devreme. Totuşi mi-au dat drumul după cinci ani şi jumătate, ca urmare a protestelor
din Occident şi a presiunilor la nivel diplomatic asupra lui Ceauşescu.
- Nu v-au anunţat înainte că vi s-a redus condamnarea?
- Nu, dimpotrivă. La un moment dat a venit preoteasa la vorbitor şi mi-a spus că s-a dat un decret de
amnistiere pentru cei cu condamnări de zece ani. N-am crezut că intru în decret - oricum nu prea aveam
încredere în decretele lor - dar totuşi s-a născut o speranţă. Şi-l întreb pe şeful Securităţii: „Domnule, ce-i cu
decretul acela, îl ţineţi secret?”. Iar el mi-a citit decretul, în aşa fel încât reieşea că-i privea pe deţinuţii de
drept comun cu condamnări până în zece ani. Şi mi-a zis: „Nu este pentru tine. Ţi-am dat pedeapsa ca să nu
intri în decret!”. Asta a fost cu câteva zile înainte de eliberare, ceea ce înseamnă că intrasem în de cret.
Încercau doar un ultim compromis.
- Ce viza acest ultim compromis?
- Securitatea voia să mă convingă cu orice preţ să fac cerere de graţiere. Pentru ei era important ca eu
să apar în faţa lumii pătat, că am cerut clemenţa lui Ceauşescu, recunoscând că sunt vinovat, din moment ce
solicit graţia. Un om nevinovat nu face aşa, ci îşi caută dreptatea. Dacă aş fi cerut graţierea, ei ar fi anunţat:
„Preotul Calciu şi-a recunoscut greşeala, iar tovarăşul Ceauşescu s-a îndurat de el şi i-a dat libertatea”. Şi
ieşeam cu o pată definitivă.
- Deci aţi refuzat categoric?
- Absolut. A venit şeful Securităţii şi m-a întrebat: „Părinte, eşti hotărât să faci cerere?”. I-am spus:
„Sunt hotărât să nu fac cerere!”. Zice: „Să ştii că nici oasele unde-ţi sunt n-o să ştie nimeni! O să fii aruncat
să te mănânce câinii!” . Lucruri de felul acesta... „Nu-i nimic!”, i-am zis.
- Şi cum v-au eliberat până la urmă?
- Imediat a doua zi vine preoteasa la Securitate şi îmi spune: „Am fost luată cu maşina, nu ştiu de ce
m-au adus aici”. Credea că e arestată. Şi şeful Securităţii îi zice: „Cum nu ştii, că doar ţi -am spus pe
drum...!?”. Preoteasa i-a răspuns: „Nu cred în minciunile voastre!”. Atunci el mi-a zis: „Părinte, eşti liber să
pleci!”. „Fugi, domnule, de aici... !”, am spus, fiindcă aşa ceva nu puteam crede. Apoi şeful arestului cu doi
securişti ne-au luat cu maşina, pe mine şi pe soţia mea, şi mi-au spus: „Părinte, veţi merge acasă”. Eu nu
credeam. Atunci şeful arestului a zis şoferului: „Ia mai plimbă-l pe părintele pe aici, prin jur, să vadă ce
schimbări s-au mai făcut!”. Şi m-au plimbat. Eu nu m-am interesat ce edificii înălţau, am văzut doar că
schimbaseră foarte mult. Erau în plină construcţie. Până când n-am ajuns şi n-am intrat în casă, eu nu am
crezut că m-au eliberat!

Nu-mi mai amintesc nimic

55
- După ce aţi ieşit din această a doua închisoare, v-aţi mai întâlnit cu gardienii sau cu ofiţerii cu
care aţi avut de-a face acolo?
- Cu unul singur, care era mai prostănac aşa, dar nu chiar prost ca cei din prima perioadă. Ăsta era
unul din ofiţerii care în anchetă mă ţinuse douăzeci şi patru de ore în picioare. El scria ce voia, iar eu trebuia
să semnez. Dar nu semnam. Şi-mi amintesc că în timpul unei anchete a început să-mi povestească despre
copiii şi nevasta lui. Atunci i-am zis: „Domnule, spui că te duci acasă, îţi săruţi soţia, copiii, te joci cu ei... Şi
mă întreb: cum poţi să dormi liniştit când faci crima asta cu mine?! Cum poţi să dormi liniştit…?!”. Şi mi-a
răspuns: „Dorm liniştit pentru că ştiu că îmi fac datoria faţă de partidul meu, care m-a învăţat şi m-a ridicat în
această societate!”. Şi mă gândeam că dacă şi noi, preoţii, am fi aşa de devotaţi lui Dumnezeu cum era el
partidului, toţi am fi sfinţi!
- Bine, se pune întrebarea dacă el pentru partidul lui ar fi putut răbda ceea ce răbdaţi sfinţia
voastră atunci pentru Biserică?
- Nu l-am întrebat asta, fiindcă ştiam că n-ar fi răbdat. De altfel, nici nu era aşa convins de crezul lui.
Sunt sigur că după revoluţie a fugit de i-au scăpărat călcâiele... Asta voiam să zic, de fapt: că aceştia cu care
am avut de-a face în închisorile comuniste nu erau sinceri în crezul lor, nu erau oneşti. Am mai avut o
experienţă care mi-a întărit convingerea asta, atunci când a murit Gheorghiu-Dej.
- După prima închisoare, nu?
- Da. Ieşisem din Aiud şi eram student bătrân. Atunci au obligat pe toată lumea - elevi, studenţi,
muncitori - să vină să-l vadă la sala Palatului, unde era pus pe catafalc. Şi toţi băieţii tineri fugeau. Mie îmi
spuneau „tată”, că eram mai în vârstă. „Tată, dacă vine acela cu plasatul, îi spui că m -am dus la toaletă…!”.
Erau o mulţime pe care trebuia să-i scuz. Eu m-am hotărât să merg să-l văd pe Gheorghiu-Dej, pentru că el a
vrut să mă omoare. Nici nu ştia că sunt pe lume, însă a zis: „Aşa cum nu este, îl omor!”. Şi uite că eu n -am
murit şi el a murit. Să văd şi eu cum arată omul acesta, cum arată omul care a îngăduit să se întâmple ce s-a
întâmplat la Piteşti, în lagărele de muncă, la Canal… Cum stă el acum în faţa lui Dumnezeu…?! Şi am mers.
Când am ajuns acolo, catafalcul era ceva mai sus şi eu eram mic, aşa că după cum nici el nu mă văzuse pe
mine, nici eu nu l-am văzut pe el. La cele două capete ale sicriului erau patru bărbaţi. Unul dintre ei, un om
solid, mare, stătea acolo şi plângea. I se înnodau lacrimile în barbă. Plângea în hohote. Şi mi -am zis:
„Doamne, dacă omul acesta plânge fiindcă l-a iubit aşa de mult pe Gheorghiu-Dej, înseamnă că lacrimile
astea cad în talerul lui şi talerul o să se echilibreze oarecum şi poate că Gheorghiu -Dej este mântuit”. Şi îl
întreb pe profesorul nostru de Lingvistică, membru de partid: „Cine e acesta?”. Îmi zice: „Este Gogu
Rădulescu”. Pentru ca după câteva luni, la şedinţa care s-a ţinut la Comitetul Central, sau care comitet o fi
fost acela, Gogu Rădulescu să fie cel care a propus ca Gheorghiu-Dej să fie declarat criminal, scos din
mausoleu şi aruncat afară. Şi mi-am zis: „A, deci lacrimile n-au fost pentru Gheorghiu-Dej, deci nu s-a
mântuit!”. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, nu m-am bucurat că nu s-a mântuit, dar am înţeles că acela n-a
fost sincer. Şi atunci m-am gândit şi la ofiţerul de care v-am povestit, că nici el nu era sincer. Sunt convins că
s-a ascuns după Revoluţie cine ştie unde. Nu era cinste la ei, pentru că la satana nu este cinste. Cinstea este la
Dumnezeu. Diavolii se înşeală unul pe altul, se pârăsc unul pe altul, lucrează unul împotriva altuia şi toţi
împotriva noastră. Sunt ca o haită de câini care se bat pe un stârv, dar când vine un lup, sar toţi pe el,
coalizându-se împotriva duşmanului. Aşa, când apare îngerul, toţi dracii vin împotriva noastră.
- Părinte, lucrurile acestea prin care aţi trecut, nu v-aţi gândit să le aşterneţi pe hârtie, ca să le ştie
şi generaţiile care vin?
- Ba da, când m-am eliberat din închisoare am vrut să-mi scriu memoriile şi chiar m-am apucat să o
fac. Sigur că ţineam minte gardienii, ţineam minte ofiţerii superiori, pe Gaie, care mă ancheta, pe şeful Secu-
rităţii… Ziceam că acestea sunt lucruri care trebuie să se ştie. Şi am început să scriu. Dar cu cât scriam, cu
atât în sufletul meu se producea ceva. Era o mişcare în inima mea care îmi crea suferinţă, un fel de dezgust
faţă de oamenii aceia. Treptat mi-am dat seama că era un început de ură. Şi atunci am zis: „Nu mai scriu!
Nu-mi mai amintesc nimic!”. Nu citisem încă ceea ce spune Steinhardt, că iertare fără uitare nu există. Am
zis însă că dacă nu uit, înseamnă că ei vor fi mereu în mine şi eu voi fi din nou victima lor. Era ca şi cum
duhurile lor ar fi înviat şi veneau să mă chinuiască iarăşi, dar în alt fel. Acum pot spune că am uitat foarte
mult. Poate şi din ramolisment de bătrân mai uit, dar oricum, am uitat multe nume. Îmi mai amintesc doar
câteva, ale unor oameni foarte mari şi ale unor oameni foarte mici. Dar nu fiindcă vreau, ci pur şi simplu
acestea sunt numele care îmi apar în minte…

56
Liber tot n-am fost!
- Ce aţi făcut în perioada de după eliberare, aţi avut vreo activitate?
- Nu, pentru că eram foarte supravegheat. Liber, ca să zic aşa, tot n-am fost, fiindcă am primit un an
de domiciliu obligatoriu cu familia. Adică stăteam acasă, în Bucureşti, dar aveam alocaţi circa patruzeci de
agenţi, cu câini şi maşini, aproape cât garda lui Ceauşescu! Mai veneau din când în când oameni să mă vadă,
să-şi exprime solidaritatea. Veneau şi occidentali, din Elveţia, din Germania, în majoritate protestanţi care în
timpul detenţiei se rugaseră pentru mine.
- Şi reuşeau să intre? Nu erau împiedicaţi?
- Unii reuşeau, dar sigur că tot ce discutam era ştiut. Uneori însă îi mai păcăleam şi noi pe securişti…
Mi-aduc aminte că odată am plecat la Ocişor, în Ardeal, cu Marcel Petrişor, cu Bobiţă, cu toţi, iar Securitatea
ne supraveghea casa. S-au instalat la calea ferată, unde făcuseră post fix. În jur circulau patrule din oră în oră.
Eram aşa de supravegheaţi, că ziua nu se putea apropia nimeni de noi. Într-o noapte, pe la două, bate cineva
la uşă. Marcel se duce să deschidă. Vede un om înalt şi zice: „Ce s-a întâmplat?”. Şi omul îi face semn cu
degetul : „Să ştii că n-am trecut pe la Irod, dar am venit să-l văd pe Părintele Calciu. Sunt de pe Arieş”. Era
din Oastea Domnului. Fraţii îl trimiseseră să vadă ce se întâmplă cu mine, cum mă aflu. Şi i -a zis lui Marcel
că n-a trecut pe la Irod, adică pe la calea ferată, unde era Securitata...
- Fiindcă aţi adus vorba, aţi avut legături cu Oastea Domnului?
- Da, i-am susţinut şi i-am apărat. Şi în cele şapte Cuvinte i-am apărat. Primii care s-au ataşat de
mine la Seminar au fost copiii din Oastea Domnului. Ştiam că Oastea Domnului are două grupe, două di -
recţii: una protestantă şi una care încerca să rămână sub acoperişul Bisericii. Eu am avut legatură cu aceştia
din urmă şi am spus că Biserica trebuie să le acorde acoperiş, altfel se vor pierde. Şi ar fi o mare greşeală,
fiindcă aceşti credincioşi pot fi puşi sub conducerea preotului şi se pot face cu ei lucruri frumoase.
- Revenind la perioada de după eliberare, aţi putut merge la biserică?
- Da, când am ieşit din închisoare am primit aprobare să merg la biserică, dar nu mi-au precizat la
care. Şi ca să nu creez nici o suspiciune, în fiecare duminică mergeam la alta. De cum intram, credincioşii
veneau la mine. Nu se temeau de Securitate. Preoţii, în schimb, aveau două atitudini: când ajungeau în
dreptul meu, unii făceau stânga-mprejur cu cădelniţa şi plecau, alţii stăteau şi mă cădeau ostentativ. Câţiva
m-au chemat în altar, dar le-am spus că n-am voie să slujesc şi că se pun în pericol. Aproape când să plec din
ţară, am fost la biserică la părintele Mehedinţiu. M-a chemat şi el în altar. Am venit la uşă şi i-am spus: „Pă-
rinte, nu pot, ştii care e situaţia!”. El m-a luat de mână şi mi-a zis: „Intră aici, părinte! Crezi că mie îmi pasă
de ei?! Păi, sfinţia ta pleci la drum şi trebuie să fii împărtăşit, cine ştie ce se poate întâmpla!”. Şi m-am îm-
părtăşit acolo. Nu a avut probleme din cauza asta.
- Însă nu vă spovedeaţi în perioada asta, nu?
- Nu, că l-aş fi pus în pericol pe preot! Nici nu slujeam, pentru că eram caterisit. Şi nici nu mă
împărtăşeam…
- Dar aveaţi dreptul să vă împărtăşiţi!
- Aveam dreptul, dar cine-mi dădea mie?! Fiindcă îl expuneam şi pe preot! Însă atunci părintele
Mehedinţiu m-a împărtăşit. La scurt timp Ambasada Franceză m-a anunţat că trebuie să părăsesc ţara. Mi-au
dat un paşaport pentru Statele Unite şi peste vreo zece zile am plecat. N-am mai revenit în ţară decât după
1989…

Piteşti după Piteşti


- Privind acum, după mai bine de cinsprezece ani de la evenimentele din ’89, situaţia din România,
ce părere aveţi? Oare cu încetarea regimului comunist a încetat şi regimul satanic? Să nu uităm că în aceşti
patruzeci şi cinci de ani ei au câştigat o anumită experienţă în lucrarea cu sufletul omului. Oare n-o mai
aplică în continuare?

57
- Da’ ce crezi, că dacă noi am ieşit de la Piteşti, s-a terminat cu războiul?! Oho! Toată lumea asta este
satanică. Toată lumea! În America eşti cercetat şi controlat şi ce gândeşti. Dacă -ţi ia cartea de credit, vede şi
ce ai cumpărat. Se poate şti tot ce ai în casă. E ceva imposibil, nu mai ştii unde să te ascunzi!
- Legat de controlul acesta asupra individului, se vorbeşte din ce în ce mai mult în ţările ortodoxe de
problema cipurilor. Sfinţia voastră cum vedeţi asta, ca pe o acţiune demonică?
- Da. Dar cred că un lucru demonic prinde putere atunci când tu îi dai putere. Adică dacă îmi
implantează în organism un cip prin care mă controlează, oare o să îmi las eu controlat şi sufletul? Ei o să
ştie pe unde am umblat, ce am vândut, ce am făcut, dacă am comis o crimă sau altceva. Dar îmi poate cipul
acela imprima în minte altceva decât ce vreau eu să gândesc, decât credinţa mea?! Mie mi se pare că dracul
nu are putere dacă tu nu-i dai. Şi apoi, nu am un înger la dreapta mea? Oare îl am numai pe drac în stânga? Şi
atunci, de ce să mă tem de dracul, dacă am şi înger? Că dracul nu câştigă fără mine. Dar nici îngerul nu
câştigă fără mine. Eu sunt acolo comandantul suprem. Eu zic către unul sau către celălalt: „Tu câştigi!”. Eu
nu mă sperii aşa…
- Recunoaşteţi în societatea de azi metode care s-au aplicat la Piteşti?
- Da. Ce s-a petrecut în Irak, de pildă. Ce s-a întâmplat la Piteşti nu s-a întâmplat numai la Piteşti,
aşa, ca o excepţie de care să nu se fi ştiut. S-a ştiut. Toate au fost gândite de sus. Şi în Irak la fel, n-au fost
numai nişte soldaţi care au avut instincte criminale. Nu. De sus s-a pornit. Acestea sunt procedee satanice
care se vor aplica tot timpul, câtă vreme Dumnezeu va îngădui şi nu va pune capăt acestei lumi.
- Dar ca lucrare demonică asupra sufletului, astăzi faţă de Piteşti…
- Sunt alte metode. Uită-te la muzica asta satanică, ucigătoare, care vine şi la noi! Uită-te la tinerii
aceştia care au luat-o razna dintr-o dată! Cel puţin acolo, în America, aşa e peste tot. Dar mă uit la tinerii de
la noi, din România, care au preluat atât de rapid sistemul acesta cu be ţia, cu desfrânarea, cu „eu răspund
pentru mine”, „n-am nevoie de Dumnezeu” şi aşa mai departe…
- Deci acestea sunt rezultatele unor experimente care s-au aplicat?
- Sigur. Vă dau un exemplu. După ce a fost atacul din America asupra celor două turnuri gemene, la
Capitoliu - Capitoliul e cum ar fi aici Parlamentul - s-a făcut o seară de rugăciune. În America este interzis să
te rogi, să pomeneşti numele lui Dumnezeu sau să pui vreo icoană într -o instituţie publică. Dacă ai spitalul
tău, poţi să faci asta. Dar dacă e spital de stat, n-ai voie. La şcoală, la fel: n-ai voie să te rogi, n-ai voie să
citeşti Biblia... Totuşi, rugăciunea asta s-a făcut. S-a încălcat Constituţia Americii şi s-a făcut. Şi nu oriunde,
ci în incinta celei mai importante instituţii a Statului. Însă n-a fost o rugăciune creştină. A fost o rugăciune
iudaică. Nu s-a pomenit deloc numele lui Hristos. Nu în mod expres, să se spună „Hristos” sau
„Mântuitorul”, dar nici măcar prin aluzie. Ca şi cum Mântuitorul nici n-ar fi existat. S-au citit numai psalmi
şi profeţii. Nici preotul care a fost acolo nu a pomenit numele lui Hristos. Era un preot catolic, ortodocşii
n-au venit. Deci dintr-o dată îţi dai seama că America oficială nu este creştină. America neoficială, ea e
creştină şi oamenii pomenesc des numele lui Dumnezeu. Dar sunt protestanţi, nu altceva. Însă aşa cum în
Constituţia Europeană nu se vorbeşte despre Dumnezeu şi creştinism, aşa în America oficială nu ai voie să
foloseşti aceste cuvinte. Aşa nu se va pomeni de ele în România, dacă preoţii şi călugării - ar trebui să pun
călugării întâi, pentru că ei sunt sacrificaţii, ei sunt „la Piteşti”- nu ţin caldă inima pentru Dumnezeu şi
aprinsă candela credinţei!

Comunitatea Europeană
- Intrarea în Comunitatea Europeană este un pericol pentru Biserică?
- Da. Iar faptul că Biserica se roagă pentru intrarea în Europa este un păcat al ei, fiindcă încercăm de
fapt pe toate căile să intrăm în iad, ceea ce e o mare înşelare. În loc să intrăm în Rai, căutăm porţile ia dului.
Pentru că ştim despre Occident că nu are nici un fel de credinţă, nici un fel de morală, că acolo toate sunt
permise, toate sunt îngăduite şi toate le sunt chiar de folos, în sensul lor, nu în sensul nostru…
- Totuşi mulţi români, în majoritate creştini, doresc intrarea în Europa.
- Eu asta pot să le spun: nu râvniţi la imperiul satanei! Ştiu că omul zice: „Părintele Calciu trăieşte în
America, o duce bine - pe când noi, aici, răbdăm de foame - şi mă îndeamnă pe mine să fiu bun şi să mă
mulţumesc cu patria mea!”. Realitatea însă e asta: capitalismul e foarte crud. Noi ne-am obişnuit cu viziunea
comunistă, dar capitalismul nu este mai bun. Sunt, de pildă, întreprinderi care au nevoie de cinci sute de
oameni o dată. Angajează cinci sute de oameni cu salarii bune. Nu mai e nevoie de cinci sute? Pe toţi cinci

58
sute îi dă afară a doua zi! Nu există cruţare. Alt aspect e că nu ai cu ce să plăteşti. Toată lumea în America are
datorii. Îţi cumperi casă, de exemplu, şi achiţi un anumit procent lunar. Dacă n-ai plătit şase luni, te dă afară.
Pentru cazul acesta sunt cămine. Du-te la cămine! Căminele te ţin trei zile şi te dau afară. În America se
moare de frig pe stradă. Sunt acei homeless, oameni care nu vor să se ducă la cămin sau la azil. Nu le
convine. A doua zi îi vezi morţi pe stradă, iarna. Deci sunt nişte aspecte…
- Pe care majoritatea românilor nu le cunosc, pentru că la noi nu se mediatizează faţa aceasta
întunecată a Americii.
- Dar ea există. Eu cred că aspectul sărăciei de la noi e mai decent decât aspectul sărăciei din
America. Acolo îi vezi ca pe nişte nebuni. Au câte un cărucior din acesta de cumpărături, în care îşi pun
plapuma, şi unde găsesc loc se culcă şi dorm. Îi vezi că stau rupţi, murdari. Ar putea să se îmbrace, că fiecare
e dispus să le dea ceva. Dar nu primesc. Preferă să umble zdrenţăroşi. Poate fac din asta un protest împotriva
societăţii, nu ştiu. Oricum, sărăcia are acolo un aspect mizerabil. În România, în schimb, am văzut oameni
care sunt foarte săraci, dar nu cerşesc. Bine, nu mă refer la ţigani, că ei sunt mai îndrăzneţi. Am văzut oameni
care stau îmbrăcaţi cu haine vechi, dar curate şi care nu întind mâna, dar tu ştii că au nevoie. Vedeţi, parcă e
mai decent aici. În America, şi în Occident în general, toate lucrurile sunt în extremă. Desfrâul e în extremă.
Revolta e în extremă. Cerşetoria e în extremă. Sărăcia este în extremă. Şi oamenii sunt puţin dezechilibraţi.
- La noi Occidentul e zugrăvit altfel, se vorbeşte de avantaje, de câştig...
- Ştiu, toată propaganda aceasta care se face acum cu Uniunea Europeană… Dar nu vedeţi ce se
întâmplă de fapt? Uniunea Europeană spune: creşteţi valoarea caselor! Până nu ajungeţi cu casele la valoarea
cutare, nu vă primim. Cu înzestrarea armatei, la fel. Dar armata noastră poate fi înzestrată la nivel european?
Toate acestea necesită cheltuieli enorme! A venit odată un comandant de la Pentagon, pensionar, la noi la
biserică şi am vorbit puţin în legătură cu ce se întâmplă în România. Şi ne-a spus: „Nu vă bucuraţi aşa!
Dumneavoastră credeţi că noi vă putem înghiţi cu tot ce aveţi, cu blană cu tot? Trebuie să vă curăţăm de
blană! Trebuie să vă schimbaţi sistemul!”. Or, toate aceste acţiuni se plătesc. Nu zic că România nu va intra
în Comunitatea Europeană. Va intra, pentru că Dumnezeu a îngăduit. I-a dat un moment de libertate satanei.
Un moment de libertate, ştiţi ce înseamnă la Dumnezeu? Doamne fereşte! Poate să dureze o mie de ani. Dar
chiar dacă vom merge acolo, noi trebuie să încercăm pe altă cale opoziţia noastră.
- Prin păstrarea identităţii?
- Da. Opoziţia noastră faţă de Uniunea Europeană să fie credinţa, păstrarea valorilor naţionale, a
sufletului românesc. Altfel ne înghit europenii. Dacă noi ne facem datoria faţă de copiii noştri, faţă de tineret,
faţă de toţi românii, ca să-şi păstreze credinţa, limba, morala şi toate comorile spirituale ale neamului nostru,
vom rezista. Şi să ştiţi că şi europenii, ca şi americanii, sunt foarte naţionalişti, sunt xenofobi. Uite, când a
fost atacul acela de la World Trade Center, s-au vândut miliarde de steguleţe. Fiecare avea câte patru
steguleţe americane la maşină. Pe când la noi… Cineva din Alba mi-a zis: „Părinte, am vrut să cumpăr un
drapel, să-l pun la casa unde stau părinţii mei. N-am găsit nici un drapel de cumpărat. Am intrat din magazin
în magazin. N-aveau”. În America, naţionalismul este foarte mare, dar ei zic despre noi: „A! Naţionaliştii!
Românii sunt naţionalişti, rasişti!”, şi aşa mai departe...

Naţionalismul
- Cum vedeţi problema asta a naţionalismului?
- Eu personal sunt naţionalist şi cred că tradiţia unui neam îşi pune pecetea pe fiecare, fiindcă altfel
n-am sta în locul acela. Îşi pune o pecete. Dacă eşti român, ai un anumit fel de a judeca lucrurile. Limba ta
este dulce şi graiul tău e frumos. Şi rugăciunea e altfel. Şi toate lucrează în aşa fel ca să te mântuiască. Dacă
tu le respingi, înseamnă că ai refuzat misiunea neamului tău şi toată această comoară pe care Dumnezeu a
pus-o în popor pentru mântuirea ta. Iar dacă o faci intenţionat, cum au făcut comuniştii şi cum fac astăzi
masonii, spre distrugerea credinţei şi a sufletelor, să ştii că Dumnezeu nu te va ierta. Şi dacă neamul întreg
face acest lucru, se pierde.
- Deci există, să zic aşa, păcate împotriva neamului?
- Fără îndoială că există. Toate marile trădări faţă de Biserică, faţă de popor, renunţările la valori, toate
sunt păcate împotriva neamului.
- Credeţi că tinerii de astăzi trebuie să-şi recupereze identitatea naţională pentru a propăşi
spiritual? Şi cum?

59
- Da, trebuie. Uite, părintele Teofil de la Sâmbăta spunea că dacă pe lângă credinţă, ai şi cultură, e şi
mai bine. Unii din tinerii noştri, este adevărat, n-au cultură, şi atunci, vorba părintelui, sunt şi neculturali, şi
necredincioşi. Dar majoritatea au, şi atunci pot fi salvaţi prin cultură. Adică dacă tânărul iubeşte într -adevăr
literatura, istoria, poezia, are o sensibilitate şi aşteaptă altă săgeată, săgeata credinţei. Mulţi oameni culţi s -au
convertit. Acestea sunt tainele lui Dumnezeu. Oricum, El a dat talanţi fiecăruia şi ni-i va cere înapoi.
- A dat talanţi neamului ca şi colectivitate?
- Da. Nichifor Crainic spunea la cursul lui că Dumnezeu a făcut mai multe experienţe. Nu i -a ales
aşa, dintr-o dată, pe evrei, că ar fi fost ei mai buni sau mai nu ştiu cum. El spunea că Dumnezeu a încercat
prin experienţă să aleagă un neam care să dea pe Mântuitorul. La început a încercat cu cei din Caldeea, dar
aceştia au eşuat din orgoliu: au făcut repede un turn, să ajungă până la Dumnezeu. Şi atunci Domnul i-a des-
părţit şi i-a împrăştiat. A încercat apoi cu egiptenii, dar ei au eşuat în magie. Au început să cunoască forţele
telurice, să le stăpânească şi să facă vrăji. Şi Dumnezeu i-a pierdut. S-a dus pe urmă la greci, însă grecii au
eşuat în raţionalism. Au făcut tot felul de sisteme filosofice, cărora Europa şi azi le e prizonieră. Dumnezeu
i-a lăsat şi pe ei deoparte, căci raţiunea te duce până la un punct, dar nu te mântuieşte. Atunci a mers la evrei.
Evreii au eşuat în formalism. Credeau că dacă sună din trâmbiţă la colţul străzii şi împart pomană, se
mântuiesc: „Mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca vameşul acesta!”. Atunci Dumnezeu i -a lăsat şi a chemat
neamurile. Şi neamurile au venit cu calităţile şi defectele lor. Dar fiecare, ca neam şi ca persoană, şi -a primit
talanţii, şi aceia i se vor cere înapoi. Unde a semănat Dumnezeu, îţi cere şi răsplata!
- Deci particularităţile acestea naţionale nu numai că trebuie păstrate ca un dar de la Dumnezeu, ci
trebuie şi lucrate?
- Da. Ele sunt ceva firesc şi sufletul le receptează ca atare. Uite, eu sunt în America de douăzeci de
ani. Nu spun că ştiu perfect engleza, dar cel puţin Liturghia o ştiu. Ei bine, niciodată Liturghia în limba en -
gleză nu vorbeşte sufletului meu. Graiul dulce, asta este! Graiul dulce spune altfel. Parcă toate rugăciunile
acestea pe care le rosteşti în limba română, sau cărţile duhovniceşti pe care le citeşti în româneşte, altfel îţi
vorbesc. Chiar un evreu convertit la protestantism, Wurmbrand, mi-a spus odată în America: „Părinte, am
aflat ce limbă vorbesc îngerii în cer!”. Zic: „Ce limbă vorbesc? Ebraica, nu?”. „Nu, vorbesc româneşte.
Îngerii vorbesc româneşte!”. Mi-a plăcut lucrul ăsta. Şi sunt convins că îngerii ştiu româneşte. Sau cel puţin
înţeleg!

Pe sub lege!
- Ce să facem azi, când generaţiilor tinere li se predă în şcoli o istorie mistificată? Cum să -şi mai
formeze ei o conştiinţă naţională corectă?
- Eu zic că trebuie să ne întoarcem neapărat la adevăr. Cred că profesorii ar trebui să aibă acest curaj.
Să nu se lase seduşi de istoria alternativă, să nu se lase seduşi de „necesitatea” predării holocaustului, că mai
mare holocaust decât am avut noi, nu a avut nimeni! N-au avut evreii mai mare holocaust! Dar ei l-au umflat,
l-au aranjat, au luat bani din toate părţile şi au făcut ce au vrut. Şi acum, dacă zici de holocaust sub
comunişti, sar în sus că nu-i adevărat. Nu le convine, că dacă mai apare un holocaust, ei pierd. Îşi pierd
terenul de sub picioare. Noi însă trebuie să spunem adevărul! Şi istoric, şi cultural. Să-i scoatem la iveală pe
cei din generaţia veche. Deocamdată încă mai apar o serie de cărţi bune. Sunt tineri care după ce citesc, îmi
spun: „Părinte, nici nu auzisem despre asta. Habar n-am avut! Ia uite pe ce comoară stăteam şi nu m-am
aplecat să scurm pământul ca s-o scot!”.
- Cum se pot promova aceste adevăruri?
- Am înţeles întrebarea dumneavoastră, dar eu nu pot să spun: „Du-te şi spune-i Guvernului!”. Pentru
că Guvernul nu o să te asculte… Era un evreu la Gherla, care avea o vorbă: „Nici cu legea, nici lângă lege.
Pe sub lege!”. Aşa că faceţi lucrul acesta „pe sub lege”!
- Dar Biserica nu ar trebui să aibă în privinţa asta un punct de vedere critic mai nuanţat?
- Bineînţeles!
- Mă refer, chiar în istoria Bisericii. De exemplu, momentul 1848, Cuza cu secularizarea şi alţii n -ar
trebui să fie prezentaţi cu scopurile lor negative, împotriva tradiţiei şi a Bisericii? Pentru că, dacă citeşti

60
manualele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea sunt prezentaţi la modul pozitiv, sau nu se
spune ce au urmărit ei în realitate. În fond, care este atitudinea noastră, ca şi creştini, faţă de Bălcescu, de
Cuza şi de toţi ceilalţi care au fost masoni? Au fost ei conştienţi de demersul satanic al masoneriei, sau să
socotim că au făcut bine poporului prin faptul că au fost patrioţi?
- Nu cred că ei au sesizat bătaia lungă a masoneriei în plan istoric
- Adică au fost câştigaţi de scopul imediat, crearea statului naţional?
- Da.
- Şi atunci, care ar fi atitudinea Bisericii faţă de nişte amăgiţi ca ei? Să-i înfiereze, sau să facă
distincţie, socotind că Dumnezeu îi va judeca cum ştie, având în vedere şi momentul istoric respectiv?
- O distincţie trebuie făcută, pentru că nu poţi condamna cu grămada. Dumnezeu judecă pe fiecare,
deci cu atât mai mult trebuie să judecăm şi noi pe fiecare în parte. Nu-i aruncăm pe toţi într-o găleată. Aşa, să
zic, poate că dintre cei mai rău intenţionaţi a fost Cuza. Dar cum Regulamentul lui a ajutat comunismul prin
subordonarea Bisericii faţă de stat, tot clerul nostru în vremea comunismului a lăudat pe Cuza şi sistemul său
de secularizare.
- Dar Unirea Principatelor, care s-a făcut clar sub influenţa masonilor, cum să o privim din punct de
vedere creştin? Să socotim că masonii au urmărit un scop, iar Dumnezeu a întors planurile lor în favoarea
noastră?
- Da, absolut.
- Un lucru despre care iarăşi nu prea se vorbeşte este că în secolul al XVIII-lea şi apoi vădit în al
XIX-lea, Biserica a pierdut foarte mult prin trecerea de la organizarea creştină, rânduită după pravilele
bisericeşti, la o organizare laică, după constituţiile moderne de inspiraţie masonică. Mitropolitul a fost
obligat atunci să jure pe Constituţie şi alte lucruri din astea, care la momentul respectiv erau nişte devieri
grave. Acum însă nu ne mai par aşa. Acum nici nu ştim ce se mai întâmplă cu Mitropoliţii... Atunci practic
s-a făcut trecerea de la o orânduire după voia lui Dumnezeu la o orânduire satanică, în fond, care a fost
punctul de plecare al satanismului democraţiei de azi. Atunci, în secolul Revoluţiei franceze, au fost zorii
modernităţii. În acest context, putem considera Revoluţia franceză ca început al Apocalipsei?
- Probabil că atunci s-a manifestat în chip vădit antihristul, care era de mult în lume. Când Apostolul
Pavel le vorbeşte tesalonicenilor despre venirea antihristului, spune: „Şi acum ce îl opreşte ştiţi, ca să se arate
el la vremea sa”. Atunci a fost deci prima arătare evidentă a lui.
- De ce credeţi că Dumnezeu a îngăduit distrugerea lumii tradiţionale creştine şi instalarea
orânduirii acesteia antihriste? Putem face o paralelă cu istoria poporului evreu?
- Putem face o paralelă cu istoria fiecărei naţiunii. Or, naţiunile au trădat, Biserica a trădat, iar
Dumnezeu trebuia să sancţioneze asta.
- În ce sens a trădat Biserica?
- A acceptat această laicizare a ei. A primit să depună jurământul pe Constituţie. De ce episcopii n-au
refuzat să jure pe Constituţie?! Biserica a pus atunci interesul naţiunii înaintea adevărurilor creştine. Şi a zis
că tragem un profit, dar Biserica nu trebuie să caute profituri. Ea trebuie să-şi păstreze linia ei. De altfel,
toate Bisericile de acum sunt sub Constituţii. Doar Biserica Catolică face excepţie într-o oarecare măsură şi
are poziţia ei. Dar face şi ea un balans destul de compromiţător.
- Fiindcă a venit vorba de catolici, din câte am înţeles, atitudinea lor faţă de francmasonerie a fost
mult mai tranşantă. S-au delimitat de ei, i-au excomunicat. Am văzut un îndreptar de-al lor mai vechi, în
care scria clar că masonii nu se pot împărtăşi. La noi nu a existat aşa ceva. Doar în 1937 a fost acea
acţiunexiv, care de altfel a şi rămas destul de necunoscută…
- Să ştiţi că hotărârea aceea luată în ‘37 e valabilă şi azi, nu există nici un document care să anuleze
anatema aruncată atunci pe masoni!
- Dar era vorba chiar de o anatemă acolo?
- Era oricum o chestie de definire faţă de ei. În ce priveşte catoli cismul, care nici el n-a ridicat
anatema de pe masoni, în momentul de faţă e mult mai infiltrat de masonerie decât Ortodoxia. În Ortodoxie
acum, de curând, au început să se infiltreze, dar catolicismul este foarte pătruns. Sunt unii despre care se ştie
că sunt masoni, şi totuşi sunt preoţi, sau chiar mai sus în ierarhie. Nu ştiu în Curia papală câţi or fi masoni,
probabil că foarte mulţi…
- Este lucrarea masoneriei un pericol?

61
- Da, este un pericol pentru credinţă, fiindcă masoneria e o acţiune demonică!

Izolare sau implicare?


- Credeţi că e posibil ca lumea să mai revină la o aşezare creştină?
- Se pare că nu, pentru că nici Scriptura, nici Sfinţii Părinţi nu vorbesc de o reaşezare a
creştinismului în lume, ci numai de separarea tot mai pronunţată a Bisericii şi de asumarea de către creştini a
suferinţei pe care le-o vor provoca atacurile dinafară.
- Ce să faci ca şi creştin în aceste vremuri? Să te izolezi? Sau să încerci să te implici totuşi politic, în
ideea că vei putea face ceva, deşi sistemul actual e guvernat de legi anticreştine?
- Alternativa implicării politice în scopul de a menţine o libertate pentru creştinism este una bună. Eu
nu o condamn. Dar oamenii aceia, din punct de vedere al mântuirii s-ar putea să fie sacrificaţi. Pentru că ei
vor intra în sistem şi vor juca probabil după cum le cântă sistemul, deşi vor proteja, într-un sens, pe creştini.
- Păi dacă se jertfesc pentru ceilalţi, de ce îşi primejduiesc mântuirea?
- Pentru că vor face nişte compromisuri. Ei nu pot rămâne acolo fără a face compromis cu satana,
chiar dacă îşi păstrează cât de cât şi relaţia cu Biserica. De multe ori însă nu şi-o mai pot păstra. Şi vor trăda.
- Atunci care credeţi că ar fi atitudinea creştină faţă de vot?
- Soluţia ideală ar fi ca Biserica, prin puterea pe care o are asupra societăţii, să -şi impună oamenii
politici cei mai buni, adică pe cei care sunt creştini. Dar asta la modul ideal. Pentru că eu, de exemplu, nu vo-
tez. N-am votat nici aici, nici în America. Nu mă interesează, fiindcă ştiu că votul meu nici nu îmbunătăţeşte,
nici nu distruge organizaţia lor demonică.
- Aici mai e o problemă, pentru că în momentul în care votezi, să zicem, un Preşedinte, tu îţi dai
asentimentul pentru măsurile pe care acela le va lua şi te faci părtaş la toate păcatele lui. Dacă Preşedintele
trimite, de exemplu, trupe în Irak, tu, care l-ai votat, eşti împreună răspunzător cu el.
- Dacă Parlamentul e dominat de creştini, Preşedintele nu poate trimite trupe în Irak, şi aici este toată
cheia problemei. Dar Biserica nu poate obţine majoritatea în Parlament decât în timp îndelungat şi cu pre ţul
unei perioade de sacrificiu. Mă refer, cum am spus la început, la sacrificiul individului, care sigur va cădea sub
ispitele satanice. Bunul trai, şofer, maşină - astea toate sunt ispite la care puţini rezistă. Dar după două-trei
legislaţii, Biserica va fi majoritară şi lucrurile se pot schimba.
- Vă întreb acum un caz concret: într-un sat, tu ai încredere într-un anumit primar. Ce faci? Îl
votezi, ca să iasă el, că face treabă bună? Sau nu te mai duci la vot şi zici: „Ce poate să facă şi ăsta? O să
facă ceva, dar nu mare lucru, fiindcă e angrenat şi el de sus într-un sistem”?
- În privinţa aceasta, Biserica are două alternative şi decizia ei e foarte importantă, pentru că preoţii
au încă mare putere - asta până se mai schimbă situaţia pe aici. Deci Biserica are două posibilităţi. Sau în -
deamnă pe credincioşi să nu voteze, şi atunci orice colaborare cu sistemul cade. Sau împinge înainte oamenii
cei mai buni, întreprinzători, care sunt religioşi, care se spovedesc şi aşa mai departe. În acest al doilea caz,
încet-încet Biserica va avea un câştig. Dar deşi afirm lucrul acesta şi sunt convins că s-ar putea face, totuşi
chiar eu am o anumită îndoială, având în vedere acţiunea generală a diavolului în lume.
- Aveţi o îndoială că se mai poate face ceva pe plan politic?
- Da. Şi din cauza asta eu personal stau în afară...
- Dar îi îndemnaţi pe alţii să se bage!
(Părintele râde)
- De-aş avea încredere deplină că Biserica, în unitatea ei absolută, va acţiona aşa cum am zis, aş intra
din toată inima, dar nu am încredere, fiindcă Biserica are în sânul ei un germen al corupţiei şi
compromisului.

Ecumenismul - o ispită foarte mare


- Legat de compromisuri în Biserică, astăzi se vehiculează foarte mult ideea că ecumenismul este o
necesitate în spaţiul eclezial. Ce credeţi?

62
- Dacă noi ne supunem diavolului, asta înseamnă că este o necesitate?! Nu e o necesitate, ci un păcat,
o ispită foarte mare, o erezie. Cred că Biserica Ortodoxă ar trebui să-şi vadă de propria ei activitate, să nu se
intereseze de ecumenism şi de celelalte. Să trăiască în Hristos, aşa cum a trăit şi până acum.
- În ce constă forţa Ortodoxiei?
- Forţa Ortodoxiei constă în faptul că nu a schimbat nimic din toate canoanele fixate până la
despărţirea de catolici, pe când forţa catolicismului constă în număr şi în organizare. Forţa catolicismului se
macină astăzi, forţa Ortodoxiei rămâne. Dacă Ortodoxia cade, cade prin păcatele oamenilor din interiorul ei,
nu prin altceva. Fiindcă Ortodoxia în sine este imbatabilă.
- Deci ne măcinăm din interior…
- Da. Problema e că noi ne-am corupt singuri, nu celălalt. Chiar şi acum, în Comunitatea Europeană,
fiecare Biserică şi-ar putea păstra pe deplin identitatea, fără compromisuri sau stricarea doctrinei religioase,
dacă ar avea conştiinţa că trebuie să păstreze această identitate.
- Aici e de lucrat la mentalitate…
- Păi, asta este problema. Dacă noi ne pierdem ataşamentul faţă de tradiţia ortodoxă şi ne diluăm în
această masă a ecumenismului, absurdă şi criminală, sau dacă nu criminală, măcar anticreştină, atunci sigur
că ne pierdem. E o nenorocire! Şi unii fac lucrul acesta… Oare chiar nu înţeleg ei pericolul? Sau sunt
cumpăraţi? Nu ştiu, nu pricep...
- Care este relaţia dintre ierarhie şi mănăstiri?
- În general mănăstirile ascultă de ierarh. Dar până la erezie. Din cauza asta ierarhia, în special în
unele zone, e foarte supărată pe monahi. Îi persecută, spune tot felul de lucruri despre ei, de exemplu că ar fi
sub ruşi, tot felul de minciuni care slujesc acţiunilor lor ecumeniste...
- Dacă l-aţi întâlni pe Patriarhul României, Teoctist, ce i-aţi spune?
- L-am întâlnit de multe ori. Şi tot ce am gândit i-am spus. Şi am fost surprins că e aşa deschis să mă
asculte, să-mi spună multe lucruri, să nu se supere. Are un echilibru! Eu sunt puţin îngrijorat când Patriarhul
va muri, sunt tulburat. Pentru că el ţine o balanţă acolo.
- Cum vedeţi starea actuală din Biserica noastră?
- Ca în istorioara aceea pe care ne-o spunea mama, cu legiunea de draci adunaţi la casa văduvei cu
şapte copii care se ruga. Aşa şi acum, în jurul Bisericii aleargă legiune de draci. Zic de orice Biserică
Ortodoxă din lume, nu numai de a noastră: milioane de draci aleargă în jurul ei. Tulburări au fost în toate
timpurile, dar acum sunt şi mai multe. Sunt şi destui preoţi neascultători, şi mulţi călugări rătăcitori, care nu
ar trebui să plece aşa, oricum. În Occident vin o mulţime de călugări. Ce caută acolo?! Ei trebuie să stea în
mănăstire. Dacă nu le place mănăstirea lor, că este ecumenistă sau altceva, să-şi aleagă altă mănăstire, că pot
s-o facă. Adică trebuie să ne impunem noi singuri o disciplină prin care să respectăm autoritatea Bisericii,
până acolo unde e demn şi de la Hristos să o respecţi. Dar stai în faţa satanei! Stai ca un stâlp neclintit! Să
ştie că se ciocneşte de un monah, de un preot, de un ierarh şi va fi înfrânt!

Monahismul ţine lumea asta


- Cum vedeţi starea actuală a monahismului în România?
- Eu cred că este o stare foarte bună. Peste tot lumea vine la mănăstire, preoţii şi călugării vorbesc
frumos, propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, mângâie sufletele. Oamenii au unde se duce. Ei vin la mă -
năstiri, e drept, şi pentru că nu prea au încredere în preoţii de mir, fiindcă sunt prea subordonaţi ierarhiei, dar
să ştiţi că am găsit preoţi de mir foarte buni, ca nişte îngeri, trăind în sărăcie, cu cinci-şase copii, muncind,
zidind biserici, ridicând sufletele. Şi sunt foarte mulţumit că mulţi din ei colaborează în lucrarea de salvare a
neamului cu călugării.
- Se poate spune că este o lipsă de duhovnici la noi?
- O, nu, nu! Să ştiţi că în perioada comunistă ţara noastră a fost binecuvântată cu cei mai mari
duhovnici. Niciodată în istorie n-am avut aşa duhovnici ca în timpul persecuţiei, pentru că Dumnezeu a vrut
să salveze neamul acesta. Eu am trimis în România, în Rusia, şi peste tot în Răsărit călugări şi maici din
America, din aceştia convertiţi la Ortodoxie, care la întoarcere mi-au spus: „Părinte, să ştiţi că nu am văzut
nicăieri atâţia călugări buni ca în România!”. Dumnezeu are grijă de ţara noastră.

63
- Părinte, daţi-ne nişte sfaturi pentru noi, monahii!
- Ia te uită cum mă pune pe mine, un păcătos de laic, să dau sfaturi monahilor, care trăiesc în
rugăciune neîncetată, în înfrânare!
- Dar la Judecată nu vom fi monahi şi nemonahi...
- Ba să nu credeţi că veţi avea judecata tuturor! Veţi fi judecaţi ca monahi. Acolo este răspunsul cel
mai greu: ca monah. Că aşa, ca muritor oarecare... Fii sigur că pentru mine, preot de mir, Dumnezeu va zice:
„Nu-l pune lângă călugărul cutare! Părintele Calciu a fost păcătos, dar pedeapsa mai mare tot călugărului i-o
dau!”. (părintele râde)
- Aşa?!...
- Părinte, vreau să-ţi spun ceva… Eu totdeauna am avut o mare dragoste pentru monahism. Probabil
că dacă nu mă căsătoream - că a fost o împrejurare atunci, cu căsătoria mea - m-aş fi dus mai repede la
monahism. Eu socot că într-adevăr monahismul ţine lumea asta. V-am spus despre rugăciunea neîncetată pe
care o făceam la Piteşti. Ei bine, monahismul este acea instituţie care ţine rugăciunea neîntreruptă, chiar dacă
aici faci slujba la ora şapte şi în Rusia se face la nouă. Când eram la Aiud, în a doua detenţie, şi auzeam
clopotul bătând, mă rugam. Ştiam că atunci sunt cel puţin câteva milioane de oameni care se roagă cu mine,
care spun în acelaşi timp „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule” şi celelalte. Şi simţeam că este o rugăciune
comunitară. Asta faceţi sfinţiile voastre: rugăciune comunitară. Rugăciunea comunitară se suie mai uşor la
urechile lui Dumnezeu. Iar dacă monahul este incorect, să nu fiu eu în pielea lui! Însă eu am foarte mare
încredere în monahism. Ştiu că monahul, ca şi preotul, este şi el om, cu păcatele lui. Dar monahul şi le răs-
cumpără mai uşor: prin viaţa lui, prin post, prin rugăciunea pe care o face vrând-nevrând. Că vine stareţul şi
zice: „Hai, frate, la rugăciune!”. Chiar dacă poate se supără pe stareţ că-l cheamă, se duce. Iar stareţul, poate
şi el ar vrea să stea să se mai odihnească, dar se gândeşte: „Ce zice obştea?”. Şi atunci vă sculaţi toţi şi vă
duceţi şi vă rugaţi. Şi rugăciunea se înalţă la Dumnezeu şi fumul de tămâie umple biserica de mireasmă. La
mine nu e aşa. Eu dacă mă duc la biserică, bine. Dacă nu mă duc, nu vine nimeni după mine. Duminica,
fiindcă mă trage cineva, trebuie să fiu. Dar în cursul săptămânii, când nu am nimic de făcut, nu mă duc la
biserică.xv Nu vine stareţul să mă cheme, nu aprind tămâie… Nu vrei să îmi dai un stareţ acolo la mine,
părinte, să mă scoale? Glumesc. Vorbind serios, cred că monahismul este instituţia de bază a Bisericii
Ortodoxe. Cred că el e cel care duce rugăciunea până la Dumnezeu. Chiar şi numai pentru faptul că oamenii
care sunt mai evlavioşi, mă refer la mireni, aici vin, la mănăstire. Înainte chiar de a merge la preotul lor, vin
aici. Simt ei că aici, la mănăstire, vine mântuirea, aici vine ajutorul. Şi pentru asta, că menţineţi trează o
nădejde în popor, Dumnezeu vă răsplăteşte. Staţi aici! Staţi aici, că Dumnezeu vă va răsplăti!
- Părinte, dar de multe ori ne rugăm, ne rugăm şi suntem tot goi. Iar oamenii care vin la mănăstire
ne văd ca pe nişte sfinţi. Nu apărem ca nişte mincinoşi înaintea lor? Nu e falsă nădejdea asta pe care o dăm
celorlalţi?
- Nu călugărul îi mântuieşte pe ei! Nu. Credinţa lor îi mântuieşte. Dacă monahul şi-ar expune
păcatele public, ca să vadă toată lumea cât e el de păcătos, ar sminti pe toţi. Toţi suntem păcătoşi, dar a face
din păcatele noastre exhibiţie înseamnă să fim de-a dreptul demonici. Eşti păcătos? Eşti gol? Roagă-te în
singurătatea ta ca Dumnezeu să-ţi umple inima măcar o dată! Dacă nu permanent, măcar din când în când să
ţi-o umple. Dar stai în faţa oamenilor ca un monah! Nu e o minciună. Pentru că nu poţi să-i spui omului
simplu, credincios, care vine la tine: „De ce vii la mine? Eu sunt gol. Dacă-mi deschizi sufletul, nu găseşti
nimic în mine. Du-te şi caută altundeva! Du vaca la adăpat şi calul la păscut!”. Nu poţi să-i spui aşa. N-ai
dreptul acesta! Ţi-ai ales crucea asta? Atunci du-o! Plin sau gol, aşa să o duci! Iar dacă vrei să te eschivezi în
faţa oamenilor, atunci du-te! Lasă-ţi rasa şi du-te în lume!
- Ei, nu suntem întotdeauna chiar aşa de goi!
- Acum o întorci! (părintele râde) Eu ştiu asta! Am vorbit pentru situaţii extreme. Dar vă repet:
rămâneţi aici, pentru că sunteţi cel puţin utili. Foarte utili! Într-o lume în care păcatul se lărgeşte ca o
molimă, în care desfrânarea devine o virtute, în care fecioria, o comoară aşa mare, a ajuns un lucru de ruşine
- îmi spunea o mamă că fata ei de optsprezece ani se ruşinează de colege fiindcă e încă fecioară - într -o astfel
de lume, dacă dispar şi călugării, ce se întâmplă? Voi sunteţi o contrapondere la tot desfrâul. La toată
desfrânarea lumii, mănăstirea e o contrapondere.

64
Cuvânt de folos
- Ar mai fi câteva întrebări, dar mai bine poate să ne daţi sfinţia voastră un cuvânt de folos...
- Multe sunt întrebările voastre, dar... Am să vă povestesc doar ceva, şi acesta e cuvântul meu de
folos. Am fost la mănăstirea Nechit, în Neamţ, lângă Borleşti. Acolo slujeşte un stareţ de nouăzeci şi doi de
ani. Când am ajuns la biserică, l-am găsit la slujbă. Era ca un sfânt, cu o faţă suptă, subţirel, cu vocea stinsă
şi se mişca aşa, parcă plutea... După slujbă am stat de vorbă afară, că era timp frumos. Ne-a povestit că în
timpul comunismului a fost alungat de acolo şi a stat ascuns în sat. A lăsat doi călugări în pădure, să vină din
când în când să repare ceea ce stricau oile, că mănăstirea era părăsită. Însă la scurt timp i -au arestat. Când
le-a dat drumul, s-au întors toţi la mănăstire. Şi acum deveniseră ţinta Securităţii. Că stareţul ridica chilii fără
să întrebe. Veneau acolo şi le găseau gata făcute şi îl certau. El le dădea să mănânce, să bea, iar ei se
potoleau, şi tot aşa... De Paşti au venit iar. Era slujba celei de a doua Învieri. A venit secretarul de partid,
însoţit de colonelul de poliţie, de maiorul de circulaţie, mă rog, o serie întreagă de titluri de acestea şi au în-
ceput să se prezinte: „Părinte, eu sunt secretarul de partid, dânsul este colonelul cutare, dânsul este maiorul
cutare”... Şi părintele a stat aşa şi le-a zis: „Domnilor, multe sunt numirile voastre, dar mai mari sunt în-
datoririle noastre!”. Şi s-a dus să slujească. Fiindcă îl reţineau de la slujbă, ştii... Şi nimeni nu i-a făcut nimic.
- Am înţeles, părinte, nu vă mai reţinem…

65
Partea a II-a

În prigoniri adeseori…

În prigoniri adeseori…
1. Manuscrise confiscatexvi

A fi preotul lui Hristos


În volumul II al manuscriselor părintelui Calciu este un text cu titlul „A fi preotul lui Hristos” şi cu
menţiunea: „ridicată de la mine cu ocazia percheziţiei din 10. III. 1979”. Textul, cuprins în două
manuscrise, începe cu o serie de consideraţii personale, urmate de relatarea arestării din ’48 şi a anchetei
de la Securitate. Continuarea fie n-a mai fost scrisă, fie nu s-a mai găsit.

Manuscris I
Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care lucrează în noi cu o forţă invincibilă, spre a
ne împinge la acte de eroism care pentru omul comun par acte de nebunie; şi chiar sunt, privite sub specia
lumii, pentru că înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei, se reduc la declararea principiului conservării ca
suprem principiu de existenţă. Îţi trebuie o anumită doză de nebunie, în sensul sfâşierii acestei logici mate -
riale, pentru a scăpa de cântecul de sirenă al instinctelor. Căci mitul sirenelor lui Ulise are un sens tulburător
pentru cel care-şi trăieşte viaţa proiectată într-un timp supratemporal şi într-o existenţă mai presus de
existenţă.
Absolutul acestui mod de viaţă anti-raţional - ne referim la acea raţiune inumană a omului de pe
stradă, a cărui viaţă se desfăşoară, îngroşând liniile, între sufragerie şi dormitor - caracterizează viaţa creşti-
nului adevărat. El creşte, în strălucirea lui cea mai orbitoare, din cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Cuvântul crucii este pentru cei ce pier, nebunie. Dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor ştiutori o voi nimici. Unde
este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului acestuia? Au n-a dovedit Dumnezeu
nebună înţelepciunea lumii acesteia? Că de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea nu L-a
cunoscut, prin înţelepciune, pe Dumnezeu, binevoit-a Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia
propovăduirii” (I Cor 1, 18-21).
Reciteşte, prietene, aceste versete şi repetă citirea de mai multe ori. Spune-ţi apoi ţie însuţi, privind
peste umăr înapoia ta: unde au rămas creatorii absurdului epocii noastre? Unde Sartre, Beauvoir, Ionescu? Ce
nou au adus ei în poziţia omului faţă de Dumnezeu, lume, semeni…? Câtă substanţă se ascunde dincolo de
jocul sclipitor al cuvintelor, dincolo de sugestia de prestigitatori, de fracturatori ai sintaxei? Esenţa umană
ultimă pe care ei o caută se dovedeşte atât de versatilă, încât la sfârşit, gustul tulburat care le rămâne le aduce
aminte de scepticism. În numai câteva rânduri, apostolul neamurilor a stabilit cu luciditate necruţătoare
absurdul iremediabil al lumii neraportate la Dumnezeu.
Fac acest lung şir de consideraţii nu într-un moment de exaltare determinată de o mare biruinţă asupra
mea sau a lumii, nici într-o clipă de suferinţă care, anulând carnea şi spaima, te proiectează în extazul beatic.
Sunt un biet om, cu îndoieli şi dureri, legat prin multe fire de lume şi numai printr-un fir de aur de Dumnezeu:
credinţa. Şi mă zbat într-o luptă inegală, suspendat de acest unic fir salvator, prin desişul tentaţiilor terifiante ale
lumii. Căci o glorie pieritoare sau un bun trai sunt curse pentru suflet. Dar tot curse sunt şi spaima, şi teroarea,
când ele ţi s-au cuibărit în suflet şi în carne şi au devenit fibre constituante ale fiinţei tale.
Iar eu fac parte dintre oamenii al căror cer a fost mereu întunecat de această spaimă fizică
copleşitoare, paralizantă, dar totodată izvor al virtuţilor mele morale. Cu cât mă scufund mai adânc în mine,
cu atât mai greu îmi este să disociez punctul în care teroarea încetează de a mai fi păcat, de cel în care începe
să devină virtute. O alchimie fină şi inefabilă se operează în adânc. Ea transformă zgura în aur şi ura în iubire
şi creşte ca o lumină nebănuită din străfunduri. Şi interiorul transfigurat se revelează în afară. Şi toate se fac
fără tine parcă, aşa cum pruncul se concepe în femeia-mamă fără ştirea, ci numai cu bucuria ei difuză. E aici
misterul unei întrupări spirituale, ca în poezia lui Nichifor Crainic:

Slavă Ţie, Doamne, pentru această noapte!


Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,
Din adâncul vieţii, visului i-ai dat
Dezlegări de taine cu năluci de şoapte.
Slavă Ţie, Doamne, pentru această noapte!

Seamănă cu noaptea sfintei Tale naşteri,


Când ai rupt pecetea vechiului blestem,
Pacea Ta-ntronând-o peste Betleem
Şi vărsând lumina misticei cunoaşteri.
Seamănă cu noaptea sfintei Tale naşteri!
(Nichifor Crainic -Noapte de Crăciun, Aiud)

Iluminat, poetul acesta al suferinţei, care niciodată nu şi-a trădat linia de creaţie mistică şi patriotică,
a intuit grav şi integral taina naşterilor şi renaşterilor noastre în duh, experienţa globală a omenirii în suişul ei
discontinuu şi inegal spre Golgota desăvârşirii sale. Iisus a căzut sub puterea crucii. Ce spaimă copleşitoare
pentru noi! A căzut Dumnezeu! Şi ce consolare! Într-o epopee noologică pe care Costache Oprişan a
conceput-o în închisoare, Giovani Papini vorbeşte în aceşti termeni despre Iisus:

Abia-şi ducea povara pe trupu-nsângerat.


Trăgeam de lemnul crucii, când omul a căzut.
S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat.
Şi tremurând, Papini şopteşte: L-am văzut!

Şi izbucneşte-n lacrimi: De ce n-am mers cu Dânsul,


să-I sprijin eu povara şi muntele să-l sui?
Am plâns - şi El, cu haina-I, mi-a şters pe faţă plânsul
şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui.

„Tu nu poţi şti” - îmi spune - „din ce adâncuri plâng,


din ce-ntuneric iese o lacrimă de gnom!
Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! Într-însa îţi răsfrâng
o clipă, o durere, un cer întreg: pe om.”

Şi noi ştim că am tras de lemnul crucii lui Iisus. Şi pe noi Mântuitorul S-a întors să ne privească,
îndurerat. Şi atunci am exclamat, ca în epopeea lui Costache, cu buzele arse de suferinţă şi spaimă: „O,
Doamne, eşti aici? În ce întuneric stai!”.
Căci Dumnezeu hărăzeşte unor oameni experienţe care însumează în ele tot ceea ce omenirea a trăit
divizat în decurs de secole. Aceste experienţe abisale creează eroii. Vreau să spun, nu eroul dotat cu calităţi
supraumane, ci omul care devine miezul, motorul şi şurubul unor acţiuni pe care el le declanşează. Şi aceste
acţiuni îl duc spre o finalitate mai vag conturată iniţial, şi tot mai clar ulterior. Şi tremură, şi merge. Şi
plânge, şi merge. Şi speră, şi merge.
Suntem subiectul unor experienţe atât de extraordinare, încât dacă omenirea nu ar fi obişnuită cu
bestialitatea şi cruzimile dintre cele două războaie mondiale şi de după ele, dacă nu ar fi fost martora unor
sălbăticii în faţa cărora imaginaţia cea mai profetică amuţeşte, nu ar putea admite că ceea ce am suportat noi,
tinerii perioadei dintre 1948 şi 1964, sunt lucruri reale.
Dar atunci mă întreb: De unde acest imens câmp psihic, în care lupta dintre bine şi rău se dă deschis?
De unde cunosc această lume interioară mie, pe care nu mi-o cunoşteam aşa? Fiindcă am devenit absolut
transparent pentru mine. Nu mai am nimic din personajele dostoievskiene care se descoperă pe ele însele în
faţa propriilor lor ochi uluiţi, nici din inconştienţa semi-conştientă a personajelor romanului modern.
Deoarece îmi cunosc adâncurile, şi patimile, şi distrugerile, şi entuziasmele, cu o luciditate care implică
necondiţionat opţiunea. Aşa cum se cunoşteau Sfinţii Părinţi. Numai că fără puritatea şi inocenţa lor.
Detaşarea de mine însumi nu e aceea a unui spectator, ci a unui luptător angajat, care ştie dinainte ce
va face adversarul şi nu poate fi niciodată prins într-o capcană. Iar când e prins, înseamnă că el a vrut-o.
Cititorule, cele spuse aici sunt o confesiune. Una din cele mai teribile. Dacă pe parcursul paginilor
care urmează nu te voi purta prin tot labirintul sufletului meu, o fac pentru a te cruţa. Fiindcă tu ştii chiar mai
puţin decât mine unde şi ce fiare te vor prinde în adâncul tău, ca să te sfâşie şi să te disloce, în aşa fel încât la
sfârşit să strigi: „Nu mai cred! Nu mai cred în oameni!”. Şi să pieri. Fiindcă trebuie să crezi în oameni.
Trebuie să crezi în mine, că ce m-aş face fără credinţa ta? De unde mi-aş mai ancora atunci propria mea
credinţă şi cum aş putea să mă ridic la Dumnezeu fără tine, prietenul şi prima mea treaptă spre Cer?
Ceea ce vei citi aici este o aventură teribilă şi sfâşietoare, dar o aventură în spirit. Să nu pui mare preţ
pe măcelurile cărnii, nici pe nebunia noastră temporară sau definitivă, nici pe foame, nici pe bătaie, nici pe
moarte. Trupul are memorie scurtă. Carnea doare, dar apoi uită. Dar sufletul, nu. Şi ştiu că am văzut bătăi şi
orori, orori suferite de alţii, care m-au durut şi m-au spulberat, m-au spulberat mai mult decât propria mea
suferinţă. M-au anihilat şi am căzut de pe podiumul umanităţii ca de pe un eşafodaj înspăimântător, cu vuiet
mare, ca un Lucifer. Şi îngerul Domnului „l-a legat pe el în adâncuri pentru o mie de ani” (Apoc. 20,2).
Iar când am ieşit de acolo, când Domnul s-a milostivit să ne scoată iar la lumină, „la învierea cea
dintâi” (Apoc. 20,5), eram puri. Căci ne spălaseră apele adâncului şi lacrimile noastre. Ne linseseră jivinele
din noi, aşa cum îşi linge căprioara puiul nou născut. Şi nu mai era nici un om pe care să -l putem sminti.
Eram toţi ca îngerii de puri, şi ca ei de incoruptibili.
Am ezitat mult înainte de a scrie ceea ce urmează. „Preotule,” - mi-am spus - „ce spor de umanitate
şi iubire aduci lumii prin scrisul tău? Istoria ta dureroasă va reînvia în memoria afectivă a prietenilor tăi anii
de degradare, anii de umilinţă şi de suferinţă, mai cruzi şi mai actuali decât atunci, căci nu vor mai opera prin
carne şi tortura prezentă, ci prin rememorare. Ei vor reveni cu sumbra lor suferinţă de cea mai pură esenţă
spirituală, făcând să sângereze din nou cicatricile niciodată complet închise. Optica sub care vor fi privite
spaimele nu va mai avea stringenţa materială de atunci, şi nici proiecţia spre un viitor de evadare şi
vindecare. Ele se vor prezenta cu statutul lor de lucruri definitiv trecute şi iremediabile, în toată acea
conştiinţă neadormită care v-a făcut tuturor viaţa un chin şi care se frământă în jurul cadavrelor de atunci,
care nu vor putrezi niciodată în voi, spre fertilizarea sufletului vostru bântuit de secetă. De ce ridici strigoii
din firidele lor, unde fuseseră ascunşi sub văluri transparente care le îndulceau conturul şi le escamotau
trăsăturile monstruoase? Cine-ţi dă dreptul să faci asta?”. „Neliniştea din mine! Ea nu mă lasă, şi-mi
răsuceşte sufletul şi inventariază cu pasiune şi căderile, şi înălţările. Şi-mi spune: Nu aveţi voie să uitaţi!
Dacă uitaţi, nu veţi avea odihnă în mormânt!”.
De aceea vă scriu aici toate cu spaimă, dar şi cu bucurie adâncă şi ascunsă. Scrisul acesta este un
strigăt către posteritate: „Să nu uiţi!”. Să nu uite ceea ce n-a trăit niciodată, dar care s-a transmis subteran şi
dureros. Să nu uite că răspunde pentru noi în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu. Să nu uite să ne consoleze.
Suntem nişte disperaţi. Avem nevoie de dragostea lumii. Un om, un singur om să ne spună „vă
iubesc!”, chiar dacă nu va înţelege. Şi să plângă pentru noi, fiindcă nici noi nu ne mai înţelegem. Nu
pricepem ce am fost şi ce suntem, sau ce vom fi, şi cum vom fi, sau de vom fi. Scin daţi de suferinţă,
feţi-frumoşi tăiaţi de un zmeu necruţător, ne închegăm cadavrele, punând cu meticulozitate bucată lângă

69
bucată. Şi trecem prin lume parcă vii şi frumoşi, eroi halucinanţi şi admiraţi de unii. Dar nici o pasăre vrăjită
nu ne aduce apa vie de la izvorul păzit de munţii care se bat cap în cap, ca să ne dea viaţă.
Blestemat orgoliu, care ne opreşte de la smerenia totală!
Până când vei mai răbda, Doamne? Până când vei suferi?
(…)

Arestarea
Arestările au început în ziua de 15 mai 1948. Era o acţiune masivă şi spectaculoasă, desfăşurată pe
întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, Ministrul de Interne şi Ana Pauker şi-au
calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care
proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor „periculoşi”, real sau potenţial. Comuniştii, care fuseseră o simplă
facţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu
exista altă cale.
Armatele ruseşti staţionau în ţară. Toate bogăţiile ţării mergeau spre Rusia. Nu mai exista lege, nici
persoană apărată. Delaţiunea, instabilitatea, încălcarea tuturor drepturilor se chema „atitudine revoluţionară”.
Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea Poliţie, care deţinea şi informaţiile despre
Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii ai Partidului Comunist, date care pu-
teau fi folosite la nevoie împotriva oricui. Mai târziu, vechea Poliţie va deveni o maşină de fabricat dovezi
împotriva comuniştilor vechi. În felul acesta fiecare individ se simţea ameninţat, începând cu ultimul propa-
gandist şi sfârşind cu Comitetul Central.
Descinderile s-au făcut simultan şi au fost atât de numeroase, încât astăzi, privind lucrurile
retrospectiv, ele par neverosimile. Într-o singură noapte au fost zeci de mii de arestaţi, tot atâtea percheziţii
efectuate, mii şi mii de posturi fixe lăsate în locuinţele celor arestaţi, cu agenţi care se schimbau de trei ori în
douăzeci şi patru de ore, zeci de mii de anchetatori, tot pe atâţia gardieni pentru paza arestaţilor, mii de
bătăuşi specializaţi în maltratarea deţinuţilor după metode înspăimântătoare şi de bestialitate savantă, mii de
case „conspirative” transformate în închisori, un număr infinit de agenţi secreţi delatori. Uluitor! S-ar părea
că atunci un sfert din populaţia adultă a ţării făcea parte din Securitate! O armată imensă şi o cheltuială de
inteligenţă, de brutalitate şi de sadism cum probabil numai războiul sau revoluţia o poate declanşa.
În noaptea aceea „au căzut” (acesta era termenul cu care se denumea arestarea) toate persoanele cu
importanţă în Mişcarea Legionară, în partidele istorice şi în diverse organizaţii subversive. Atunci, alături de
aceştia „au căzut” şi „muştele”. Prin „muşte” noi înţelegeam persoanele nevinovate, amicii întâmplători,
cunoscuţii sau pur şi simplu oamenii care intrau din greşeală în imobilul în care fusese lăsat „postul fix”.
Unul din punctele cele mai celebre a fost casa de pe Olimpului. Este vorba de locuinţa a doi studenţi
chiriaşi, dintr-o casă situată pe strada Olimpului. După ridicarea lor, aici au fost arestate un mare număr de
persoane implicate sau neimplicate în Mişcarea Legionară. Nu numai cei care pătrundeau în imobil - fie că
mergeau la locuinţa celor doi studenţi, fie că nu - dar chiar şi cei care, trecând pe stradă, se uitau prea
insistent la casa cu pricina erau arestaţi de agenţii ascunşi pe după colţurile caselor sau pe alte străzi.
Îmi amintesc cu umor de echipa „Poalelungi”, un grup de studenţi cheflii care fuseseră la ţară, la
părinţii lor, de unde aduseseră o damigeană cu vin şi, puţin prizaţi, au hotărât să treacă pe la unul din cei doi
studenţi din Olimpului, consătean cu ei. Deci echipa „Poalelungi” trecea pe stradă, acompaniindu -se la
chitară:
„Sunt student la Agronomie,
Floare de nu-mă-uita,
Fetele îmi plac şi mie…
Dar cu sapa şi lopata,
Cum să te mai placă fata…?!”
Imediat întreaga echipă - fete şi băieţi - a fost arestată şi dusă la Securitate, unde au fost anchetaţi în
legătură cu organizaţia din care făceau parte (neapărat orice arestat făcea parte dintr-o organizaţie) şi cu
mesajul subversiv pe care-l transmiteau prin cântecul lor. A fost o luptă îndelungată, cu presiuni, între
anchetatorii care trebuiau cu orice preţ să-i încadreze într-o organizaţie subversivă şi tinerii care spuneau

70
simplu ceea ce se petrecuse. În cele din urmă anchetatorii s-au convins că studenţii cu chitara erau
nevinovaţi.
Din clipa aceea au ieşit din sfera interesului securist şi uitaţi pur şi simplu, circa o lună de zile, prin
celulele din beciul Securităţii, vreme în care nimeni nu i-a mai întrebat nici măcar cum îi cheamă. La început
- asta era reacţia tuturor arestaţilor - această „uitare” le-a făcut o bucurie enormă. Cel mai plăcut lucru pentru
un anchetat era să devină anonim printre miile de arestaţi. Dar săptămânile treceau, foamea tot mai chinu -
itoare, frigul şi lipsa de aer erau de natură să te ducă la disperare şi treptat, tinerii nevinovaţi au început să se
sature de anonimatul acesta şi să ceară să fie duşi la anchetă. Problema lor s -a reactualizat şi au coborât încă
o treaptă în dezinteresul organelor anchetatoare.
Drept consecinţă, atunci când s-a făcut primul transport de decongestionare a celulelor MAI
(Ministerul Afacerilor Interne), au fost scoşi şi transportaţi la Jilava. O lună mai târziu, când am fost dus şi eu
acolo, i-am regăsit intacţi şi la fel de neimportanţi ca şi la Interne. Când ieşeau cu tineta pe mameloanele de
pământ care acoperă Jilava, îl vedeau uneori pe prietenul lor din Olimpului, cu tineta celulei respective şi
făceau semne de ameninţare, înjurându-l. El era vinovat pentru arestarea lor.
Am întâlnit numeroase reacţii de acest fel. Atât de normale păreau abuzurile, arestările ilegale şi
detenţiunea la infinit a persoanelor nevinovate, încât „muştele” nici nu se gândeau să acuze Securitatea şi
regimul pentru menţinerea lor în închisori. Vinovat era - şi o credeau cu tărie - prietenul din cauza căruia
„căzuseră” şi care de fapt, în cazul de faţă, fusese arestat cu trei zile înainte ca echipa „Poalelungi” să fi
trecut pe la el. Era vinovat fiindcă îl arestaseră. Era vinovat fiindcă era prietenul şi consăteanul lor. Era
vinovat fiindcă locuise pe strada Olimpului. În sfârşit, era vinovat fiindcă exista. Dacă n-ar fi existat, ei n-ar
fi fost arestaţi. Logica aceasta era zdrobitoare. Ceea ce mi se pare însă şi mai paradoxal, şi mai absurd este că
toţi cei din situaţia „prietenului” în cauză încercau un sentiment de vinovăţie faţă de „muşte”, ca şi cum vina
„căderii” le revenea. Foarte târziu am înţeles distorsiunea logicii care îi punea pe unii în postura de victime
ale victimei, iar pe ceilalţi în postura victimei-călău.
Târziu am auzit că echipa „Poalelungi” a fost pusă în libertate. Arar mi-a fost dat să văd oameni atât
de norocoşi în acea perioadă. De obicei, „muştele” erau transportate în lagăre de detenţiune, de muncă, unde
rămâneau ani de zile. Orice cetăţean era un duşman posibil al regimului. Din clipa arestării el devenea
duşman actual.
Regimul comunist pregătea două mari „acte revoluţionare”: naţionalizarea şi colectivizarea. În
special cel de-al doilea „act revoluţionar” urma să transforme trei sferturi din ţărănime în adversari ai comu-
nismului, şi deci era foarte indicat să fie un număr cât mai mare de deţinuţi din numărul duşmanilor posibili.
Printre aceşti duşmani posibili mă număram şi eu, student în anul al doilea la Facultatea de Medicină
din Bucureşti, ocupant al unui pat de fier cu saltea de paie din mansarda căminului de studenţi din strada
Matei Voievod şi consumator de ciorbă de varză la cantina studenţească. Adăpostisem un prieten care
„căzuse”, şi nu în calitate de „muscă”, în casa de pe strada Olimpului.
În ziua de 22 mai, pe la ora 15, am intrat în camera mea de la cămin, în care erau aproximativ
optsprezece paturi. Odaia era arhiplină. Orice student intrat din întâmplare în cameră sau căutând vreun amic
era reţinut de cei trei agenţi care veniseră cu câteva ore mai înainte de mine. Când am pătruns pe uşă am
auzit o voce, probabil un coleg de cameră, care a spus: „El este!”. Doi agenţi masivi au blocat imediat uşa,
apoi m-au apucat de braţe şi m-au dus la patul meu, unde au făcut o percheziţie amănunţită care a durat
câteva minute, fiindcă n-aveam aproape nimic în afară de două schimburi de corp şi cărţile de curs. Apoi
mi-au poruncit să iau valiza amicului arestat în Olimpului.
Eram extrem de speriat şi simţeam că inima îmi bate nebuneşte. O sudoare rece îmi curgea pe şira
spinării şi muşchii respiratorii asanau anarhic. Niciodată nu se puneau de acord, astfel încât sufeream de o
criză acută de aer. Mi-am aruncat însă privirea la feţele studenţilor din jurul meu, la ochii lor derutaţi de o
teroare paralizantă şi printr-un efort de curaj psihic de care nu m-am crezut capabil, le-am răspuns: „Nu sunt
servitor. Dacă aveţi nevoie de valiza lui, n-aveţi decât să o luaţi dumneavoastră!”. Le-am auzit literalmente
scrâşnitul dinţilor, dar parcă un duh de viaţă a trecut peste feţele studenţilor. Şi asta mi-a dat curaj.
Nu eram un om lipsit de curaj, ba chiar contactele mele frecvente cu membrii Mişcării Legionare sau
ai tineretului ţărănist mă făcuseră să mă consider un om curajos. Ca elev fusesem arestat de mai multe ori în
micul orăşel în care îmi făceam liceul, la diferite sărbători comuniste - 6 martie, 1 mai, 7 noiembrie, - pentru
a nu tulbura tihna sărbătorii. Fusesem arestat printre ceilalţi tineri, ceea ce mă făcea să mă cred important.

71
Dar în ultimul timp, în special după 15 mai 1948, se instalase o spaimă atât de generală şi de
oprimantă în lumea universitară, încât sângele ne fugea din obraz când apărea un agent al Securităţii. Şi erau
foarte mulţi şi făceau imposibilă o acţiune de amploarea şi eroismul celei din 1947, de la Facultatea de
Medicină, când au venit să-l aresteze pe profesorul Popa. Vorbesc de imposibilitatea psihică.
Aşadar am ieşit din cameră, condus cu o grijă afectuoasă de cei trei agenţi care veniseră să mă
aresteze. Doi mă ţineau de braţ cu o prietenie simulată, iar al treilea venea după noi cu valiza amicului meu.
Dar grupul nostru era mult prea ciudat pentru a scăpa înţelegerii studenţilor pe care îi întâlneam. Coborând
pe scări, de la mansardă, spuneam fiecărui student sau studentă pe care îi întâlneam: „Sunt Calciu de la
Medicină. Am fost arestat”. Cuvintele mele stârneau groaza. Studenţii se lipeau de pereţi acoperindu-şi gura
cu palmele. O fată a ţipat speriată, alta s-a lăsat jos, cu picioarele tăiate de spaimă. Agenţii mă înjurau prin
colţul gurii, prorocindu-mi nişte întâmplări viitoare foarte apropiate care mă vor dezvăţa pe veci de asemenea
atitudini.
În stradă ne aştepta o maşină, în care eu cu doi agenţi ne-am înghesuit în spate, iar al treilea a urcat lângă
şofer. Mi s-a dat o pereche de ochelari negri, strânşi cu un elastic după ceafă, prin care nu vedeam absolut nimic
şi a început o îndelungă peregrinare prin oraş, timp de peste o oră.
Apoi am fost introdus într-o clădire. Nu ştiam unde mă aflu. Am fost pus cu faţa la perete, fără să mi
se scoată ochelarii, dar simţeam în jurul meu atmosfera vibrând de zeci de respiraţii sacadate de aceeaşi
spaimă ca cea care mă domina. Auzeam bocănitul cizmelor gardienilor care primeau pe arestaţi, şoapta unor
ofiţeri, târşitul unor papuci de cârpă pe cimentul planşeului şi altundeva, dintr-o cameră a cărei uşă era,
evident, închisă, întrebările unui ofiţer şi răspunsurile arestatului.
Eram în „împărăţia ochelarilor orbi” - aşa cum a numit-o un scriitor român - un imperiu al groazei, al
terorii, în care colcăiau şerpii nebănuiţi din fiecare, şerpi ce îşi vor cere curând dreptul lor la viaţă, la
afirmare, la dominare chiar. Şi niciodată n-au avut aceste jivine o mai prielnică posibilitate de a se face
văzute, strălucind în luciul grăsimii lor de fiare săturate, dezmierdate şi temute, ca în aceşti ani nesfârşiţi de
lungi şi de umilitori.
Aici am învăţat să lătrăm şi să mieunăm, să ne târâm în patru labe, să cerşim ceva, orice. Dar tot aici
am văzut sacrificiul luminos al omului până la Golgota şi lumina taborică strălucind peste noi, şi în noi, şi
din noi, căci Dumnezeu nu ne-a părăsit nici o clipă şi îngerul de foc a stat de-a dreapta noastră, sfătuindu-ne
şi susţinându-ne; şi nu pleca atunci când îl alungam; şi se întorcea umilit şi zâmbind, credincios ca un câine,
sărutându-ne mâinile cu care îl loviserăm şi fericit că se putea întoarce. Căci noi, păcătoşii şi martirii, care ne
transformam mucenicia într-o zdreanţă ticăloasă şi ticăloşia în lumină, noi, nedemnii şi sfinţii, eram raţiunea
de existenţă a îngerului păzitor.
Numai că noi nu ştiam asta, dar el o ştia. Din cauza acestei ignoranţe nu ne mai puteam întoarce. Ne
simţeam umiliţi, desfiinţaţi şi prăbuşiţi, sfâşiaţi. Nimeni nu mai avea nevoie de noi. Nu eram decât nişte
zdrenţe, pe care anchetatorii le sfâşiau după bunul lor plac, pentru a ne creşte şi mai mult inutilitatea în
proprii noştri ochi. Cui oare îi mai puteam noi fi de folos? „Piei şi vină!”.
Dar îngerul se întorcea la noi şi nu ştiam. O, dacă am fi avut atunci, cât de cât, conştiinţa cât de
superbi şi de frumoşi eram, cum scânteiam ca pietrele nestemate în plan spiritual, cu mii de faţete splendide,
am fi surâs îngerului nostru şi i-am fi spus: „Nu mai pleca de aici niciodată!”. Şi el ar fi rămas. Şi am fi făcut
casă bună împreună. Numai dacă am fi întins mâna, am fi dobândit cerul şi ni s-ar fi deschis porţile raiului şi
am fi luat Împărăţia cerurilor cu năvală.
Şi nu ştiam.

Ancheta
Obişnuit cu violenţa şi cu „scenele”, cititorule, sunt sigur că vei căuta aici ceva care să depăşească
asasinatele din filmele cu care eşti mutilat zilnic şi în care, savant dozată după formule precis stabilite, ţi se
introduce câte o scenă de dragoste pură - scurt intermezzo de poezie - a unui personaj naiv şi sfânt ca un
nebun. Şi-ţi departajezi sufletul, şi lacrima, şi râsul cu aceeaşi savantă dozare inginerească în fiinţa ta, ca
toate să încapă în tine.
Pentru noi însă, atunci şi încă mulţi ani după aceea, nu s-au mai dozat decât numai teroarea şi
spaima, bătaia şi moartea. Nici un intermezzo vesel! Ne aflam într-un laborator al groazei cu o suprafaţă

72
imensă, cobai ai unei istorii care se scria cu sânge. Dar sângele strigă, sângele se răzbună peste decenii şi nu
iartă niciodată. Şi victima se ridică înspăimântătoare în faţa călăului şi nu ştim care groază este mai mare: a
victimei, de atunci, sau a călăului, acum?!
După vreo oră de aşteptare, un gardian m-a prins de braţ şi m-a condus cu atenţie spre camera de
serviciu, de unde se auzea indistinct dialogul dintre ofiţeri şi arestaţi.
- Treaptă! mi-a spus gardianul.
N-am înţeles nimic. Era un limbaj cifrat, un cod pe care nu-l cunoşteam şi, în consecinţă, n-am
reacţionat. Piciorul mi s-a izbit cu violenţă de una din cele două trepte pe care trebuia să le urci pentru a
ajunge în camera de percheziţie. Izbitura a fost atât de neaşteptată, fără să fi fost dureroasă, încât m -am
prăbuşit fulgerat. Gardianul mă ţinea de braţ şi eu mergeam puţin aplecat, astfel că rămânerea în urmă a
piciorului m-a făcut să ies cu centrul de greutate în afara bazei se susţinere. Căderea a fost atât de bruscă,
încât gardianul nu a mai avut timp să mă susţină.
- Ce faci, domnule, eşti chior? Nu vezi pe unde calci!?
Fireşte că nu vedeam. Ochelarii aceia, care vor deveni în decursul anilor un element indispensabil în
anchete, mă încurcau teribil. Atunci însă vorbele gardianului erau infinit mai dure pentru mine decât gesturile
lui. M-a ridicat cu grijă de jos, pipăindu-mă cu mâini tremurătoare ca să vadă dacă nu mi-am frânt vreun os.
- N-am nimic, i-am spus, dar din cauza ochilor nu văd şi n-am înţeles ce mi-aţi spus.
- Dar ce, eşti turc? Nu ştii ce înseamnă treaptă?!
N-am mai răspuns nimic. Intrasem în cameră.
- Faţa la perete! mi-a ordonat însoţitorul, împingându-mă cu nasul într-un zid dur şi invizibil.
- Strânge-ţi mai repede boarfele, fiu de burghez puturos! l-am auzit pe ofiţer spunând celui pe care îl
percheziţionase înaintea mea.
Toate erau atât de noi pentru mine, că nici nu mă puteam mira, nici revolta. Mă jigneau tonul şi
cuvintele, aşa cum mă vor răni de moarte cuvinte mai puţin violente, mai târziu.
- Scoate ochelarii!
Am rămas nemişcat. Eram atât de izolat în întunericul meu de tot restul lumii, încât nici nu-mi trecea
prin minte că porunca mi se adresa. Am continuat să rămân cu mâinile la spate, aşa cum îmi poruncise gar-
dianul şi cu nasul lipit literalmente de zid. Simţeam mirosul vopselei nu de mult uscate şi răceala de beton a
peretelui, pătrunsă în trup prin vârful nasului spre rădăcina lui, unde se risipea în osul frunţii, răcorindu-mi
creierul încins.
- Ăsta-i tâmpit! Scoate-i tu ochelarii, sergent!
Sergentul mi-a scos ochelarii. Eu am rămas mai departe cu ochii închişi, cu vârful nasului atingând
peretele. N-o făceam dintr-un refuz de a intra în condiţia realităţii, nici dintr-un sentiment de demnitate jig-
nită. Dar din clipa în care mi-au fost daţi jos ochelarii orbi, toate mişcările mele interioare se opriseră. Orice
gând străbătea creierul se contura la început ca un punct indistinct, se constituia apoi într -o frază îndepărtată
şi scrisă mărunt, care se apropia vertiginos de un ochi al minţii, urcând prin stingeri şi aprinderi repetate,
astfel încât citeam o dată, de două ori, de nouă ori, de o sută de ori, până când descreştea iarăşi, pierzându -se
ca un punct luminos. Şi simultan apărea un nou punct luminos, pe care îl urmăream cu atenţie până când
devenea vizibil pentru ochiul acesta spiritual şi astfel îi aflam conţinutul. „Scoate-ţi ochelarii!” ajunsese mare
ca o inscripţie pe un ecran uriaş şi acum aşteptam să treacă, pentru ca un gând nou, sau o poruncă, sau
altceva să se audă, să se arate la orizont.
- Ia întoarce-te, mă vită!
Dar „vita” stătea nemişcată, încercând să surprindă creşterea frazei. Gardianul m-a luat de umeri şi
m-a răsucit fără brutalitate.
- Întoarce-te spre tovarăşul ofiţer!
M-am întors.
- Mă, tu ai crescut în coteţ? Uită-te la tine ce mutră ai! Sergent, nu cumva a fost pescuit din canalul
de scurgere?
- De acolo, tovarăşe locotenent!
- Eşti nebun! Aruncă-l înapoi, mă, că pute!
Eram atât de lipsit de simţul umorului, încât n-am schiţat nici măcar un zâmbet. Ofiţerul m-a privit
cu o scârbă nelimitată. A văzut că toată inteligenţa lui se frânge fără zgomot în prostia mea şi a trecut la lu -
cruri practice.
- Numele şi prenumele!

73
- Calciu Gheorghe.
- Iniţiativa!
Am tăcut. N-am ştiut ce vrea.
- N-auzi? Iniţiativa!
Aceeaşi tăcere.
- Cum îl chemă pe tac’-tu, mă?
- Ştefan.
- Aşa, boule! Calciu Şt. Gheorghe. Acum ai priceput?
Da. Pricepusem. Iniţiativa, iniţiala, în fond nu era nici o deosebire…
- Locul şi data naşterii.
- 23 noiembrie 1925, în comuna Mahmudia, judeţul Tulcea.
- Cine spunea, mă, că limba boului e lungă de nu poate să vorbească? Uite, boul nostru are limbă scurtă şi
vorbeşte. Ia zi, boule, mamă ai?
- Da, Elena.
- Scoate cureaua, cravata, şireturile şi tot ce ai în buzunar!
M-am conformat, scoţând tot ce aveam în buzunar. Ofiţerul punea mâna pe fiecare obiect în parte şi
spunea cu voce tare, ca şi cum la auzul sunetelor, degetele ar fi recunoscut brusc obiectele:
- O curea, două şireturi, un stilou. Fraţi ai?
- Da. Încă cinci. Doi fraţi şi trei surori.
- Tot aşa de tâmpiţi ca tine?
- Nu.
Ofiţerul a izbucnit într-un râs teribil şi sergentul îl seconda cu sârg. Iar eu stăteam în faţa lor stupid şi
inutil, neavând decât o singură utilitate, aceea de a constitui obiectul urii de clasă al şirului nesfârşit de
securişti printre care voi trece şaisprezece ani, despuiat de demnitate şi de umanitate, bătut cu vergile
brutalităţii fizice şi spirituale, până când la celălalt capăt al şirului trebuia să ajung o „vită” perfectă, gata să
muşte sau să lingă vreo mână, la comandă.
- Mă, ăsta-i cel mai idiot dintre toţi. Am râs cu lacrimi, aşa cum n-am mai râs de mult. Ia-l şi du-l la
celula lui!
Ofiţerul a rostit în şoaptă un număr. Sergentul mi-a pus ochelarii orbi şi m-a luat de braţ, râzând cu
hohote. Şi totuşi, un fel de solidaritate secretă se realiza subteran între noi. Simţeam că nu era aşa de rău cum
se arată. În decursul anilor de prizonierat, aveam să cunosc mulţi securişti şi gardieni, forţaţi permanent la
această dedublare care îi secţiona şi-i paraliza şi care treptat-treptat ducea la anularea părţii bune şi la hiper-
trofierea părţii bestiale. Ofiţerul m-a bătut pe spate cu palma şi mi-a spus cu voce întretăiată de râs:
- Du-te, bouleanule, la ieslea ta! Şi uite… Ca să ai viteză!
Am simţit bombeul cizmei izbindu-mă cu o violenţă neaşteptată în spate, chiar în coccis. Durerea a
iradiat fulgerător în toată coloana vertebrală, paralizându-mi orice mişcare. Dacă nu m-ar fi ţinut bine ser-
gentul, care părea obişnuit cu asemenea impulsuri date arestaţilor, cred că aş fi căzut ca un buştean. Dar el
m-a ţinut strâns de braţ ca să nu cad şi am simţit strânsoarea lui ca pe gestul unui prieten.
Îmi târam picioarele care refuzau comanda creierului. Ordinul lucid pornea de la cortexul cerebral,
dar în zona lombară suferea o întârziere, o absorbţie parţială care îl trunchia şi picioarele îmi răspundeau
greu, moale şi imprecis. După câteva secunde nu mai simţeam nici o durere, ci doar acelaşi refuz al
picioarelor de a executa mişcările comandate. Coboram greu, cu picioarele semi-paralizate, treptele
nesfârşite, ca într-un iad fără fund, în cea mai deplină beznă. Eram atât de naiv şi de docil, încât nici nu
încercam să văd ceva… Credeam orbeşte în puterea celui care mă conducea, mă abandonasem voinţei lui şi
credeam că în mâna lui, pusă cu fermitate pe braţul meu şi iradiind căldura biologică în membrele mele brusc
şi inexplicabil îngheţate, era o dragoste umană, o comunicare cifrată pe care numai ignoranţa mea o făcea
opacă.
Încetase să-mi mai dea recomandările cu voce tare. Vorbea şoptit - „Treaptă!... Mergi drept!” - şi
aceasta creştea şi mai mult intimitatea noastră afabilă. Coboram ca-ntr-o peşteră din care urcau spre mine
nişte zgomote sinistre, care începeau să mă înspăimânte, deoarece nu le ghiceam semnificaţia. Simţeam că
pătrund într-o lume de taine îngrozitoare, în care mi se vor dezvălui orori de iad şi credeam că aceste zgo-
mote erau sistemul de tortură. Erau ca nişte lovituri metalice, urmate de o bubuitură seacă, cu rezonanţe de
oţel. Sunet de chei, şoapte repezi şi târşâielile papucilor de pâslă pe ciment. Dintr-o dată mi-a sunat clar în

74
minte, dar cu o vigoare de sunet material, nu ca un gând: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te
pentru noi păcătoşii, acum şi în ceasul morţii noastre! Amin”.
Fulgerător am realizat relaţia cu presentimentul morţii iminente: „Deci voi muri!”. Nu mai încăpea
nici o îndoială. Rugăciunea pentru clipa finală mi-o prevestea cu precizie matematică. Nu mai aveam pe
lume decât pe acest frate de lângă mine, paznic şi călăuzitor al meu spre clipa morţii, singurul care va
mărturisi în faţa lumii despre mine: „Gheorghe Calciu a murit, nu mai plângeţi!”. M-a invadat un val de
căldură a dragostei pentru el, ca pentru cel care mă asistă cu milă atunci când îmi dau duhul. Mai târziu
aveam să încerc faţă de el o ură infinită, fără motive, ca şi imensa dragoste de acum, căci nu făcea decât
oficiul de a mă lua din celulă pentru a mă transporta în birourile de anchetă. Cât de mult trebuie să -l fi urât
sufletele celor antici pe Caron!
După mai multe cotituri şi ocolişuri, mâna gardianului m-a forţat să mă opresc. Apoi l-am auzit:
„psst, psst!”. Am auzit târşâitul unei perechi de papuci, alta decât a fratelui meu care mă coborâse în infern,
un zgomot de chei şi uruitul îngrozitor al unei mase metalice, alt clinchet de chei şi am simţit mâna
gardianului care m-a împins înainte. Am făcut doi paşi şi m-am izbit cu şoldul într-un obiect foarte dur.
Izbitura a fost atât de dureroasă, încât am scos un geamăt şi m-am îndoit de parcă m-ar fi cosit cineva de la
mijloc. În spate am auzit chicotitul gardienilor, apoi vocea care mi-a poruncit:
- Întoarce-te!
Dar eu nu pricepeam. Eram despărţit de ei, de lume, printr-o beznă atât de intensă şi îndelungată,
încât nici un cuvânt nu-mi putea fi adresat mie. L-am auzit pe gardianul frate, paznic al suferinţei mele, pe
care-l simţisem ca pe un frate, şoptindu-i celuilalt:
- E cam tâmpit. Îi lipseşte o doagă, a spus şi tovarăşul ofiţer de la biroul de încarcerare. Îţi povestesc
eu după aia!
A făcut un pas în spatele meu şi mi-a scos ochelarii.
- V-am mai adus unul. Aveţi grijă de el, că-i tra-la-la!
În clipa aceea am deschis ochii. Priveam pur şi simplu cu un aer de idiot şi nu-mi venea să cred că de
fapt lucrurile erau mult mai dulci, infinit mai dulci decât îmi închipuisem eu. Purtam o haină de lână ţesută în
casă de sora mea, o cămaşă albastră, eram foarte slab la faţă şi aveam un păr mare şi creţ, care -mi creştea
enorm căpăţâna, deasupra feţei mici şi supte. Categoric aveam un aer cam de idiot, aşa cum mi-au mărturi-
sit-o cei din celulă. Gardianul a închis grilajul cu cheia, a urnit uşa metalică pe role, pocnind un sonor de
lamă în care intra zăvorul, şi a plecat zornăindu-şi cheile:
- E chiar prost?
- Da! Să vezi, când l-a întrebat ofiţerul de serviciu dacă mai are fraţi...
Glasul şoptit s-a stins după colţul culoarului. Când am luat contactul cu celula în care m-a băgat
miliţianul şi mi-a scos ochelarii, prima mea reacţie a fost să mă trag înapoi, într-atât mi s-a părut că toate ele-
mentele încăperii se prăbuşesc asupra mea. Veneam dintr-un spaţiu extrem de depărtat, dintr-un pustiu negru
şi absolut nelocuit, fără formă şi fără detalii, în care m-aş fi putut plimba o mie de ani fără să întâlnesc nici
un eveniment, ci doar acea sumbră prevestire: „Sfântă Marie, roagă-te acum şi în ceasul morţii!”.
Şi acum, ca printr-o vrajă, eram năpădit de o lumină palidă şi bolnavă şi peste mine stăteau să se
prăbuşească tavanul, cele două paturi de beton suprapuse şi masa din beton, care mi se proptise în şold, iar
sub cornee îmi pătrundeau imaginile inconsistente ale celor din celulă. Îmi venea să ridic mâinile în dreptul
capului, într-un gest instinctiv de apărare, aşa cum aveam să o fac de mii de ori mai târziu, prin anii
prizonieratului meu. Şi dacă nu am făcut gestul, este numai pentru că atunci nici nu aveam conştiinţa că am
nişte mâini care-mi aparţin, un trup care se poate mişca la voinţa mea, numai a mea, şi nişte corzi vocale care
ar fi intrat în vibraţie la simpla schiţare a mişcărilor vorbirii. Mi se părea că am numai ochi şi un şold dureros
izbit.
Treptat-trepat obiectele din celulă şi-au luat poziţiile, ochii au realizat distanţele exacte, contururile
s-au definit, iar oamenii şi-au recăpătat consistenţa materială şi poziţia exactă în spaţiu. Am constatat că era o
celulă lungă de trei metri, lată de doi, care avea pe peretele opus uşii două paturi de beton suprapuse, peste
care era lipită câte o foaie de linoleum, deasupra o saltea şi o pernă de paie la un capăt. Paturile erau bombate
pentru cap, ceea le făcea extrem de incomode. Lângă şoldul meu stâng era o masă, un paralelipiped tot din
beton. Uşa era dublu ferecată: un grilaj masiv de fier, care luneca pe două şenile şi care se în cuia, iar pe
dinafară o uşă metalică sumbră şi greoaie, care glisa în nişte rotiţe cu un zgomot îngrozitor, pe care ecoul
celular de subsol îl făcea şi mai sinistru. Deasupra uşii era o firidă cu geam şi grilaj metalic, în care ardea un
bec mat şi o lumină de-a dreptul tuberculoasă. Aşadar, aceasta era lumea mea, supliciul şi bucuria mea!

75
În celulă era trei arestaţi: un tânăr medic militar în uniformă, dar fără epoleţi, vioi, cu zâmbet
prietenos, un student la drept în anul doi, blond, frumos şi cam speriat, de care destinul mă va lega într -un
mod curios şi definitiv (aşa cum moartea este definitivă), un bătrân petrolist, acţionar la societatea
americano-română de petrol şi mason şi un muncitor. Tatonările reci şi feroce au durat doar câteva clipe. Eu
şedeam mut şi prostit, urmărindu-i mirat că se puteau mişca în voie, ca şi cum ar fi fost liberi. Tânărul medic,
doar cu puţini ani mai mare decât mine, şi-a luat sarcina să pună capăt acestei penibile situaţii. (Mai târziu
aveam să constat că situaţia era penibilă doar pentru cel nou, pentru cei vechi arestaţi era o chestiune de
rutină).
- Sunt doctorul Constantinescu. Dumneavoastră cine sunteţi?
Doctor era un cuvânt de solidaritate pentru mine, un coleg, o familie.
- Sunt Calciu Gheorghe de la Medicină.
- Ce an?
- Anul doi.
- De ce ai fost arestat?
- Nu ştiu.
- Bine. Nu face nimic. Toţi nu ştim pentru ce am fost arestaţi, dar pe urmă ne dăm seama că ştim prea
bine. Eşti arestat în legătură cu ţărăniştii sau cu Mişcarea Legionară?
- Cu Mişcarea Legionară.
- Cine a mai fost arestat dintre medicinişti?
Până la arestarea mea auzisem de Turcu, de Climcea, de Tudorel, Dan Grigorescu, după câte ştiu,
refugiţi în străinătate.
- Bun. Dumneavoastră sunteţi de-o seamă cu Iosif, aşa că veţi dormi împreună în pat. Doi vom dormi
o parte din noapte pe scaun, deoarece paturile fiind înguste, numai jos pot dormi doi într-un pat. Sus dormim
câte unul, ca nu cumva cel de la margine să se prăbuşească pe beton.
Cu aceasta, problemele materiale au fost rezolvate.
După vreo jumătate de oră mă obişnuisem cu celula şi oamenii din ea, care ştiau foarte multe lucruri.
Am aflat de la ei că suntem la al doilea subsol al Ministerului de Interne, că în fiecare celulă se află cam
cinci-şase arestaţi, că ancheta se face într-un ritm înnebunitor pentru anchetatori, care lucrează zi şi noapte şi
uneori adorm între două întrebări puse celui interogat şi că metoda de anchetă cea mai comodă şi eficace este
bătaia. Pentru aceasta există echipe specializate de bătăuşi, care sunt chemaţi de anchetatori cu toată
aparatura necesară, care de altfel nu era prea complicată, şi un cod. Anchetatorul rosteşte un cuvânt, de
exemplu „avion” şi bătăuşii ştiu ce stil de bătaie să-ţi aplice. Că totul este extrem de dureros. Că se va ajunge
până la crimă, dar că trebuie să rezistăm, să nu declarăm nimic. Să murim mai bine, ca astfel să se pună capăt
căderilor în lanţ. Se pare că oamenii nu rezistaseră deloc la anchetă. Declaraseră „cu uşurinţă” în loc să
moară, începând cu cei din conducerea Mişcării Legionare sau a celorlalte organizaţii. Şi acum, celor mici le
revenea obligaţia de a frânge lanţul slăbiciunilor.
Pe culoar se auzea mereu uruitul uşilor metalice, târşitul papucilor de pâslă pe ciment, cheile
miliţienilor şi şoaptele lor. Din când în când trecea pe culoar câte un pas greoi şi se auzeau gemete înfundate.
- Vine unul de la bătaie!
Am simţit un fior prin şira spinării. Omul gemea ca de o durere insuportabilă. Imaginaţia mea
începuse să lucreze rapid. Îi vedeam trupul sfâşiat, sângele curgându-i prin rănile deschise. Văzusem şi
auzisem enorm de multe bestialităţi săvârşite împotriva oamenilor de către membri de partid, de echipele de
muncitori, de comisiile de deschiaburire şi-mi închipuiam că aici, la Securitate, sediul de unde iradiau atro-
cităţile şi crima, orice era posibil. Doctorul Constantinescu m-a liniştit:
- L-au bătut la tălpi şi-l doare de câte ori calcă.
Am răspuns uşurat:
- Credeam că l-au tăiat cu cuţitele şi i-au pus sare pe răni.
Am auzit o uşă apropiată deschizându-se şi un plâns înăbuşit de femeie.
- Şi pe ea au bătut-o?
- Da. Iată, acum ia găleata să i-o dea ăstuia proaspăt bătut.
Mai târziu am trecut şi eu însumi prin toate acestea. După ce erai bătut şi adus în celulă, ţi se dădea o
găleată cu apă rece în care se dizolvau câteva pastile de burovin. Trebuia să stai cu picioarele în apă, spre a
evita umflarea lor excesivă şi învineţirea până la bătaia următoare, care putea fi peste câteva ore, peste o zi
sau peste o lună. Am văzut arestaţi atât de crunt bătuţi, încât picioarele lor se umflaseră ca nişte pâini, iar

76
culoarea era ca a cojii de pâine arsă. Mă întrebam cum de se mai ţinea carnea aceea puhavă, în care se puteau
băga degetele ca într-un aluat şi care părea putrezită.
Când, peste câteva zile, a fost adus în celulă Goe Niţescu, era atât de îngrozitor bătut, faţa lui era atât
de umflată, încât carnea de pe un maxilar îi atârna ca două guşi imense şi sângerânde până spre umăr. Ochii
nu erau decât două despicături înguste, acoperite de pleoapele umflate şi nasul lung de Cyrano avea acum
dimensiunile unui năsturaş.
Goe Niţescu… Student la Politehnică, de o incredibilă largheţe sufletească şi de un umor inepuizabil,
care nu jignea niciodată pe nimeni. Lunile pe care le-am petrecut cu el în diferite celule, cu intermitenţe,
m-au făcut să-l iubesc temeinic, ca pe cel mai bun om. Râdeam împreună de clipa aceea dramatică a
cunoştinţei noastre din celula Securităţii, iar când ne-am reîntâlnit mult mai târziu la Piteşti, cu ocazia unei
vizite medicale, am rămas mut. Goe era umflat ca atunci. Pielea lui galbenă şi pergamentoasă era lucie şi prin
porii deschişi curgeau picături mici de apă. Detaliile feţei lui se rotunjiseră, pierzându-şi ascuţişurile, iar
piciorul îi era enorm.
- Ce s-a întâmplat, Goe? l-am întrebat prin colţul buzelor, de teamă să nu ne vadă gardianul că
vorbim.
A încercat din nou să glumească:
- Nu ştiu, Ghiţă. De mâncat nu mănânc mai nimic, dar burta-mi creşte necontenit. Cred că am să
nasc!
La scurtă vreme după aceea Goe a murit. Fără să se plângă, fără să protesteze. A murit probabil cu o
glumă în gând, pe care n-a mai reuşit să o articuleze. Oamenii spuneau că loviturile primite la anchetă, date
cu cizma sau cu pumnii, i-au distrus ficatul şi a făcut o ciroză care l-a dus cu paşi repezi la moarte. Într-o zi
am văzut pe fereastra celulei deţinuţi de drept comun încărcând un sicriu din scânduri vechi. În căruţa
închisorii trasă de doi boi placizi, era ultimul drum al lui Goe Niţescu, un tânăr de douăzeci şi trei de ani,
care nu ştiuse ce este răutatea, nu urâse şi nu blestemase.
De pe ferestrele celulelor priveam noi, ceilalţi tineri, studenţi toţi şi ne întrebam când ne va veni
rândul. Fiindcă eram tineri şi plini de speranţe şi credeam cu tărie că vom scăpa, îl plângeam pe Goe că mu-
rise, că nu a avut norocul să fi trăit până în clipa eliberării.
Şi nici unul din noi, dar absolut nici unul nu avea presentimentul a ceea ce urma să se întâmple:
tragica acţiune de la Piteşti, care ne va prinde pe toţi în vârtejul ei blestemat de sânge şi moarte. Şi nici unul
dintre noi, dar absolut nici unul nu visam că vor veni zile când moartea lui Goe ni se va părea o favoare pe
care Dumnezeu ne-o refuzase, că amintindu-ne de sicriul din scânduri pe jumătate putrezit şi de sunetul lent
şi nostalgic al căruţei trase de boi pe caldarâm vom avea, şi nu peste multe luni, sentimentul dureros că
divinitatea ne frustrase de fericirea unei morţi paşnice, înainte de fi fost desfiinţaţi. Şi-l vom invidia pe Goe.

Manuscris II
Pentru cititorul cât de cât avizat este suficient să spun că am stat în închisorile din România vreme de
cincisprezece ani, din 1948 până în 1963 şi după aceea încă un an cu domiciliu obligatoriu în satul de ostra -
cizaţi Viişoara, din câmpia Bărăganului. Că aceşti cinsprezece ani de închisoare propriu-zisă înseamnă nu
numai anchetă sălbatică, proces înscenat şi condamnare dinainte dictată, dată împotriva unui student în anul
doi la Medicină umană, cum eram eu atunci, ci înseamnă închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, cu toate
implicaţiile lor, şi în sensul suferinţei inimaginabile prin care am trecut, şi în sensul căderilor, şi în sensul
desfiinţărilor morale, şi în sensul ridicărilor sublime, şi în toate sensurile în care fiinţa umană ar putea fi
epuizată.
O existenţă la limită: reeducarea. Piteşti. Gherla. Aiud. Schingiuiri, crimă, sinucideri, trădări. Învieri.
Îmi vin în minte versurile prietenului meu, poetul Sergiu Mandinescu, mort la scurtă vreme după ieşirea din
închisoare:
De-aş avea o aripă de înger şi cerneală de bezne,
Poate că atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger, de ce sânger….
Era o noapte jefuită de stele,
La fereastra nădejdii, zăbrele;
La uşa salvării, lacăte;

77
Iar frunţile noastre îngheţaseră toate,
Când deodată în mijlocul nostru a ţâşnit,
Ca o flacără neagră, ura.
Focul ei nimici într-o clipă
Gând, suflet, aripă,
Toate din tot. Şi n-a mai rămas decât zgura.
Ciocane cumplite sfărâmară tăcerea
În ciucuri de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre zburau pân’ la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger.

O, cum mai holbează ochii istoria!


Nu-i vine să creadă că-n geamătul nostru
Scrâşneau Cloşca şi Horea,
Că-n visul nostru, de nădejde orfan,
Atârnau nojiţele de la opincile
Lui Badea Crişan.
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică a fost urgia,
Că-n noaptea aceea, unii din noi şi-au pierdut minţile,
Iar alţii Veşnicia.
Amintirea aceasta ca pe roată mă frânge,
Pe jos erau risipiţi crăiţarii de sânge,
Plata atâtor şi atâtor păcate…
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Sub lespedea grea de patimi şi chin,
Îmbrăţişându-mi durerea.
Aştept arhanghelul zorilor,
Aştept Învierea.
În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh,
Amin.

(Notă a părintelui Calciu: poezia este intitulată „Reeducare” şi se referă la începutul acestei
incalificabile acţiuni din 1949, de la închisoarea Piteşti. O transcriu din amintire. Ea a circulat oral prin
închisori şi îmi asum eventualele inexactităţi)
Fac din recitarea poeziei un act de omagiere pentru prietenul meu mort, dar şi o chestiune de utilitate
scriitoricească, fiindcă poetul sugerează mult mai mult decât aş putea eu spune prin cuvinte explicite.
Există o întreagă literatură licită şi ilicită, scrisă de „piteşteni”, înţelegând prin această vocabulă pe
toţi cei care au trecut prin acţiunea de reeducare de la Piteşti şi care constituie o categorie umană absolut
specifică în câmpul suferinţelor din închisorile din România. Fiecare „piteştean” a trăit în felul său absolut
inedit această experienţă, căci omul este o fiinţă irepetabilă şi viaţa şi sufletul său sunt unice; şi fiecare
„piteştean” scrie şi povesteşte ceea ce a fost pentru el această experienţă, căci reeducarea nu este numai una,
comună şi localizată istoric şi geografic în una sau mai multe închisori din România acelei perioade, ci o
infinitate de reeducări ale fiecărei victime participante. Şi chiar pentru aceeaşi victimă reeducarea înseamnă o
infinitate de cameleoniene, care se înlocuiesc unele pe altele, se lăţesc sau se îngustează prin consecinţele
psihice şi prin forţa de a acţiona etern în sufletele noastre.
Reeducarea rămâne în noi pentru toată viaţa şi pentru toată moartea noastră. Şi când vom merge la
Judecata din urmă, va sta lângă noi şi va răspunde pentru sufletele noastre, ca o fiinţă vie, ca un duh bun sau
rău, sau şi bun, şi rău.
Aici, în această reeducare stă începutul începutului meu. Căci am murit de mai multe ori - şi nu
folosesc aici tertipuri literare - şi am văzut murind oameni pe care i-am iubit sau i-am urât, sau pe care i-am
iubit şi apoi i-am urât şi invers, pentru că toate se amestecau în noi şi hotarul binelui şi al răului ni se părea
tot atât de labil ca şi cel dintre viaţa şi moartea noastră.

78
Iar când am fost aproape îngropaţi de vii în celulele zidite într-o celulă mai mare din Jilava, şi când
au început să moară, rând pe rând, oamenii pe care îi socoteam comoara sufletului meu şi universul meu
uman - căci dincolo de uşa închisă a celulei începea universul inuman al temnicerilor - am ştiut că moartea
m-a însemnat pentru veşnicie cu stigmatul ei, drept în inimă. Şi-mi sună în suflet numele lor, şi-mi stau
mereu în faţă trupurile lor moarte şi îngropate undeva, putrezind, fără cruce, fără lacrimi, fără flori: Costache
Oprişan, Valeriu Negulescu, Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Aristotel Popescu, Gheorghe Caziuc…
Doamne, o armată pe care i-am văzut murind sau i-am auzit resemnaţi, sau blestemând, sau rugându-se, sau
tremurând. Le rostesc numele cu solemnitate, fiindcă am fost martorul morţii lor martirice, lipsite de glo rie,
dar atât de umană, atât de umană, sau, poate, atât de sfântă!
Atunci mi-am făcut juruinţe. Nu m-am gândit la vremuri ex veto ulterior, dar subteran şi haric a
lucrat duhul meu şi mai târziu, când printr-o minune nesperată am ajuns liber şi am putut să fac Facultatea de
Limba Franceză şi să devin profesor, am simţit că sunt fără rădăcini, fără direcţionare, fără tot ceea ce -mi
trebuia pentru a merge drept. Şi m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am urmat-o în
taină timp de patru ani.
În ultimul an, cu vreo lună înainte de a-mi susţine licenţa, am fost descoperit de organele de stat.
Facultatea de Teologie a fost forţată să mă exmatriculeze sub pretextul unor absenţe de la cursuri, deşi pe
atunci exista o lege care îngăduia studenţilor unei facultăţi teoretice să meargă să urmeze cursurile altei
facultăţi, cu dreptul de frecvenţă redusă. În prealabil, Inspectoratul Şcolar al capitalei m-a sfătuit să renunţ la
Teologie, dar eu am refuzat.
Exact în acea perioadă a lunii mai a anului 1972, răposatul Patriarh Iustinian, acest ierarh de o mare
personalitate, era în Belgia. La întoarcere, aflând de cele întâmplate, a dat dispoziţie să-mi susţin licenţa şi
astfel am reuşit să termin Teologia şi să fiu numit profesor de Limba franceză şi de Exegeza Noului
Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Ieşisem din închisoare cu sufletul traumatizat, cu o dorinţă de viaţă de care fusesem frustrat în
tinereţe şi cu o doză de spaimă organică a fiinţei mele, care îmi umbrea viaţa. Organele de securitate îmi
făceau din când în când percheziţie, să vadă dacă nu cumva colportez sau scriu lite ratură de puşcărie (la una
din aceste percheziţii mi s-a confiscat tot ceea ce scrisesem) şi ani de zile la rând am fost chemat la birourile
lor pentru presiuni, ca să devin informator. La protestele mele, mi-au spus cu nonşalanţă că mă aduc acolo ca
să mă vadă cunoscuţii că trec pe la ei şi să mă creadă agent al Securităţii. De atunci am refuzat să mai
răspund convocărilor.
În interiorul meu se opera o transformare profundă. Un nimb de curaj începea să prindă contur în
tulburata mare a spaimelor, o insulă care a constituit un punct de unde puteam pleca şi unde mă puteam în-
toarce atunci când temeri mai obscure sau mai directe mă copleşeau. M-am eliberat de teroare în clipa în care
am putut vorbi liber despre închisori şi detenţiune, subiect interzis cu străşnicie de către organele Minis-
terului Afacerilor Interne. În clipa eliberării semnai o hârtie prin care te obligai să nu spui nimănui nimic în
legătură cu perioada prizonieratului politic. În caz contrar, vei suporta consecinţele unor ameninţări, cu atât
mai înspăimântătoare cu cât erau mai vag conturate.
Am început deci să gândesc cu spiritul eliberat în mare parte de rezidurile spaimei şi de ataşamentul
la viaţa biologică. Şi când îmi rememoram numele morţilor pe care-i purtam în inimă ca pe nişte taine grele,
nemărturisite şi imposibil de mărturisit, am înţeles fulgerător că viaţa mea era un dar. Nu un dar general, dat
fiecăruia, nu o simplă existenţă spre Dumnezeu, ci o viaţă care îmi fusese luată de mai multe ori şi tot de
atâtea ori redată, fără ca eu să fi înţeles exact sensul acestor luări şi redări repetate. Dacă cei mai buni decât
mine muriseră - şi numele pe care le-am rostit sunt doar ale celor care am fost oarecum zidiţi de vii într-o
celulă din altă celulă din Jilava - şi eu trăiam, însemna că viaţa nu îmi mai aparţinea, ci o datoram lui Iisus.
În 1973 am fost preoţit şi am început o acţiune de respiritualizare a vieţii bisericeşti, operând în
primul rând asupra elevilor Seminarului. Mă uluise constatarea că aceşti tineri, intraţi în Seminar, în perioada
preadolescenţei lor, cu o mare putere de dăruire, un avânt şi o credinţă simplă, care îi făcea să aspire
necondiţionat spre chipul preotului desăvârşit, ajungeau, după cinci ani de studii seminariale, apatici sau vio-
lenţi, frenetici în căutarea plăcerilor vieţii, intriganţi, informatori, linguşitori şi dornici de îmbogăţire,
nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi tineri orientaţi spre profesii lucrative, ca medicii, inginerii, etc.
Sunt evenimente în evoluţia unui tânăr care îl împing, ca o regulă generală, spre anumite forme şi
finalităţi sociale înainte constatate. Sunt perioade de vârstă dominate de entuziasm, apoi de criză religioasă,
de senzualitate, după care urmează reechilibrarea psihică, pentru cei care au în ei un material de calitate. Am

79
înţeles însă că fenomenele enumerate mai sus şi pe care le constatasem la elevii mei se datorau unei lipse de
comunicare spirituală directă dintre ei şi preoţii care le erau profesori.
Am simţit însă atunci că a şti, a cunoaşte nu înseamnă şi a putea spera. Între aceste două verbe nu mi
s-a părut coincidenţă, aşa cum nu e între „savoir” şi „pouvoir” din limba franceză. Îmi trebuia o forţă de dă -
ruire care să depăşească inerţia elevilor, o căldură care să le topească indiferenţa şi un curaj ilogic care să se
bată cu morile de vânt până la frângerea lor. Şi nu aveam nimic din toate acestea, sau foarte puţin.
Începând cu anul 1975, acţiunea mea prinde contur. Introduc discuţii libere cu elevii la orele de
duhovnicie, uneori chiar la orele de curs, pornind de la un citat biblic sau de la un fapt de viaţă. Îi chem la
mici acţiuni de mortificare a instinctelor, la post, la rugăciune şi la meditaţie religioasă, la abstinenţă, la câte
o săptămână de exerciţii spirituale, îndeosebi în perioada posturilor mari. Elevii îmi răspund, unii greoi, unii
mai viu şi, treptat-treptat, cercul celor care se angajează în această acţiune creşte.
Era un început stângaci. Eu însumi nu cunoşteam prea bine calea, dar trebuia să mă arăt în faţa lor ca
având totul foarte bine delimitat în minte. De altfel, în toată această perioadă am simţit asupra mea per -
manent harul lui Dumnezeu şi o echilibrare treptată care m-a salvat din greşelile mari. Dar mă poticneam
uneori, îmi pierdeam curajul, mă certam cu băieţii, iar mă întorceam la ei şi, ajutându-ne reciproc, am ajuns
să ne deschidem o cale suficient de precisă pe care înaintam.
În ziua când eram de serviciu pe şcoală, la rugăciunile dinainte de culcare, la ora nouă seara, am
început să le ţin elevilor scurte meditaţii pe marginea unui text biblic ales, în care introduceam afirmaţii tot
mai puternice privind necesitatea credinţei pentru sufletul uman.
Aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai intens şi mai imperativ tineretului, pentru a-l chema la
Iisus, necesitatea afirmării adevărurilor dumnezeieşti absolute în faţa propagandei aşa-numit ateist-ştiinţifice.
Mă refeream la acele articole din presa pentru tineret care îşi permiteau orice afirmaţie antireligioasă, oricât
de eronată, numai pentru că noi nu aveam voie să răspundem. Întâlneam zilnic în reviste şi ziare afirmaţii că
nimic nu dovedeşte existenţa istorică, reală, a lui Iisus Hristos, sau că Botezul s-a introdus la creştini abia
prin secolele III şi IV şi alte asemenea nenumărate aberaţii, în care ignoranţa nu avea alte justifi cări decât
reaua-credinţă şi poziţia de forţă pe care autoritatea de stat o acorda presei oficiale. Orice răspuns sau
încercare de combatere a acestor afirmaţii sfruntate puteau fi luate ca acte de răzvrătire. Se amesteca, mai
mult intenţionat, idealitatea cultului cu bănuiala de subminare politică, deoarece cea mai elementară
documentaţie la nivelul clasei a opta putea spulbera fără efort fisurile.
Gândeam că era absolut necesar să clarific elevilor mei esenţa acestei documentaţii pseudo-culte la
adresa problemelor religioase, atât pentru ei înşişi, în calitatea lor de creştini, cât mai ales în vederea misi unii
preoţeşti de mai târziu. Era inerent ca, odată ajunşi preoţi, să se izbească de o rezistenţă ateistă, atât directă,
prin cei care îi vor ataca făţiş, cât mai ales indirectă, prin atmosfera anti-religioasă care domnea oficial.
Trebuiau deci pregătiţi cu o armătură sufletească, dar mai ales „ideologică”, în cazul în care lupta s-ar da pe
acest teren. Acesta era primul pas către ceea ce trebuia să ştie un preot român, aceea că mai întâi trebuie să se
apere, şi abia apoi, dacă mai are răgazul, să şi câştige nişte suflete pentru Hristos.
(n.n. - Aici se încheie manuscrisul „A fi preotul lui Hristos”)

Cutremurul
Tot în volumul II al manuscriselor confiscate de la părintele Calciu se află şi acest material intitulat
„Cutremurul”, scris imediat după cutremurul din 4 martie 1977.

Nimeni nu poate şti cursul vremurilor, iar încercările de a descifra evenimentele viitoare sunt sortite
unui lamentabil eşec, atunci când ele nu cad în domeniul vizibilului.
Ne străduiam să facem ceva, încercam să fac ceva, să revivific spiritualiceşte pe elevii mei, care se
lăsau duşi pe o pantă de indolenţă în faţa problemelor vieţii lor preoţeşti viitoare sau erau orbiţi de strălucirea
viciilor lumii. Un cerc de tineri se formase în jurul meu. Erau copii cu înclinaţii spre viaţa spirituală, care îşi
puneau în alt mod problema vieţii lor şi a responsabilităţii pe care preoţia o implică.
În aceste împrejurări a avut loc cutremurul din 4 martie 1977, în care viaţa şi moartea au încetat să
mai fie demarcate printr-o linie precisă, când suferinţa a devenit elementul intrinsec al existenţei şi când a fi
sau a nu fi luase abrupt dimensiuni absolute. Erau orele nouă şi douăzeci seara. Cine ar putea spune ce au
trăit fiecare în parte şi toţi la un loc în cele câteva zeci de secunde cât a durat cutremurul? Cine ar putea

80
spune? Am strâns în cuvintele mele durerea şi frica nemărginită a tuturor şi vorbele mele vă redau
nedisimulată clipa aceea de groază. Ea a însemnat o anticipare în duh a zilelor de Apoi, o Parusie a durerii.
De câteva minute încetase cutremurul şi fiecare dintre noi încercam, pipăind ca orbii, cu antenele
sufletului, să ieşim din crusta spaimei şi a îngrijorării şi să revărsăm ca un torent nestăvilit, spre cel de lângă
noi, iubirea noastră de om.
Atunci a sunat telefonul şi un elev cu vocea strangulată de emoţie m-a anunţat:
- Aici elevul Lepădatu Paul. Prea Cucernice, vă rugăm să veniţi repede la şcoală! Aripile laterale ale
clădirii internatului s-au prăbuşit şi au prins câţiva elevi. Unii încă mai strigă după ajutor!
Mi-am îmbrăţişat copilul şi soţia, care mi-a pregătit în grabă, cu o luciditate şi un curaj neaşteptat, tot
ce aveam nevoie ca îmbrăcăminte şi protecţie pentru acţiunea de salvare. Am alergat vreo patru kilometri pe
jos, apoi cu diverse maşini ale căror şoferi se îndreptau înnebuniţi, prin praf şi strigătele de ajutor ale celor de
sub dărâmături, spre propriile lor case. Aceste maşini erau părăsite în locul în care străzile erau blocate de
moloz sau de oameni şi cursa continua nesfârşită, imensă şi cu o finalitate pe care instinctul nostru de
conservare în faţa ororii ar fi dorit-o cât mai amânată. Mă ciocneam de oameni pe stradă şi nici unul nu
spunea nimic. Într-o ciocnire mai brutală, cel de care m-am lovit a căzut şi s-a ridicat fără un cuvânt. Aveam
impresia că suntem toţi angajaţi într-o pantomimă universală, cosmică.
La Seminar panica era generală. Elevii s-au adunat în jurul meu de parcă eu le aduceam soluţionarea
a tot ceea ce îi chinuia şi îi desfiinţa atunci. Am aflat că cinci elevi fuseseră prinşi de prăbuşirea clădirii.
Dintre aceştia, trei fuseseră între timp salvaţi: Rusu Ioan din anul II şi Popescu Petru din acelaşi an. (Acesta
din urmă, ciudat joc al destinului, avea să moară înecat într-un accident, patru-cinci luni mai târziu). Cel de
al treilea, Gligor Valer, sucombase în drum spre spital. Doi fuseseră însă acoperiţi de bucăţile de beton
sfărâmat, planşee şi cărămizi. Era o imposibilitate să-i găseşti. De sus mai cădeau încă sfărâmături de uşi,
fragmente de metal din paturile dormitoarelor sau câte o cărămidă. Nimeni nu îndrăznea să intervină.
M-am urcat cu inima strânsă pe mormanul acela, mormânt disimulat al elevilor mei Petre Constantin
şi Negulescu Constantin, amândoi din ultimul an. Era ca şi cum m-aş fi luptat cu un munte, pe care nu aveam
de unde să-l apuc în această beznă fizică şi sufletească. Am înlăturat bucăţile de beton cu mâini însângerate
până spre ziuă, când am plecat spre casă. M-a dus cineva cu maşina. Nu ştiu cine. După câteva ceasuri m-am
întors şi am reluat această muncă inutilă şi primejdioasă. Planşeul de beton suspendat în câteva nervuri de
fier se putea prăbuşi din clipă în clipă. El era cea mai oribilă ameninţare, care de altfel a şi rămas acolo, fără
să cadă, săptămâni la rând.
Se spune că voinţa omului face minuni. Într-un sens, faptul că am reuşit să-i scot de sub dărâmături
pe cei doi elevi constituie o minune. Ştiam că peste o zi, cel mult, părinţii lor de la ţară trebuiau să sosească
şi cine le-ar fi putut da trupurile fiilor lor, pentru lacrimile şi durerea lor?!
Lucram cu palmele goale, aruncând cu grijă fiecare bucată de cărămidă sau beton. În curând mi s-au
asociat unul câte unul elevii, numai elevii, nici un profesor sau om matur, ci numai copiii aceştia sensibili, pe
care uneori îi brutalizasem cu vorba sau îi socotisem mai puţin buni. Şi acum lucrau alături de mine, sub
ameninţarea aceleiaşi primejdii, gâfâind toţi de efort şi de teamă, cu degetele însângerate şi cu un singur gând
obsedant, dureros: să-i găsim!
Întâi l-am găsit pe Petre Constantin: zăcea pe spate, cu un braţ rezemat de trup, cu o jumătate din braţ
zdrobit şi alb, cu obrazul alb, foarte alb, ireal. L-am scos şi l-am aşezat lângă Gligor Valer. Doi elevi l-au spălat
de moloz şi i-au uns pe amândoi pe faţă şi pe mâini cu untdelemn. Parcă deodată expresia lor s-a schimbat.
Erau mai umani, mai ai noştri.
Abia în ziua următoare l-am găsit şi pe Negulescu Constantin. Zăcea sub un bloc enorm de beton, a
cărui muchie îi secţionase jumătate din toracele posterior. Îşi îngropase faţa într-un prosop ca pentru a se
apăra de groaza morţii. Şi aşa cum stătea cu faţa în jos, cu trupul chinuit şi zdrobit, capul era neatins, ca şi
cum Dumnezeu ar fi ascultat de ruga lui pietrificată în gestul ultim de apărare. Ne-a fost extrem de greu să-l
scoatem. A trebuit să tragem cu grijă de sub el, bucată cu bucată, betonul, lemnele, cărămizile, resturile de
paturi şi tot aşa. Treptat-treptat am reuşit să-l dezlipim de blocul imens şi apoi să-l tragem afară fără să-l
dezmembrăm.
Plângeam cu toţii acum, eu şi elevii care mă ajutaseră, ale căror nume nu le mai pomenesc de teamă
să nu nedreptăţesc pe vreunul prin omitere. Cei trei stăteau în faţa noastră, spălaţi şi unşi cu untdelemn pe
faţă şi pe mâinile chinuite, uniţi în moarte şi sfidând toate termenele umane de viaţă şi de har. Dumnezeu îi
chemase pentru Liturghia cerească. Nu mai aveau nevoie de diplome de absolvire sau capacitate, de

81
declaraţii solemne. Trecuseră tăcuţi în Biserica cea cerească şi noi îi pri veam şi plângeam. Nu ştiu dacă
plângeam moartea lor sau truda noastră, a celor care sângeraserăm pentru ei şi ne bucuram de a-i fi găsit.
Lunile care au urmat au fost intermitenţe de groază şi speranţă. Noi şi noi zvonuri despre noi şi noi
cutremure contribuiau la menţinerea unei stări de precaritate psihică, alimentată cu spaime neînţelese, imagi-
native şi striveau speranţele. Memoria noastră se învălmăşea între truda de fiecare zi şi spaimele de noapte.
Frica era fondul pe care se desfăşura existenţa noastră atroce. Memoria nu ne cruţa. Ea aducea din straturile
profunde ale fiinţei noastre strigoii groazelor ancestrale care dănţuiau fantastic pe retina noastră, de unde
erau proiectate în afară, căpătând independenţă şi autenticitate.
Vara s-a scurs fără obstacole. Ca de obicei, şi acum am făcut o excursie cu elevii, vizitând în primul
rând obiectivele religioase, mănăstiri, schituri, muzee şi făcând din pelerinajul nostru un prilej de răspândire
şi de întărire a credinţei. Pe tren, pe autobuz, pe orice mijloc de transport în comun cântam cântări religioase,
atrăgeam oamenii, îi ajutam prin corurile noastre, care erau foarte bine organizate. Îi ajutam să se ridice dea -
supra platitudinii de fiecare zi. Oamenii, miraţi de curajul copiilor, de puterea credinţei lor, de dăruirea vieţii
lor fragede pentru Hristos, reacţionau cu explozii de bucurie. Prin sate liturghiseam împreună cu preoţii.
Eram adăpostiţi pentru câte o noapte, hrăniţi, şi a doua zi porneam mai departe. Sunt sigur că ani la rând
oamenii îşi vor aminti de tinerii cu glasuri de înger şi se vor întări în duhul lor.
În toamnă am fost obligaţi să mergem cu elevii la muncă patriotică, adică la adunatul recoltelor de
pe câmp. Am fost repartizaţi la o fermă de stat în comuna Piatra, din judeţul Teleorman. De la început am
propus celor aproape o sută de elevi să ne comportăm ca nişte teologi. Nu numai în sensul unei linii morale
neabătute, ci şi în sensul ca orice gest şi orice atitudine a noastră să fie o pledoarie pentru Hristos, directă,
nedisimulată şi solicitantă.
Aveam de a face cu o lume de muncitori agricoli pestriţă şi de mare instabilitate numerică şi psihică:
localnici, ostaşi, venetici, oameni dubioşi. Am reuşit să ne impunem repede prin câteva lucruri iniţiale şi de
şoc. La masă, seara şi dimineaţa, ne făceam rugăciunea în comun. Aproape o sută de piepturi făceau să
vibreze toată atmosfera toridă a barăcii de rugăciunile cântate. Duminica şi în zilele de sărbătoare am re fuzat
să mergem la câmp pentru lucru şi ne duceam la biserică. Traversam, cântând cântări religioase, satul, până
ajungeam la biserică. Şi prin acest curaj, prin această afirmare, într-o lume silită să-şi ascundă de zeci de ani
sentimentele religioase şi să ajungă până la a le socoti ruşinoase sau aducătoare de primejdii, ceea ce făceam
noi echivala cu o revelaţie.
Efectul a fost extraordinar. În prima duminică nu cred că erau la biserică mai mult de
treizeci-patruzeci de persoane. Noi însă am cântat şi am predicat ca şi cum biserica ar fi fost plină. La
înapoiere, elevii s-au împărţit în mici grupuri şi îndată ce vedeau localnici la porţi, îi atacau:
- De ce nu aţi venit astăzi la biserică? Uitaţi-vă la noi! Suntem nişte copii şi am lăsat totul ca să ne
rugăm. Am cântat pentru dumneavoastră şi nu aţi venit să ne ascultaţi. Măicuţă, văd că eşti femeie bătrână,
mult mai aproape decât noi de capătul vieţii. Şi astăzi unde ai fost?! N-ai auzit când te-a chemat clopotul la
rugăciune? N-ai răspuns chemării lui Hristos maică, şi să ştii că nu e bine…
Important este faptul că aceste intervenţii naive şi nesofisticate ale elevilor aveau un efect neaşteptat.
Miercuri, de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, zi de muncă obligatorie pentru ţărani, biserica era arhiplină.
Elevii au cântat cu însufleţire. Am predicat şi s-a realizat o înfrăţire generală cu credincioşii, încât ziua aceea
a rămas în memoria comună a satului ca un eveniment spiritual de o mare intensitate. Şi astăzi mai vorbesc
despre noi, deşi s-a scurs aproape un an.
Fără îndoială că şi această situaţie s-a adăugat la voluminosul meu dosar, care creştea ameninţător,
tinzând să devină un adevărat cancer pentru autorităţile laice.
Când am revenit la şcoală, spre începutul lunii noiembrie, elevii aveau un plus de curaj care le
îngăduia să nu se mai teamă. Între timp a picat ca o lovitură de trăsnet dărâmarea bisericii Enei. Era o
biserică din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu o frescă de mare valoare, recunoscută istoric şi care
rămăsese în picioare, neatinsă de cataclismul din 4 martie, dintre toate cârciumile şi magazinele din jurul ei,
care se prăbuşiseră ca nişte clădiri de carton. Pentru concepţia ateistă oficială, prezenţa acestei biserici acolo,
pe locul dezastrului, era mai mult decât o sfidare. Se crease o stare de spirit similară cu cea relatată de
Berdiaev în legătură cu conferinţele ateiste ale lui Lunacearski, de prin 1905-1906. O relatez pentru
similitudinea întâmplărilor, deşi pe planuri diferite.
Lunacearski deschisese un ciclu de conferinţe prin care desfiinţa creştinismul, demonstrând
imposibilitatea Învierii lui Hristos. În zilele Paştelui enunţase un edificiu logic de nezdruncinat. Trei zile,
silogismele desfiinţaseră orice gând de protest. Trei zile în care credinţa fusese biruită şi zăcea la pământ ca

82
un cadavru inutil. Cel puţin aşa credea Lunacearski. A treia zi a întrebat: „Are cineva ceva de adăugat?” sau
ceva similar de spus, care însemna ultima frunză de laur aurit pusă pe capul glorioasei argumentaţii. Era un
public amestecat. Oameni credincioşi şi necredincioşi, marxişti, atei, nihilişti. Nimeni nu a răspuns nimic.
Decât un călugăr bătrân, rătăcitor, cu părul împletit în coadă, care trăgea după el o traistă uriaşă, probabil
plină cu cărţi de rugăciune, icoane, mâncare şi pomelnice ale pravoslavnicilor ruşi, s-a ridicat de la locul lui:
„Eu”. Părintele a urcat pe scară, şi-a sprijinit palmele mari şi nu prea curate de masa de la care răsunase
uluitoarea argumentaţie a lui Lunacearski, a privit peste mulţimea mută şi curioasă şi a strigat cu voce de bas:
„Oameni buni, Hristos a înviat!”. „Adevărat a înviat!”, a răspuns mulţimea ca un singur om. Într-o fracţiune
de secundă, cu o singură exclamaţie antiraţională, acest călugăr răsucise cu o sută optzeci de grade orientarea
ascultătorilor. Convingerea e mai tare decât logica.
Cam acesta era şi raportul dintre ateism şi biserica Enei. Ateismul se străduia să-L alunge pe
Dumnezeu din dicţionare şi din limbă, şi acum această biserică striga peste dezastrul cârciumilor din jurul ei:
„Dumnezeu există!”. „Cu adevărat există!”, răspundeau, prin toată atitudinea lor, bucureştenii care treceau
făcându-şi cruce.
Apoi a început complotul. Mai întâi un macaragiu „neatent” a scăpat „din greşeală” o grindă de la
dărâmăturile de alături peste absida dreaptă a bisericii, făcându-i o stricăciune neînsemnată. De îndată ate-
ismul a strigat: „Ajutor!”. Biserica Enei devenise un pericol pentru viaţa cetăţenilor. Nu a fost tras la
răspundere macaragiul „neatent”, ci a început dansul hârtiilor de la Direcţia Monumentelor Istorice la
Patriarhie şi invers. Reprezentanţii Monumentelor istorice se pare că n-au admis propunerea de demolare. Se
pare că nici reprezentanţii bisericii. Dar totuşi, într-un târziu, biserica Enei a fost dărâmată şi au existat şi
semnături. Ale cui? Nici un reprezentant al Bisericii nu a protestat, nu şi-a exprimat nici un regret, nici un
comentariu. Parcă nu s-ar fi petrecut nimic.
Un singur om a vorbit. Eu, în biserica Radu Vodă, în faţa elevilor, mi-am exprimat stupoarea în faţa
acestui act barbar şi durerea că nici un om al Bisericii nu a zis: „Nu!”. Unde vom ajunge, dacă în vreme de
stabilitate socială şi de legi care protejează cu străşnicie moştenirea trecutului, un monument istoric este
distrus numai pentru că era biserică? Ce ne mai aşteaptă? Ce noi acte barbare vom mai fi obligaţi să vedem şi
să nu spunem nimic, de parcă nici nu s-ar fi petrecut?
Prin afirmaţiile şi întrebarea mea îmi descopeream pieptul loviturilor care trebuiau să vină. Şi au şi
venit. Mi s-a atras în mod discret atenţia să mă potolesc. Mi s-au înmulţit telefoanele de ameninţare pe care
le primeam înainte în mod neregulat. Mi se prezicea de către aceste voci anonime un viitor sumbru, dacă voi
continua să mai aduc în discuţie problema bisericii Enei, ş.a.m.d.. Şi am continuat.
La 30 ianuarie 1978 mi-a venit rândul să ţin o predică la Catedrala Patriarhală, unde profesorii
vorbeau pe rând cam de două ori pe an. Era ziua Sfinţilor Trei Ierarhi şi am dat predicii o direcţie de mare
combativitate împotriva ateismului şi a materialismului. Spuneam:
- Daţi la o parte aparentul materialism al ştiinţei contemporane şi sub el veţi găsi ascunsă
neliniştitoarea întrebare despre absolut şi despre Dumnezeu. Dacă ne vom pătrunde de adevărurile
dumnezeieşti, dacă vom crede cu toată fiinţa noastră şi ne vom purta faţă de lume ca cineva care crede cu
adevărat, vom birui lumea şi vom sfărâma valul ateismului, oricât ar fi el de agresiv. În secolul trecut, un
teoretician al materialismului afirma că ştiinţa modernă stă să nască şi că ea zămisleşte materialismul.
Savanţii asistau pe marginea neantului, înspăimântaţi că dincolo de ultima scindare a materiei, de unde ea
încetează, secolul nostru naşte ideea de imaterialitate a lumii.
Efectul predicii asupra credincioşilor a fost extraordinar. Ea s-a terminat cu interdicţia de a mai
predica la Catedrală, dar câştigasem un punct.
De atunci a crescut şi mai mult teroarea pe care autorităţile o exercitau asupra mea şi a familiei mele.
În şcoală începeam să mă situez pe poziţia leprosului presupus. Colegii mă priveau atenţi şi cu coada
ochiului, ca să vadă primul semn al leprei pe corpul meu, spre a mă putea exclude din cetate.

Parastasul
În cursul lunii februarie am hotărât să oficiem parastasul de un an pentru cei trei elevi morţi la
cutremur, într-un mod deosebit ca solemnitate. Am început pregătirile cu două săptămâni înainte de 4 martie.
Presa oficială nu pomenea nimic despre această dată, care însemnase îndolierea a jumătate din
populaţia Capitalei. Parcă nici nu fusese cutremur, deşi blocurile stricate şi talazurile cu moloz pe ele nu ne

83
cruţau memoria. Nu apăreau în presă decât lozincile zilei, aceleaşi de treizeci de ani, succesele
incomensurabile din toate domeniile economice, formidabilul salt cultural realizat, ş.a.m.d.. Cutremurul şi
urmările lui trebuiau exilate undeva, în sensibilitatea dureroasă a inimilor noastre, pentru a nu întuneca în
nici un fel sănătosul şi nestăvilitul optimism democratic, udat din belşug cu lozinci şi formule stereotipe.
Încă de la început am spus elevilor că acest parastas nu are numai caracterul unei rugăciuni
creştineşti pentru morţi, nici numai rolul unei rememorări pentru durerea noastră comună, ci că în plus
trebuie să-i redăm caracterul unei manifestări religioase plenare, care să readucă în inima credincioşilor ideea
de Dumnezeu, de milă şi de sancţiune divină, ideea efemerităţii vieţii noastre, care nu înseamnă nimic în
afara lui Dumnezeu. În acest sens, după parastasul care trebuia să aibă loc la ora nouă şi douăzeci seara,
exact la ceasul cutremurului, toţi elevii şi credincioşii participanţi trebuiau să se încoloneze în şiruri de câte
doisprezece oameni şi, cântând imnurile funebre legate de parastas, să ducem o cruce cu numele celor trei
elevi, pe care să o plantăm în apropierea locului accidentului.
La ora cinci seara, pe ziua de 4 martie, primesc un telefon de la câţiva elevi alarmaţi de faptul că
directorul şcolii a hotărât ca parastasul să nu se mai ţină la ora fixată, ci imediat după vecernie. Am alergat în
grabă la şcoală şi am întrebat ce s-a întâmplat. Părintele M., directorul, ne-a comunicat că părintele consilier
cultural I. dăduse dispoziţia în acest sens. I-am răspuns că părintele consilier nu are nici un drept să se
amestece şi totodată l-am prevenit că dacă face parastasul acum, în clipa în care va da binecuvântarea voi
spune elevilor să părăsească biserica, deoarece parastasul trebuie făcut la ora nouă şi douăzeci. Ştiam foarte
bine amândoi că ascendentul meu asupra elevilor era atât de mare şi ceea ce spusesem era atât de în
asentimentul lor, încât toţi cei peste trei sute de elevi m-ar fi ascultat fără ezitare. A renunţat.
La ora nouă seara toţi profesorii erau prezenţi pentru parastas. Dar între timp se transmisese ordinul
lui I., la care se adăugase şi dispoziţia în acelaşi sens a Prea Sfinţitului R., de care eu nu eram deloc înştiinţat.
Şi profesorii au dispărut. La nouă şi douăzeci eu tot mai credeam că vor veni. Am început singur oficierea şi
în timp ce strana rostea rugăciunile de început, sunt chemat în altar, unde părintele N., care a şi de venit
motorul acestei abominabile acţiuni de stingere a curajului credinţei în Seminar şi părintele spiritual D. mi-au
adus la cunoştinţă interdicţia episcopală de a face parastasul şi procesiunea. Le-am răspuns:
- Acum este mult prea târziu. Ceremonia va continua peste orice interdicţie!
Părintele N. a încercat să-mi blocheze uşile altarului ca să nu mai pot ieşi la slujbă, sub privirile
indignate şi uluite ale celor câţiva elevi seminarişti care erau în altar. Am reuşit să scap şi să-mi continui oficie-
rea.
Din fericire, vreo doisprezece colegi de clasă ai celor morţi, care erau acum în armată, veniseră la
parastas în haine militare, având permisiune specială pentru această ceremonie. Prezenţa militarilor a dat o
notă de solemnitate şi de duioşie deosebită procesiunii. Când ne-am încolonat să ieşim din biserică, părintele
N. şedea în uşă şi prin violenţă şi ameninţări încerca să împiedice ieşirea procesionarilor.
A urmat apoi cel mai impresionant cortegiu care a avut loc în cei treizeci de ani de comunism. Cei
doisprezece ostaşi purtau crucea pe care erau înscrise numele lui Gligor Valer, Petre Constantin şi Negulescu
Constantin. După ei veneam eu, slujitorul, apoi elevii şi credincioşii, aşezaţi în rânduri de câte doisprezece,
toţi cu făclii aprinse în mâini şi cântând „Sfinte Dumnezeule”. Vibra atmosfera rece a înnoptării şi ecoul
cântării răzbătea până departe în oraş. Întregul cartier a trăit emoţia acestei cântări tinereşti şi pline de durere.
Drumul procesiunii a fost scurt. De la uşa bisericii şi până la locul morţii, cam în dreptul altarului,
erau vreo patruzeci de metri. Dar l-am parcurs încet, cântând, încât a durat vreo cinsprezece minute, timp în
care semnificaţia procesiunii ca afirmare a credinţei noastre împotriva tuturor interdicţiilor trebuia să se
instaleze în fiecare inimă.
Pentru occidentalul liber să se exhibiţioneze în pieţe publice cu orice idee care i -a venit, ceea ce
povestesc eu acum îi poate apărea ca o banalitate, dar pentru noi, care ştiam că ne pândesc cele mai grave
ameninţări din partea oficialităţilor de stat, ca şi a autorităţilor bisericeşti, care fac, din servilism, dublu decât
li se cere de către oficialitatea comunistă, această procesiune era o situaţie limită, de existenţă sau de moarte,
de a înceta să mai fii în şcoală şi chiar în libertate. Ea era un act de curaj creştin extraordinar. De aceea
gustam sentimentul unei biruinţe totale, nu asupra unui duşman din afară, ci asupra sentimentului de spaimă
şi a instinctului de conservare a masei acesteia de elevi şi credincioşi, care reuşiseră să uite tot ceea ce -i
teroriza şi să cânte „Sfinte Dumnezeule” cu elanul unui imn al gloriei. Imnul funebru părea un imn al gloriei.
Şi de fapt un imn al gloriei era.

84
Am plantat crucea, am făcut o slujbă de prohodire şi am ţinut o scurtă predică funebră, în care am
pomenit despre biruinţa asupra morţii prin dragostea care stabileşte legătura dintre cei vii şi dintre cei morţi,
despre Înviere şi despre Biserica cerească, promiţând că în fiecare an, la aceeaşi oră, vom face parastasul,
care va trebui să devină elementul de tradiţie al Seminarului, prin care vom realiza sudarea inimilor noastre
peste oricâte generaţii. Atunci toate acestea mi se păreau posibile, fiindcă erau în ordinea firească a lucrurilor.
Fiindcă era inima noastră în joc. Această inimă caldă, comună şi uriaşă, care nu cerea nimic de la lume, decât
dreptul de a se revărsa în iubirea de Hristos şi de oameni.
Dar iubirea creştină, rugăciunea şi mai ales exprimarea publică a credinţei, chiar dacă se manifestă
strict în incinta unei şcoli teologice, devin un pericol de moarte pentru ateismul oficial. Şi ce altă cale ar avea
acest ateism pentru lupta împotriva asaltului credinţei, împotriva acestei dăruiri - care pentru un materialist
apare ca o nebunie - decât violenţa, ilegalitatea şi slugărnicia? Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu.
Duminică dimineaţa, 5 martie 1978, înainte de a începe slujba, părintele director mă anunţă că luni la
ora opt va avea loc judecarea mea, din ordinul Prea Sfinţitului Episcop R.. Motivul acestei judecăţi era pe
scurt enunţat atunci: manifestarea religioasă a parastasului, „crimă de parastas”, cum am numit-o eu în
derâdere, deoarece, a adăugat părintele director cu un aer de taină, fără îndoială că Securitatea sau Miliţia a
înregistrat pe bandă de magnetofon totul, toată procesiunea, cântările şi panegiricul rostit de mine, toate
constituind îngrozitoarea infracţiune de propagandă religioasă în incinta Seminarului Teologic. Grozavă
vină!
Ceea ce m-a tulburat a fost însă faptul că în acea seară şi noapte de rugăciune, Prea Sfinţitul, în loc
să-şi facă rânduiala sa călugărească pentru ziua sfântă care urma, s-a gândit temeinic la acuzaţiile pe care le
poate formula împotriva mea, la sancţiunea cât mai teribilă pe care să mi-o aplice, pentru ca nu cumva
autoritatea de stat să fie nemulţumită cu ceva.
A doua zi, luni, m-am dus la director şi i-am comunicat următoarele:
- Înainte de a începe judecata, Prea Sfinţitul să mă cheme la dânsul, pentru că locuieşte în incinta
şcolii, şi să mă mustre între patru ochi, fără prezenţa lui I. (cel care crease de fapt tot acest scandal). Dacă
propunerea mea nu este acceptată, atunci cer să fiu judecat în faţa tuturor elevilor, căci acţiunea mea nu a fost
una secretă, nu s-a desfăşurat în întuneric, nu a mers subversiv de la om la om, ci s-a dezvoltat la lumina
zilei, cu curaj şi fără ascunzişuri. Să mi se răspundă public la întrebările pe care le voi pune (şi care erau
necruţătoare, din care cauză nu le consemnez aici). Apoi voi răspunde la întrebări şi eu. Nici eu, nici acţiunea
mea nu suntem elemente care pot fi judecate în ascuns şi condamnate arbitrar. De altfel, o judecată cu uşile
închise nici nu este posibilă, pentru că elevii m-au anunţat că în clipa în care conciliabulul de judecată se va
aduna în cancelaria profesorilor, ei vor bloca toate culoarele şcolii, eu urmând să deschid uşa cancelariei
pentru ca întreaga judecată să fie anunţată cu voce tare întregii şcoli!
În paralel cu aceasta, elevii au făcut un memoriu prin care se declarau solidari cu mine şi cereau ca
sancţiunea care mi se va aplica mie, să le fie aplicată şi lor. Dacă eu sunt dat afară din şcoală, să fie daţi şi ei.
Înduioşător document al unei generozităţi şi iubiri juvenile gata la orice sacrificiu! Îl contemplu ca pe însăşi
sufletul acestor tineri semnatari, aproape trei sute, care n-au ezitat să accepte toate riscurile pe care acţiunea
mea le implica. Ce scară spirituală imensă este sufletul uman, mai ales în manifestările lui comunitare! Până
unde te poate ridica şi până unde te poate coborî!
Aceşti tineri erau la momentul lor decisiv. O intervenţie bună de sus, de la un arhiereu, ar fi făcut
atunci din ei nebiruita oaste a lui Hristos şi a duhului neamului românesc. În loc de asta însă, ierarhia şi
profesorii, în frunte cu directorul, au trecut la măcinarea brutală a entuziasmului tineresc prin ameninţări şi
teroare.
Luni, consilierul cultural I. şi alţi funcţionari ai Arhiepiscopiei se învârteau într-o secretă agitaţie prin
şcoală. Elevii făcuseră pichete mobile pe culoare, care trebuiau să anunţe începerea judecăţii. Din când în
când, fără să se observe, câte unul mă întreba ce e de făcut. Conciliabulul s-a ţinut la locuinţa Prea
Sfinţitului, la fel de secret ca neliniştea care îi măcina, ca şi servilismul care îi anima să facă orice, numai ca
autoritatea ateistă să nu-i poată acuza pe ei în nici un fel că au îngăduit manifestarea noastră de credinţă
creştină faţă de vii şi faţă de morţi.
Între timp a venit P., inspectorul pe capitală al Departamentului Cultelor. Ca şi ceilalţi membri ai
Departamentului, era şi el obişnuit cu atitudinea servilă a clerului faţă de ei şi poziţia mea îl deruta. Nu în -
drăznea să folosească violenţa de limbaj, nici ameninţarea, dar totuşi trebuia să mă pună la punct într-un fel.
- Părinte Calciu, mi s-a adresat el, să ştiţi că absolut întâmplător am trecut pe aici, fiindcă eu nu
aflasem nimic despre cele întâmplate (sic!). Am dat pe lângă biserică de o cruce. Dar dumneata nu ştii că nu

85
este permis să pui nimic lângă un monument istoric? (Biserica Radu-Vodă este declarată monument istoric).
Dispoziţiile sunt atât de stricte, încât până şi specia de flori care se plantează în jurul unor astfel de mo -
numente e decisă de o comisie. Cum ai putut planta acolo acea cruce?
- Domnule inspector, i-am răspuns imitându-i tonul şi raţionamentul, prezenţa crucii acolo nu trebuie
să vă neliniştească deloc. Ea nu impietează cu nimic asupra monumentului. De altfel, este provizoriu in -
stalată şi de îndată ce se vor termina reparaţiile clădirii sub care au murit elevii, vom monta o cruce de
marmură pe zidul clădirii, la locul accidentului. Pe de altă parte, sunt profund mişcat de sensibilitatea dum-
neavoastră jignită de prezenţa crucii lângă monumentul istoric, despre care spuneţi că suferă cumplit de pe
urma acestei inadvertenţe. Probabil că aşa este. Vă rog însă să-mi spuneţi cât de mare a fost suferinţa dum-
neavoastră în clipa în care biserica Enei, monument istoric de mare valoare istorică, a fost dărâmată numai
pentru a se satisface un instinct barbar de distrugere? Dacă biserica Radu -Vodă este atât de lezată de prezenţa
crucii, oare cât de lezată a fost biserica Enei când a fost distrusă?
În orice caz, inspectorul nu se aştepta la o astfel de interpelare. Nici un arhiereu, nici un preot, nici
un laic nu a zis nimic atunci când biserica a fost dărâmată. Dacă eu protestasem în public, era un lucru pe
care îl făcusem nu în prezenţa autorităţilor de stat. Aşa socotea el. Or, cine ar fi îndrăznit să protesteze
deschis, de faţă fiind chiar inspectorul departamental al capitalei? Afirmaţia mea i-a distrus pur şi simplu bu-
sola şi i-a spulberat planul, aşa încât, fără să fi vrut, inspectorul s-a văzut într-o clipă de partea aceasta a
Rubiconului.
- Dar ce-ţi închipui dumneata, părinte Calciu, că-ţi este îngăduit orice în biserică?! Dumneata crezi
că dacă Ţon, şeful baptiştilor din Cluj, s-ar apuca să facă o manifestare religioasă pe străzile oraşului şi să
boteze douăzeci de baptişti în apa Someşului, îl las să facă ce vrea el?!
- Eu ce să-mi închipui, domnule inspector, am continuat eu jocul imitaţiei, decât că aşa cum şoimii
patriei, pionierii, U.T.C.-iştii pot să se adune pentru diverse manifestaţii politice pe stadioane şi în pieţe, să
strige lozinci naţionale ateiste sau de orice altă natură, tot aşa şi Ţon, ca şi noi, avem dreptul la manifestarea
publică şi regulată a credinţei noastre, atâta vreme cât nu sunt lezate interesele naţionale!
- Eşti inconştient, părinte! Habar n-ai ce înseamnă libertatea. Dumneata ai fi în stare să faci
procesiuni religioase de Bobotează, ca să arunci crucea în Dâmboviţa, ca pe vremea burgheziei!
- Nu sunt inconştient, domnule inspector, şi ştiu ce înseamnă libertatea. În orice caz, nu „înţelegerea
necesităţii”, cum a definit-o Leharnov. Când pleacă domnul Ceauşescu undeva, mii de oameni sunt duşi să
manifeste. De ce n-am avea şi noi voie să facem acelaşi lucru pentru Hristos? În privinţa procesiunii de
Bobotează, vă mărturisesc deschis că visez la ea cu toată fiinţa mea. Vă mai dezvălui şi un secret al inimii
mele: sunt absolut convins că nu voi muri înainte de a ajunge să văd la televiziunea comunistă din ţara mea
emisiuni speciale ale Bisericii. Poate eu însumi voi ajunge să vorbesc acolo, dacă voi mai avea loc de vitejii
de după război. Pentru că, domnule inspector, o chestiune o dată pusă, rămâne; şi problema drepturilor
omului, o dată pusă, rămâne.
- Şi ce facem, părinte, cu crucea? Dacă mă duc eu, se va spune că a venit ateul, comunistul şi
politrucul - sunt exact cuvintele lui - ca să distrugă crucea!
- Exact! Şi fiţi sigur că primul care o va spune voi fi eu! Şi o voi face public.
Am ieşit de îndată din cabinetul directorului, unde avusese loc întrevederea, lăsându-l pe inspector
interzis. Ştiam că ostilităţile fuseseră deschise. Ştiam că voi fi dat afară din Seminar, fiindcă nici o autoritate
eclezială nu mă va apăra. Dimpotrivă, dacă Departamentul le va spune să mă dea afară, ei mă vor bate şi cu
pietre. Dacă le-ar spune „spânzuraţi-l”, ei m-ar jupui de viu şi mi-ar pune şi sare, ca să se convingă auto-
ritatea de stat de fidelitatea lor şi de faptul că singura lor grijă este de a fi extrem de binevoitori faţă de ei şi
de a le preveni toate dorinţele înainte de a fi rostite.
Directorul încercase să-şi arate indignarea faţă de acţiunea mea „mistică” - termenul pus între
semnele citării fiind pentru el semnul cel mai degradant pentru un om, mentalitate impusă de mentalitatea de
stat şi preluată de Biserica oficială fără rezervă. Dar inspectorul Departamentului era atât de aprins şi într-atât
îşi uitase de prudenţa pe care trebuia să o arate ca un inocent, încât directorul nu şi-a prea găsit momentul să
se exprime, aşa că folosea mimica, cât mai dezaprobatoare, pe care căuta să şi-o facă vizibilă în speranţa că
inspectorul i-o va observa şi va raporta celor de sus poziţia sa, care trebuia să-i faciliteze ascensiunea către
un scaun episcopal.
Bineînţeles că toată această discuţie am făcut-o imediat cunoscută elevilor. Acest lucru era de datoria
mea, întrucât ei duceau lupta alături de mine şi trebuiau să ştie totul, fiindcă numai prin ei lupta aceasta pu tea
continua.

86
După-amiază mi s-a comunicat rezultatul judecăţii ţinute în lipsa mea în apartamentul Prea
Sfinţitului Episcop R.: săvârşirea parastasului la ora nouă şi douăzeci seara este o greşeală tipiconală. El nu
poate fi oficiat decât dimineaţa, aşa cum se obişnuieşte. Din punct de vedere canonic însă, nu s-a menţionat
nimic, deci nu este o greşeală canonică. Dar comunicarea verbală voia să menţioneze că părintele Calciu a
greşit. Era o afirmaţie timidă. Ea demonstra că biruisem, fiindcă de la turnura politică şi de propagandă
religioasă pe care episcopul voise să o dea parastasului pentru a preveni supărarea Departamentului Cultelor,
s-a ajuns la această formulă ambiguă şi impersonală, în care numai în ultima parte se amintea o singură dată
de numele meu, fără a se specifica nici în ce consta greşeala, nici faţă de ce am greşit.
Tensiunea a continuat însă în şcoală. Directorul şi părintele N. făceau maşinaţii, terorizau elevii să nu
asculte de mine, făceau rapoarte către episcop şi către Departament. Părintele N. enunţa în Consiliu unele
păreri ale Departamentului, toate vizând persoana mea, precum şi ameninţarea lor că „manifestările de
misticism” din Seminar urmau să fie sancţionate prin excluderea profesorilor care practicau „misticismul”.
- Eu i-am spus, a adăugat părintele N., că nu ştiu nimic despre aşa ceva. Personal, nu practic nici un
fel de misticism şi n-am auzit decât de părintele Calciu că l-ar practica!
Aceste afirmaţii ţinteau lucrurile foarte precis. Departamentul, prin Prea Sfinţitul R., consilierul
cultural I. şi vicarul O. intenţiona o acţiune de anvergură împotriva mea. Iar ameninţările aveau ca scop inti-
midarea întregului corp profesoral, ca nu cumva vreunul să ia atitudine alături de mine. Nu era îngăduită nici
măcar neutralitatea, deci erau obligaţi să participe toţi la condamnarea mea şi a acţiunii mele.
În timp ce eu anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului,
fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu
înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos. Această idee legată de
integritatea mea mintală avea un scop precis. Se intenţiona internarea mea la spitalul Bălăceanca, spital de
nebuni, practică foarte curentă în ţările comuniste în legătură cu toţi cei care luptă pentru drepturile civice şi
umane.
La noi în ţară şi în Biserică, mai mult decât în orice parte, omul nu are absolut nici o siguranţă. Nici
a zilei de mâine, nici a slujbei pe care o prestează, nici a salariului pe care îl primeşte, nici măcar dacă mâine
nu va ajunge într-un spital de nebuni sau în închisoare, fiindcă aşa vor unul sau doi din superiorii lui.

Cele şapte Cuvinte către tineri


Pe ziua de 6 martie, luni, am anunţat începerea unui nou ciclu de predici, şapte la număr, adresate
tinerilor şi în care urma să tratez toate problemele care ar trebui să frământe tineretul ţării noastre. Ideile de
bază dezvoltate vor fi cele raportate la libertatea credinţei, la combaterea ateismului şi a materialismului, atât
ca ideologie de stat cât şi ca atitudine individuală şi protestul împotriva dărâmării bisericilor.
Se vorbea tot mai des de intenţia autorităţilor de stat de a muta Patriarhia în afara capitalei şi de a
transforma Catedrala Patriarhală în muzeu. Totodată, o serie de biserici din zona Patriarhiei de azi, în număr
de şase, urmau să fie dărâmate pentru a se construi un aşa zis centru ci vic, adică o zonă ministerială.
Bisericile vizate erau toate fie foarte impozante, adevărate opere de artă, fie monumente istorice de mare
valoare şi care atestau creştinismul nostru, lucru pe care autorităţile de stat nu-l puteau suporta. Acest adevăr
trebuia să piară.
Scopul predicilor mele, dezvăluit public, trebuia să trezească un spirit de opoziţie în tot tineretul
român al capitalei, fie credincios, fie necredincios, făcând să răsune în el coarda credinţei sau a
patriotismului, sau şi una şi alta. Dar această opoziţie sau rezistenţă iniţial de ordin ideatic şi moral trebuia să
devină o opoziţie practică, curajoasă, deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor
hotărâri despre care circulau zvonuri tot mai insistente.
Realitatea este că ideea celor şapte Cuvinte mi-a venit instantaneu, fără un proces de investigaţie şi
ca o inspiraţie bruscă. Aşa a fost şi aşa o socotesc. Şi nu sunt cuvintele mele acolo, ci ale lui Hristos. Nicio -
dată nu m-am gândit la aşa ceva. Dumnezeu mi-a trimis gândul pe ziua de 6 martie şi eu l-am făcut public. În
ziua de 7 martie, Cuvântul cel dintâi către tineri, cu subtitlul „Chemare”, era gata, iar în ziua de 8 seara l-am
pronunţat. Cele şapte Cuvinte urmau să fie rostite în fiecare miercuri, la ora nouă şi douăzeci, în cadrul
rugăciunii de seară, în biserica Radu-Vodă, paraclis al Seminarului Teologic.
Aceste predici aveau un caracter legal şi regulamentar, în sensul că la rugăciunea de seară, profesorul
de serviciu, fie preot, fie laic, trebuia să rostească o scurtă meditaţie, fie la un text biblic, fie la viaţa elevilor.

87
Dar pentru prima dată se anunţa un ciclu de meditaţii care să trateze o temă religioasă şi de problematică
spirituală a întregului tineret al ţării. Acesta era un lucru nepermis şi pe care oficialitatea bisericească nici
măcar nu-l putea gândi, necum să-l practice sau să-l îngăduie cuiva.
În publicaţiile religioase, articole, studii teologice se interziceau cu străşnicie de către ierarhie şi de
către magisteriul profesoral astfel de tendinţe. Orice termen de adresare era temeinic cenzurat, spre a nu jigni
cu ceva sensibilitatea organelor politice. Singura ideologie universală şi deci cu drept universal de adresare
este comunismul. Numai el se poate adresa lumii. Noi, creştinii, nu avem dreptul să ne adresăm decât cre -
dincioşilor. Aşadar, dacă cineva scria într-un articol sau într-o predică: „Mă adresez vouă, tuturor oamenilor
şi vă chem la Biserica lui Hristos!”, era de îndată socotit eretic, articolul era desfiinţat sau, în cazul cel mai
fericit, era şters cu violenţă „spirituală” cuvântul „oamenilor” şi înlocuit cu „credincioşilor”. Chiar dacă
operaţia se oprea aici, autorul devenea suspect, era pus sub supraveghere, devenea un spin în ochii ierarhiei.
Atât era de adânc înrădăcinată această mentalitate prin acţiunea profesorilor şi a redactorilor revistelor
teologice, încât majoritatea elevilor, a studenţilor şi a preoţilor nici nu mai încercau vreo dificultate sau vreo
mustrare de conştiinţă atunci când substituiau termenului „oameni” pe cel de „credincioşi”.
În comparaţie cu toate aceste poziţii, atitudinea mea avea caracterul unui trăsnet, fiind vecină cu
nebunia. Cum era posibil ca un preot să afirme că oficialitatea de stat greşeşte în ideologia ei? Cum era
posibil ca un preot să afirme: „Te chem, tinere, oricine ai fi, credincios sau ne credincios, te chem la Biserica
lui Hristos!”?! Această îndrăzneală ameninţa scaunul tuturor consilierilor episcopali şi ei nu puteau rămâne
impasibili. Puteau să-şi piardă scaunele, salariile, să-i supere pe protectorii lor din Departament (...)
Primul Cuvânt a avut un efect extraordinar. Elevii au primit de la mine câte un exemplar
dactilografiat. L-a copiat fiecare, l-au multiplicat, l-au distribuit. Părintele N., care era şi dirigintele clasei a
III-a, le-a interzis să mă audieze, le-a confiscat predica în urma unor controale, i-a ameninţat cu eliminarea,
m-a declarat în faţa elevilor nebun, fals, pios, insubordonat faţă de autorităţile de stat, încălcător al
capitolului 13 din Epistola către Romani, care porunceşte subordonarea totală faţă de stă pânirea lumească.
Nu făcea nici o distincţie între o subordonare civică şi o libertate de credinţă.
- Chiar dacă bisericile sunt dărâmate, tăceţi! zicea el. Chiar dacă ni se interzice credinţa, tăceţi!
Sfântul Pavel ne cere supunere totală. Cine îndrăzneşte să nu asculte de cele ce vă spun, va fi aspru
sancţionat!
S-a creat panică printre elevi, fiindcă, după afirmaţia părintelui N., capitolul 13 Romani prevedea
sancţiuni grave, deşi neformulate, dar pe care el, în calitatea sa de interpret autorizat, împreună cu părintele
director M., le-au formulat foarte precis: eliminarea elevilor din cinci în cinci, sau din trei în trei, fără vreo
alegere, scăderea notei la purtare, repetenţia, etc.. Şi părintele N. nu se juca afirmând acestea. El ştia foarte
bine că teroarea nu este numai o chestiune de verb, ci şi de faptă.
În clasa a IV-a, al cărei diriginte eram eu, pentru a creşte starea de teroare, deoarece aici erau elevii
cei mai apropiaţi mie, părintele N., cu asentimentul prealabil al directorului, cu care conlucra într-o perfectă
unitate, a pus treizeci şi două de note de 2 şi două note de 1 la materia predată de dânsul, Dogmatica
ortodoxă, pentru că, după aprecierea sa, aceşti elevi nu se tunseseră corect. Nici eu, nici elevii, nici ceilalţi
profesori n-am reuşit să stabilim o legătură cauzală între dimensiunile părului unui seminarist din anul IV şi
problemele dogmatice ortodoxe. Dar părintele N. şi părintele director M. au găsit că această legătură era atât
de strânsă, încât notele sunt şi rămân valabile. O astfel de pedagogie, la care se mai adaugă şi ameninţarea pe
toate tonurile, de la insinuarea perfidă până la urlete demenţiale, merită să intre în metodologia practicilor
pedagogice ale lumii!
În ziua de 9 martie 1978 are loc o nouă judecare a mea. De data asta însă, pe lângă membrii corpului
profesoral, episcopul R. şi consilierul cultural I., mai participau încă două personalităţi de seamă din De-
partament: S., care mi se pare că îndeplinea funcţia de subdirector al Departamentului sau ceva similar, şi P.,
despre care am mai vorbit. Şedinţa este deschisă de către episcop şi i se dă de la început aerul unei şedinţe de
lucru.
S-a început cu obişnuita formulă de adulare a organelor de stat, care au catadicsit să coboare din
Olimpul lor (materialist) la noi, nevrednicii, să ne îndrumeze în munca noastră didactică, fiind vorba mai ales
de orele de educaţie cetăţenească introduse la ordinul Departamentului şi al căror scop era educaţia
comunistă a tinerilor seminarişti. Dacă vreun cititor se îndoieşte de această afirmaţie, l-aş ruga să ceară pro-
grama orelor de Educaţie cetăţenească de la Direcţia Seminarului sau de la Arhiepiscopia Bucureştiului,
serviciul cultural. Va vedea acolo subiecte şi formulări mai dur politice decât în şedinţele U.T.C. sau de

88
partid. Mai mult, ore similare pentru formarea conştiinţei comuniste a viitorului „preot-cetăţean” au loc şi la
Facultatea de Teologie, în aceeaşi atmosferă de osanale, ba chiar mai exagerate, deoarece la Seminar, prin
atitudinea mea deschisă, am introdus o linie mai decentă în „formarea conştiinţei comuniste” a tinerei
generaţii de teologi.
Dar să revenim la acest consiliu de judecată mascat sub titulatura de „Şedinţă de lucru pentru analiza
orelor de Educaţie cetăţenească de pe trimestrul al II-lea şi rezultatele lor în formarea viitorului preot cetăţean”.
- Ţinem să mulţumim pe această cale, a spus episcopul, reprezentanţilor Cultelor, care ne-au făcut
cinstea de a veni în mijlocul nostru pentru a ne ajuta în munca educativă a preoţilor şi profesorilor din
Seminarul nostru…
Directorul , la rândul său, a ridicat cu o octavă mai sus declaraţia de supunere şi de bucurie a acestei
participări:
- Vă rugăm, domnilor reprezentanţi ai onor Departamentului Cultelor, să transmiteţi domnului
director al Cultelor R., hotărârea noastră de a munci şi mai bine şi mai devotat, ca să formăm această con-
ştiinţă la elevii noştri, spre a înţelege datoria pe care o au faţă de orân duirea de stat şi de dispoziţiile ei.
Totodată, vă rugăm să transmiteţi domnului director R. rugămintea de a comunica mai departe conducerii de
stat întregul nostru devotament şi dragostea noastră necondiţionată pentru ea. De asemenea şi mulţumirile
pentru grija ce ne-o poartă prin domniile voastre.
Pe locul unde fusese biserica Enei, dărâmată cu barbarie, mai sângera încă pământul răscolit de
buldozere. Autoritatea de stat publicase hotărârea sa de a ridica acolo o măreaţă cârciumă, „Dunărea”, care să
mărturisească posterităţii că vechea cârciumă, o dugheană dubioasă, cu o firmă tot „Dunărea”, nu poate muri,
ci proliferează ca o tumoare canceroasă, înăbuşind Biserica şi făcând clerul românesc, atât cât l-am cunoscut
şi l-am prezentat aici, să strige: „Mulţumim din inimă conducerii de stat pentru părinteasca grijă ce ne-o
poartă!”. Biserica Domnească era dinamitată în Bucureşti. La Ploieşti, Primăria oraşului teroriza un preot
să-şi dea semnătura pentru dărâmarea bisericii în care slujea. Nu cunoşteam vreun protest făcut de ierarhi în
astfel de ocazii.
Mi-era o ruşine profundă, dar hotărâsem să nu scot nici un cuvânt. Am stat la masa consiliului cu
spatele puţin întors spre reprezentanţii Departamentului şi am tăcut. S-au prezentat apoi activităţile fiecărui
diriginte privind activitatea cetăţenească, strădania fiecăruia, mai mare decât a colegului său, de a forma la
elevi „conştiinţa omului nou la aceste vremi” şi ne mai visatele şi formidabilele reuşite. Conform canonului
şedinţelor de partid, U.T.C., sindicate şi mai ştiu eu cum, s-a recunoscut că pe ici, pe colo mai sunt şi scăpări
(„numai cine nu munceşte, nu greşeşte”, cum a spus Lenin), că unii elevi mai dovedesc anumite „rămâneri în
urmă”, că şi profesorii n-au depus chiar tot sufletul în această acţiune de educaţie cetăţenească (nu ştiu de
unde ar mai fi luat atunci suflet pentru educaţia religioasă). Dar că acum, cu ajutorul criticii şi autocriticii şi
mai ales cu ajutorul onor Departamentului Cultelor, pe care îl roagă să vină mai des în mijlocul nostru, să ne
îndrume, să ne arate ce facem bun şi ce nu, vom ajunge desăvârşiţi şi conştiinţa elevilor noştri se va
consolida, devenind identică cu cea a tineretului laic al patriei noastre iubite.
Nu pretind că am redat cuvânt cu cuvânt discursurile demagogice ţinute, dar ele se repetă mereu, la
toate consiliile, de ani şi ani de zile, încât stereotipia lor îmi îngăduie să le reproduc aici şi să afirm fără a
minţi că aşa s-a vorbit la acest consiliu, ca şi la celelalte.
Apoi, într-o stare de emoţie şi de reculegere pe care fiecare membru al consiliului căuta să o
evidenţieze cât mai vizibil, a luat cuvântul S., reprezentantul Departamentului. Fiecare ştiam că tot ceea ce se
discutase până acum nu era decât un pretext şi că acum se va arăta adevărata faţă a lucrurilor. S. a început cu
o impertinenţă care izbea cu călcâiul direct în obrazurile studiat-extaziate ale profesorilor. Ca să fiu drept, câ-
ţiva dintre noi şi-au păstrat demnitatea, dar nu vreau să-i numesc, spre a-i scuti de urmări.
- Am ascultat dările de seamă, a spus S. - şi bătaia de joc nu era deloc disimulată în cuvintele lui, el
făcând aceasta deliberat, ca să-i forţeze apoi pe toţi la atitudinea ulterioară faţă de mine - şi dacă nu aş şti
anumite lucruri, aş crede că am de a face cu nişte oameni perfecţi. Dar numai puţin dacă aş zgândări
activitatea dumneavoastră, aş scoate la iveală o serie de lucruri care nu v-ar face deloc onoare (se referea la
onoarea concepută de el, ateul, materialistul, comunistul).
Inima profesorilor îngheţase. Fiecare se gândea la formule autocritice de apărare, alcătuite după
formulele stereotipe, ca orice discurs din ţara noastră.
- Bunăoară, a continuat S., câte excursii aţi făcut? Ce obiective aţi vizitat? Nu mă refer la cele
religioase, nu mă interesează…, ci la cele cu semnificaţie naţională din trecut şi din vremurile prezente…

89
Şi a continuat aşa, bătându-şi joc cu obrăznicie revoltătoare de toţi, ştiind foarte bine că nimeni nu
va riposta, nimeni nu-i va spune:
- Ascultă, domnule impertinent, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa în faţa unor preoţi? Pe noi ne
interesează biserica, şi credinţa, şi neamul, şi patria, nu comunismul, nu naţional-materialismul, nu ateismul!
Explică-ne pentru ce dărâmaţi biserici, pentru ce interziceţi credinţa, pentru ce împiedicaţi afirmarea tuturor
adevărurilor creştine?
Dar cine putea spune aşa ceva? Eu însumi tăceam, nu numai pentru că hotărâsem de la început să
tac, ci pentru că, mărturisesc, nu aveam curajul sufletesc, nu de teama propriu-zisă, ci din conştiinţa inu-
tilităţii unei astfel de atitudini. Delegaţii Departamentului, episcopul, consilierul I. ar fi obligat pe fiecare
profesor să mă condamne, să se degradeze prin declaraţii de devotament faţă de Departament, uitând complet
de demnitate şi credinţă. Cei mai mulţi ar fi făcut-o cu durere, dar ar fi făcut-o. I-am cruţat pe ei de o înjosire
şi pe mine de un eşec.
S. a continuat apoi o jumătate de ceas pe acelaşi ton, vorbind vag şi de unele manifestări religioase
nepermise, pentru ca în cele din urmă să ajungă la parastas şi la mine. Mărturisesc că zâmbeam în sinea mea,
şi unii dintre profesori zâmbeau şi ei privindu-mă, când vedeam tot acest ocol până să ajungă la scopul
principal pe care îl urmărise.
- În sfârşit, a spus el, iată, de pildă, parastasul din 4 martie. De ce nu vorbeşte nimeni de el? Nu ne
băgăm în canonicitatea sau necanonicitatea lui. Are cine să-l judece pe părintele Calciu pentru asta (în sfârşit,
a îndrăznit să-mi spună numele!). Dar ce, numai el a făcut? Unde au fost ceilalţi profesori? Oare numai
părintele Calciu i-a iubit pe aceşti elevi? Dar fiindcă dumneavoastră n-aţi participat la parastas, eu trebuie să
deduc că aici a fost ceva ilegal, nepermis. Dar ce anume? De ce nu-l atacaţi direct pe părintele Calciu şi nu
arătaţi public în ce a greşit şi ce trebuie să facem ca să nu mai greşească în viitor?
Era o invitaţie mascată la denunţ şi la luare de atitudine împotriva mea. Mai târziu, Prea Sfinţitul R.
va prelua ideea instigării profesorilor împotriva mea, dar fără a mai face apel la perfidie, ci direct, făcând uz
de autoritatea sa arhierească. În această împrejurare, profesorii au avut o atitudine destul de onorabilă, cu
excepţia părintelui N., care a spus că nu este de acord cu ceea ce am făcut eu. Nu s -a făcut nici o aluzie la
predicile mele de miercuri. De fapt, nu rostisem decât o singură predică din cele şapte Cuvinte către tineri şi
nimeni nu bănuia amploarea reală pe care acest început modest avea să o ia. Nimeni nu bănuia cum vor
reacţiona tinerii teologi şi neteologi, ce panică îi va cuprinde pe consilier şi director ca nu cumva aceste
predici să determine un curent nou de spiritualitate în Biserica Ortodoxă Română, pe care ei o doreau
cuminte, subordonată şi cu dreptul de a se entuziasma numai legat de educaţia cetăţenească a credincioşilor.
În ziua de 15 martie 1978, după rugăciunea de seară, rostesc al doilea Cuvânt către tineri din ciclul
predicilor, intitulat: „Să zidim biserici!”. Atmosfera a fost înălţătoare. Spre surprinderea mea, au participat
foarte mulţi studenţi teologi şi de la facultăţile laice, ponderea având-o Politehnica. La sfârşit, studenţii mi-au
pus întrebări, m-au chestionat în diverse probleme. Ceea ce îi interesa în mod deosebit era faptul că nici un
alt profesor nu mai este alături de mine. De ce? Se tem să afirme cu vântul lui Hristos? Se tem să sufere
pentru Adevăr? Le-am răspuns că profesorii, chiar preoţi fiind, sunt şi ei oameni. Unii sunt tineri şi au copii
pe care vor şi ei să şi-i crească. Fiindcă ei sunt convinşi că a apăra credinţa şi Biserica este o acţiune care
comportă mari riscuri şi ateismul oficial nu se va da în lături de la nici o ilegalitate, de la nici o silnicie spre a
închide gura preotului.
- Eu cred, mi-a spus un politehnician, că aici este vorba de cu totul altceva. Eu cred că oamenii fac o
greşeală de ierarhizare a valorilor. Şi drept consecinţă şi atitudinea lor. Ei pun pacea înaintea adevărului.
- Vrei să fii mai explicit?
- Da. Cred că omul trebuie să lupte pentru adevăr, care primează asupra instinctului de conservare a
păcii individuale, a bunăstării.
Ideea mi s-a părut valoroasă şi am reluat-o într-o predică ulterioară. Între timp, lucrurile s-au
complicat şi mai mult. Autoritatea de stat nu mai intervine în mod direct ca până acum, ci operează pe două
căi: pe de o parte împinge conducerea Seminarului, respectiv pe director să mă preseze moral şi prin
persuasiune să renunţ, iar pe de altă parte, consilierul cultural I. mă atacă direct şi indirect ca pe un
insubordonat faţă de autoritatea bisericească, fiindcă am chemat tineretul la credinţă şi mai ales la a combate
ateismul de stat şi a protesta împotriva dărâmărilor de biserici (predica a doua insista în mod deosebit pe
acest punct), ceea ce contravenea atitudinii servile şi de subordonare absolută pe care consilierii o
imprimaseră. Ei erau amici fideli, de jos în sus, faţă de membrii Departamentului Cultelor şi tirani de sus în
jos faţă de preoţii şi tinerii care dovedeau prea multă dăruire faţă de Hristos şi Biserica Lui.

90
A doua cale de atac, tot indirectă, era aceea a telefoanelor anonime, care începuseră cu mult înainte,
pentru că în prima jumătate a anului 1976 cerusem în scris să nu se mai trimită ca reprezentanţi în străinătate
ai Bisericii Ortodoxe Române preoţi inculţi sau agenţi informatori ai Securităţii, ci oameni de cultură şi
nepătaţi ca linie morală, ceea ce a stârnit o furie generală împotriva mea. Aceste telefoane, care durau de vreo
doi ani, au devenit tot mai frecvente şi mai dure. Ele erau mereu adresate mie, soţiei şi chiar fiului meu şi
conţineau ameninţări care mergeau de la bătaie până la distrugerea noastră totală.
Mi s-a spus, bunăoară, că într-o seară, când voi ieşi de la şcoală după predică, o să capăt o bătaie
soră cu moartea, ca să-mi piară o dată pentru totdeauna pofta de a predica. Teroristul anonim mi-a amintit de
bătaia dată lui Paul Goma. Din această cauză, în fiecare seară, de la pre dică eram însoţit de douăzeci-treizeci
de studenţi şi elevi, care mă urcau în autobuz şi de abia după aceea plecau. Primeam săptămânal cam unul,
două, trei telefoane de acest fel. Am continuat însă predicile şi numărul participanţilor creştea mereu, ca şi
entuziasmul lor. Veneau intelectuali, elevi şi eleve de liceu, credincioşi şi credincioase, studenţi teologi şi
laici, doctoranzi.
Securitatea a intrat în acţiune mai direct. Un ofiţer de Securitate care se recomanda D., a început să
terorizeze elevii. Îi chema la Securitate, îi închidea în birouri ore întregi, lăsându-i să-şi imagineze ce se va
întâmpla, că se va întâmpla cine ştie ce cu ei, făceau pe culoar fel de fel de zgomote înspăimântătoare şi apoi
începeau ancheta, care consta în întrebări de acest fel: „Ce vă spune la predici popa Calciu? Cum stinge
luminile din biserică? Ce lumini ţine aprinse? Ce poziţie are când se roagă?” şi alte stupidităţi de acest fel, ca
să-i facă pe elevi să creadă că toate aceste atitudini, chiar şi modul în care respiri, pe gură sau pe nas,
constituie o infracţiune faţă de siguranţa statului.
După această exersare a măiestriei de intimidare, elevii erau obligaţi să semneze un angajament că
vor fi informatori viitori ai Securităţii. Domnul D., sau peudo-D. jubila şi probabil că era citat pe unitate
pentru modul în care îşi recrutează informatorii dintre teologi. Unii dintre elevi au venit şi mi-au spus
plângând ce li s-a întâmplat. Dar câţi nu vor fi avut curajul să mă prevină?!
Această situaţie m-a făcut să vorbesc public despre secretul spovedaniei şi datoria preotului de a
păstra taina, nu numai pentru cele spuse de credincioşi sub epitrahil, ci în orice împrejurare. Un preot nu are
voie să spună ceea ce a discutat cu alt om, nici sub ameninţarea cea mai grea. Secretul spovedaniei este
absolut, secretul discuţiilor de încredere ca între prieteni este tot aşa de absolut. Altfel, preotul este un tră -
dător al tainei confesiunii sau al iubirii şi încrederii semenului său. Nu am căutat exemple în istorie, ci m -am
referit chiar la ceea ce s-a petrecut cu mine în cazul lui Paul Goma.
Lucrurile s-au întâmplat astfel. După ce semnatarii Cartei Drepturilor Omului deschisă de Goma au
fost arestaţi, într-o bună zi am fost invitat printr-un ordin oficial la sediul Securităţii din calea Rahovei. Era
miercuri, în Săptămâna Patimilor 1977. Ancheta s-a dus după tot tipicul Securităţii din ţările de Răsărit, cu
ameninţări urâte, persuasiune, defilare prin birouri, la anchetă, a diferitelor persoane de dimensiuni fizice
impozante, oameni foarte bine hrăniţi şi care erau etichetaţi cu apelativele: „Tovarăşe maior, colonel,
general…”. Înscenări vechi ca şi Securitatea!
Ceea ce mi se cerea era o declaraţie acuzatoare împotriva unui prieten, V. D., semnatar al declaraţiei
lui Goma. Trebuia să arăt că acesta a denigrat regimul democrat din ţara noastră, pentru a putea fi condam -
nat. Bineînţeles că această josnică înscenare a fost respinsă de mine cu indignare:
- Sunt preot, şi chiar dacă aş şti ceva, nu aş putea-o declara. Cu atât mai puţin în cazul de faţă, când
nu am discutat ceva cu V.!
Surprins şi revoltat, le-am mai spus:
- Aţi cutezat să mă chemaţi aici pe mine, preot, spre a participa la acest odios act? Cum vă puteţi
gândi, cum v-a venit în minte aşa ceva? Şi cum aţi putut să o faceţi?!
- Nu ne-am închipuit, părinte Calciu, ca în 1977 să mai fie oameni care să gândească şi să vorbească
aşa ca dumneata!
- Nici eu nu mi-am închipuit că în anul 1977 Securitatea a rămas tot la metodele staliniste care au
creat în urmă atâta suferinţă neamului acesta! Ştiţi foarte bine că eu însumi sunt un supravieţuitor a două
acţiuni de exterminare în masă, întreprinse la Piteşti şi Jilava…
Această afirmaţie a stricat deodată total raporturile noastre. Acum au început defilările de mărimi
securiste prin birourile de anchetă, ca să fiu cunoscut de toţi.
- Ceea ce faceţi este un lucru stupid! am adăugat. Sunt sigur că în curând îi veţi elibera pe toţi şi le
veţi cere şi scuze.
- Niciodată! La puşcărie cu ei! Punem noi pentru totdeauna capăt banditismului lui Goma!

91
Realitatea este că eu credeam numai pe jumătate afirmaţia că grupul Goma va fi eliberat. Probabil nu
credeam deloc în afirmaţiile lor brutale. Realitatea e că n-am avut astfel de discuţii nici cu V., nici cu Goma,
pe care, de altfel, îl cunoşteam mai puţin, fiindcă nu mă interesau aspectele politice. Eu nu mă dăruisem
decât strict problemelor religioase, care constituiau viaţa şi raţiunea existenţei mele. Ştiam că orice implicaţie
politică ar dăuna acestei acţiuni. De aceea, când Goma m-a rugat să mă exprim alături de el în problemele
privitoare la ororile din perioada detenţiei mele - Piteşti, Gherla, Jilava - am refuzat. Nu de teamă, nu pentru
că aş fi dezavuat acţiunea lui, ci pentru că ea cădea în afara luptei mele pentru credinţă. Bineînţeles că toate
aceste lucruri le-am spus elevilor ca o ilustrare a interdicţiei pentru preot de a face publică nu numai
spovedania, ci şi încrederea comună a aproapelui său.
În ziua de 22 martie ţin cea de a treia predică, intitulată „Cer şi pământ”. Aceeaşi asistenţă
numeroasă şi mişcată până în adâncul sufletului. La sfârşit mi se pun din nou întrebări şi sunt condus la
autobuz. Începând cu această dată, directorul M. asistă la predicile mele stând în spate şi cerând apoi de la
elevi să-i dea copii după predicile mele. Ştiam că reprezenta episcopul şi Departamentul.
La 29 martie ţin slujbă până seara târziu şi în slujbă, directorul anunţă că nu se mai ţine rugăciunea
de seară. Mulţi dintre elevi au crezut că nici eu nu voi ţine predica. Dar cincizeci de elevi au fost la ora nouă
seara în biserică, şi încă vreo şaizeci-şaptezeci de studenţi teologi şi laici. Cel de-al patrulea Cuvânt către
tineri a avut ca titlu: „Credinţa şi prietenia”. Directorul a asistat din nou şi a discutat cu unii teologi cărora le
fusese spiritual, căutând să-i convingă să nu mai vină la predicile mele. Dacă vor continua, vor ajunge la
închisoare alături de mine, fiindcă nu este voie să combaţi ateismul, nici să protestezi când bisericile sunt
dărâmate. Am înţeles că aceasta era mentalitatea lui, că aşa vedea el lucrurile şi că va acţiona conform
vederilor sale, fără scrupul.
În ziua de 5 aprilie rostesc a cincea predică, cu titlul „Preoţia şi suferinţa umană”. Tot aşa, sunt
prezenţi şi oameni din afara Teologiei.
Toată această perioadă am fost judecat săptămânal. Miercurea predicam, vinerea eram judecat.
Motivul era întotdeauna lupta împotriva ateismului şi protestul împotriva dărâmării bisericilor. Erau lucruri
pe care ierarhia bisericească şi autoritatea de stat nu le putea admite.
În ziua de 10 aprilie am fost judecat într-un cadru mai „festiv”, de către întregul corp profesoral.
Scopul iniţial al acestui consiliu a fost ca să mă declare nedemn de a mai fi diriginte la clasa a IV-a şi să-mi
ridice dreptul de a mai predica. Profesorii au intrat puţin în panică. Li se părea prea mult şi pe de altă parte
ştiau că şi-ar atrage dispreţul tuturor elevilor. Atâta vreme cât eu rămâneam în şcoală, ei nu aveau motiv să se
lase terorizaţi total. Numai îndepărtarea mea din şcoală le-ar fi arătat că pot fi şi ei zvârliţi, şi aceasta le-ar fi
stârnit o groază atât de mare, încât ar fi acceptat orice joc. Acest lucru îl ştiam eu şi autoritatea de stat, elevii
şi profesorii. Toţi nădăjduiam că nu se va merge până la ultima mârşăvie. Eu ştiam însă că se va merge, deşi
în toate discuţiile afirmam contrariul.
Voi spune pe scurt ce a rostit fiecare profesor la această şedinţă din 10 aprilie 1978, deoarece
directorul i-a obligat pe toţi să ia cuvântul, chiar şi pe cei care iniţial se abţinuseră. Şedinţa este deschisă de
părintele director M., călugăr arhimandrit:
- Vom discuta o problemă care interesează întregul corp profesoral. În activitatea noastră didactică şi
educativă au intervenit nişte note discordante, care aruncă o umbră defavorabilă asupra întregii şcoli şi asupra
întregului corp profesoral. Mă refer la predicile ţinute în fiecare seară de miercuri, la ora nouă. Este drept că
meditaţia de seară trebuie ţinută, dar nu în sensul în care o ţine părintele Calciu. Ca dovadă, voi citi cele cinci
predici ale frăţiei sale din ciclul celor şapte Cuvinte către tineri.
Într-adevăr, părintele director citeşte prima şi a doua predică. Încă de la cele dintâi fraze, s -a instalat
în cancelarie o atmosferă de reculegere şi de tensiune sufletească. Eu însumi eram profund mişcat, fiindcă-mi
auzeam pentru prima dată predicile rostite de o gură străină şi ele aveau chiar şi pentru mine o forţă
fascinantă de atracţie, fiindcă era în ele inima şi suferinţa mea, şi fiindcă teroarea precedentă pe care De -
partamentul şi conducerea episcopală o exercitaseră asupra mea şi a celor care erau alături de mine era de
natură să mă sensibilizeze la aceste cuvinte.
Directorul a observat atmosfera neobişnuită instalată în consiliu, a început să citească în zeflemea,
fără intonaţie, cu greşeli, dar asta nu făcea decât să crească starea de tensiune interioară din noi. Apelul din
predici suna şi mai tragic, şi mai adevărat, din spatele caricaturizării pe care directorul încerca să o facă. De
aceea, după a doua predică s-a oprit.
- Şi aşa mai departe, a spus el. Pe celelalte nu le mai citesc. Acum, vă rog să luaţi cuvântul şi să vă
spuneţi fiecare părerea!

92
A urmat o tăcere grea. Cinstea din fiecare îl împiedica să inventeze greşeli de care să se folosească în
denigrare. Părintele N. vroia să vorbească ultimul, pentru că toată acţiunea asta îl compromisese, şi până la
urmă să pună el punctul pe „i”. Cum însă minutele treceau în aceeaşi linişte mormântală, a trebuit să ia el
cuvântul şi să vorbească aşa cum primise instrucţiuni:
- Părintele Calciu ştie ce face, fără îndoială, şi răspunde în faţa autorităţilor de stat şi bisericeşti
pentru ceea ce face. Nu mă îndoiesc deloc, nici ceilalţi colegi la fel, că va răspunde. Întrebarea mea însă este
următoarea: dacă aceste predici sunt adresate tinerilor în general, mai ales celor laici, atunci de ce le rosteşte
în biserică, şi mai ales în biserica şcolii noastre? De ce nu se duce pe stradă, pe stadioane sau la adunările de
tineret, pionieri şi UTC, ca să vorbească?
Această ultimă frază va deveni sloganul autorităţilor de stat şi bisericeşti în toate judecăţile ulterioare
în care voi fi târât. „Du-te şi vorbeşte pe stadioane, du-te la UTC şi cheamă-i la credinţă!”, spun ei de fiecare
dată, reluând textual fraza lui N., deşi nu o auziseră. Ceea ce înseamnă că ideea le fusese dictată de
Departament.
(Răspunde părintele Calciu):
- Soleea este tribuna noastră, a preoţilor. De aici avem dreptul şi obligaţia de a vorbi. Nimeni nu are
dreptul să ne împiedice. De aici ne adresăm lumii, de aici îi chemăm la Hristos. Cine nu îi cheamă pe toţi
oamenii la mântuire, Îl crucifică încă o dată pe Iisus.
Părintele N. spune:
- Îi interzic părintelui Calciu să mai ţină aceste predici, pentru că acţiunea lui periclitează situaţia
mea şi a colegilor! Nu vrem să avem de suferit pentru el. Ştim cu toţii că domnul P. mi -a spus deschis că ne
dă afară pe toţi dacă nu se va face ordine! (Ultima frază nu se menţionează în procesul verbal).
Urmează la cuvânt părintele L., deoarece directorul numeşte pe fiecare, cerându-i să-şi spună
cuvântul, care va fi consemnat în procesul verbal de şedinţă.
- Dacă din predicile părintelui Calciu ar lipsi unele fraze cum sunt cele referitoare la combaterea
ateismului şi la protestul împotriva dărâmării bisericii Enei, predicile ar fi perfecte. Pline de conţinut teolo gic
şi ziditoare de suflet, mai ales pentru tineri. Toţi am fost impresionaţi de ele. Nu cred că este de folos să se
accentueze asemenea probleme. Cred că pentru buna colaborare între Stat şi Biserică ar fi bine ca pe viitor să
fie evitate fraze de acest fel!
D., spiritualul şcolii, spune:
- Să lăsăm pe seama celor mari problemele dificile! Problema bisericilor dărâmate se discută la nivel
mult mai înalt. Noi să rămânem la problemele şcolăreşti. Cuvintele către tineri sunt foarte bune, dar să se
scoată din ele ceea ce nu este convenabil, adică frazele despre care a vorbit şi părintele L.. Propun ca aceste
predici să fie citite înainte de consiliul profesoral şi cenzurate!
(Răspunde părintele Calciu):
- Cum a spus părintele N., ştiu ce fac şi răspund de ceea ce fac, deci nu cenzura profesorală îmi va
dicta ce să scriu. Realitatea este că eu am cruţat corpul profesoral. Am vrut să-l las să doarmă liniştit noaptea,
nu să aibă coşmaruri. De aceea nu am făcut niciodată aluzie la el în pre dicile mele. Este însă evident că
părintele director, în urma unui ordin rostit clar sau sugerat, vrea să vă implice pe toţi, să vă facă să aveţi in -
somnii, să vă simţiţi ameninţaţi. Dar băgaţi de seamă, cineva vrea să ia focul cu mâinile sfinţiilor voastre, să
vă facă părtaşi şi autori la o acţiune nevrednică împotriva Bisericii lui Hristos, lovind în mine!
Diaconul V.:
- Eu citisem dinainte cele două cuvinte ale părintelui Calciu şi le-am găsit foarte bune, cu excepţia
frazelor despre dărâmarea bisericilor şi despre ateism. Ca şi părintele L., cred că pentru bunele relaţii cu
statul să se evite astfel de afirmaţii. Predicile sunt în duhul Bisericii, sunt frumoase şi foarte frumoase.
Profesorul P.:
- Fiind noi un colectiv, consiliul profesoral este forul nostru deliberativ. Nu este cazul să se afirme,
aşa cum s-a încercat, că aceste predici ar avea caracter anti-guvernamental, dar întreb dacă există o adresă
oficială venită de undeva ca să ne pronunţăm în consiliu asupra acestei chestiuni. (Directorul nici nu neagă,
nici nu afirmă). În caz contrar, aşa, numai ca să ne dăm o părere, este prea mult cerut de la nişte colegi, îm-
potriva unui coleg de breaslă!
Profesorul O.:

93
- Am citit şi cuvintele lui Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, şi cuvântările
altor patriarhi. Toţi fac declaraţii de loialitate faţă de orânduirea de stat, oricare era aceea. Poate unii nu mai
din motive tactice. Este foarte bine că aceste meditaţii se ţin. Nu mă refer numai la cele ale părintelui Calciu,
ci la meditaţiile de seară în general. Dar să renunţe la frazele menţionate de cei care au luat cuvântul înaintea
mea. Şi apoi, care ar putea fi rezultatul unor asemenea acţiuni? Rog ca ceea ce spun de acum încolo să nu se
consemneze în procesul verbal. Ar putea părintele Calciu să biruie propaganda ateistă de stat, când toate
mijloacele de propagandă sunt ale statului? Va putea el împiedica dărâmarea bisericilor, dacă interesele de
stat o cer? Nu! Să ştii, părinte Calciu, că dacă ai reuşi ceva, eu aş fi primul care să te felicit. Dar aşa nu pot să
fiu de acord cu ceea ce faci! De ce îţi notezi, părinte, ce spun acum? Fiindcă nu vreau să se menţioneze nimic
în procesul verbal!
(Părintele Calciu):
- Domnule profesor, îmi notam pentru mine numai!
- Nu, vă rog. Nici măcar pentru dumneavoastră. Aceste cuvinte trebuie uitate imediat de noi toţi.
Am şters din notiţele mele aceste ultime afirmaţii verbale. Paginile în care au fost scrise cele
reproduse de mine au fost rupte. Nu m-aş mira ca ele să fi dispărut. Dar ce ruşine! Câtă laşitate şi
incorectitudine! Dacă aceştia sunt dascălii viitorilor preoţi, cum vor putea fi elevii lor? De unde să înveţe
aceşti copii credinţa, sacrificiul şi devotamentul? De unde cinstea şi curajul?
În ziua de 12 aprilie 1978 am ţinut Cuvântul al şaselea către tineri, cu titlul: „Despre moarte şi
înviere”. Condiţiile predicării au fost cu totul deosebite. La ora opt şi jumătate seara, directorul M. a dat
ordin portarului să încuie poarta şi să nu mai îngăduie nici unui elev sau student să pătrundă în incinta şcolii
pentru a-mi asculta predica. Biserica a fost încuiată cu lacăt, iar elevii şcolii din sălile de meditaţie, unde-şi
pregăteau lecţiile pentru a doua zi, trimişi la dormitoarele de la etaj să se culce. Elevii au refuzat. S-a creat
tulburare.
- La dormitor, la culcare! striga directorul.
- La biserică, la rugăciune! strigau elevii.
Eu stăteam pe culoar cu predicile în mână. I-am spus părintelui director:
- Dacă-mi încuiaţi biserica, voi vorbi de pe treptele ei. Nimic nu mă poate opri.
- N-ai decât! Dar în biserică nu vei mai vorbi.
Directorul ameninţa elevii, forţându-i să se retragă în dormitoare. A stins luminile de pe culoarul de
sus, ca elevii să se retragă.
- Huo! strigau elevii. Directore, eşti tu călugăr?
Părintele M. a fost cuprins de o furie neputincioasă. Avea în mână un mănunchi de chei, cu care a
izbit în faţă un elev din anul doi. Pedagogul V., teolog şi nematurizat mintal la cei douăzeci şi şapte de ani ai
săi, a început să lovească elevii care încercau să fugă pe lângă el spre biserică.
- Stau aici pe culoar şi privesc, părinte director, i-am spus, pentru că este un spectacol care trebuie
văzut. Vă amintiţi ce aţi afirmat la una din judecările mele, că pe elevi nu-i interesează deloc predicile pe
care le ţin, dar stau şi mă ascultă fiindcă le este ruşine să iasă din biserică atunci când încep să vorbesc? Vă
mai menţineţi părerea?
În jurul meu şi afară erau o mulţime de studenţi teologi şi de la alte facultăţi, elevi şi eleve de
liceu care săriseră gardul înalt al şcolii şi care priveau uluiţi la ceea ce se petrecea. Un student înalt era
lângă mine.
- Cum este posibil să se petreacă aşa ceva, părinte? Vin pentru prima dată la predicile
dumneavoastră, pentru că mi-au vorbit colegii de ele. Noi venim însetaţi aici de adevărul credinţei, sătui de
falsitatea şi cruzimea vieţii de afară, şi aici văd lucruri îngrozitoare, care la noi nu s -ar putea petrece
niciodată. Cum este posibil aşa ceva în Biserică şi la preoţi, părinte?
Nu i-am răspuns nimic. Între timp, elevii fuseseră închişi în dormitoare ca o turmă de vite. De la
ferestre strigau:
- Părinte, vorbiţi în mijlocul curţii, şi mai tare, să vă auzim şi noi!
Dar în mijlocul curţii nu era lumină, aşa că m-am dus tot pe treptele bisericii, înconjurat de vreo
şaizeci de studente şi studenţi, elevi şi eleve. O mare parte rămăseseră afară, neputând sări, şi i -am găsit
acolo când am ieşit. Între timp, cam o sută de elevi au reuşit să sară de la etajul întâi pe fereastră şi au venit
să mă asculte. Când pedagogii au prins de veste, au venit în grabă la locul „crimei”, adică unde vorbeam eu.
Elevii erau puţin speriaţi. Când au văzut pedagogii, au fugit, ocolind biserica pe partea cealaltă. Scena s-a
repetat de câteva ori, şi în noaptea tăcută, fuga lor răsuna ciudat, ca paşii unei turme de bizoni.

94
La sfârşitul predicii am fost condus de circa o sută de persoane la autobuz, discutând îndelung ceea
ce se petrecuse. Era atât de oribil şi de necrezut, încât toţi discutau. Dar puritatea lor sufletească făcea
opoziţie secretă. Fiecare îşi spunea în adâncul sufletului: „Poate nu a fost adevărat!”. Şi cât de adevărat era!
Şi cu cât mai oribile vor fi cele ce vor urma!
Ca de obicei, vineri 14 aprilie a urmat judecata mea, în apartamentul Prea Sfinţitului Episcop R..
- Părinţilor profesori, a început Prea Sfinţitul, v-am chemat aici pentru că se petrec nişte lucruri
ciudate, neobişnuite în Seminar. Părintele Calciu afirmă în predicile sale că frăţiile voastre îi învăţaţi pe elevi
marxism, ateism, materialism, că îi intoxicaţi sufleteşte pe aceştia, şi de aceea el caută să-i dezintoxice.
Profesorii au rămas interzişi. Nimeni nu mai ştia ce să zică, pentru că vorbind cu asemenea perfidie,
ne dezorienta pe toţi. Chiar eu, care îmi pusesem în faţă cele mai sumbre posibilităţi, nu mă aşteptam la o
asemenea afirmaţie josnică.
- Ce ziceţi, părinţilor? Tăceţi?, a continuat episcopul. Înseamnă că aşa este! Nu vreţi să luaţi atitudine
împotriva părintelui Calciu? N-auziţi că vă acuză că faceţi elevilor seminarişti educaţie ateistă, marxistă,
materialistă? Luaţi atitudine, fraţilor! (De bisericile dărâmate nu pomenea nimic).
Tăcerea profesorilor uluiţi începuse să devină jenantă.
- Prea Sfinţite, i-am răspuns eu, vorbesc primul fiindcă sunt cel acuzat. V-aş propune să chemaţi un
elev de anul întâi, adică cel mai puţin iniţiat în probleme de teologie, să-l chemăm pe cel mai slab dintre ei
acum, pe loc, şi dacă el va spune că aşa a înţeles din predicile mele, că eu am afirmat că în Seminar se face
ateism, atunci îmi însuşesc nedreapta acuzaţie pe care mi-o aduceţi şi părăsesc şcoala. Dar nu veţi găsi pe
nici unul, Prea Sfinţite, pe nici unul, fiindcă acolo jos este puritate sufletească şi bună-credinţă, pe când aici,
sus, reaua intenţie este mai mult decât evidentă.
- Păi, nu spui frăţia ta: „tinere care eşti îmbâcsit de ateism, marxism şi de celelalte”?
- Da, dar mă adresez tinerilor din afara Teologiei.
- Ce spui, părinte? Păi eu văd că vorbeşti în biserica şcolii şi că eşti ascultat de seminarişti, nu de alţii
de pe stadion sau din adunările de tineret. Du-te pe stadion şi în adunările de tineret şi vorbeşte-le aşa!
- Este inexact, Prea Sfinţite. Am spus că sunt ascultat şi de tineri elevi, studenţi din afara Teologiei.
Teologii mă ascultă pentru că aud o sumă de adevăruri pe care le cunoaştem toţi, dar pe care nimeni nu a avut
curajul să le rostească până la mine. Şi vor să ducă şi ei mai departe acest mesaj adresat tineretului
României!
- Nu-i adevărat! Eu n-am văzut pe nimeni străin.
- Eu nu numai că i-am văzut, dar am şi vorbit cu ei. M-au întrebat şi le-am răspuns, fiindcă ei caută
şi nimeni nu-i ajută. Fiindcă vor să ştie şi nimeni nu le spune. Fiindcă sunt puri şi nimeni nu le pune în va-
loare această puritate. Dar dacă nu vin străini de Teologie să mă asculte, de ce aţi dat ordin portarului să
încuie poarta şi să-i alunge cu brutalitate pe cei care vin miercuri seara să mă asculte? Sau aceea a fost numai
o comedie?
Episcopul a tăcut. Profesorul O. a luat cuvântul:
- N-am înţeles niciodată că părintele Calciu s-ar referi la noi când face afirmaţia de care aţi vorbit.
Declaraţiile exprese de acum ne arată că lucrul nu pe noi ne-a vizat.
- N-auziţi că trebuie să luaţi atitudine, fraţilor şi domnilor profesori? repeta mereu episcopul.
Consiliul s-a încheiat fără rezultat. Eu am declarat că voi continua să predic, deşi episcopul a
poruncit ca până la sfârşitul anului şcolar, când trebuia să fiu dat afară din învăţământ (lucru de mult hotărât,
dar pe care eu l-am aflat mult mai târziu), nici un profesor nu mai are voie să predice în biserica şcolii.
- Eu însă voi predica, am replicat. Porunca mi-a dat-o Iisus când am fost preoţit. „Du-te şi predică!”,
mi-a spus El, cum a spus fiecărui preot. Şi numai când El va porunci: „Nu mai predica!”, mă voi socoti
dezlegat. Până atunci nimeni nu mă poate scuti de porunca primită.
În ziua de 19 aprilie am ţinut cel de-al şaptelea Cuvânt către tineri, intitulat: „Cuvânt de încheiere”. Pe
22 aprilie s-a luat vacanţa de Paşti. Elevii şi-au luat cu lacrimi rămas bun de la mine. Toţi ne temeam pentru
ceea ce va urma, fiindcă după cel de-al şaselea Cuvânt către tineri, ţinut pe treptele bisericii în ziua de 12
aprilie, s-a dezlănţuit o teroare poliţienească extraordinară, atât la Seminar, cât şi la Facultatea de Teologie.
Directorul Seminarului a început să ancheteze elevii, terorizându-i cu tot felul de ameninţări, vrând să obţină
declaraţii defavorabile mie:
- Ascultă, june! Bagă de seamă! De declaraţia ta depinde dacă mai rămâi sau nu în şcoala noastră!

95
Părintele N. şi pedagogii dezlănţuie şi ei teroarea, în special N., care îşi crease o reţea de informatori
printre elevi, care îl ţineau la curent cu tot ceea ce discutau elevii. La Facultatea de Teologie, spiritualul M. ia
de la studenţi declaraţii delatoare în cea mai autentică atmosferă de teroare poliţienească:
- Care studenţi au mai fost la predicile părintelui Calciu, ce doctoranzi? Ce se discută despre
părintele Calciu în Facultate?
Una dintre declaraţii figurează într-o predică. Toate au fost aşa. De atunci şi până în prezent,
spiritualul M., rectorul şi prorectorul terorizează studenţii să-şi schimbe declaraţiile. N-au ajuns la nici un
rezultat. În ultimul timp, de pe la începutul lunii iunie încoace, şi directorul M. a făcut apel la Securitate.
Problemele de credinţă şi duhovniceşti din Biserică, cine le poate soluţiona mai bine decât Securitatea? Nu
sunt ei duhovnicii ţării, nu au ei metode pentru care anchetatorii noştri teologi îi invidiază?
În timpul vacanţei de Paşti, teroarea exercitată asupra mea şi a familiei mele pe calea telefoanelor
anonime a luat dimensiuni paroxistice. Mi se descria cu lux de amănunte ce vom păţi, ce hotărâri a luat
conducerea Bisericii şi ce hotărâri va mai lua. Eram sigur că toate acestea sunt acţiuni de intimidare
întreprinse de Securitate, dar tot ce mi-au spus despre hotărârile prezente şi viitoare ale conducerii Bisericii
în legătură cu mine s-a dovedit a fi exact, „ştiinţific exact”, cum ar spune marxiştii.
La 8 mai am reînceput şcoala. Elevii mi-au relatat ce au făcut în vacanţă, cu ce curaj au vorbit în
biserici în faţa credincioşilor, cam în sensul în care le vorbisem eu. Unii citiseră credincioşilor predicile
mele. Mi-au adus la cunoştinţă abuzurile organelor de stat, primari, profesori, care au uzat de teroare ca să
împiedice tineretul să participe la slujbele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti. Într-o şcoală din judeţul
Dâmboviţa, un inspector şcolar, după ce a vorbit despre lupta clasei muncitoare, făcând aluzie la ziua de 1
mai, i-a întrebat pe elevi:
- Şi acum, dragi elevi, spuneţi-mi, ce mare sărbătoare a poporului aşteptăm noi acum?
- Paştele! au răspuns elevii într-un glas.
De aici s-a tras toată acţiunea anti-religioasă. Toţi elevii au fost obligaţi să participe la petreceri date în
şcoală în Vinerea Patimilor şi de Înviere. Erau pur şi simplu închişi în şcoală până după terminarea slujbelor.
Doi tineri de la Şcoala tehnică au mers de Înviere la biserică şi s-a aflat de îndată. S-a trecut la măsuri drastice.
Au fost ascultaţi la materiile de bază de pe întreg semestrul şi li s-a dat nota 2. Nu mă mir deloc. Măcar
fuseseră ascultaţi. Părintele B. a dat nu doi de 2, ci treizeci şi doi de 2 la dogmatică, nu pentru materie, ci pentru
modul în care elevii s-au tuns.
Am comunicat elevilor ceea ce s-a petrecut cu mine. Intenţionam să închei acest ciclu de predici.
Le-am spus:
- Cele petrecute mă obligă însă să mai adaug un cuvânt suplimentar, cel de-al optulea, după care
urmează ciclul de predici „Creştinismul şi cultura”. Datorită faptului că toată presa oficială a deschis o
acţiune neoficială de combatere a credinţei şi a creştinismului, făcând cele mai stupide afirmaţii şi mistificări,
susţinând că religia creştină nu are nici o contribuţie la cultură, că toţi creştinii suntem nişte aculturali,
ignoranţi şi că nimic bun nu a ieşit de la noi, dacă autoritatea bisericească nu are curajul să răspundă, vom
răspunde noi!
Era pe data de 10 mai. Directorul ia declaraţii seminariştilor cu violenţă. Spiritualul M., la Facultate,
la fel. Părintele N. devine de o violenţă insuportabilă faţă de elevi. Intrând în clasă, tremură tot.
- Dacă părintele N. ar face cu noi materie pe sfert cât face poliţie, am fi nişte dogmatişti formidabili!
îmi spun elevii. (…)
Pe 14 mai se face consiliu profesoral ca să mi se interzică să mai predic. Directorul hotărăşte să nu se
mai ţină seara şi dimineaţa rugăciunile în biserică.
- Elevii pierd circa douăzeci de minute seara şi dimineaţa în rugăciune şi timpul este foarte preţios.
Trebuie să se pregătească pentru încheierea anului şcolar. (Înduioşătoare grijă pentru sufletul elevilor!). Pe de
altă parte, aceste rugăciuni de seara şi de dimineaţa murdăresc covoarele din biserică. (Şi mai înduioşătoare
grijă pentru casa Domnului!). În concluzie, rugăciunea se va ţine pe culoarul mare al şcolii.
Spiritualul, cel care are misiunea specială de a se ocupa de duhovnicia elevilor, supralicitează:
- De ce să se mai ţină rugăciunea în comun? Se pierde prea mult timp! (Într-adevăr, de ce să ne mai
rugăm? Este doar o pierdere de vreme!) Rugăciunea să se facă de elevi pe clase sau în particular.
Consilierul I. a venit să prezideze acest consiliu. Ştiu că totul era aranjat dinainte. El jubilează. După
două ore, spiritualul vorbeşte la telefon cu I. şi îi aduce la cunoştinţă că eu nu am zis nimic, deci că totul este
în ordine. Li se aduce la cunoştinţă elevilor această hotărâre şi ei sunt derutaţi. Vin amărâţi la mine:
- Nu mai vorbiţi, părinte? Nu ne mai rugăm?

96
- De vorbit, voi vorbi. În privinţa rugăciunii însă, ce să vă spun? Am impresia că în curând
rugăciunea în Seminar va fi o chestie atât de gravă pentru siguranţa consilierului şi a directorului, încât va
trebui să vă rugaţi pe sub pătură, în ascuns. Cine va fi prins, va răspunde. Rugăciunea este o infracţiune mult
prea gravă pentru nişte viitori preoţi!
- Protestez, părinte director! îi spun. Cred că în întreaga istorie a lumii şi pe întreg spaţiul geografic,
suntem singura Şcoală de teologie în care rugăciunea este interzisă!
Directorul îmi râde în nas. Este evident că lucrurile se precipită spre un deznodământ grav. Le spun
elevilor:
- V-am vorbit de atâtea ori despre credinţă şi v-am adus cuvântul lui Iisus. V-am spus că atunci când
Dumnezeu va avea nevoie de suferinţa mea, va spune: „A venit vremea să pecetluieşti vorbele cu suferinţe!
Şi sunt suferinţe adânci. Să se vadă că nu eşti omul vorbelor! Să se vadă şi să creadă!”. Cred că acum a venit
această vreme. S-ar putea ca aceste ore să fie ultimele pe care le mai petrecem împreună. Să nu uitaţi ceea ce
am vrut să fac din voi: preoţi ai lui Hristos, secerători ai lanului pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi mai ales,
să nu uitaţi că nu vorbele, sau nu numai vorbele, ci şi faptele, şi sângele, şi suferinţa pecetluiesc Adevărul şi -l
fac să biruie!
Mulţi elevi îmi declară că nu mă vor uita niciodată şi-mi făgăduiesc solemn că vor fi preoţi aşa cum
le-am arătat eu că trebuie să fie adevăratul preot. xvii
În ziua de 15 mai, directorul îmi pune în faţă un ordin scris, prin care mi se cere să renunţ la predici
în general şi la predica de a doua zi, pe care o anunţasem, în special. Spun că nu voi renunţa niciodată la
predică. Suntem în cabinetul directorului, eu, el şi părintele N., singurul poftit dintre toţi profesorii, promotor
şi martor al celor mai crunte momente din acest drum al Golgotei spirituale pe care trebuie să-l urc. Ju-
bilează. (…) Directorul, în schimb, are faţa întunecată de griji. Se teme pentru ziua predicii de mâine. Orice
tulburare poate să-i spulbere visul de a ajunge episcop. Cred că a şi fost ameninţat în acest sens.
În cancelaria profesorilor, văd pe masă un alt ordin scris: „Se pune în vederea tuturor preoţilor şi
domnilor profesori, că în ziua de miercuri, anul 1978, sunt obligaţi să rămână în şcoală până la orele do -
uăzeci şi două”, pentru a mă împiedica pe mine să predic. Un ordin absolut similar s-a dat şi la Facultatea de
Teologie, unde şi studenţii externi au fost convocaţi la şcoală până la ora douăzeci şi două, ca să-i împiedice
să participe la predica mea.
Miercuri, 16 mai, în timp ce eu slujesc Sfânta Liturghie în biserică cu o grupă de elevi, directorul
convoacă toţi profesorii la o şedinţă secretă în cabinetul lui. Spiritualul a fost pus să păzească la uşă, ca nu
cumva, terminând slujba, să intru peste ei. Procesul verbal, al cărui conţinut îl cunosc, a fost înaintat la
Arhiepiscopie.
În ziua anterioară acestei zile de miercuri a avut loc cea mai dramatică discuţie cu soţia mea. Toată
ziua fusese bombardată de telefoane, şi acasă şi la serviciu. Toate ameninţările posibile au fost rostite. Cele
mai sumbre perspective au fost descrise în culori vii: „Dacă mâine soţul dumitale predică, să ştii că poimâine
va fi dat afară. Ordinul este gata scris!”
Discuţia aceasta a fost cea mai cumplită pentru mine. Ea m-a lezat adânc, încât de fiecare dată când
îmi amintesc de ea, simt că ceva în mine mă asupreşte şi mâinile încep să-mi tremure. Şi acum, când retran-
scriu paginile pe care mi le-am notat atunci sumar, simt golul din piept şi am senzaţia că-n clipa următoare
mă voi prăbuşi într-un abis. Am o durere fizică în piept, ca de angină pectorală.
Soţia mea îşi făcea bagajul să plece:
- Nu mai pot sta în casa aceasta! Pereţii aceştia, uşile acestea încuiate nu mă mai pot apăra de nimic!
Trebuie să plec oriunde, numai aici să nu mai rămân! Dacă mai primesc un singur telefon, ori ajung la
spitalul de nebuni, ori sub roţile unui tramvai!
Sunt cuvintele ei. Am înţeles abia atunci de ce în Rusia s-a sinucis soţia lui Levscenko. Teroarea cea
mai neagră era acum în casa mea şi-n sufletul nostru. Unde, la ce punct metalul spiritului poate plesni? Şi
acolo începe dezastrul. Încerc s-o liniştesc:
- Voi fi dat afară, nu este nimic, voi munci pe un şantier, ca muncitor zilier. Nu mai suntem tineri, dar
o pot face. Te rog să rămâi acasă, cu copilul. Plec eu. Atunci teroarea va înceta.
- Nu, nu pot suporta casa! spune ea. Mă simt terorizată. Din cauza ta trăiesc într-o tensiune continuă,
de ani de zile. Am îmbătrânit înainte de vreme. Ghiţă, Ghiţă, de ce ne distrugi?

97
Nu-i puteam spune nimic. Am tăcut şi am stat alături de ea. Obidiţii, obidiţii sorţii! Spre ziuă se mai
calmează, dar când reîncepem discuţia este cuprinsă de un tremur înspăimântător şi acuză dureri insu-
portabile în abdomen. M-am hotărât să chem salvarea, dar între timp calmantele pe care le-a înghiţit îşi fac
efectul. Zace epuizată în pat.
La cinci şi jumătate plec la Seminar şi îi spun:
- Draga mea, de la şcoală nu mai vin acasă. Voi merge la cineva să dorm, până îmi voi găsi o cameră
cu chirie. În felul acesta vei fi şi tu liniştită. Te vor lăsa atunci în pace, aceşti gangsteri morali. Nu vor mai
avea motive să te terorizeze.
Era, deci, miercuri dimineaţa, după acea noapte infernală. Epuizată şi distrusă, ea m-a privit cu
disperare şi mi-a spus:
- Dacă diseară nu te întorci acasă, atunci să vii joi să mă îngropi!
Toate acestea s-au petrecut în faţa fiului meu de doisprezece ani. Locuinţa noastră este prea mică
pentru ca asemenea scene să aibă loc fără ştirea lui. Nici el nu a dormit în noaptea aceea. Frica i se
comunicase şi tremura din tot trupul. Îi auzeam dinţii clănţănind. La un moment dat, s -a dus şi mi-a rupt
predicile fără un cuvânt, apoi s-a aşezat din nou pe pat, tremurând şi privind cu ochi măriţi. Doamne, ce
traumatism s-o fi produs în sufletul său mic?! Ce rupturi şi ce sechele vor rămâne în inima aceasta de copil?
Scapă-l, Iisuse! Cum veţi da socoteală de sufletul acesta, Prea Sfinţite Episcop R., voi, părinţi consilieri,
părinte director şi părinte N.? Ce suflet curăţat prin lacrimile pocăinţei veţi aduce la Judecată pentru acest
suflet pur, de copil, pe care l-aţi traumatizat?
La Seminar, un elev căruia îi dădusem cel de-al doilea Cuvânt îmi spune că i s-a făcut percheziţie în
casa părintească (elevul era extern) de către pedagogul V.. I s-au luat predicile şi apoi a fost dus la Arhiepis-
copie şi anchetat ore întregi de către consilierul I. şi vicarul O., spre a-l determina să declare că nu este de
acord cu predicile mele.
- Părinte profesor, vă rog din tot sufletul să nu spuneţi nimănui cele ce vă relatez acum! M -au
ameninţat că dacă vă spun ceva, voi fi dat afară definitiv din toate Seminariile.
Îl întreb pe pedagogul V.:
- Dumneata ştii că ceea ce ai făcut se numeşte violare de domiciliu şi eşti pasibil de judecată? La
vârsta pe care o ai, nu ştii lucrurile elementare!
- Am avut ordin scris de la părintele director M..
- Dar cine este M.? Procurorul ţării? Jurisdicţia lui M. se termină la zidurile şcolii!
El mă priveşte cu o mimică ca şi cum nu ar înţelege nimic. Probabil că nici nu înţelege. Ierarhia
dispreţuieşte într-atât omul, legea, familia, încât îi suge tot, fără să-i pese de nimic. Aşa gândeşte sigur şi V..
Părintele Gavrilă, părintele Maftei xviii, care are trei copii, au fost făcuţi şomeri de către Preasfinţitul R., fără
să-i pese cuiva.
Directorul M. ne spune că suntem chemaţi sus, la Arhiepiscopie, amândoi. Permanenţa era întrunită
sub preşedinţia Preasfinţitului R.. Am privit într-o străfulgerare chipurile consilierilor şi mi-am amintit că un
an înainte, tot aici, tot sub preşedinţia Preasfinţitului R., părintele Maftei Constantin fusese crunt bătut de
către fostul vicar A., pentru nemaipomenita „crimă” de a fi vrut să zidească o biserică în cartierul nou
construit Titan, bătaie cu blagoslovenia episcopului şi sub privirile satisfăcute de spectacol ale consilierilor.
M-am întrebat dacă nu mă vor bate şi pe mine. N-au făcut-o, deoarece despre cazul Maftei vorbiseră multă
vreme posturile de radio străine.
Preasfinţitul îmi înmânează hotărârea de suspendare, numărul 8932 din 17 mai 1978, pentru repetate
abateri disciplinare. Eram scos din funcţia de profesor. Semna episcopul vicar R. şi consilierul I.. Abaterile
mele disciplinare sunt legate de predicile prin care am combătut ateismul, materialismul şi am protestat
împotriva dărâmării bisericilor. Cu replica aceasta că predicile mele sunt … am ieşit, zvârlit în stradă, mu -
ritor de foame, eu, soţia şi copilul, din mila arhierească.
A trăi dintr-un singur salariu, cel al soţiei, în ţara românească, este aproape similar cu a urca un
munte în mâini. Depun îndată o cerere, prin care solicit postul de măturător pe Dealul Patriarhiei. Sunt
licenţiat în Teologie şi în Limba Franceză (am scris în cerere), am articole publi cate în ţară şi străinătate şi
merit acest post. Dar, după cum îmi spune părintele secretar P., acest post nu există. Zic:
- Îl puteţi înfiinţa. O mie de lei nu înseamnă nimic. Îmi ajunge exact pentru pâine şi pentru tramvai.
Ori mi se dă postul de profesor, pentru care am pregătire specială, ori nu mai contează nimic decât bunul plac
şi mă numiţi măturător!

98
Întors la şcoală, îi rog pe profesori ca, dacă au fost printre anonimii care m-au terorizat la telefon, să
înceteze:
- Nu ştiu dacă aţi fost printre ei, dar dacă veţi continua, veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu. Soţia
mea este în pragul nebuniei sau al distrugerii totale din cauza acestor telefoane criminale.
Dintre toţi, cel mai impresionat este părintele L.. Plec spre casă. Este ora paisprezece. Peste două ore
soţia mea va afla. Dumnezeu să ne ajute!
Vreau să transcriu aici o pagină de jurnal, aşa cum am scris-o atunci. Ea este ca un strigăt al
sufletului meu rănit, zdrobit de răutatea acestor oameni, care afirmă că reprezintă Biserica lui Hristos.
„17 mai 1978. E triumful sub-umanităţii. Mi se pare că cele petrecute se plasează undeva, sub limita
umanului, într-o zonă de bestialitate, de junglă. Nu vreau să aglomerez epitetele, dar nu este cuvânt care să
fixeze exact şi concret evenimentele. Cineva mă înştiinţează că la Facultatea de Teologie se fac mereu
presiuni ca studenţii să-şi modifice declaraţiile. Se tem că voi predica în ciuda interdicţiei. Directorul G.,
profesorul D. şi spiritualul M. i-au sechestrat pe toţi studenţii în şcoală până la ora douăzeci şi doi, ca şi la
Seminar. Se făcea apelul din cinsprezece în cinsprezece minute, ca elevii să nu fugă la Seminar, pentru
predică. Un elev surprinde următoarea discuţie între spiritualul M. şi directorul internatului:
- Ce facem dacă vine Calciu şi se apucă să vorbească studenţilor?
- Chemăm Miliţia, chemăm Securitatea!
În casă domneşte o atmosferă de teroare. Şomajul în sine este o calamitate, deoarece în statul
socialist lucrurile nu se petrec ca la „monştrii” de burghezi. La ei primeşti ajutor de şomaj. La noi şomajul în-
seamnă scoaterea de sub legi. Poţi muri de foame, poţi fi arestat. Nimeni nu te mai poate apăra. Ce lege? Ce
principiu comunitar? Vorbe, vorbe, vorbe…
În Seminar domneşte o atmosferă de jale. Sunt unii elevi înspăimântaţi, pe care directorul şi N. îi
terorizează. Pe ziua de 19 mai, câteva zeci de elevi s-au adunat într-o clasă şi au cântat un cântec dedicat mie.
Este un text religios de pietate populară, pe care l-au modificat parţial, adaptându-l la situaţia mea. Cântecul
se intitulează „Pasăre măiastră”.
Primesc zilnic zeci de telefoane, scrisori de la elevi, studenţi şi credincioşi. Toţi mă asigură de
dragostea şi devotamentul lor. Ştiu însă că sub teroare, presiuni, minciună şi calomnie mulţi vor ceda. Vor ră -
mâne cei mai buni. Tot aşa ştiu însă că toţi, chiar şi cei care se vor ticăloşi, vor păstra în sufletul lor, ca pe o
zonă de puritate, clipa aceasta de strălucită dăruire şi chipul preotului ideal pe care l-am zugrăvit scurtă
vreme în faţa ochilor inimilor lor curate de copil. Şi vor plânge aceştia care vor cădea. „La râul Babilonului,
acolo am şezut şi am plâns”, la zidurile unui ideal preoţesc pe care dascălii noştri ni l-au distrus. Şi nu va mai
fi decât zona aceasta de puritate din inimi, păstrată acolo prin minune de apa neudată de lacrimi a Iordanului.
Duminică, 21 mai 1978, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ziua mamei mele moarte. Sunt în
pragul unei hotărâri, de aceea citesc acatistul Sfinţilor Împăraţi, cu credinţă şi durere în suflet. M-am decis:
asist la Liturghia din biserica Radu Vodă, mă împărtăşesc, iar la sfârşit, spre spaima directorului şi a
părintelui N. - oamenii aceştia mereu sunt împreună - vorbesc. Le spun credincioşilor şi elevilor că atâta timp
cât activitatea mea pentru Hristos a fost publică, eu „am vorbit în Templu” şi în faţa lor, de aceea sunt dator
să aduc la cunoştinţă cele ce s-au petrecut. Relatez că am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenţei
semnată de Preasfinţitul R. şi de I.. Acuzaţiile sunt constituite de faptul că am combătut ateismul,
materialismul şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor. Am încheiat cu cuvintele:
- L-am slujit pe Hristos şi am apărat Biserica Lui şi acum trebuie să dovedesc cu suferinţa mea şi a
familiei mele, adevărul celor predicate de mine. Hotărârea dată încalcă trei categorii de legi împotriva mea. A
umanităţii, pentru că s-a lovit de moarte în trei fiinţe, pe toate căile - telefoane terorizante, ameninţări, etc;
doi, legile statului, pentru că s-a mai creat un şomer de către conducerea Bisericii, care afirmă oficial că nu
are şomeri; şi trei, legile creştinismului, pentru că unde este porunca lui Iisus, „Să vă iubiţi unul pe altul”? Eu
sunt profesor prin profesie. Oricine îmi va lua locul va fi un intrus, iar cei ce îl vor numi, o vor face pe
sângele meu şi al familiei mele.
S-a creat un tumult în biserică.
- Prin credinţă, părinte, veţi învinge! strigau credincioşii.
Elevii au trecut rând pe rând şi mi-au sărutat mâna şi obrazul. Apoi, timp de două ore am trecut prin
clase, am stat de vorbă, ne-am rugat şi am cântat împreună. Mi-au dat flori şi icoane. Toţi elevii plângeau, şi
eu împreună cu ei. Era ultima noastră întâlnire.
În ziua de 23 mai are loc o nouă Permanenţă, care hotărăşte următoarele:
- sunt numit funcţionar la serviciul cultural al Arhiepiscopiei,

99
- pentru nevoile spirituale sunt trimis la biserica militară
- mi se interzice cu străşnicie să mai pun piciorul în incinta Seminarului.
Nesupunerea la unul dintre acele puncte atrage după sine judecarea şi sancţionarea mea foarte gravă.
Un curier special ne aduce hotărârea. Soţia mea îi spune:
- Nu pot admite ca soţul meu, care are două licenţe, să fie numit un mărunt funcţionar, pe un post
corespunzător unui absolvent a zece clase elementare!
Am respins hârtia. Înspăimântaţi, cei de la Arhiepiscopie mi-au trimis imediat textul printr-o
telegramă fulger. Se temeau de moarte că voi merge din nou la Seminar şi voi vorbi în faţa elevilor şi a
credincioşilor.
Duminică, 28 mai 1978, atât la Seminar, cât şi la Facultate, toţi elevii sunt concentraţi, de teamă să
nu pătrund în biserică şi să vorbesc din nou. Nu aveam intenţia şi nu aş fi făcut -o. Rar primeam câte un tele-
fon. Încă nu s-a luat o hotărâre definitivă. Vicarul O. îmi telefonează că vrea să vorbească ceva cu mine. Sunt
tulburat. Am auzit că m-a atacat în toate adunările preoţeşti. Îi închid telefonul, spunându-i că nu putem vorbi
decât atunci când voi fi reintegrat. Până atunci sunt şomer şi de pe această poziţie nu putem sta de vorbă.
Pe 12 mai, un anonim telefonează soţiei mele că s-a hotărât caterisirea mea. Să nu încerc să mă plâng
peste hotare. Primesc o telegramă să mă prezint la Consiliul profesoral, pe ziua de joi, 15 mai 1978, pentru a
fi judecat în legătură cu repetatele mele abateri. Deci, voi fi caterisit. Mi se va lua preoţia lucrătoare. Ultima
lovitură pe care Preasfinţitul R. mi-o dă. Cum este posibil aşa ceva? Cât va îngădui Dumnezeu această ne-
dreptate? Ea face parte din crucea mea, pe care mi-am asumat-o, după modelul lui Iisus Hristos. Dar eu sunt
un biet om, slab şi plin de păcate. Cum voi putea duce crucea până sus, pe Golgota? Cum voi putea striga din
inimă: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”? Să ne rugăm pentru cei ce ne vrăjmăşesc şi ne fac rău…
Iartă-i, Doamne, ca nu cumva să li se întâmple ceva rău pentru mine, păcătosul, nici în veacul acesta, nici în
cel ce va să fie!
Tinerii care au crezut ca mine şi alături de mine, care mai cred şi astăzi că preoţia implică sacrificiu
şi suferinţe, care sunt răniţi sufleteşte de nedreptate, dar cred în dragostea lui Dumnezeu şi în bunătatea
structurală a omului, ei ştiu că din omul căzut poate răsări oricând un înger. „Mare este puterea Crucii Tale,
Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume, şi a arvunit din pescari apostoli şi din păgâni mucenici, ca să
se roage pentru sufletele noastre!”.
(Aici se încheie pagina de jurnal. În document urmează cele şapte Cuvinte către tineri ale
părintelui, pe care nu le redăm aici).
Şi spune tu, frate cititorule, care este păcatul meu? Ce anume din aceste predici justifică sancţionarea
ultimă pe care ierarhia mi-o aplică?xix
Şi te roagă, frate, pentru noi şi pentru ei, pentru toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui
Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor, pentru dragostea dintre oameni, pentru sufletul nostru înecat de
amărăciuni, pentru Învierea noastră.
Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, 12 mai 1978.

Anexă
Tot în volumul II al manuscriselor se află textul intitulat „Anexă”, confiscat şi el în martie 1979.

Marţi 6 iunie, la ora de educaţie cetăţenească din Seminar a fost invitat să le vorbească elevilor domnul
profesor de Drept de la Facultatea de Teologie, I., pentru formarea conştiinţei comuniste a elevilor. Domnul I.
s-a achitat strălucit de această obligaţie, transformând lecţia de educaţie cetăţenească într-o lecţie anti-Calciu.
Cu autoritatea sa de profesor, el a căutat să afirme în faţa elevilor faptul că, chiar dacă sub aspect uman, înde-
părtarea preotului profesor Gheorghe Calciu din învăţământ (şi transformarea lui în şomer, adăugăm noi) a fost
o operaţie foarte dureroasă, sub aspectul Dreptului bisericesc ea este pe deplin legală.
Justificarea care urmează este de-a dreptul grotească. Domnul profesor I. demonstrează, fără citate
din articole de Drept, că parohul unei biserici este, împreună cu consiliul parohial, stăpân de fapt şi de drept
al bisericii respective. În consecinţă, ei îşi pot da semnătura ca biserica respectivă să fie dărâmată, în cazul că
aşa găsesc de cuviinţă, şi nimeni nu-i poate trage la răspundere. Aşadar, preotul Calciu este profund vinovat
că a protestat împotriva dărâmării bisericii Enei, deoarece părintele D., parohul bisericii, şi consilierii săi

100
aveau dreptul să semneze actul de dărâmare a bisericii. În concluzie, pedeapsa aplicată preotului Calciu este
absolut justă, au înţeles copiii.
Deci tot ceea ce ştiam noi despre rolul parohului şi al consiliului parohial este absolut fals. Rolul lui
nu este de a conserva biserica, chiar dacă este monument istoric, nici de a o administra spre folosul enoriaşi -
lor, ci pur şi simplu de a hotărî dacă biserica aceea să mai existe sau nu. Aşadar, este de ajuns să -l numim pe
preotul D., în decurs de un an, la zece biserici din Bucureşti, la cele lângă care autoritatea de stat vrea să
construiască o cârciumă sau o instituţie oarecare, pentru ca acele biserici să fie demolate fără ca cineva să
poată protesta. Raţionamentul domnului profesor este cu adevărat hazliu, dacă nu ar avea aceste consecinţe
tragice. (…)
Părintele director M. mi-a solicitat o discuţie particulară. Am acceptat-o, deşi poziţia mea de şomer,
ajuns în această situaţie într-o mare măsură şi prin acţiunea lui, ar fi trebuit să mă oprească de la această în -
trevedere. Deoarece i-a fost teamă că intrarea mea în incinta Seminarului ar face elevii să se adune în jurul
meu, am stat de vorbă în curtea bisericuţei vecine cu şcoala, biserica Bucur.
După schimbul banal de formule, părintele director a trecut la ceea ce-l interesa: să accept postul de
mic funcţionar administrativ, fiind altfel scos din învăţământ şi din Biserică.
- Trebuie să te cam smereşti puţin, părinte, şi poate mai târziu vei fi primit în învăţământ din nou!
- Despre ce smerenie vorbeşti, părinte arhimandrit? Smerenia ca simplă virtute creştină, sau smerenia
spre trufia altora?
- Ai greşit, părinte profesor, în momentul când ai început să combaţi public ateismul şi să protestezi
împotriva dărâmării bisericilor. Ai căzut în greşeală. Nu ştii că prin lege polemica dintre credincioşi şi
ateismul oficial de stat este oprită? O asemenea acţiune se sancţionează juridic.
- Închipuiţi-vă că nu ştiu. Şi mai mult încă, închipuiţi-vă că o asemenea lege nici nu există. Ea este
invenţia celor care, lipsiţi de morală, de principiu, de principialitate, de sentimentul ultim de umanitate faţă
de preoţi şi faţă de familia lor, iau hotărâri ca aceea luată împotriva mea şi caută apoi să se justifice prin legi
care nu există. Noi ştim bine că în spatele acestei hotărâri luate în Permanenţa Arhiepiscopiei stă oficialitatea
de stat. Dar membrii Permanenţei nu sunt de loc absolviţi de faptul că această acţiune este braţul care loveşte
al Departamentului Cultelor sau al altor instituţii, al căror rol este să oprime libertăţile cetăţeneşti.
- Nu s-au amestecat alte instituţii, părinte!
- Sigur, sigur. Atunci spuneţi-mi şi mie, părinte arhimandrit, în numele cărei smerenii şi al cărei
iubiri de aproapele aţi dat elevii pe mâna Securităţii? Cum aţi putut voi, devotaţii Bisericii şi adevăraţii pă -
rinţi duhovniceşti ai elevilor, să-i câştigaţi prin cuvânt şi dragoste, pentru a-i atrage spre voi, pretinşii iubitori
ai tineretului, spre a-i îndepărta de mine, care, tot după afirmaţiile sfinţiilor voastre, i-am dus pe drumul
greşit al combaterii ateismului şi al apărării bisericilor?
- Eu nu ştiu nimic. Eu nu am dat pe nimeni pe mâna Securităţii. Am vrut să discut doar cu dumneata
în legătură cu acceptarea postului de funcţionar. Ştiţi că ei (se referea la I. şi O.) sunt hotărâţi să meargă până
oriunde, chiar până la caterisire. De ce să piardă Biserica un preot bun, după ce te-a pierdut şcoala ca
profesor?
În fond, ştiam foarte bine că părintele M., alături de părintele N. fuseseră cei care se străduiseră
îndeajuns ca Seminarul „să piardă un profesor bun ca mine”.
- Părinte director, nu sunt de acord cu tipul de smerenie pe care mi-l propuneţi, din mai multe motive:
întâi, că nu am făcut nimic prin care să mă simt vinovat, ci dimpotrivă, alţii s-au făcut vinovaţi prin acte inumane
săvârşite împotriva mea şi a familiei mele; în al doilea rând, această smerenie ar face pe toţi elevii, studenţii şi
credincioşii care au crezut în dreptatea acţiunii noastre să considere că eu am trădat, şi ar fi păcat pentru suflet; în
al treilea rând, o asemenea smerenie ar satisface orgoliul consilierului şi al vicarului, care ar spune peste tot:
„L-am biruit pe Calciu, am înăbuşit acţiunea lui. Cine ar mai avea curajul să se ridice împotriva noastră?”… Aş
putea invoca şi alte puncte. Cert este că o asemenea smerenie nu i-ar folosi nimănui, ba dimpotrivă, ar sminti pe
mulţi.
- Păcat, părinte Calciu, înseamnă că Biserica te va pierde!
- Şi eu sunt hotărât să merg până oriunde, chiar până la caterisire. Angajarea mea în această acţiune
este totală. Ea nu are caracterul unei aventuri care să-mi înfrumuseţeze biografia. Sensul ei este cel al
martirajului. Dacă Hristos are nevoie de suferinţa mea, mi-o va cere. Nu vă spun cuvinte frumoase, ci vă
rostesc aici credinţa mea, pe care v-o fac cunoscută. Dar pecetluiesc cele spuse cu sângele meu şi al familiei

101
mele, cu suferinţa noastră comună, căci nu am fost cruţaţi de suferinţă nici până acum, şi ştiu că nici de aici
încolo.
- Şi ce-ai câştigat prin asta, părinte? Ce a câştigat Biserica?
- Sunt sigur că măcar două lucruri. Întâi, sunt convins că nu se vor mai dărâma biserici. Se vor teme,
pentru că preoţii buni vor şti de acum că se poate protesta. Al doilea lucru câştigat este tocmai ultima parte a
frazei anterioare. S-a stabilit definitiv, deşi încă nu absolut, în conştiinţa preoţimii româneşti, a generaţiei
tinere, că există datoria de a apăra credinţa şi Biserica şi de a protesta atunci când silnicia încalcă libertatea
noastră spirituală. S-a implementat în conştiinţa tuturor că un consilier şi chiar un episcop, servil fiind faţă de
ateismul oficial, nu mai poate avea drept de viaţă şi de moarte asupra preotului şi a familiei sale, a copiilor
lui. Eu mă refer la preoţii demni, care sunt desfiinţaţi de braţul Departamentului. Şi această conştiinţă
rămâne, părinte, aşa cum altădată v-am spus că problema drepturilor omului, odată pusă, rămâne, chiar dacă
în statele socialiste nu se aplică.
- Romantism! Uită-te la elevii care erau gata să moară pentru dumneata. Câţi au rămas în jurul
preotului Calciu?
- Toţi. Şi nu exagerez. Dacă sub aspect formal, din cauza terorii, se pare că mulţi m-au părăsit, sub
aspectul ataşamentului toţi sunt alături de mine. Toţi aşteaptă să fiu reîncadrat. Vă asigur că dacă aş fi reîn-
cadrat, ar avea iar loc în Seminar o manifestare de bucurie atât de mare, încât celor care m-aţi denigrat v-ar fi
ruşine să mai apăreţi în faţa elevilor!
- Nu fii chiar atât de optimist!
- Nu sunt mai puţin decât ar trebui. Însă copiii şi studenţii au fost admirabili, mai mult, cu mult mai
mult decât m-am aşteptat. Şi chiar dacă unii dintre ei au trădat sau vor mai trăda, clipa aceea a fost clipa
purităţii lor supreme, trăirea lor angelică. Ea va rămâne ca un nimb de certitudine în fiinţa lor interioară. Spre
acel nimb vor năzui mereu. Poate nu-l vor mai atinge niciodată, dar el va rămâne şi aspiraţia spre el de
asemenea. Şi aceasta este mult, extrem de mult!
După aceasta ne-am despărţit. Concluzia cu care a rămas directorul este că misiunea mea este acolo,
la şcoală, prin munca utilă pe care o depun spre zidirea sufletească a tinerilor care vor deveni preoţi şi că
dreptul şi datoria mea sunt acolo. Orice abandonare a acestei datorii echivalează cu trădare de Hristos şi faţă
de om.
Să ne pregătim, aşadar, pentru mai îndelungate suferinţe, pentru necazuri care vor continua. Pentru
împlinirea misiunii noastre, să ne înarmăm cu răbdare şi cu dragoste, să ne sprijinim pe credinţă şi nă dejde,
să fim următorii lui Hristos. 22 iunie, 1978.

Corespondenţa din închisoare


Pe lângă fragmentele de manuscrise, în acelaşi volum mai figurează câteva scrisori trimise de
părintele Calciu din închisoarea Aiud, în timpul celei de a doua detenţii. Redăm aici câteva dintre ele.

*
La fila 237 din volumul II este o cerere - scrisoare adresată preasfinţitului Emilian Birdaş, Episcop
de Alba-Iulia:
„Prea Sfinţite Părinte, eu, umilul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, aflător în închisoarea
Aiudului, care cade sub jurisdicţia Prea Sfinţiei Voastre, cu smerenie vă rog să delegaţi un preot din oraşul
Aiud care să-mi acorde asistenţă spirituală pe durata recluziunii în această închisoare. Doresc ca preotul
delegat să mă viziteze din două în două săptămâni în ziua de vineri, când ţin post negru şi mă pregătesc
spiritualiceşte, şi să-mi aducă Sfânta Euharistie pentru hrana mea duhovnicească. Rugaţi-vă pentru mine,
căci zilnic ne stă moartea în faţă, după spusa Sfântului Apostol Pavel.
Cu adâncă smerenie,
Preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa”.

*
La fila 233 din volumul II este o scrisoare adresată familiei. Nu este datată, dar din context
deducem că a fost scrisă vara anului 1979:

102
„Dragă Adriana şi Andrei,
Dumnezeu ne stă în ajutor şi putem să schimbăm o scrisoare între noi mai des decât am fi crezut, dar
cu multă prudenţă. (...) Te rog ca în răspunsul pe care mi-l trimiţi să pui şi o fotografie de-a ta şi a lui Andrei,
mai mare şi mai clară, mai ales a ta. (...)
Voi plecaţi undeva în concediu în vara aceasta? Cred că ar fi bine să vă duceţi la Mahmudia, unde nu
trebuie să cheltuiţi atâţia bani. Nu ştiu dacă Andrei poate merge acum singur acolo. În cazul acesta ai putea
să-l trimiţi măcar pe el la Mahmudia, dacă ţie nu-ţi dau voie să pleci din Bucureşti.
Mi-ai spus că eşti hotărâtă să depui cerere de plecare. Te rog să mă ţii la curent cu stadiul în care ai
ajuns. Probabil va fi foarte greu. În orice caz, cere un paşaport pe un an sau doi, ca să nu fii obligată să li -
chidezi casa, pe care va trebui să o laşi în custodie cuiva. Mă gândesc la Ştefan, dacă nu Nelu sau Deni, ca să
am şi eu o locuinţă când voi ieşi. Tot vor trebui să-mi dea drumul. În orice caz, să nu plecaţi din ţară, dacă vi
se aprobă, fără să treceţi şi pe la mine, aici, la vorbitor.
Ţi-am spus la vorbitor să-mi mai trimiţi nişte îmbrăcăminte şi bani, fiindcă am dreptul la cumpărături.
Dar n-am primit încă nimic. N-ai avut timp, sau nu ţi s-a permis, pentru a ne face mizerie? De asemenea mai
am dreptul la un pachet de alimente de 5 kilograme (mai adaugă două-trei ouă, două-trei lămâi, două-trei
portocale şi ceva mâncare proaspătă; dacă stărui, ei lasă mai mult de cinci kilograme). Este mai bine să vii tu
aici cu pachetul, după-amiaza. Dacă te agiţi puţin, cedează.
La anchetă au încercat să se folosească de o serie de benzi de magnetofon trucate, înregistrate fie la
telefon, fie de la Kalmar, sau de la mama lui Dorel, nu ştiu. Am făcut scandal că America a demis un preşedinte
pentru că a pus un microfon la adversarii săi politici, iar aici toate fabulările Securităţii sunt dovezi juridice. Aşa
că fii atentă la microfoane.
Ai scos pantofii de la cizmar? Vezi să nu uiţi de ei! (...)
Andrei să se roage permanent pentru mine. Nu uitaţi ziua de rugăciuni din 26 august !
Vă sărut cu drag”.

*
La fila 234 din volumul II se află o scrisoare a părintelui adresată rudelor de la Mahmudia:
„Dragii mei,
Dumnezeu îmi oferă această ocazie să vă scriu. Nu pot scrie Adrianei. La ea nu ar ajunge scrisoarea.
Unul dintre voi poate însă veni la Bucureşti, la Adriana, să i-o aducă. (…)
Despre mine vă pot spune că sunt sănătos. N-aş vrea să fiţi îngrijoraţi, fiindcă suport cu curaj şi
credinţă rigorile închisorii. Dumnezeu mă apără şi mă susţine, şi adeseori îmi descoperă unele lucruri care
survin în viaţa mea de aici. Unele din aceste descoperiri s-au şi confirmat, iar altele urmează să se confirme,
fiindcă Domnul nu-i părăseşte pe cei ce Îl slujesc şi eu am slujit numai lui Iisus Hristos şi oamenilor. Nu am
făcut nimic prin care să dăunez ceva semenilor mei sau Bisericii lui Hristos, ci dimpotrivă, eu însumi pe
mine m-am sacrificat pentru binele altora şi pentru slava lui Dumnezeu şi am primit în trupul meu orice su-
ferinţă pentru acest crez. De altfel, mila Domnului e cu mine mereu. Ştiu că zeci de mii de oameni se roagă
pentru mine în toate bisericile lumii şi de aceea scutul divin e mereu lângă mine.
Voi ce mai faceţi? Mata, dragă Ţăţicule, cum mai stai cu sănătatea? Eu mă rog mereu pentru toţi cei
pe care îi cunosc şi pentru voi, cei care sunteţi ai mei în mod special. Să te rogi şi mata pentru salvarea mea
şi a celor împreună cu mine. Am hotărât ca ziua de duminică, 26 august 1979, să fie zi de post şi rugăciune
pentru salvarea mea şi a celor dimpreună cu mine. Eu însumi voi posti şi mă voi ruga. Atunci se vor ruga
preoţi şi credincioşi din multe biserici din ţară, poate şi din alte părţi, credincioşi şi tineri. Vă rog să mergeţi
şi voi în acea zi la biserică, mic şi mare, să vă rugaţi pentru mine, pentru salvarea mea şi a celor împreună cu
mine şi să faceţi şi o colivă pentru sănătate. Pentru aceeaşi zi, 26 august, să daţi acatist la câte biserici puteţi
în Tulcea, satele vecine şi oriunde mai puteţi. Să fie o zi de largă rugăciune comună şi Dumnezeu va asculta
rugăciunea celor credincioşi.
Tănase ce face? Cum i s-a vindecat ochiul? Sper că este sănătos acum. Mi-a spus Adriana, când a
fost la mine la vorbitor, că s-a căsătorit Cristea. Îi doresc căsnicie fericită şi Dumnezeu să le binecuvinteze
căminul cu toate harurile Lui. Acum rămâne să se însoare şi Gheorghe, şi să nădăjduim că de nunta lui voi fi
şi eu afară, fiindcă nu e satana mai tare decât Dumnezeu, şi nici nedreptatea mai tare decât dreptatea. (…)

103
Mi-e tare dor de toţi. De toţi şi de toate, şi mai ales de slujbele de duminică. Eu, pe cât pot, îmi ţin
rânduiala mea preoţească. Miercurea şi vinerea ţin post negru, iar în luna august ţin şi ziua de luni, în cinstea
Sfintei Fecioare, care m-a ajutat foarte mult în acest necaz. Şi pentru ziua de 26 august am fixat o rugăciune
comună pentru salvarea mea şi a celor dimpreună cu mine.
Mi-e dor de toţi, de slujbe şi de şcoală. Sper însă că Dumnezeu nu va îngădui să fiu oprimat prea
multă vreme şi că ne vom revedea mai curând decât nădăjduim. Să ne apere Dumnezeu pe toţi!
Cu drag, Preot Ghiţă”.

*
La fila 235 este o altă scrisoare adresată soţiei şi fiului:
„Dragă Adriana şi Andrei,
Dacă această scrisoare îţi parvine, va fi spre bucuria noastră a tuturor şi nădăjduiesc din inimă că
Iisus nu ne va lipsi de această bucurie. (…)
Să ştii, Adriana, că am refuzat să fac cererea de graţiere. În nici un caz nu pot cere să fiu graţiat de
înscenatori. Să se graţieze ei pe ei, pentru ticăloşia înscenării. Prefer să fac zece ani de închisoare, decât să
cer mila oprimatorilor şi încălcătorilor legii. Aşa că să ne încredinţăm grijii lui Dumnezeu, care este mai
mare decât toţi! Aceştia nu ar avea nici o putere asupra mea dacă nu ar fi dată lor de la Dumnezeu. Te rog să
nu uiţi să scrii episcopului R. scrisoarea, aşa cum ţi-am spus. Scrie-i şi din partea mea o scrisoare similară,
bătută la maşină: «Ştiu că împreună cu episcopul A. m-aţi vândut la începutul lunii martie. Cum mai puteţi
sluji la altarul lui Hristos cu mâinile pătate de sângele trădării? Semnat: Preot martir Profesor Gheorghe
Calciu». Şi fă scrisoarea cât mai publică, şi a ta, şi a mea. Să ştie cât mai mulţi preoţi şi credincioşi. Poate se
află şi în altă parte.
În legătură cu ziua de rugăciune din 26 august, te rog să dai cât mai multe acatiste pe la biserici. (…)
Dragă Andrei, te rog să te pui serios pe învăţătură şi să asculţi pe mama. Nu uita că în clipa arestării
mele, tu ai rămas singurul bărbat în casă. Ai în vedere acest lucru şi comportă -te în consecinţă! Mai uşurează
din necazurile mamei şi priveşte viaţa cu seriozitate şi gravitate.
Dragii mei, trebuia să-mi trimiteţi nişte rufe, un pachet cu alimente şi nişte bani. Nu am primit nimic.
Adriana dragă, totdeauna când vii cu pachet, să pui două-trei kilograme în plus faţă de cele zece kilograme la
şase luni, fiindcă prin stăruinţă le lasă să treacă. (…)
Ce fac Nelu şi Jana, Deni şi Geta, domnul Mişu? Veronica a reuşit la facultate? Ce a făcut Viorel cu
cartea? (…)
Aştept răspunsul vostru. Vă sărut cu drag pe amândoi.
Preot Gheorghe Calciu”.

2. Catastifele roşiixx
„Atotputernica” şi „atotştiutoarea” Securitate a fost până mai ieri ochiul ce veghea cu străşnicie la
menţinerea „rânduielii” în statul comunist. Dacă e să privim duhovniceşte, după scopul alcătuirii, arhivele
fostei Securităţi nu sunt altceva decât nişte catastife drăceşti, din care se vede lucrarea satanei de corupere a
sufletelor. Dincolo de aceasta, cercetarea lor cu discernământ poate oferi date preţioase despre prigoana
anticreştină din ţara noastră în a două jumătate a veacului al XX-lea.
În scopul de a da o imagine mai completă a activităţii părintelui Calciu şi de a surprinde din altă
perspectivă (cea a regimului) amploarea lucrării lui mărturisitoare, am selectat şi transcris câteva pasaje mai
relevante din dosarul pe care i l-a întocmit Securitatea. Ca un semn al iertării dăruite de părintele Calciu celor
ce într-un fel sau altul i-au făcut rău, omitem din text sau marcăm doar cu iniţialele numele persoanelor im-
plicate în sens negativ în acest dosar.xxi
Era imposibil ca o personalitate de talia părintelui Calciu să nu „se bucure” de atenţia specială a
Securităţii. Drept urmare, se află în arhivele CNSAS un dosar în 26 de volume - fiecare volum având, în me-
die, 300 de file - cu informaţii adunate de securişti, cele mai multe din perioada 1977 - 1985. xxii Numele
conspirativ de pe dosarul părintelui este „Cucu-Gelu”.

104
Activitatea la Radu-Vodă
Ca toţi cei ce fuseseră închişi în legătură cu Mişcarea Legionară, părintele Calciu a intrat, imediat
după eliberarea din 1964, în atenţia Serviciului de Securitate ce se ocupa de „problema legionară”. A fost
chiar solicitat să devină informator al acestui Serviciu - aşa cum s-a procedat cu majoritatea foştilor deţinuţi
politici - lucru pe care l-a refuzat categoric.
Din 1971, preotului Gheorghe Calciu i s-a deschis dosar personal de urmărire informativă, iar din
1978 i s-au introdus microfoane în casă. Securitatea era deranjată mai ales de activităţile sale cu seminariştii
de la Radu-Vodă.
O notă informativă din 1977, semnată de informatorul „Gelu” din cadrul Seminarului xxiii, face
referire la unele din aceste activităţi: „Preotul Calciu Gheorghe, conştiincios şi sever în program, între-
prinde diferite excursii pe la mănăstiri şi prin oraşe cu monumente istorice. A trecut Retezatul cu
copiii, îndemnându-i la o gospodărire proprie. S-au cântat cântece religioase şi de lume. La Alba Iulia
le-a vorbit copiilor despre Mihai Viteazul şi importanţa actului Unirii. De asemenea, în satul lui Avram
Iancu. Au vizitat peşterile şi locurile deosebite, dând explicaţii elevilor. La mănăstirea Râmeţ, cu elevii
împreună au ajutat la săparea canalelor pentru introducerea apei în mănăstire, iar la Tismana a fost
cu elevii la fân şi au defrişat un drum spre Schitul Cioclovina. Le vorbeşte frumos elevilor despre
frumuseţile ţării, oraşe, staţiuni, cetăţi, mănăstiri, în timpul excursiilor permiţând elevilor să iasă de
sub eticheta rigidă a internatului şcolii. […] Ca profesor e foarte bine pregătit şi cu o vastă cultură
teologică .”xxiv
O altă notă informativă, din 19.11.1977, relatează: „Bibliotecara Seminarului, M.E., spune că la
începutul anului şcolar, preotul Calciu, însoţit de şapte-opt elevi, a venit la bibliotecă pentru a boteza,
a stropi mai multe rafturi cu cărţi. Un elev i-a spus preotului Calciu că mai multe cărţi au rămas
nebotezate. I-a răspuns că acestea sunt cărţi cu filozofie marxistă şi nu le botează. A mai adăugat: «Jos
marxismul!». Bibliotecara zicea că nu crede că e sănătos că poate spune aşa ceva. De asemenea se
întreba că ce zic elevii aceia când îl aud vorbind aşa”. xxv
Că înrâurirea exercitată de Părintele Calciu asupra seminariştilor nu convenea, se vede şi dintr-o notă
informativă din 17.03.1978, când tocmai începuseră cuvântările către tineri. Printre altele, în această notă se
spune: „Cucu-Gelu face comentarii duşmănoase la adresa realităţilor din ţara noastră, a comunismului
în general, vizând uneori conducerea de partid şi de stat. Desfăşoară activitate de îndoctrinare misti-
co-duşmănoasă a elevilor din Seminar. Se opune activităţilor social-educative şi combate de pe poziţii
duşmănoase acţiunile de natură ateistă în cadrul Seminarului”.xxvi
Drept urmare, Securitatea hotărăşte „înlăturarea «obiectivului» [părintele Calciu] de la
Seminarul ortodox, acţionându-se prin măsuri care să nu poată duce la suspiciunea că ar fi iniţiată
de organele noastre”.xxvii
Este interesant de remarcat că multă vreme Securitatea, cu toţi turnătorii şi cu toate datele pe care le
avea, nu s-a putut atinge de părintele Calciu. Paralizată parcă de o mână nevăzută, a asistat neputincioasă la
derularea activităţii „mistico-duşmănoase” a părintelui, constatând cu nedumerire că „organele noastre fac
eforturi deosebite, consumând un volum mare de muncă pentru a cunoaşte şi a înregistra faptele, fără
a lua însă măsuri de lichidare”.xxviii
Dincolo de orice argumentaţii raţionale, în această întârziere inexplicabilă a Securităţii, de regulă
foarte promptă în reacţii, se vede mâna lui Dumnezeu. Părintele Calciu însuşi era mirat că arestarea sa a venit
abia în martie 1979, la un an de la predicile rostite la Radu-Vodă. Această întârziere, după cum se vede
dintr-o discuţie cu un informator, părintele o explică duhovniceşte: „Nu m-au luat, pentru că Hristos nu
are încă nevoie de suferinţa mea. O să vină clipa când Hristos o să spună: Acum, prin suferinţă,
demonstrează-Mi că vorbele tale nu au fost goale!”.xxix
Totuşi, Securitatea nu a stat cu mâinile în sân până în momentul arestării, ci a orchestrat înlăturarea
părintelui din postul de profesor la Seminar, a încercat intimidarea familiei prin ameninţări telefonice sau
prin scrisori şi, mai ales, a ticluit o amplă campanie de defăimare a pă rintelui Calciu. Una din direcţiile pe
care a acţionat a fost compromiterea lui în faţa Occidentului, care se interesa foarte mult de situaţia sa. În mai
toate scenariile de compromitere, Securitatea se va lega de trecutul legionar al părintelui. Într-un plan de
măsuri din 1978, se preconiza: „Se vor selecţiona una-două persoane de origine evrei, prin care să
putem realiza următoarea combinaţie menită să ducă la compromiterea lui Cucu-Gelu în exterior şi să

105
determine postul de radio Europa Liberă să nu-i mai acorde ajutor. Persoanele în cauză trebuie să
informeze organizaţiile evreieşti din Occident despre trecutul fascist al «obiectivului», cerându-le să
intervină la Noël Bernard, evreu şi el, pentru a nu-l mai sprijini”.xxx

Vinovat de mărturisire
Tot o înscenare a Securităţii a fost şi scrisoarea trimisă părintelui Calciu de „un fiu credincios al
BOR”xxxi, care îi reproşează că „ofensiva ateistă” pornită la vremea aceea de statul comunist se datorează şi
unor oameni ca părintele Calciu, care prin atitudinea lor au dus la un conflict deschis între Biserică şi Stat.
xxxii

Dar deşi scrisoarea era opera Securităţii, din păcate mulţi oameni ai Bisericii gândeau la fel. Aceasta
se vede din nota informativă a turnătorului „Iliescu”, care trăgând de limbă, în legătură cu arestarea părin-
telui Calciu, pe mai mulţi oameni cu funcţii în cadrul BOR, obţine de la ei nişte afirmaţii de-a dreptul jenante
prin zelul cu care încearcă să intre în tonul autorităţilor de stat:
Un consilier patriarhal: „Bine că se pune capăt impertinenţelor acestui ticălos! Trebuiau luate
mai de mult măsuri, pentru că am ajuns în situaţia de a avea printre noi oameni care s-au molipsit!”.
Prorectorul Institutului Teologic din Bucureşti: „Acest Calciu, pe care noi l-am subestimat la
început, considerându-l un alienat, este mult mai viclean decât am crezut şi ne-a făcut mult rău. A
devenit aşa cum şi-a dorit: punct de atracţie şi prilej de discuţie pentru străinătate. Acum, când e pe
cale să primească ceea ce merită, străinătatea va mai comenta câtva timp, aşa cum se obişnuieşte
acolo, apoi îl va uita. E bine că i s-a pus stavilă, căci unii din foştii lui elevi, acum studenţi, tindeau să
devină «calcişti» şi ne-ar fi dat de lucru!”.
Un profesor de la Institutul Teologic: „Era normal ca această «vedetă» să se dezumfle odată.
Păcat că nu s-a petrecut mai demult acest lucru. E o slăbiciune de neînţeles să menajezi oameni de
teapa lui Calciu. Cu ei trebuie să procedezi de la început de manieră forte şi să nu fi ajuns la situaţia
de a fi comentaţi în presa de peste hotare, de a fi spionaţi şi denigraţi din cauza unui dement. Să-şi
primească pedeapsa cu vârf şi îndesat, după cum merită!”.
Un preot, secretar adjunct la Cabinetul patriarhal: „Sunt cu adevărat satisfăcut că acest ticălos îşi
plăteşte poliţele tocmai atunci când jubila mai mult şi nici nu bănuia că i se apropie termenul de
scadenţă. Aceasta e tactica Securităţii noastre (şi e bună), să lase pe individ să se afunde tot mai mult şi
să-l «umfle» numai atunci când s-au adunat împotriva lui argumente zdrobitoare, pe care nimeni nu le
poate contesta. Cred că «amicul» [Calciu] are un dosar de toate zilele care-l va aranja bine. A vrut
neapărat să facă pe martirul la figurat. O va face la propriu. Este echitabil să primească răsplată după
faptă!”. xxxiii
Un episcop vicar la Patriarhie: „Măsura luată este şi în favoarea Bisericii şi a clerului, pe care încă
o dată, dacă era necesar, să-i convingă că nimeni nu se poate juca cu ţara. Va fi o lecţie şi pentru alţi
preoţi tineri cărora le flutură prin cap idei pe seama «drepturilor omului»„. xxxiv
Dintr-o discuţie a Patriarhului Iustin cu un prelat anglican, Michel Bordeaux, venit să întocmească o
lucrare despre viaţa religioasă în România, aflăm cu stupoare că părintele Calciu a fost dat afară de la
Seminar deoarece „s-au făcut simţite unele relaţii şi tendinţe baptiste în viaţa şi predica lui, ceea ce este
incompatibil cu calitatea de profesor la un Seminar care pregăteşte viitori preoţi”.xxxv

Scrisoarea către Patriarh


Părăsit de slujitorii Bisericii, părintele va fi sprijinit în schimb de oameni - elevi seminarişti, studenţi,
intelectuali sau credincioşi simpli - care au şi constituit, de altfel, un „Comitet pentru ocrotirea părintelui
Calciu”. La 1 octombrie 1978, acest Comitet adresează Patriarhului României, prin postul de radio Europa
Liberă, o scrisoare deschisă, anexată imediat la dosarul părintelui:

„Prea Fericite Părinte Patriarh,


Dacă după serioasa încercare la care v-a fost pusă sănătatea în această primăvară, vă
tulburăm totuşi convalescenţa cu aceste rânduri, este pentru că sperăm că ne veţi înţelege suferinţa.
Tocmai întrucât vă aflaţi în suferinţă, veţi întinde o mână părintească. […]

106
La începutul lunii iunie am făcut cunoscută opiniei publice situaţia părintelui Gheorghe
Calciu, într-o scrisoare care a fost difuzată la Europa Liberă. […] În încheierea acelei scrisori vă
rugam ca acum, în amurg de viaţă, să faceţi un gest care să placă lui Dumnezeu, chiar cu riscul că o să
displacă celor din această lume.
Ceea ce ne încurajează pentru a ne adresa direct Prea Fericirii voastre este faptul că până spre
sfârşitul vacanţei de vară, în ciuda tuturor zvonurilor, părintelui Calciu nu i s-a adus oficial la
cunoştinţă desfacerea contractului de muncă. Vedem în aceasta o dovadă a faptului că începe să se ţină
seama şi de părerea noastră, a masei de credincioşi. Lucrul după care tânjim şi e normal să-l aşteptăm
din partea ierarhilor noştri este o asistenţă spirituală competentă, precum şi o ocrotire paternă în
ceasul de restrişte. Pentru ca să putem vedea nişte venerabili părinţi în cei ce împart binecuvântări din
jilţul episcopal, este absolut obligatoriu ca ei să emane ceva din iubirea, forţa şi lumina hristică. În
numele acestui principiu vă rog să ne dovediţi tuturor cu fapte că sunteţi un bun păstor al turmei ce
v-a fost încredinţată.
Ar fi pentru noi, ortodocşii, un prilej pentru a vă cunoaşte mai bine, căci nu prea suntem
ajutaţi să ştim mare lucru despre Fericirea Voastră. Auzim din când în când că primiţi vizita câte unei
delegaţii oficiale, sau că asistaţi la vreunul din evenimentele zilei. Citim apoi în Scânteia câte un cald
mesaj pe care îl adresaţi şefului statului ori de câte ori se iveşte prilejul. Ascultăm în biserici cuvântul
pe care ni-l adresaţi la marile sărbători prin obişnuitele pastorale, care din păcate de pe la jumătatea
lor par a fi redactate de autorii articolelor de fond din presa laică. Foarte arareori vă auzim
grăindu-ne faţă către faţă în biserică, iar când o faceţi, aveţi totdeauna un text scris sub ochi. Ori de
câte ori asistăm la acest spectacol, ne întrebăm ce ar fi devenit creştinismul dacă apostolii sau
Mântuitorul şi-ar fi citit expunerile. Noroc că pe vremea lor nu se inventase un Departament al
Cultelor care să ceară acest lucru!
Nu se prea găsesc oameni care să se poată lăuda că vă cunosc gândurile, întrucât în public vă
exprimaţi cu aceleaşi fraze de acum un deceniu sau două. Treceţi, de aceea, drept o personalitate
enigmatică în ochii multora. Nu ştim în ce măsură este de dorit ca un mare păstor să apară plin de
enigme în faţa păstoriţilor săi. Oricum, nouă nu ni se pare lipsit de importanţă ca anumite alocuţiuni
ale sale să fie clar înfăţişate tuturor. Iată, vă oferim prilejul de a face dovada în ce măsură Prea
Fericirea Voastră îi ajutaţi pe clerici în restriştea lor.
Un preot cu o vrednicie aparte, Gheorghe Calciu, printr-un abuz al Prea Sfinţitului […] şi al
vicarului […], a fost suspendat în luna mai, anul curent, din postul de profesor al Seminarului Teologic
din Bucureşti. Această nedreptate a fost pregătită şi săvârşită tocmai în zilele în care eraţi greu
încercat de boală. În acele momente, cei din subordinea Prea Fericirii Voastre, nu tocmai abătuţi de
ceea ce vi se întâmpla şi cu o dispoziţie sufletească departe de a fi a cuiva aflat în rugă pentru
sănătatea Voastră, au iniţiat o severă acţiune de înăbuşire a unei admirabile strădanii pe ogorul
Domnului: lichidarea cazului Gheorghe Calciu. Deşi laborios pregătită, această acţiune nu a reuşit şi
nu are cum să reuşească, căci cazul său abia începe, el fiind şi cazul nostru, al tuturor credincioşilor ce
facem roată în jurul acelor clerici care ne înţeleg nevoile sufleteşti, tratându-le cu deschidere
sufletească şi competenţă spirituală.
Apariţia în peisajul ortodox a unei figuri ca aceea a părintelui Calciu se impunea cu stringenţă.
Fără propovăduitori înfocaţi, cu aleasă competenţă intelectuală şi spirituală, cu o moralitate
desăvârşită şi cu un simţ pedagogic viu, orice Biserică riscă să devină falimentară, să-şi rateze
misiunea. Or, dovada că Duhul Sfânt asistă şi ocroteşte Biserica noastră este nu faptul că ajung în
scaunul episcopal persoane ca fostul episcop al Buzăului, depus în toamna trecută din treapta epis-
copală pentru delicte financiare şi morale, ci acela că tocmai unde se aştepta mai puţin, întrucât Duhul
suflă încotro voieşte, apar slujitori înfocaţi ai lui Hristos. Unul din aceştia este părintele Calciu, dar ca
el mai sunt mulţi alţii. Departamentul Cultelor şi Securitatea îi ştie mai bine decât Patriarhia. Dacă
dintre ei, părintele Gheorghe Calciu a ajuns să fie un caz de notorietate, este pentru că sfinţia sa, pe
lângă un competent teolog, un talentat propovăduitor şi iscusit duhovnic, este şi un curajos creştin.
[…]
Acum, îndemnul făcut dintotdeauna de autorităţi preoţilor de a-şi vedea de treabă este urmat
în alt sens: dacă îţi vezi într-adevăr de misiunea sacerdotală, ajungi inevitabil în conflict cu cei ce
pretind a deţine monopolul conştiinţelor. Căci poţi să-ţi vezi de treabă, dar nu ai voie să faci cateheză

107
cu tineretul sau cu adulţii. Poţi să predici în biserici, dar fără a pomeni de ateism. Statul ateu acordă,
aşadar, Bisericii o libertate de compromis. Până unde poate să îşi permită însă Biserica a merge pe
calea acestui compromis? Iată întrebarea pe care o ridică situaţia părintelui Calciu.
Va merge conducerea Bisericii atât de departe încât să se lase purtată în acţiuni potrivnice
înaltelor ei interese? Îşi poate permite Biserica Ortodoxă ,,luxul” de a se închide un preot ce constituie
o făclie în vidul intelectual şi spiritual? Nu ar fi oare de aşteptat ca atunci când apare o personalitate
ca aceasta, în stare să stăvilească procesul de primitivizare şi provincializare intelectuală a
învăţământului teologic ortodox, ea să fie încurajată şi sprijinită?
A înţeles oare cineva din conducerea Patriarhiei ce au însemnat cursurile şi predicile părintelui
Calciu pentru tinerii teologi dezorientaţi şi anulaţi sufleteşte de un sistem pedagogic ce-şi propune
parcă îndobitocirea omului, iar nu transformarea lui în sacerdoţiu? Doar profesorii şi duhovnicii ce
s-au ocupat cu anchetarea seminariştilor şi studenţilor teologi vor fi putut constata extraordinara lui
priză la învăţăceii săi! Dar desigur că anchetatorii se vor fi grăbit să ascundă această concluzie şi să
raporteze mai departe că efectul acestui profesor asupra elevilor săi a fost minor. Prin această
dezinformare s-a creat o neînţelegere ce poate antrena triste consecinţe.
Căci ce poate gândi un tânăr teolog despre cei ce conduc destinele Bisericii, când constată că
dascălul lor, de care se ataşaseră cel mai mult şi pe care şi-l aleseseră model de viaţă, este îndepărtat
din Seminar şi i se aplică un regim de ciumat, orice contact cu el urmând a fi grav pedepsit? Ce fel de
preoţi pot deveni aceşti tineri supuşi dezamăgirii? Ei vor ajunge ca nişte blazaţi funcţionari ecleziastici
ce vor juca după cum li se va cânta, sau, în cazul în care există o forţă spirituală, vor deveni preoţi
jertfelnici, în urma dascălului lor care le-a oferit un exemplar model de consecvenţă. […]
Aveţi, aşadar, Prea Fericite Patriarh, a alege între a-i ocroti sau a-i dezamăgi pe cei ce aşteaptă
din partea Voastră să fiţi nu precum paznicul la oi, de care vorbeşte Hristos, ci aidoma păstorului celui
bun ce-şi pune propria-i viaţă pentru oile sale.
Ne-ar bucura să putem crede că Prea Fericirea Voastră socoteşte a fi primit turma ce o
păstoriţi nu prin decret prezidenţial, ci prin harul Duhului Sfânt. În acest din urmă caz vă veţi simţi
dator a da socoteală de turma voastră mai cu seamă înaintea Celui Prea Înalt. Aceasta ar însemna nu
că ne-am aştepta să-i sfidaţi pe mai marii zilei, ci că zelul de a-i da Cezarului ce este al său nu vă va
face să uitaţi că şi lui Dumnezeu îi datoraţi ceva.
Pentru a vă uşura formarea unei opinii corecte asupra cazului preotului Calciu, îngăduiţi-ne să
vă semnalăm un aspect al acţiunii duse împotriva sa. Cei avuţi în vedere de această acţiune au fost în
primul rând tinerii teologi. Ei au fost obligaţi să-şi precizeze în scris poziţia faţă de profesorul şi
duhovnicul lor. Iar cei care nu şi-au trădat dascălul, au avut, fără excepţie, nota scăzută la purtare.
Recordul a fost realizat de clasa căreia preotul profesor Calciu i-a fost diriginte, unde toţi elevii au
primit nota 7 la purtare. Aceasta implică automat pierderea bursei, care face extrem de dificilă
continuarea studiilor, mai ales pentru cei săraci. Însă s-a constatat că în ciuda acestor măsuri, unii teo-
logi continuă să facă front comun în jurul dascălului lor. […]
Vă rugăm de aceea să interveniţi grabnic spre a corecta la timp o nedreptate în care suntem
implicaţi cu toţii, căci destinul nostru este legat de al părintelui Calciu, iar suferinţele sale vor fi şi ale
noastre.
Fie ca Bunul Dumnezeu să vă insufle curajul de a întreprinde cele cuvenite pentru repunerea în
drepturi a părintelui Gheorghe Calciu.”
Comitetul de credincioşi constituit
pentru ocrotirea preotului Gheorghe Calciu.xxxvi

Manipularea maselor
În ciuda susţinerii primite din partea credincioşilor din ţară şi de peste hotare, părintele Calciu a fost
arestat pe 10 martie 1979. Nici după arestare Securitatea nu a renunţat la scenariile de defăimare. Într-un plan
de măsuri de neutralizare şi compromitere a părintelui Calciu din aprilie 1979, se spune: „Pentru prevenirea
atragerii şi a altor aderenţi la acţiunile şi concepţiile lui Calciu Gheorghe, în special din rândul clerului
ortodox, prin Departamentul Cultelor şi conducerea Patriarhiei Române, inclusiv prin reţeaua
existentă în cadrul ierarhiei bisericeşti, se va continua crearea unei atmosfere de dezaprobare şi

108
respingere, argumentată dogmatic şi canonic, a ideilor susţinute şi difuzate de acesta, fără a face
referire la el, urmărindu-se prin aceste măsuri îndeosebi scoaterea de sub influenţa lui a tinerilor
teologi şi a altor clerici. Paralel, prin măsuri operativ-informative se va urmări reacţia acestora, iar
periodic se va analiza efectul măsurilor luate în rândul tuturor cultelor şi sectelor din ţară, cu accent
pe starea de spirit din Seminarii şi Institutele Teologice din capitală şi provincie”.xxxvii

Aiud - un deţinut neobişnuit


După proces, prin iunie 1979, părintele a ajuns în închisoarea Aiud. Într-un raport al şefului Serviciului
de contrainformaţii al închisorii, se spune: „A fost introdus în secţia izolator, unde a stat singur în cameră,
aceasta în scopul stabilirii primei reacţii şi a atitudinii faţă de condamnare. […] A rezultat din
supravegherea în această perioadă că în majoritatea timpului făcea rugăciuni, privind ore întregi într-un
punct fix, precum şi faptul că acesta nu mănâncă în zilele de miercuri şi vineri. Deşi în camera de
detenţie era frig, deţinutul nu a solicitat să i se dea obiectele de îmbrăcăminte primite în pachet,
afirmând că el nu cere nimic de la nimeni şi că va rezista „prin voinţa lui Dumnezeu”.xxxviii
După cum se vede dintr-un raport înaintat Direcţiei Penitenciarelor, cei de la Aiud au căutat tot felul
de pretexte pentru a-i face viaţa cât mai grea părintelui Calciu. „De la data aducerii în acest penitenciar
(1.06.1979) deţinutul nu a avut o comportare corespunzătoare, fiind pedepsit disciplinar după cum
urmează: La 29.10.1979 cu retragerea tuturor drepturilor. La 20.12.1979 cu zece zile izolare severă. La
23.03.1980 cu zece zile izolare severă. La 18.08.1980 cu zece zile izolare severă. La 30.08.1980 cu zece
zile izolare severă. Abaterile au constat în: atitudine obraznică faţă de grade, neexecutarea de ordine,
expedierea de scrisori pe căi ilegale, confecţionarea de obiecte interzise, refuz de muncă. […] Având în
vedere abaterile repetate ale deţinutului, propun aplicarea regimului restrictiv pe timp de zece
luni.”xxxix
Într-un raport de pedepsire întocmit de un gardian în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, se
spune: „La ora 6.30, condamnatul arătat mai sus [părintele Calciu] a refuzat să vină la muncă conform
planificării. La întrebarea mea de ce nu iese la muncă, a zis că el este preot şi că este sărbătoare mare,
este 15 august, Sfânta Maria. El trebuie să se roage. I-am atras atenţia că dacă nu iese la muncă îi fac ra-
port de pedepsire, şi a zis că suportă orice o să-i fac. Deţinutul se face vinovat de refuz de muncă pentru
care este sancţionat cu zece zile izolare”. xl
Interesantă şi amuzantă în acelaşi timp, prin exprimarea gardianului, este şi următoarea notă
informativă din septembrie 1979: „De la aducerea acestui deţinut pe secţia izolator ca izolat, deţinutul
are o comportare necuviincioasă prin a nu respecta trecerea [gardienilor] prin salut şi descoperire. […]
Fiind în cameră de unul singur, i-am ordonat să raporteze când cineva intră în cameră. I-am spus şi
formula de raport, la care mi-a răspuns că el nu este militarizat, că el este preot şi că nu spune nici o
formulă de raport, unde personal i-am făcut şi raport disciplinar. Mai informez că miercurea şi
vinerea nu primeşte mâncare, decât numai pâine, stă ore întregi în genunchi cu capul pus între mâini,
cu fularul pus pe cap, vorbind în şoaptă din gură, din care cauză nu pot să aud. La scoaterea la
plimbare se uită în toate părţile, iar afară stă uitându-se în sus circa cinci minute, după care se mai
plimbă şi după aceea iar se uită în sus”.xli
Cineva din administraţia închisorii, probabil tot un gardian, pe 30 octombrie 1979 „a prestat o
discuţie” cu părintele Calciu, pe care o rezumă în manieră proprie: „Întrebându-l dar dacă s-ar prezenta
soţia sau altă persoană să-l viziteze şi noi i-am comunica că nu are dreptul, deoarece este pedepsit
pentru atitudinea pe care o are faţă de cadrele penitenciarului, a răspuns: «Puterea administraţiei
penitenciarului, a justiţiei comuniste şi a şefului statului mie nu poate să-mi dea nimic. Tot ceea ce mi
se dă şi mi se face este de la puterea dumnezeiască, care este stăpâna întregii omeniri […]»„ xlii.
Că părintele Calciu a adoptat o poziţie foarte dârză, se vede şi din cele spuse de un informator
introdus cu el în celulă: „Din discuţiile purtate a rezultat că deţinutul consideră pedeapsa aplicată «un
abuz al organelor de stat», însă o va executa fără să se plângă nimănui şi este hotărât «să facă
puşcărie, dacă este necesar, toată viaţa». Arată că nu va renunţa la ideile sale religioase şi politice
pentru care a luptat”. xliii

109
Reeducarea
Securitatea a căutat diverse metode prin care să înfrângă această atitudine hotărâtă a părintelui
Calciu. Din nota informativă care urmează putem înţelege limpede că Securitatea a întreprins o nouă acţiune
de reeducare asupra părintelui Gheoghe Calciu. De data aceasta, metodele folosite au fost mult mai fine, de
natură psihologică, Securitatea propunându-şi să înfrângă prin mecanismul îndoielii rezistenţa duhovnicească
a martirului lui Hristos. Aşadar, Securitatea nu a mai folosit violenţa fizică dusă la extrem ori silnicia
apostaziilor, ca în anii ’50 la Piteşti, nici ispita libertăţii şi a afirmării, ca în anii ’60 la Aiud, ci a regizat cu
măiestrie o realitate demonică. O numim demonică pentru că tatăl minciunii este diavolul, iar metodele
Securităţii foloseau pas cu pas înscenarea, falsul, contrafacerea, după cum se va vedea:
„Având în vedere că deţinutul «Cucu» şi în detenţie continuă să se menţină pe o poziţie ostilă,
fiind refractar la măsurile de reeducare luate până în prezent, […] pentru a-l determina să aibă un
comportament corespunzător situaţiei sale […] se vor lua măsuri de influenţare. […] Astfel: va fi izolat
în continuare de restul deţinuţilor pentru o perioadă de 45 de zile. […] După expirarea perioadei de
izolare, deţinutul „Cucu” va fi pus într-o cameră cu doi-trei deţinuţi bine selecţionaţi, printre care şi
informatorul „Alexandru”, inginer cu experienţă în activitatea informativă. […] Informatorul va fi
instruit să-i câştige încrederea printr-o linie de conduită care să nu-l contrazică în faza iniţială, însă pe
parcurs să-i demonstreze cu argumente, în mod treptat, netemeinicia atitudinii pe care o are în
prezent. […] Discuţiile vor fi controlate prin mijloacele speciale instalate în camera de deţinere. În
scopul creării unor condiţii mai eficiente şi active de reeducare, pentru distragerea atenţiei deţinutului
de la activităţile mistice şi de propagandă ostilă, va fi scos la muncă, unde va lucra împreună cu o
echipă formată din trei-patru deţinuţi bine verificaţi şi cu condamnări mari, executând muncă
manuală normată, ceea ce va solicita un efort continuu pentru îndeplinirea normelor stabilite. Ţinând
seama că normele de muncă se stabilesc pe întreaga echipă, în situaţia în care «Cucu» nu prestează
muncă, componenţii echipei vor fi determinaţi să acţioneze asupra acestuia, pentru a-l determina să
participe la realizarea normelor. […] În cazul în care deţinutul «Cucu» se menţine pe aceeaşi poziţie
refractar-ostilă, va fi oprit pe secţia restrictivă, unde va fi introdus într-o cameră cu 3-4 deţinuţi
cunoscuţi cu comportare dură, care să ia în derâdere comportarea lui mistico-religioasă, să-l combată
în legătură cu atitudinea şi poziţia sa de detenţie, exercitând influenţe asupra acestuia pentru a se
încadra în program şi a renunţa la manifestările duşmănoase. […] Se va studia posibilitatea dirijării
unui informator deţinut, care a făcut deplasări în străinătate după arestarea lui «Cucu» şi care să-i
relateze faptul că numai pentru început situaţia lui a trezit un oarecare ecou în străinătate, dar numai
în rândul grupurilor fasciste şi a unor organizaţii religioase. După venirea în Occident a unor evrei şi a
altor persoane din ţară, foarte multe organe de presă şi posturi de radio străine l-au prezentat într-o
lumină defavorabilă, relatând fiecare despre activitatea legionaro-fascistă pe care «Cucu» a des-
făşurat-o în ţară în diferite perioade. […] Se vor continua măsurile de influenţare a soţiei deţinutului
«Cucu», pentru ca aceasta să-şi reia activitatea normală, să renunţe la ideea emigrării, iar cu prilejul
vizitei la soţul său […] să-l determine să-şi schimbe atitudinea, întrucât a fost chemată la Direcţia
paşapoarte, unde i s-a comunicat că nu i se va aproba plecarea definitivă din ţară şi situaţia soţului său
va fi rezolvată de autorităţile române şi nu în altă parte. […] Într-o perioadă în care postul de radio
Europa Liberă va înceta comentariile în legătură cu acest caz, împreună cu Direcţia I şi Serviciul D se
va realiza o combinaţie prin care se va interpune un «ziarist străin» soţiei lui «Cucu», care îi va confia
acesteia că propaganda făcută în jurul soţului său nu a avut efectul scontat, fiind o problemă minoră
pentru autorităţile statale şi că despre acest caz se vorbeşte numai în cercurile transfugilor români,
însă şi aici contradictoriu, unii luându-i apărarea, alţii acuzându-l de activitate fascisto-legionară”.xliv
Informaţiile date de deţinuţi despre comportamentul părintelui Calciu nu sunt deloc mulţumitoare
pentru Securitate. Unul dintre informatori, intelectual pe cât se pare, raportează: „Nu-mi puteam închipui
că un om cult poate să mai creadă în poveştile despre Învierea lui Iisus Hristos, despre existenţa
giulgiului Mântuitorului, pe care a apărut chipul Lui şi alte multe poveşti biblice pe care mi le-a
povestit mie şi lui P., cu care eram în aceeaşi cameră. Nu cred c -ar mai putea cineva să-l facă să
înţeleagă că asemenea lucruri nu s-au putut întâmpla în realitate. Se vede din felul în care vorbeşte că
e convins de existenţa lui Dumnezeu şi de restul întâmplărilor relatate în Biblie”.xlv

110
Iar informatorul „Alexandru” spune: „Se remarcă, de asemenea, că a mărit timpul afectat
rugăciunilor. Duminică, 16.03.1980, timpul de rugăciune a trecut de şase ore. Se apropie Paştele şi se
lărgeşte cadrul rugăciunilor şi al persoanelor pentru care se roagă, justifică Calciu”. xlvi
Câteva luni mai târziu, acelaşi „Alexandru” informa: „Deţinutul Calciu, în discuţiile purtate, a
menţionat din nou că nu va munci pentru puşcărie niciodată, că pedepsele care i se aplică şi i se vor
mai aplica îl întăresc şi mai mult în puterea de a îndura martirajul său de preot care -şi iubeşte şi
respectă credinţa, că moralul său nu va fi înfrânt niciodată, chiar dacă va fi supus la cazne fizice sau
bătaie. […] Calciu bănuieşte (nu a spus că ştie) că va fi dus din nou la izolator şi s-a pregătit pentru a
se feri de răceală şi de influenţa cimentului, pentru că este suferind, dureri reumatice, lombo-sciatice.
Nu vrea însă să arate că e suferind, tot în ideea că «martirajul trebuie să fie com plet». La venirea de la
izolator, sursa l-a ajutat cu câteva supozitoare de fenilbutazonă, întrucât îşi târa puţin un picior”.xlvii

Cererea de graţiere
Securitatea a insistat foarte mult, fie prin informatorii din celulă, fie prin intermediul soţiei, să -l
determine pe părintele Calciu să facă cerere de graţiere. Aceasta ar fi însemnat, într-un anumit sens,
recunoaşterea vinovăţiei faţă de regimul comunist. Însă părintele Calciu, aşa cum se vede din transcrierea
unor discuţii cu ofiţeri superiori aflată la dosar, a refuzat categoric. Redăm fragmentar una din aceste discuţii,
care a avut loc în decembrie 1979.
„Ofiţerul: Luaţi loc.
Calciu: Credeţi că mă exterminaţi aici?
Ofiţerul: Aţi făcut o cerere de graţiere…
Calciu: Eu? Eu n-am nevoie de graţierea dumneavoastră.
Ofiţerul: Cererea de graţiere e făcută de soţia dumneavoastră…
Calciu: Nu ştiu.
Ofiţerul: Vă mai întreb încă o dată: aţi făcut o cerere de graţiere dumneavoastră sau a făcut
soţia dumneavoastră o cerere de graţiere? Cererile de graţiere sunt nişte acte de clemenţă şi am dori să
ştim: dumneavoastră aţi făcut-o, sau soţia?
Calciu: N-am nevoie de clemenţa dumneavoastră şi a altora. N-am nevoie de clemenţă.
Ofiţerul: Consideraţi că cererea soţiei…
Calciu: N-am nevoie. N-avem ce discuta. N-avem absolut nimic. Am terminat de discutat.
(…)
Ofiţerul: Atunci cum se explică faptul că s-a făcut totuşi această cerere? Daţi-mi explicaţia pentru
cererea pe care a făcut-o soţia! A fost făcută cu asentimentul dumneavoastră, doreaţi într-adevăr să fiţi
graţiat?
Calciu: N-am nevoie de nimic. N-am nevoie de nimic. Am nevoie de justiţie. Să se pună capăt
acestor crime şi înscenări în ţara asta.
Ofiţerul: Pentru că cererea este adresată Consiliului de Stat…
Calciu: Să cereţi graţiere dumneavoastră la înscenatori şi criminali, la ăştia să cereţi!
(…)
Ofiţerul: Noi doream să cunoaştem poziţia dumneavoastră în legătură cu cererea de graţiere.
Calciu: Nu. Asta e poziţia mea. N-am nevoie de nimic, de nimic n-am nevoie. Să vă graţieze pe
dumneavoastră!
Ofiţerul: Deci dumneavoastră nu doriţi?
Calciu: Nu doresc nimic. Lăsaţi-mă în pace! Să fiu lăsat să mor aici!
(…)
Ofiţerul:Deci nu mai avem ce discuta?
Calciu:Nu avem nimic de discutat!”.xlviii

Totuşi, în urma insistenţelor de a face această cerere şi în condiţiile în care intrase şi în greva foamei,
părintele, într-o discuţie la vorbitorul închisorii cu soţia, o trimite la diverşi călugări îmbunătăţiţi - părintele
Argatu, părintele Sofian şi alţii de la Cernica şi Ciorogârla - cerându-le să se roage pentru el, ca Dumnezeu

111
să-l lumineze în situaţia în care se afla. Cu această ocazie îi spune soţiei: „Cred că prin rugăciunea acestor
călugări bătrâni şi prin rugăciunile mele - eu mă rog permanent, să vă rugaţi şi voi! - Dumnezeu o să
mă lămurească, ca să ştiu ce să fac în cumpăna aceasta. Peste zece zile să vii să -mi dai răspunsul lor.
Dacă nu o să te lase să vii cu răspunsul, consider că voia lui Dumnezeu este să nu fac cererea”.xlix
În cele din urmă părintele adresează o cerere Consiliului de Stat. Mai mult ca sigur însă că stilul
foarte demn în care o formulează, aproape o somaţie, nu a convenit deloc Securităţii, care dorea o recu -
noaştere spăşită a vinovăţiei. Iată cererea:
„Domnilor membri ai Consiliului de Stat,
Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, slujitor al Bisericii lui Hristos şi al
neamului românesc, vă rog să dispuneţi punerea mea în libertate, ca un ultim act de justiţie şi de
omenie, cunoscută fiind nevinovăţia mea totală. Totodată cer să mi se garanteze viaţa, libertatea, atât a
mea cât şi a soţiei mele, încetarea oricărei terori sau oricărei presiuni. Dumnezeu să păzească neamul
acesta şi ţara aceasta.
Preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa
21.09.1981”

Greva foamei
În mai 1981 părintele Calciu a făcut cea mai lungă grevă a foamei din întreaga detenţie, 26 de zile,
cerând pentru soţie şi copil dreptul de a emigra în Occident. Datorită informatorului „Titi Muntean”, care se
afla în aceeaşi celulă cu părintele, avem câteva date despre această dramatică încercare dusă până la ultima
limită. Informatorul spune că duminică, 3 mai, cu o zi înainte de a începe greva, părintele Calciu a făcut o
slujbă şi din bucăţile mici de anafură mănâncă zilnic câte una. Alimente refuză să mănânce, dar bea câte
două kilograme de ceai pe zi. A cerut zeamă de varză fiartă şi puţină glucoză. Deşi „Titi Muntean” insistă să
mănânce, părintele refuză. Într-un raport din 18 mai, informatorul arată că „astăzi are a cinsprezecea zi
numai ceai cu zaharină. […] Nu se mai antrenează în discuţii, pentru că oboseşte vorbind şi nu mai
raţionează normal, preferând să tacă şi să nu mai consume din energie. Zilele trecute mai cânta şi îşi
făcea rugăciunile, dar de ieri dimineaţă a terminat cu toate slujbele bisericeşti. Şi-a impus că trebuie să
moară”.l
Pe 21 mai, într-o altă notă informativă se spune: „Sus-numitul este hotărât în această grevă să
moară. În ultimele zile se simte mai slăbit şi a rugat sursa ca în momentul când va cădea în comă, să
nu bată la uşă, ci să-i aprindă lumânarea sau să-i aprindă întâi lumânarea şi după aceea să bată la uşă.
În altă zi a spus că va ruga pe doamna doctor să intervină la Institutul unde i se va face autopsia ca
să-l coase mai frumos, pentru că la preoţi este un ritual ca să-i dezbrace corpul şi să-l învelească într-o
pânză şi nu este frumos să i se vadă intestinele. În altă ordine de idei, el s-a pronunţat că soţia lui ştie,
şi atunci când va afla că a murit îl va lua acasă şi-l va transporta în comuna sa natală, Mahmudia şi
acolo îi va face înmormântarea şi ritualul cuvenit”.li
Pe 21 mai, într-o altă notă de informare se spune: „Starea [părintelui] devine mai rea în fiecare zi.
Astăzi, 28 mai, a declarat că nu mai bea nici apă, ca să termine mai repede cu chinul. Ieri, 27 mai, nu a
băut nici un fel de lichid, pentru că a fost miercuri şi astăzi în continuare nu a băut deloc lichid, cu toate
că i s-a adus ceaiul. Mâine este vineri şi iarăşi nu consumă nici lichide şi în continuare nu va mai bea nici
apă”.lii
Pe această notă informativă, un ofiţer de Securitate a scris: „Sursa a fost instruită să acţioneze
pentru prevenire în cazul în care obiectivul intră în comă”. Se vede de aici că Securitatea era hotărâtă să-l
lase să meargă până la comă.
Într-o notă din 1 iulie 1981, sursa „Titi Munteanu” dă informaţii despre starea părintelui după
încetarea grevei: „Sursa comunică despre deţinutul Gheorghe Calciu că în urma grevei foamei pe care a
făcut-o până acum, se simte bine şi s-a ridicat din pat. Mănâncă orice. A spus că a început să mănânce
pentru că i s-a promis că peste zece zile i se va da paşaport familiei, aşa cum a cerut. […] El nu va
lupta decât pentru dreptate şi pentru Dumnezeu, mai ales acum, când mai avea o zi să moară şi
Dumnezeu i-a dat viaţa înapoi ca să lupte în continuare. El socoteşte că viaţa lui îi este dată acum de la

112
Dumnezeu. Şi orice s-ar întâmpla, el va lupta în continuare pentru Biserică şi Ortodoxie. Aşa i-a spus
şi soţiei lui la ultimul vorbitor, că orice va face, dar de credinţă să nu se lase şi să -i dea cu biserica
înainte, că va birui totdeauna”.liii

Familia
În răstimpul cât părintele s-a aflat în închisoare, soţia şi fiul au fost strict supravegheaţi. Convorbirile
telefonice şi discuţiile din casă erau înregistrate, iar pe stradă erau urmăriţi de echipe de filaj. În această
situaţie de izolare şi nesiguranţă, un rol important pentru menţinerea moralului l-au avut, după cum
mărturiseşte doamna Calciu într-o discuţie, micile gesturi de încurajare ale oamenilor. Cuvintele doamnei
preotese sunt rezumate de informator într-o notă: „Pe drum, în autobuze, în prăvălii este oprită de zeci de
oameni pe care nu-i cunoaşte, care o privesc cu ochi luminoşi, o încurajează, o întreabă toţi despre
soţul ei, despre puterea lui de a rezista până la o apropiată eliberare. Şi unii din ei îi dau cu adevărat
doze noi de optimism, asigurându-o că pentru ei şi pentru alţii, pentru mulţi alţii, soţul ei este un
exemplu, un erou, un martir”.liv
Dar foarte multe manifestări de solidaritate din ţară sau din străinătate - pachete, scrisori, felicitări -
prin grija Securităţii nu mai ajungeau la doamna Calciu. Într-un proces verbal din mai 1980 se aduce la
cunoştinţă: „Am procedat la distrugerea prin tocare a felicitărilor tip primite de soţia părintelui Calciu
de sărbătorile Paştelui, în nmăr de 4320 de felicitări”.lv

Asistenţa religioasă
În noiembrie 1982, la îndemnul părintelui, doamna Calciu trimite o scrisoare Patriarhului, solicitând
asistenţă spirituală pentru soţul ei:
„Prea Fericite Părinte Patriarh,
Soţul meu, preot profesor Calciu Dumitreasa Gheorghe, din bezna închisorii vă roagă să-i
trimiteţi un preot pentru asistenţă spirituală, adică să-i aducă Sfânta Împărtăşanie, dorinţă care a mai
fost exprimată la 16.02.1981 şi 10.02.1982 şi care până astăzi, 09.11.1982, nu i-a fost îndeplinită. Prea
Fericite Părinte Patriarh, soţul meu întreabă de ce într-un stat cu libertăţi religioase, aşa cum aţi
afirmat în repetate rânduri, nu aveţi măcar atâta putere, ca să acordaţi asistenţă spirituală unui preot
care stă martir în închisoare. După o detenţie de 1503 zile - trei ani şi opt luni - soţul meu insistă şi vă
roagă să-i trimiteţi un preot în calea Rahovei nr. 39, Bucureşti, unde se află în momentul de faţă.
9.11.1982 Cu respect, Calciu Adriana”lvi
Câteva file mai departe aflăm ce s-a întâmplat cu scrisoarea:
„«Coca» [numele conspirativ dat de Securitate Adrianei Calciu] a adresat o scrisoare Patriarhului
Iustin pe un ton impertinent, preluând ideea şi cererea de a se trimite un preot la penitenciar lui «Cucu»,
pentru asistenţă spirituală. S-a prevenit ca scrisoarea să ajungă la destinaţie”.lvii
Adică scrisoarea a fost interceptată de Securitate şi n-a mai ajuns la Patriarh.

Caterisirea
Părintele Calciu a fost eliberat pe 20 august 1984. O lună mai târziu s-a întrunit consistoriul
bisericesc, spre a judeca procesul de caterisire al preotului Gheorghe Calciu. Deşi fusese anunţat, părintele a
refuzat să participe. Procesul - după cum arată o notă de măsuri scrisă cu o zi înainte - s -a desfăşurat după
scenariul pregătit de Securitate: „Pe 20.09.1984 va avea loc procesul de caterisire al lui «Cucu». Procesul
va fi înregistrat. În legătură cu procesul au fost luate măsurile necesare prin Departamentul Cultelor.
Cu sprijinul Serviciului 2, i se vor găsi două posturi de funcţionar la fabrică”.lviii

113
A doua întrunire a consistoriului a avut loc pe 4 octombrie. Se ajunge la concluzia că părintele
Calciu este vinovat, dar „pentru divergenţe de opinii în sânul completului de judecată, se amână
pronunţarea pentru ziua de 6 octombrie 1984, orele 12”.lix
În realitate n-au existat nici un fel de divergenţe, după cum se vede din nota informativă dată de
„Crişan”: „Analizându-se materialele din dosar, s-a concluzionat că faptele acestuia [părintelui] sunt
grave, hotărându-se caterisirea. Pentru a se anula eventuala aparenţă de grabă sau aranjament, s-a
stabilit ca pronunţarea să se facă sâmbătă, 6 octombrie a.c.”.lx
Pe 6 octombrie s-a pronunţat hotărârea de caterisire. Printre altele, i s-a reproşat părintelui Calciu că
„în timpul cât a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic a dat dovadă de indisciplină, iar în ac-
tivitatea sa cu elevii nu s-a supus hotărârii Consiliului Profesoral, fapt ce a determinat Consiliul să
hotărască excluderea din rândul cadrelor didactice […] Permanent preotul Calciu Gheorghe
Dumitreasa a manifestat desconsiderare, dispreţ, nesupunere şi neascultare faţă de ordinele autorităţii
superioare bisericeşti şi faţă de actele de bunăvoinţă, înţelegere şi îngăduinţă ale acesteia. […] Preotul
Calciu Gheorghe Dumitreasa, dispreţuind şi nesocotind învăţătura Bisericii, lăsată nouă ca îndreptar
de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, de „a se supune înaltelor stăpâniri” (Romani, 13, 1-2), prin cuvânt şi
prin faptă s-a împotrivit autorităţilor de stat şi s-a angajat în grupuri care subminează autoritatea
statului. […] Preotul Gheorghe Calciu, stăruind în cererile sale de a i se da postul de măturător în
Dealul Patriarhiei, s-a exclus singur din rândul Bisericii noastre”.lxi

Contestarea sentinţei
Părintele Calciu va contesta în faţa Sfântului Sinod hotărârea de caterisire din 6 octombrie 1984.
Redăm contestaţia:

„Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Contestaţie:

Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, caterisit prin sentinţa numărul 9
din 6 octombrie 1984 a Consistoriului eparhial de pe lângă Sfânta Episcopie a Bucureştilor, declar
recurs împotriva sentinţei mai sus menţionate şi o contest pentru următoarele motive:
1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, monumente de artă ale geniului
creator românesc. Le-am apărat şi am plătit cu suferinţă acest curaj.
2. N-am socotit Biserica „un teatru de păpuşi”, ci un spaţiu sacru, singurul loc şi posibilitate de
mântuire a omului.
3. N-am pălmuit şi n-am ameninţat preoţi în instanţele parohiale pentru vina de a fi voit,
împreună cu credincioşii lor, să zidească biserici absolut necesare.
4. N-am cerut preoţilor să-şi trimită credincioşii de la slujba sfântă la munci voluntare. Toate
lucrurile îşi au vremea lor, şi muncile pot fi făcute, dacă sunt obligatorii, înainte sau după slujbă.
5. N-am caterisit preoţi, lăsându-i muritori de foame, cu patru sau mai mulţi copii.
6. N-am calomniat pe ierarhi, dimpotrivă, am fost calomniat de unii arhierei la posturi de
radio din afara ţării.
7. N-am trimis informaţii denigratoare organelor de Securitate şi Tribunalelor militare
împotriva unor preoţi arestaţi sau instituţiilor unde lucrează membrii familiilor lor, pentru a fi
concediaţi din serviciu, aşa cum mi s-a făcut mie şi soţiei mele. […]
8. Nu am refuzat asistenţa spirituală preoţilor aflaţi în închisori, cum s-a întâmplat cu mine.
Am solicitat ani de zile şi de repetate ori această asistenţă care mi s-a refuzat. Iisus a iertat pe tâlharul

114
de pe cruce şi l-a ridicat cu sine în rai (Luca 23,43). Preoţilor în suferinţă li se refuză până şi
mângâierea unei vorbe bune.
9. Nu am defăimat pe împăraţi sau dregători. Am cerut numai ca bisericile să fie cruţate de
dărâmare. Împăratul sau dregătorul au toată forţa materială de stat ca să le oprească. Nu este nevoie
să se ridice biserica prin ierarhia ei, lovind încă o dată în cel mai mic şi care de-abia mai
supravieţuieşte.
10. Nu m-am abătut cu nimic de la învăţătura lui Hristos. Am propovăduit credinţa şi iubirea
creştină cu adresă specială la tineri, aşa cum aveam toţi dreptul şi obligaţia să o facem. Că Duhul lui
Dumnezeu a lucrat în mine şi în ei, stau dovadă roadele spirituale din sufletele acestor tineri.
11. În ceea ce priveşte „obsedantul deceniu”, care de fapt a durat 16 ani, nu este cazul ca
instanţa bisericească să aibă faţă de abuzurile, crimele şi teroarea vremii respective o altă atitudine
decât cea a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv şi oficialitatea de stat. S-au publicat şi se publică vagoane
de literatură în acest sens pentru a mai ezita în atitudini.
12. Cazul preotului Calciu este de notorietate mondială. Termenul nu este exagerat, fără ca eu să
fi meritat aceasta. Atât în ceea ce priveşte detenţia mea, cum aş fi putut şi de ce aş fi ascuns faptul că am
fost închis? Cine nu ştia? Afirmaţia de la fila 2 a actului emis de Consistoriul eparhial dovedeşte atât
reaua-credinţă a acuzării, cât şi ignorarea termenilor. Nu am fost reţinut şi închis - cum afirma acuzarea
- ci în detenţie, adică deţinut politic pe baza unei sentinţe judecătoreşti, indiferent de faptul că aceasta
era injustă. Aşa am scris în cererea mea şi aşa este. Sunt în acest sens surprins de graba cu care
Consistoriul îşi însuşeşte afirmaţia sentinţei Tribunalului militar pronunţată împotriva mea. Ce secrete
de stat aş fi putut eu trăda? Catalogul cu notele elevilor? Este cazul să ne păstrăm demnitatea de creştini
şi slujitori ai Bisericii lui Hristos! Încă din clipa arestării m-am constituit în persoană sechestrată. Nu am
recunoscut şi nu am semnat nici unul din documentele Tribunalului militar emise împotriva mea. Pentru
mine ele nu există şi nu pot nici să le invoc, nici să le reproduc în faţa instanţei.
14.În petiţia depusă la registratura Arhiepiscopiei Bucureştilor, am reiterat cererea de a fi
numit înapoi în postul de preot şi de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde funcţionasem
până la 17 mai 1978 şi «din care am fost scos abuziv şi cu încălcarea tuturor legilor creştine». În caz că
acest post mi se refuză, scriam mai departe, cer să fiu numit măturător pe dealul Patriarhiei, aşa cum
scrisesem şi în 1978. Ori atunci, cu ce scop mi se falsifică cererea? Cât despre preoţia mea, nici nu
intră în discuţie. Mi-a fost dată de un mare ierarh, odată cu îmbisericirea, la Radu-Vodă şi acest ierarh
a murit. În consecinţă, preoţia mea nu mai poate fi luată de nimeni. Cu ea voi merge la Jude cata
sfântă. Deci ce sunt violenţa şi injustiţia prin care mi se interzice slujirea în biserici publice, când
demnitatea de preot, cu mila Celui ce este Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6,20),
îmi rămâne pentru veşnicie? Drept urmare, recurg la aceeaşi cerere prin reiterare: preot profesor la
Seminarul Teologic sau măturător pe dealul Patriarhiei! Adaug aici: sau altă muncă sacră. Şi încă,
spre stupoarea mea, am constatat că instanţa consistorială socoteşte munca fizică atât de degradantă,
încât afirmă că m-am exclus din preoţie cerând postul de măturător. Probabil că şi Sfinţii Apostoli vor
fi chemaţi de Consistoriul care m-a condamnat şi judecat la caterisire, întrucât conform mentalităţii
judecătorilor, ei s-au exclus din demnitatea apostoliei fiindcă au practicat pescuitul chiar şi după
Învierea Domnului. (Ioan 21,1-11). Dacă voi fi lipsit de posibilitatea unei munci fizice, cum am fost
lipsit de cea de preot şi profesor, înseamnă că sunt supus unei exterminări deliberate. Preoţia mea va
rămâne însă în veac, în afara oricărei discuţii seculare. […]
Şi totuşi, din tot actul de judecată se desprind două puncte luminoase:
a. Că autoritatea bisericească a fost obligată să mă cheme în judecată. Iau afirmaţia ca atare.
Mă consolează.
b. Că în sânul «completului de judecată» au existat «divergenţe de opinii» care au determinat
anularea pronunţării de pe ziua de 4 octombrie pe cea de 6 octombrie. Deci a existat măcar un preot
care a gândit şi a acţionat ca un preot. Cinste ţie, frate!

115
Menţionez că nu m-am prezentat la judecată dintr-o imposibilitate psihică. După ce am trecut
prin tribunalele şi închisorile ateiste, sufletul meu nu mai poate suporta să fie judecat şi de fraţii mei
întru Hristos. Rămâne mereu valabilă afirmaţia mea din 17.01.1979, menţionată şi la filele 5 şi 6:
«doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română şi o voi sluji până la moarte!». Am pecetluit această
afirmaţie cu suferinţa mea martirică, chiar dacă Iisus nu mi-a cerut acest martiraj până la ultimele lui
consecinţe.
Aştept o sentinţă definitivă în spiritul lui Hristos, un act de iubire şi de solidaritate sfântă.
Bucureşti, 16 octombrie 1984
Preot Profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa”lxii

„Libertatea”
Cu toate loviturile primite, după eliberare, din partea autorităţilor bisericeşti şi de stat, părintele
Calciu şi-a păstrat ţinuta, atât morală cât şi duhovnicească. O delegaţie de străini din Zürich, veniţi să -l cu-
noască în septembrie 1984, au notat într-un articol ulterior, intitulat „În vizită la părintele Calciu” şi semnat
„Creştinii în pericol”: „Câteva minute mai târziu, preotul Calciu, foarte slăbit, cu părul încărunţit şi cu
mâinile tremurânde, a intrat în cameră. Îmbrăţişările călduroase şi râsul său vesel ne-au arătat
imediat că ne aflăm în prezenţa unei personalităţi excepţionale. […] Se putea citi pe faţa lui slăbită
smerenia creştină, bucuria şi o imensă sinceritate”.lxiii
Despre situaţia părintelui în intervalul de timp dintre eliberare şi exilarea în America, aflăm dintr-o
scrisoare a sfinţiei sale, datată ianuarie 1985 şi difuzată în iunie acelaşi an la „Europa Liberă”:
„ […] De luni de zile, în holul blocului în care locuiesc stau zi şi noapte trei miliţieni, alţi trei la
un capăt al străzii, iar la celălalt capăt al străzii, alţi trei. Ei legitimează orice persoană care intră în hol,
îi însoţesc până la apartamentul la care merg, iar dacă vin la noi îi trec într-un registru şi le interzic să
urce, cu excepţia rudelor sau a unor cunoscuţi foarte apropiaţi. Trei maşini ale Securităţii, cu câte doi
sau trei agenţi în ele, stau zi şi noapte în jurul imobilului nostru, iar când ieşim în oraş, fie şi la pâine sau
lapte, cel puţin şase agenţi vin după noi, umăr la umăr, să nu schiţăm vreun cuvânt cu cineva.
Persoanele neavizate care ne salută sunt legitimate, ameninţate şi li se interzice orice relaţie cu noi.
Cel puţin treizeci-patruzeci de agenţi de miliţie, printre care şi doi colonei, sunt permanent pe
urmele noastre. Sustrag corespondenţa, chiar şi pe cea trimisă de fraţi, înregistrează convorbirile
telefonice şi le întrerup oricând au chef. Noi protestăm, iar ei aud, tac sau ne ameninţă cu ton ironic.
Orice abuz la ei este o virtute.
Ţinând cont de numărul imens de agenţi care ne urmăresc, de camerele de luat vederi îndreptate
spre apartamentul nostru, de posturile de audiţie plasate în diverse locuri şi apartamente din jur, de
posturile de centralizare din Policlinica de cartier, de maşinile care consumă zi şi noapte combustibil ca
să se încălzească agenţii din ele, înseamnă că uneori se cheltuiesc minim o sută - o sută cincizeci de mii de
lei pe lună în mod absolut inutil, căci un singur miliţian în hol ar putea face acelaşi lucru. […] Care este
raţiunea şi scopul acestei enorme cheltuieli de bani şi energie umană fără inteligenţă? […]”.lxiv
Că discuţiile din casa familiei Calciu erau înregistrate, există dovezi numeroase la dosar. În general,
cei care le transcriau nu prea erau interesaţi - după cum se vede - de convorbirile cu caracter religios. Acestea
erau fie rezumate foarte succint, fie catalogate pur şi simplu drept „discuţii religioase neinteresante”,
trecându-se cu uşurinţă peste ele. Ne oprim asupra transcrierii unei astfel de discuţii, care a avut loc între
părintele Calciu şi fiul său Andrei, în august 1984: „Calciu spune că ceea ce Andrei numeşte convingere, el
numeşte har şi că acesta se dobândeşte cu voinţă şi răbdare. El (Calciu) a dobândit harul (pentru
Dumnezeu, probabil) numai după doi ani de rugăciuni intense. Abia atunci a simţit ca o durere
desprinderea spirituală de trup şi lupta trupului său de a nu pierde spiritul. I s-a detaşat spiritul şi a
ajuns la o linişte şi o lumină interioară. Calciu afirmă că toţi suntem la început aşa cum a fost el,
important este cum reuşeşti să descătuşezi aceste lucruri în noi”. lxv

116
Gânduri înainte de plecare
Prigonit dar nu părăsit, doborât dar nu nimicit, Părintele Gheorghe Calciu se va pregăti de plecarea în
America. Despre starea de spirit a sfinţiei sale de atunci, aflăm dintr-o altă scrisoare a părintelui transmisă
postului de radio Europa Liberă, numită „Despre libertatea mea” în care mijesc virtuţile ce vor deveni, pe
parcursul anilor, singurele coordonate de raportare la trecut: iubirea şi iertatea. După spusele Sfin ţilor Părinţi,
recunoaştem în iubirea vrăjmaşilor semnul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu şi autenticei lucrări a harului.
„Sunt profund emoţionat. Este ca şi cum, scriind aceste rânduri, aş vorbi cu sufletul lumii. Acea
lume care m-a sprijinit pe toată durata suferinţei mele, cu dragostea, cu rugăciunea şi cu participarea.
Până şi în clipele cele mai groaznice, când sentimentul singurătăţii mele mă copleşea, gândul luminos al
solidarităţii noastre spirituale îmi aducea consolarea salvatoare. Am înţeles că suferinţa cea mai mare e
izolarea, nu fizică, materială, ci izolarea spirituală, pierderea sufletească în neantul singurătăţii. Iar unde
este iubire este şi comuniune, în ciuda zidurilor, a gratiilor şi a terorii. Pentru această dragoste
consolatoare, îţi mulţumesc, lume a iubirii creştine! Ura, brutalitatea şi cruzimea se pierd în oceanul
acestei iubiri. „Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi!”.
Am fost eliberat după cinci ani, cinci luni şi douăzeci de zile, la 20 august 1984 de la
Securitatea din Bucureşti. […] Nu am încetat să mă rog şi să slujesc Liturghia în închisoare, în ciuda
ameninţărilor, a teroarei şi a bătăii. […] Nu mi-a fost teamă de cei care pot ucide trupul, dar după
aceea nu mai pot face nimic (Luca 12, 14-15). Am vestit tuturor, de la anchetatori şi până la ultimul
condamnat […], mesajul adevărului creştin. Am cerut să mi se adreseze toţi cu „părinte”. De multe ori
am reuşit. Am făcut rugăciuni şi slujbe sfinte cu hoţii şi cu ucigaşii şi am nădăjduit că voi putea să
slujesc şi cu cei ce m-au condamnat.. Va veni oare ziua aceea? […]
Nu ştiu ce a determinat eliberarea mea nesperată. Dacă n-ar fi iubirea cu care oamenii m-au
primit, lacrimile celor care m-au îmbrăţişat în casă, pe stradă, în biserici, foştii mei credincioşi şi elevi,
care au suferit persecuţii şi teroare, percheziţii şi ameninţări şi care, trecând peste toate, m-au căutat
ca să putem trăi câteva clipe de comuniune frăţească, dacă n-ar fi această certitudine a proniei divine,
chiar dacă necunoscută şi care ne alungă teama, diferenţa dintre detenţiune şi acest simulacru de
libertate ar fi extrem de mică. Doar că acum sunt păzit de un număr infinit mai mare de securişti şi
miliţieni decât atunci când eram închis. Şi această situaţie a creat o stare de semi-detenţie pentru toate
cele patruzeci de familii de pe scara unde locuiesc.
Suferinţa, oricât ar fi de grea, vine şi trece. Există o memorie atroce a propriilor noastre greşeli
şi o memorie bună, care atenuează şi îmbunează (îmblânzeşte) durerile trecute. Ceea ce însă mă
înspăimântă şi mă cutremură este acea neostoită persistenţă în ură şi răutate, pentru anularea căreia a
murit Iisus pe cruce. Cred şi eu în ruga mucenicilor ştiuţi şi neştiuţi. „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să
ştiţi că pe Mine M-a urât înainte de voi” (Ioan 15, 18). E un gând care nu m-a părăsit niciodată.
Spuneam într-una din predicile mele că atunci când m-am hotărât să vorbesc, am ştiut la ce
trebuie să mă aştept: la teroare, la calomnie, la şantaj. Doar că realitatea a depăşit puterea mea de
imaginaţie. Nimic nu s-a schimbat. Puterea de imaginaţie a răului este şi imensă şi variată, ea nu se
epuizează niciodată. Am ştiut că eliberându-mă voi trece, şi eu şi familia mea, într-o închisoare mai
largă, mai subtilă şi poate mai eficientă. Nu pot urmări complicatul raţionament al răului. Mă simt
depăşit.
Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gânduri ale mele să-mi imaginez că abia scăpat din
închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv şi fără a ţine cont de cel mai
elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată
chiar de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de fraţii mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un
decret de caterisire, de harul preoţiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare arhiereu care acum a murit
şi care ar fi fost singurul în drept să mă oprească de la funcţiile mele sacerdotale - căci harul mi s-a dat
în veci - şi ştiu că el (arhiereul) nu ar fi făcut-o.

117
Are oare răul limite în inventivitate? Nu! Nu cer decât puţină pietate creştină de la arhiereii
mei, o picătură de iubire hristică. Nu le-a păsat de mine şi de familia mea, de anii de şomaj şi nici de
cei cinci ani şi jumătate de detenţie, ba dimpotrivă, le-a păsat, dar în rău. Cum să oprească această ură
ordonată? Să-şi amintească măcar acum că sunt reprezentanţii lui Hristos în această lume a durerii şi
a lacrimilor. În toată clipa suntem pândiţi de primejdii, loviţi de concepţii materialiste, atât comuniste,
cât şi capitaliste, ne găsim crucificaţi ca Iisus pe Golgota. Spuneţi, păstorii mei duhovniceşti, tot ca El
în clipa morţii: «mâine vei fi cu noi în Biserica lui Hristos!». lxvi
Am investit iubirea şi duhul meu, şi tot acest imens tezaur de suferinţă, în ţara şi în Biserica noastră.
Aici este fiinţa şi sensul existenţei mele. Şi acum mă văd obligat să plec din ţară. Nu aş face -o dacă aş fi
singur, dar nu sunt. Nu numai eu mă simt prins în lanţul teroarei, ci şi familia mea. Oameni pe care nu
i-am cunoscut niciodată mi-au spus: «Să nu te laşi, să nu ne laşi, părinte!». […] Alţii mi-au spus:
«Salvează-te, părinte!». Paradoxal este că nu-i pot urma nici pe unii, nici pe alţii. Nesiguranţa mea şi a
familiei mele mă obligă la emigrare. Autorităţile mă ţin însă într-o totală ignorare în legătură cu ea.
Atitudinea cea mai rea este mai puţin rea decât incertitudinea.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare decât toate este
dragostea. Şi oricum ar fi, ştiu că nu voi fi lipsit de dragostea semenilor mei.
Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, Bucureşti”lxvii

118
Partea a III-a

Exilul

Exilul
- douăzeci de ani în America -

Păstor de suflete pe pământ americanlxviii


Când Domnul a voit să trimită pe aleşii săi la neamuri, a zis Apostolilor prin Duhul Sfânt: „Osebiţi
mie pre Varnava şi pre Saul la lucrul la care i-am chemat pre ei”. (Faptele Apostolilor 13,2). Şi pe părintele
Gheorghe Calciu l-a „osebit” Dumnezeu pentru o lucrare a Sa în pământul american, lucrare ce nu i s-a
descoperit, aşa cum spunea chiar sfinţia sa, „decât parţial şi puţin câte puţin”.
Părintele Calciu a fost expatriat în Statele Unite în 1985, la un an după eliberare. Împreună cu soţia
şi fiul său Andrei, au ajuns în America la începutul lunii august, fiind întâmpinaţi cu emoţie la aeroport de
comunitatea românească, alături de o delegaţie de preoţi din partea Episcopiei române din Statele Unite şi de
diverse oficialităţi americane.
Pentru început, familia a locuit în Pennsilvania, mai întîi la nişte prieteni din orăşelul Erwinna, apoi
la mănăstirea Schimbarea la Faţă. La sfârşitul anului 1985 s-au mutat în Cleveland, în casa parohială pe care
le-a închiriat-o comunitatea românească din acest oraş, unde au rămas timp de patru ani.
În toată această perioadă familia a avut de întâmpinat destule greutăţi, mai ales de ordin material.
Doamna preoteasă îşi aminteşte că era acolo o comunitate de romi care vorbeau limba română. Aceşti oa -
meni l-au iubit enorm pe părintele Calciu şi familia sa şi i-au ajutat foarte mult cu cele necesare, inclusiv
alimente.
În primul an, părintele Calciu a lucrat ca preot misionar în cadrul Episcopiei „Vatra Românească”,
slujind şi predicând în numeroase biserici din America. Ulterior a călătorit şi în Europa, conferenţiind, acor-
dând interviuri şi scriind numeroase articole în presa occidentală.
Însă în afara acestei activităţi misionare, părintele, în ciuda a ceea ce eronat s-a crezut despre sfinţia
sa, a dus o viaţă în osteneală şi smerenie, lucrând ca zidar sau tâmplar şi locuind adesea pe unde găsea, pe la
cei care îi ofereau de lucru. Uneori venea acasă să-şi vadă familia la două săptămâni şi chiar la o lună. A
lucrat din greu în construcţii, cărând cu spatele pe schele zeci de kilograme de ciment. Surâzător după
trecerea anilor, fiul Andrei îşi aminteşte cum odată a lucrat împreună cu părin tele vreo nouă ore la zidirea
unui ghiveci mare de cărămidă, lucru care unui zidar obişnuit i-ar fi luat o oră. Însă cu siguranţă părintele nu
era un zidar obişnuit…
Această situaţie a durat patru ani.
În 1988 întreaga familie s-a mutat la Washington, unde părintele şi-a continuat activitatea misionară,
dar şi munca în construcţii. Una din persoanele la care părintele lucra în acea perioadă s-a oferit să-l ajute să
preia parohia românească „Sfânta Cruce” din Washington.
La acea vreme, biserica „Sfânta Cruce” era închisă din cauza datoriilor foarte mari către statul
american şi a neînţelegerilor dintre enoriaşi. Din pricina acestor neînţelegeri, preotul paroh părăsise
comunitatea, luând cu dânsul o mare parte din credincioşi, aşa încât în parohie nu mai rămăseseră decât vreo
opt enoriaşi activi.
Dată fiind această situaţie, episcopul român de atunci a ezitat iniţial să-l trimită pe părintele Calciu la
biserica „Sfânta Cruce”. Însă Dumnezeu hotărâse să lege soarta acestei biserici de viaţa părintelui, încât chiar
în acest context dificil, sfinţia sa a fost numit paroh acolo.
Mai întâi, cu banii strânşi în parohie părintele s-a îngrijit să plătească datoria de câteva mii de dolari
a bisericii, pentru a o putea redeschide, iar apoi marea sa bunătate a întins punţi de dragoste către toată
lumea, reuşind să aducă pacea în biserică şi în comunitatea din Virginia, ca un păstor adevărat al cărui glas a
fost recunoscut de oi. De altfel, oriunde auzea că vreo parohie sau comunitate suferă din pricina dezbinării,
părintele se străduia din răsputeri să aducă pacea şi iertarea.
Greutăţile vieţii nu s-au oprit însă aici. Părintele era plătit cu o sută de dolari pe săptămână, pe care
adesea îi dona înapoi bisericii, ca să fie sigur că sunt bani destui pentru plătit cheltuielile curente (apa, ga-
zele, curentul electric). Prin urmare, salariul părintelui - spune cu delicateţe doamna preoteasă - „a fost de
ajutor, însă tot a trebuit ca părintele să mai lucreze o vreme ca zidar”...
E bine să ştim că în afară de cetăţenia de onoare, Statul american nu i-a acordat părintelui şi familiei
sale nici un ajutor. De aceea părintele Iustin Pîrvu, cu adevărat insuflat, a asemănat exilul părintelui Calciu
cu robia evreilor din Babilon, cei puşi să muncească la egipteni. Desigur, peste timp vedem aici lucrarea lui
Dumnezeu cu cei plăcuţi ai Săi, pe care îi acoperă în timpul vieţii cu greutăţi şi încercări aducătoare de sme -
renie, ca astfel virtuţile lor să strălucească mai mult la marele cules.
Deci trei-patru zile pe săptămână părintele muncea în construcţii, iar când nu lucra, cerceta pe
enoriaşii bolnavi sau bătrâni, ori aduna mâncare şi o împărţea la săraci. Sfârşitul de săptămână era dedicat în
totalitate bisericii. În doi-trei ani parohia şi-a lichidat toate datoriile către stat, iar numărul enoriaşilor a
crescut la cincizeci de familii.
După aceşti ani de trudă, părintele a reuşit să cumpere o casă în Burke, VA (actuala casă a familiei),
la 20-30 de km de biserica „Sfânta Cruce” şi a renunţat să mai lucreze ca zidar, ocupându -se exclusiv de
parohie. De acum şi biserica devenise neîncăpătoare, încât de marile sărbători, râuri de credincioşi se
revărsau în stradă.
Părintele Calciu a fost iubit de toată lumea, deşi diaspora română includea grupuri diferite de români,
mai mult sau mai puţin înţelegători. Pe toţi i-a cucerit cu dragostea şi cu blândeţea sfinţiei sale, străduindu-se
să le câştige sufletele pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi îndrumându-i către izvoarele autentice ale
Ortodoxiei.
Unul din aceste izvoare curate ale credinţei a socotit părintele întotdeauna a fi mănăstirile. Chiar şi în
spaţiul arid spiritual al Americii, el a căutat şi a găsit surse duhovniceşti de apă vie, fiind un cunoscut pelerin
al mănăstirilor ortodoxe de acolo. De multe ori, singur sau însoţit de enoriaşi, poposea în acele sihăstrii,
pentru a se ruga împreună cu călugării şi a-şi ostoi setea de sfinţenie şi rugăciune.
Doamna preoteasă îşi aminteşte că prima mănăstire vizitată de ei în America a fost „Schimbarea la
Faţa” din Ellwood City, PA, unde era stareţă maica Alexandra - Principesa Ileana a României. „Eu şi
părintele am iubit-o foarte mult pe prinţesă. Era trecută de optzeci de ani când am întâlnit-o. O femeie atât de
bună şi sfântă, iar din gura ei ieşeau numai cuvinte de aur! «Spuneţi-mi maică şi nu prinţesă!», ne ruga
mereu”.
Tot doamna preoteasă ne-a mărturisit o dorinţă de taină a părintelui, pe care a purtat-o permanent în
suflet: aceea de a se călugări. De multe ori îi spunea soţiei: „Adriana, eu când am fost arestat, m-am rugat lui
Dumnezeu să mă scoată din închisoare şi mă voi călugări. Dar nu mă pot călugări fără tine. Dacă vrei, eu pot
merge la o mănăstire de călugări, iar tu la o mănăstire de maici. Copilul nostru (care pe atunci avea vreo
trei-patru anişori) poate să fie crescut de călugării din mănăstire”. Şi spunea doamna preoteasă că părintele
chiar a încercat lucrul acesta, pe când era încă în România, dar nu a fost primit nicăieri.
Acelaşi sfat l-a dat şi altor credincioşi, chiar căsătoriţi, care îl mai însoţeau în pelerinaje la
mănăstirile ortodoxe din America şi care erau atraşi de viaţa monahală. Unei credincioase căsătorite şi cu un
Exilul 121

băieţel de cinci ani, i-a spus: „De ce nu mergi tu la o mănăstire de maici şi soţul tău la o mănăstire de
călugări? Iar copilul vostru va fi crescut în mănăstire”.
Părintele excela în sfinţenie nu numai în relaţiile cu credincioşii dar şi cu colegii săi de breaslă,
preoţii, incluzându-i pe toţi aceia ce slujeau în aceeaşi credinţă ortodoxă: greci, antiohieni, sârbi, ruşi,
etiopieni, americani. A fost foarte supus şi smerit faţă de amândoi episcopii româno-americani de la Vatra
Românească. În predicile sfinţiei sale vorbea mereu cu iubire şi smerenie despre rolul episcopului în Biserica
Ortodoxă: „Fraţilor, episcopul este de bine, iar prin episcopi curge harul divin in Biserica Ortodoxă de 2000
de ani, începând de la primii Apostoli şi până la mine, nevrednicul şi ultimul preot. Iar de la mine către dum -
neavoastră!”.
Mai spun ucenicii de acolo că biserica „Sfânta Cruce” a devenit, prin dragostea părintelui Calciu, un
cămin cald, un locaş foarte drag pentru mulţi creştini ortodocşi, dar şi neortodocşi, convertiţi mai apoi la
Ortodoxie. Era un colţişor din raiul ceresc în care multe suflete şi-au găsit alinare. Iubirea părintelui faţă de
fiecare dintre fiii săi duhovniceşti convertea conştiinţele, răscolind cele mai adânci tainiţe sufleteşti.
Măsura duhovnicească a părintelui s-a vădit, de altfel, din plin prin aceşti ucenici americani
convertiţi la Ortodoxie. Astfel, la priveghiul dinaintea înmormântării de la mănăstirea Petru Vodă, s-a făcut
remarcat un tânăr ce a stăruit o noapte întreagă, împreună cu călugării, în citirea Psaltirii lângă racla
părintelui. Spre ziuă, cineva dintre noi i-a pus, întâmplător, o întrebare, şi nu mică ne-a fost mirarea când
ne-am dat seama că acest tînăr era un american care nu vorbea româneşte, dar care totuşi „citise” o noapte
întreagă dintr-o Psaltire în limba română, dând foaie după foaie. Mai pe urmă, taina s-a dezlegat: tânărul
american James (Iacob, după Botez), era atât de familiarizat de la părintele Calciu cu rugăciunile şi cu citirea
psalmilor în româneşte (părintele slujea aproape numai în limba română), încât chiar a putut să se roage folo-
sindu-se de acea Psaltire românească.
Se poate spune pe bună dreptate că prin exilarea părintelui, după eliberare, în America, vrăjmaşul a
urzit asupra sfinţiei sale încă o ispită, una mult mai fină decât toate celelalte, măiestrie demonică de care vor -
bea părintele Serafim Rose când constata că în capitalism „reeducarea” poartă numele civilizaţiei
Disneyland, adică libertinaj, materie, distracţii.
Or, rezultatul acestei experienţe a fost zdrobitor. Părintele nu doar că nu s-a pierdut pe sine în această
Americă materialistă, ci dimpotrivă, prin simpla sa prezenţă a adus la Hristos mulţime de suflete crescute în
acel vid duhovnicesc şi care nici nu ştiau până atunci că există o altă certitudine decât cea imanentă.
Imaginea lui James americanul citind în genunchi, dintr-o Psaltire românească, până în zori de zi, lângă racla
celui care îi arătase „Lumina lumii” dovedeşte aceasta.
Aceşti ucenici i-au rămas veşnic recunoscători părintelui pentru că le-a mijlocit în acest veac o
naştere din nou, pentru că le-a arătat Calea cea nerătăcitoare, pe Hristos Cel ce trăia în sufletul sfinţiei sale.
De aceea, la înmormântare au şi scris, în modul cel mai firesc, pe panglica unei coroane de flori: Dintre
Sfinţi, luminează-ne calea mântuirii, bunule Păstor de suflete!

El venea să împartă iubirea


La începutul anilor '80, părintele Serafim Rose deja scria şi predica în America despre părintele
Calciu, publicându-i cele şapte Cuvinte către tineri, astfel că părintele Gheorghe era cunoscut lumii ordodoxe
americane încă din închisoare.
De aceea, când părintele s-a stabilit în Statele Unite, grupul nostru de convertiţi la Ortodoxie ne-am
grăbit să-l întâlnim, nerăbdători să-i ascultăm cuvântul. La vremea aceea, noi eram sub tutela unui episcop
nerecunoscut de nici o Biserică Ordodoxă din America. Venind să ne cunoască, părintele ne-a vorbit cu
dragoste şi cu multă deschidere, dar a fost foarte ferm în a nu călca dreptarul Ortodoxiei printr-o conslujire
necanonică. El venea mai ales ca să împartă iubirea lui Hristos. Şi ascultându-i cuvintele, noi singuri am
început să înţelegem necesitatea comuniunii cu întreaga Biserică Ortodoxă legitimă, comuniune pe care am
şi reluat-o în scurt timp. Şi-i mulţumim Domnului pentru că, prin părintele, această unire s-a împlinit.
Ascultându-l vorbind în acele împrejurări pe părintele Calciu, am fost şocat de atitudinea sfinţiei sale
faţă de experienţa închisorii, experienţă care i-a consumat un sfert din viaţă şi a distrus atâtea suflete. Atunci
mi-a venit în minte contrastul izbitor dintre părintele Calciu şi Elie Wiesel, unul din cei mai cunoscuţi
supravieţuitori ai Holocaustului, scriitor şi laureat al premiului Nobel. În acel moment nici nu am realizat că
Wiesel se născuse tot în România.

121
Dacă citeşti „Noaptea” lui Wiesel, observi cum credinţa în Dumnezeu a autorului a fost profund
cutremurată de suferinţa închisorii. Te încearcă sentimente de compătimire şi ţi se face milă de Wiesel şi de
toţi cei închişi cu el, care n-au reuşit să găsească vreun sens suferinţei. Dar ascultând cuvintele părintelui
Gheorghe despre experienţa hidoasă şi crudă a închisorii - experienţă care nu a fost cu nimic mai prejos decât
a lui Wiesel - erai uimit să vezi cum acest om, părintele Calciu, nu mai purta nimic din traumatismul ei. Sfinţia
sa nu vorbea cu resentimentele nerăbdătoare ale unei adânci dureri, cu mânie adică, dar nici într -un fel
nesimţitor sau mecanic, ci vorbea simplu, cu o strălucire aparte în ochi şi un zâmbet de o expresie naturală şi
firească. Şi nu făcea aceasta în dorinţa de a-şi crea un nume, sau ca să-şi atragă respectul altora, ci pur şi
simplu ne împărtăşea un miracol al sufletului uman insuflat de Duhul lui Dumnezeu. În faţa acestui miracol te
compătimeai, de astă dată, pe tine însuţi, fiindcă nu aveai nici măcar un crâmpei din credinţa acestui om.
Mai târziu, în 1999, aveam să fac un perelinaj la biserica la care părintele Gheorghe slujea. Parohia
sfinţiei sale era situată nu într-o suburbie liniştită şi elegantă - ca a unor biserici de alte confesiuni, care se iau
la întrecere prin splendoarea artistică a arhitecturii sau a grădinilor lor - ci de-a lungul unei autostrăzi
aglomerate, fiind cea mai veche clădire din acea zonă comercială. O biserică de aproape o sută de ani, albă şi
modestă, stătea înconjurată de un complex comercial de „zgârie-nori”, hoteluri şi magazine noi. Un adevărat
anacronism! Pentru mine, această imagine reprezenta simbolic locul Bisericii lui Hristos într -o societate
comercială şi globalizată rapid, chemându-ne a trăi un ritm diferit şi o altfel de viaţă.
Intrând în biserică, această impresie devenea şi mai puternică, pe măsură ce zgomotul maşinilor de
pe autostradă dispărea. Dintr-o dată parcă te aflai într-o altă lume, străjuită de hotarul unor pereţi cu fresce
minunate, pictate după canoanele ortodoxe şi cu specific românesc. Doi tineri cântau la strană imnuri
bizantine. În altar, părintele Calciu slujea Sfânta Liturghie, mişcându-se cu energia unui om aflat la jumătate
din vârsta sfinţiei sale. Liturghia parcă se oprea în litania de după Evanghelie, când părintele pomenea cu
voce tare pomelnice lungi cu numele celor adormiţi. Biserica era plină, iar oamenii stăteau în picioare pe tot
timpul slujbei şi cu evlavie încercau să se atingă de veşmintele părintelui atunci când ieşea cu Sfintele
Daruri.
Deşi nu înţelegeam româneşte, niciodată n-am să uit acea slujbă. Să creezi o astfel de atmosferă
duhovnicească în mijlocul atâtor distracţii ale unei metropole americane, era într-adevăr nemaipomenit!
Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta, Doamne, în vecii vecilor Te vor lăuda!
Mănăstirea Sf. Herman, Platina, S.U.A.

O săptămână cu părintele Calciu


Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor cu neobosită dăruire, după porunca Apostolului,
care zice: „Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine, carele ţi s-a dat prin prorocie cu punerea
mâinilor preoţiei” (I Timotei 4,14). Drept aceea, cu vreme şi fără vreme s-a ostenit în via Domnului, cu râvnă
şi cu multă dragoste pentru fiecare suflet pe care i l-a încredinţat Dumnezeu.
Fiecare zi a săptămânii era pentru părintele prilej de a face bine şi a sluji semenilor săi. În zilele de
luni şi marţi mergea să facă sfeştanii la casele credincioşilor sau să citească rugăciuni la căpătâiul celor
bolnavi, al mamelor care abia născuseră, ori al celor în vârstă, care nu se mai puteau deplasa. Apoi venea la
biserică şi îngrijea florile şi iarba din curte. Dacă duminică nu avusese destul timp să aranjeze totul, mai
deretica puţin în Sfântul Altar şi făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile şi tămâie de la magazinele din
apropiere.
Tot luni şi marţi lua alimente pentru săraci şi le ducea la biserică, unde pregătea pachetele. Mulţi
ucenici şi-l amintesc astfel pe părintele: neobosit, la cei optzeci de ani ai săi, ducând pe străzile
Washingtonului plăsuţe şi cutii de alimente şi medicamente săracilor şi bătrânilor bolnavi, pildă tăcută de
milă şi jertfire. De cele mai multe ori părintele căra şi descărca aceste alimente singur, deşi avea vârsta pe
care o avea, căci Domnul îi dădea puteri peste fire să facă binele spre slava Lui.
Miercuri şi joi era iarăşi la biserică, udând florile şi lucrând la articolele pentru buletinul parohial.
Totodată se mai ocupa de cele ale casei, făcând cumpărăturile şi alte treburi necesare, pentru că doamna pre-
oteasă nu se putea deplasa. Seara era din nou la biserică, unde îl ajutam la bulentin sau mergeam la sfeştanii
în casele unor credincioşi. Tot seara răspundea scrisorilor primite de la ucenici, povăţuindu-i cum să-şi chi-
vernisească viaţa după voia lui Dumnezeu.

122
Exilul 123

Vineri era ziua în care mulţi dintre noi mergeam şi îngenuncheam sub epitrahilul părintelui, la
spovedanie şi apoi rămâneam la slujba Vecerniei şi a Acatistului. După slujbă părintele ne ţinea un cuvânt de
zidire sufletească, sau lucram împreună la împăturirea buletinului parohial. Şi pentru că se făcea destul de
târziu, înainte de începerea lucrului părintele binecuvânta o masă simplă, pregătită în sala socială de la
subsolul bisericii pentru fiii duhovniceşti care rămâneau să-l ajute. Serile acestea petrecute împreună ne-au
apropiat foarte mult sufleteşte. Câteodată părintele rămânea cu noi la masă, dar de cele mai multe ori doar
dădea binecuvântarea şi apoi continua să spovedească până noaptea târziu.
Această zi de vineri era o mare binecuvântare pentru noi, fiindcă spre sfărşitul săptămânii toţi aveam
sufletul împovărat de păcate şi simţeam nevoia să ne mărturisim, ca să petrecem duminica în pace.
Spovedania şi rugăciunile din acea zi îţi dădeau putere să continui viaţa în lumina Bisericii. Însă părintele nu
spovedea doar vinerea, ci oricând era solicitat, fiind foarte înţelegător cu toţi. Sfinţia sa ştia bine că oamenii
aveau nevoie mai întâi de hrană duhovnicească pentru ca apoi şi viaţa cea de toate zilele să poată curge
liniştit.
Sâmbăta era ziua în care, cel puţin în ultimii doi ani, părintele avea multe botezuri şi nunţi. Erau
oameni care străbăteau aproape întreg continentul american numai pentru a fi cununaţi de către sfinţia sa.
Alţii, pe care părintele îi ajutase duhovniceşte, veneau, tot de la mari distanţe, să-i ceară binecuvântarea sau
să facă un dar parohiei. Acest lucru se întâmplă de obicei în jurul marilor duhovnici din ţările ortodoxe, pe
care oamenii vin să îi caute din toate colţurile lumii. Acum însă acest fenomen se petrecea în mijlocul
zgârie-norilor americani, la o bisericuţă ascunsă nu în desişul unei păduri, sau în liniştea unei sihăstrii adânci,
ci în forfota civilizaţiei moderne a Washingtonului...
După aceste slujbe, Părintele mergea acasă şi se odihnea puţin. Se întorcea însă repede la biserică şi
relua activitatea la buletinul parohial. Veneam şi eu să îl ajut. Stăteam împreună până la unu -două noaptea,
uneori chiar mai târziu şi, având bun prilej, îl întrebam despre toate nedumeririle mele. După ce terminam
lucrul, făceam împreună rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie, Canonul şi cele douăsprezece rugăciunii.
Mult m-am folosit de acest timp petrecut cu sfinţia sa! Azi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste
clipe care m-au ajutat nespus şi m-au întărit.
Când eram gata cu toate, plecam împreună. Stăteam la cinci minute de părintele, astfel încât sfinţia
sa mă ducea cu maşina pînă acasă. Eu, care eram mai tânăr cu vreo şaizeci de ani, mă simţeam obosit, ce să
mai fi zis de părintele... De altfel, în nici una din zile nu ajungea acasă înainte de miezul nopţii, iar uneori şi
mai târziu.
Duminică dimineaţa părintele săvârşea slujba Utreniei şi Sfânta Liturghie, urmată de un parastas
pentru cei adormiţi. Apoi rămânea să stea de vorbă cu cei care aveau nevoie şi să spovedească pe cei care do -
reau. Abia când termina cobora în sala socială să mănânce ceva. Aşa se face că duminica nu ajungea acasă
decât mult după amiază. Mă întrebam mereu de unde are atâta tărie, pentru că eu unul mă simţeam sfârşit de
oboseală până la acea oră. Răspunsul era: „Domnul”. Harul lui Dumnezeu care l-a întărit pe părintele în
pătimirile mărturisirii, acelaşi har îl sprijinea şi astăzi în ostenelile slujirii preoţeşti.
Părintele Calciu avea drag de jertfire pentru Dumnezeu şi oameni. Slujea cu multă evlavie,
luptându-se să simtă şi să trăiască fiecare rugăciune. Altfel nu ar fi avut pace. De fapt, părintele era tot timpul
în Domnul. Acest lucru se vedea din pacea care se revărsa în inimile fiilor duhovniceşti. Pacea părintelui
ajungea şi la noi, dându-ne aripi duhovniceşti, făcându-ne să ne simţim mai uşori şi mai vioi, gata să punem
iarăşi început bun vieţii noastre în Hristos.
Aşa a fost printre noi părintele Gheorghe Calciu: o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui
Dumnezeu şi oamenilor.
Veşnică să-ţi fie pomenirea, prea iubite Părinte!
Adrian Ulmer, cântăreţ la biserica „Sfânta Cruce”

Lumină pentru cei din întuneric

123
Într-o seară, după terminarea vecerniei, părintele Calciu mi-a vorbit despre Dumnezeu. Desigur, fiind
crescut în România şi botezat ortodox, nu ar fi trebuit să fiu uimit că un preot îmi vorbeşte despre Dumnezeu,
pentru că ce putea fi mai firesc decât asta, însă felul în care părintele mi-a vorbit despre Dumnezeu era cu
totul altul, atât de personal... Brusc mi-am dat seama că eu nu mă gândisem niciodată serios la Dumnezeu şi
totodată am înţeles foarte clar că părintele Calciu Îl cunoştea pe Dumnezeu! Îl cunoştea într-un mod pe care
nu-l voi putea explica, oricâte cuvinte aş folosi. Certitudinea aceasta m-a determinat să rămân alături de
părintele mult timp de atunci înainte.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa, la început şi apoi în toţi anii în care i -am stat în
preajmă, a fost felul în care vorbea şi se purta cu fiecare om în parte, foarte personal, cu o dragoste unică. Pă -
rintele ajuta el însuşi pe fiecare, ducând cu maşina pe cei nou veniţi în America, înlesnindu -le stabilirea,
garantând pentru toţi, ca să poată obţine o maşină sau altceva de care aveau nevoie. Şi asta, în timp ce sfinţia
sa conducea o maşină veche şi cu multe defecţiuni… Cu această maşină, care abia mai intra în viteză,
părintele mergea în fiecare marţi la o bancă de alimente şi încărca singur în portbagaj tot felul de produse, pe
care le aducea apoi la biserică. După ce le descărca - de cele mai multe ori tot singur, deşi suferea de inimă -
se ducea şi căuta cutii de carton pentru a face porţii cu alimente pentru cei care aveau nevoie.
Alteori, tot din marea sa dragoste faţă de fiecare suflet, părintele aştepta la biserică ore întregi pentru
un navetist care trebuia să vină de la servici să se spovedească şi să -şi spună greutăţile, iar în timpul acesta
făcea lumânări, topindu-le pe aragazul din sala socială, ori scotea petele de ceară de pe covorul din altar sau
din biserică…
Uneori vedeam în zâmbetul părintelui şi urme ale oboselii pe care noi toţi i-o cauzam. Toţi apelau la
părintele aproape douăzeci şi patru de ore pe zi. Toţi îl sunau, toţi îl solicitau. Stăteam de multe ori la biserică
şi tehnoredactam articole, sau îndoiam buletinele parohiale, iar oamenii veneau să îl caute întruna.
Alt lucru care m-a uimit la părintele era blândeţea cu care se smerea în toate neînţelegerile din
parohie, când oameni mai dificili încercau să strice pacea bisericii noastre, fără un motiv real. L-am văzut
răbdându-i şi pe cei mai înverşunaţi enoriaşi fără să scoată un cuvânt! Suferind aceste atacuri, stingându -le în
propriul său suflet, părintele liniştea toate tulburările. Şi făcea asta nu doar aşa, ca şi când ar imita pe cineva,
ci dintr-o conştiinţă a sacrificiului pentru alţii cum eu personal nu am întâlnit la nimeni.
Cu adevărat pentru mine părintele Calciu a fost cel care m-a făcut să înţeleg ce înseamnă lumina
pentru cei din întuneric!
Daniel Podbereschi, fost cântăreţ la biserica „Sfânta Cruce”, repatriat

O iubire venită de la Duhul Sfânt


Prin suferinţa pentru Hristos îndurată cu mulţumire curge iubirea dumnezeiască pentru ceilalţi. Am
primit şi eu această iubire în timpul vieţii pământeşti a părintelui Gheorghe Calciu. Această iubire atât de
puternică, care-mi copleşea câteodată întreaga fiinţă, mi-a luminat cele mai adânci şi întunecate ascunzişuri
ale sufletului, pe care numai dragostea dumnezeiască poate să ne dea curajul să le examinăm.
Unul din aceste momente de har a fost în timpul spovedaniei sub epitrahilul părintelui Gheorghe, în
camăruţa cea mică de lângă altar din iubita lui bisericuţă „Sfânta Cruce”. Îmi amintesc cum în disperarea
multelor mele păcate, am început să tremur cu sudoare, când părintele m-a oprit brusc din spovedanie.
Înlăcrimat, mi-am îndreptat privirea spre dânsul. Părintele se uita la mine cu o iubire desăvârşită, cu nişte
ochi pe care niciodată nu am să-i uit. Mi-a spus cu blândeţe: „Opreşte-te. Nu mai trebuie să-mi mărturiseşti şi
alte păcate. Acum te simt. Dumnezeu mi-a descoperit sufletul tău. Vreau să te ajut. Poţi să vii aici mai des?
De două ori pe săptămână, poate...? Te iubesc!”.
Nu pot spune cât de mult au însemnat aceste cuvinte pentru mine şi cât de mult mi-a marcat sufletul
această experienţă... Domnul mă cercetase prin acest smerit slujitor al Său. Chipul părintelui era plin de
dragoste şi uitându-mă în ochii lui, acei ochi care văzuseră Lumina necreată, un sentiment de ruşine m-a
cuprins. M-am simţit în prezenţa unui adevărat Om, adică a unui om plin de harul Duhului Sfânt.

124
Exilul 125

La fel de vie mi-a rămas în minte şi ultima mea spovedanie la părintele, înainte de a mă întoarce
să-mi continui studiile anului terminal de colegiu. Mi-am deschis sufletul înaintea părintelui în toată
negriciunea lui. Îmi era ruşine de păcatele săvârşite şi de neputinţa mea de a face un progres cât de mic, după
atâtea sfaturi primite. Cât de nefericit eram că nu izbutisem să înaintez măcar puţin!
Deodată însă părintele, care stătea în genunchi în faţa mea, s-a ridicat şi a intrat în altar, rostind
cuvinte pe care niciodată nu le voi uita. Prin ele auzeam glasul lui Dumnezeu: „Te iubesc, şi chiar dacă
lumea întreagă te părăseşte, eu nu te voi lăsa!”. Pentru prima oară în viaţa mea am simţit că cineva mă iubea
deplin, în totalitate, într-un fel pe care mintea mea nu şi-l poate explica.
Auzisem despre suferinţa părintelui din închisoare, ştiam despre chinurile şi torturile îndurate şi că
lumea îl părăsise acolo în momentele când poate avea cea mai mare nevoie de sprijin. În schimb, părintele a
învăţat să răspundă urii şi dezaprobării lumii cu iubire desăvârşită. O iubire venită de la Duhul Sfânt şi pe
care o simţeam şi eu acum.
De fiecare dată veneam la părintele doborât de greutatea păcatelor şi de fiecare dată părintele îmi
ridica povara, cu dragostea Domnului Hristos ce o purta în el. Şi de multe ori, în prezenţa acestei iubiri şi
îmbrăţişări părinteşti eu uitam ce aveam să-l întreb, în timp ce părintele mă ţinea de mână ca pe un copil. Era
suficient să-i privesc faţa luminoasă, pentru ca cel mai rece colţişor al inimii mele să se topească sub
iubirea-i părintească. Era destul să-l aud rostind numai un cuvânt şi toate liniile mele argumentative se
prăbuşeau.
Avea obiceiul să spună pe un ton iubitor şi glumeţ: „O, Doamne, ce am făcut aşa de rău să-mi trimiţi
astfel de păcătoşi?”. Într-adevăr sunt un păcătos, iar cuvintele glumeţe ale părintelui îmi reaminteau aceasta,
ca să-mi eliberez sufletul de mândrie şi să-l întorc la smerenie. Dar în acelaşi timp cuvintele acestea te făceau
să te simţi pe deplin iubit.
Când părintele îmi spunea „aceasta nu este bine”, sau fie şi un simplu „da” sau „nu”, cuvintele lui
aveau o greutate care îmi atingea inima. De altfel, cu toţii ştiam şi vedeam câte minuni lucra Dumnezeu prin
părintele şi de aceea cuvintele sale înţelepte răspundeau tuturor frământărilor noastre. Adeseori ne umileam
văzând cum toate opiniile „grozave”, „inteligenţa” şi căutările noastre se topeau treptat sub dra gostea lui
curată şi simplă pentru noi toţi.
Îmi lipseşte aşa de mult părintele, că nu pot găsi cuvinte să exprim ceea ce este înlăuntrul sufletului
meu. Însă ştiu că dacă cineva crede cu adevărat în Dumnezeu, acela chiar dacă va muri, viu va fi în veşnicie!
Amin.
Serafim

Să fii curajoasă!
De multe ori l-am găsit pe părintele Calciu îngrijind simplu florile din faţa bisericuţei sfinţiei sale,
udându-le liniştit şi zâmbindu-le de parcă ar fi fost copiii lui. Într-o zi l-am auzit chiar vorbind florilor, cu o
voce caldă şi mângâietoare, în contrast izbitor cu zgomotul asurzitor al maşinilor care treceau în viteză pe
autostrada de alături. „Părinte, sunteţi aşa de prietenos cu florile…”, i-am spus. Părintele mi-a răspuns
zâmbind: „Da, dar să ştii că i ele sunt prietenoase cu mine!”.
Omul acesta - care trăia atât de simplu în mijlocul civilizaţiei americane, purtând încă pe trupul său
urmele torturilor din închisoare - mi-a salvat viaţa, m-a slobozit din robia din care nimeni nu izbutise să mă
elibereze ani de-a rândul. Avea puterea de a schimba sufletele oamenilor. Câteodată o făcea numai prin
simpla-i prezenţă, alteori prin rugăciunile sfinţiei sale, sau numai cu mângâierea, inundându-mi sufletul mai
gol decât o prăpastie cu torentul iubirii sale părinteşti.
Analiza multe aspecte ale vieţii mele şi-mi arăta, fără a face psihanaliză, cum acestea mi-au afectat
mişcările sufletului şi modul de viaţă. Uneori îmi amintea câte o întâmplare din copilăria mea cu o precizie
care îmi oprea respiraţia. „Cum de ştiţi toate aceste secrete ale mele?”, l-am întrebat odată. „Duhul Sfânt mi
le-a descoperit”, mi-a răspuns simplu... Altădată mi-a spus că îmi vede îngerul păzitor în chip de lumină,
acest înger pe care eu îl ţinusem departe cu păcatele mele.
Pentru părintele, viaţa era o măsură a curajului. De multe ori când ne despărţeam îmi spunea: „Să fii
curajoasă!”. Îşi petrecuse douăzeci şi doi de ani din viaţă în închisoare, suferind pentru credinţă. Pe lângă

125
suferinţa sfinţiei sale, problemele mele mărunte nu însemnau nimic, şi cu toate acestea părintele, în marea sa
smerenie şi dragoste, era îngrijorat pentru ele, încurajându-mă mereu.
Astăzi părintele nu mai este printre noi, şi totuşi adesea mă trezesc întrebându-l: „Părinte, cum să
merg înainte în această lume haotică fără prezenţa sfinţiei voastre, fără înţelepciunea şi iubirea ce mi-o pur-
taţi?”. Şi stareţul care vorbea cu florile şi care i-a iertat pe torţionarii săi îmi şopteşte tainic în minte: „Fii
dârză şi foarte, foarte curajoasă!”.

O fiică duhovnicească

Biserica „Sfânta Cruce” - casa noastră


Deşi „mică şi modestă”, cum o socotesc unii, biserica „Sfânta Cruce” era casa noastră, a tuturor.
Părintele avea un fel anume de a te face să devii parte integrantă a micii familii pe care dânsul, cu
ajutorul lui Dumnezeu, o întemeiase acolo. Îi cucerea mai ales pe cei tineri şi tuturor le dădea, dacă voiau,
ceva de făcut dintre măruntele sau mai serioasele treburi ale bisericii.
Părintele ne iubea ca pe nişte fii adevăraţi. Îmi amintesc cum, atunci când i-am spus că vom avea un
copil, s-a bucurat foarte tare şi a început imediat să se roage pentru noi şi pentru pruncul nostru. Ne po menea
la toate slujbele fără să apucăm să-i cerem. Dacă ceva nu era aşa cum trebuie, ne cunoştea imediat şi ne
întreba el singur ce se întâmplă. După ce vorbeam cu sfinţia sa, tot răul şi toată incertitudinea dispăreau.
Avea timp pentru cele mai mărunte lucruri care se întâmplau în viaţa noastră, voia să ne vadă fericiţi şi
aproape de Dumnezeu.
De câte ori eram la o răscruce de drumuri, Părintele nu ne sfătuia imediat ce să facem, ci se ruga ca
Duhul Sfânt să ne pună în minte gândul cel bun, spre a face ceea ce Dumnezeu voia de la noi.
Părintele ne-a lăsat tuturor fiilor duhovniceşti o experienţă care ne-a făcut mai buni şi mai jerfelnici.
Unde mergem acum, nu ştim… Poate calea este să fim uniţi şi să avem grijă în continuare unii de alţii, aşa
cum Părintele avea grijă de noi toţi şi are şi acum, de acolo de unde Dumnezeu i -a rânduit loc de odihnă
veşnică…
Doi fii duhovniceşti

Cine l-a cunoscut, înţelege de ce…


Nu pot vorbi la trecut despre părintele. Îl simt lângă mine şi de câte ori mă gândesc la sfinţia sa,
am aceeaşi senzaţie de bine, echilibru şi sens pe care am avut-o de când l-am cunoscut. În mare contrast cu
multe persoane şi lucruri de care ne înconjuram, părintele inspira o linişte interioară pe care am mai simţit-o
numai la câteva mănăstiri vechi din ţară. Şi asta într-o lume despiritualizată şi alienată ca aceea din America.
Nu mai ştiu alt părinte care să stea în genunchi atunci când veneam să ne spovedim... Cu câtă
seriozitate, seninătate şi înţelegere ne asculta şi ne ierta… Simţeai că poţi să-i mărturiseşti orice. Cu tot
spiritul său pătrunzător şi erudit, parintele ştia să facă să se simtă bine pe oricine venea la sfinţia sa. Primea şi
asculta oameni de orice condiţie şi vârstă. Nu ştiu cum, dar îşi găsea mereu timp pentru toţi şi pentru toate.
Părintele nu vorbea despre el însuşi decât tangenţial, fără a-şi aroga vreun merit, şi aceasta după o
viaţă întreagă de aspre încercări pentru credinţă. Deşi era un exemplu prin tot ce făcea, avea un duh adânc al
smereniei şi al firescului. Cunoscându-l, lecţia smereniei devenea infinit mai uşoară. Nu ştiu, de pildă, câţi
dintre noi s-ar urca fără „mofturi” într-un Trabant, cum a făcut-o cu bucurie părintele în 2006 în România,
deşi o sumedenie de maşini confortabile i-ar fi fost puse la dispoziţie dacă ar fi spus o singură vorbă…
Cel mai important este însă faptul că truda, suferinţele şi faptele părintelui n-au fost în zadar. Nici
lecţia pe care ne-a dat-o până la sfârşit, de rugăciune şi grijă permanentă pentru ceilalţi şi nu pentru sine.
Cine l-a cunoscut, înţelege de ce. Rămâne un model, o icoană, dar şi un părinte nespus de drag sufletelor
noastre!
Cipriana Mihăescu-Pintia

126
Exilul 127

Acum eşti fiul meu!


Am fost trimis de Dumnezeu la părintele Calciu când eram în iadul disperării. Am ajuns la
bisericuţa sfinţiei sale într-o vineri după-amiază, la vecernie şi-mi amintesc cum, văzându-l prima oară, am
gândit: cât de obişnuit pare! În timpul slujbei însă impresia mea s-a schimbat. Faţa părintelui devenea parcă
mai luminoasă cu fiecare rugăciune pe care o făcea. Acelaşi chip minunat şi aprins ca un cuptor în flăcări
aveam să-l văd de nenumărate ori după aceea, până când părintele a fost chemat la Domnul.
După slujbă am mers la miruit şi l-am întrebat dacă aş putea veni într-o zi să mă spovedesc.
Părintele m-a privit cu căldură şi a început să-mi repete cu o bucurie dulce: „Domnul să te binecuvinteze,
Domnul să te binecuvinteze, Domnul să te binecuvinteze!”. Mi-a dat chiar şi adresa sfinţiei sale de e-mail, ca
să-i pot scrie la nevoie. „Sunt la pas cu tehnologia!”, a glumit, referindu-se la faptul că ştia să folosească
internetul. Am fost aşa de fericit şi mulţumit, că nu mă puteam stăpâni! Am plecat de la biserică slăvindu-L
pe Dumnezeu pentru acea zi.
Nu ştiam atunci că acesta era numai începutul uneia dintre cele mai frumoase legături sufleteşti ce
am avut-o cu un om, legătură care mi-a împărţit viaţa în două: cu părintele şi fără părintele.
În duminica următoare am venit la Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, părintele mi-a spus să-l
aştept. După ce a terminat de pus totul în rânduială, m-a luat de mână ca pe un copil şi m-a dus în trapeza
amenajată la subsolul bisericii, unde în faţa tuturor m-a prezentat cu corespondentul numelui meu în limba
română. Cine eram eu, ca să fiu prezentat astfel…?! Dar aşa era felul părintelui de a fi, îl înălţa întot deauna
pe aproapele său cu dragoste, arătându-i cât de preţios poate să fie un suflet în faţa Domnului, dar şi a
celorlalţi oameni.
După aceea m-a luat de o parte şi m-a întrebat dacă vreau să mă spovedesc. Timp de o oră şi
jumătate mi-am deschis sufletul înaintea părintelui, în toata urâţenia şi întunecimea lui. Din când în când mă
simţeam atât de copleşit de păcatele mele, încât nu-mi puteam stăpâni plânsul şi tremurul trupului. Atunci
părintele mi-a luat capul în palmele lui şi m-a îmbrăţişat cu căldură, întrebându-mă: „Eşti bine? Nu mai
plânge! Eu te iubesc”. A stat aşa până m-am putut opri din plâns şi am fost în stare să-mi continui
spovedania.
Când am terminat, m-a luat din nou de mână şi m-a condus până la sfântul altar. A intrat, a luat
ceva de acolo şi mi-a spus să îngenunchez în faţa lui. Mi-a pus epitrahilul pe cap şi a început să se roage
pentru mine în limba română. Nu înţelegeam nimic din ce spune. După ce a terminat, m -a luat din nou de
mână şi m-a ajutat să mă ridic, spunându-mi cu iubire părintească: „Acum eşti fiul meu!”.
Şi într-adevăr sunt, până la a doua venire a Mântuitorului! Nu mă simt vrednic de aceasta, aşa cum
nu m-am simţit vrednic nici atunci când l-am întâlnit pentru prima oară. Mă rog Domnului să mă învredni-
cească, prin mila Sa, ca părintele Calciu să stea lângă mine în ziua înfricoşată a Judecăţii, pentru a putea fi şi
eu izbăvit.
Pentru rugăciunile părintelui şi pentru dragostea sa către noi, ajută-ne, Doamne, , să ne mântuim
sufletele!
Un fiu duhovnicesc

De ce!
Ştiu că părintele Calciu e cunoscut mai ales pentru suferinţa şi lupta dusă împotriva comunismului,
însă noi în America am primit marele dar de a-l avea printre noi bun, blând, înţelept, făcându-ne să simţim
real, prin persoana sfinţiei sale, prezenţa lui Dumnezeu.
Am multe amintiri despre părintele, ca nişte bucurii pe care aş vrea să le împart cu toată lumea...
Într-o zi am mers la spovedanie. Părintele ne mărturisea într-o cămaruţă lângă sfântul altar. Acolo
avea veşmintele preoţeşti, frumos aliniate pe o bară şi un scrin vechi cu multe sertare, de care -şi rezema
geanta plină cu cărţi de rugăciuni. Îmi era nespus de drag să merg acolo la spovedit.

127
Primul se aşeza în genunchi părintele şi spunea: „Hai, zi ce ai mai făcut de când nu te -ai mai
spovedit!”. Eu, de data aceea, am început: „Părinte, iar am făcut păcatul acela…”, păcat pe care părintele ştia
că îl tot repetam. Aşteptam să văd ce-mi spune. M-a privit în ochi şi mi-a zis: „De ce, Claudia!”. Nu am pus
semnul întrebării pentru că nu m-a întrebat, ci s-a întristat adânc de păcatul meu. Mi-a fost dat atunci mie,
păcătoasei, să-L simt şi să-L văd în ochii părintelui, ca într-un ocean adânc, pe Însuşi Dumnezeu Cel
nemărginit, Care se întrista pentru păcatele mele. În timp natural asta a durat o secundă, poate, dar astfel de
clipe au ceva din puterea veşniciei, ca un dar venit de Sus.
Îmi amintesc cu câtă bunătate se purta părintele cu noi toţi, aşa plini de răutăţi şi păcate cum suntem.
Totdeauna avea un zâmbet cald şi o vorbă de folos pentru fiecare. Când îi ceream sfatul în probleme du -
hovniceşti ori în situaţiile mărunte ale vieţii de zi cu zi, părintele răspundea fără să se lungească în explicaţii.
Câteva vorbe erau de ajuns pentru ca liniştea să se coboare din nou peste sufletele noastre tulburate. Apoi ne
binecuvânta cu evlavie şi tot răul se risipea.
Mi s-a întipărit în suflet o seară de vineri din ultima vară în care părintele a mai slujit la biserică. Se
terminase vecernia şi ne strânsesem, ca de obicei, în trapeza de la subsol, pentru o masă simplă şi un cuvânt
de folos. Părintele terminase de mâncat şi s-a ridicat în picioare. Era la câţiva paşi de noi şi îl aud spunând:
„Când voi muri, de mesele acestea de vineri seara o să-mi pară rău!”. L-am întrebat atunci: „Chiar, Părinte?”.
Şi mi-a răspuns simplu şi clar, cu ochi zâmbitori: „Da!”.
Citind o carte cu mărturii despre Cuviosul Paisie Aghioritul, am găsit acolo o întâmplare care s -a
petrcut şi cu mine cu câtva timp în urmă. Treceam atunci printr-un moment mai greu. Eram deznădăjduită şi
nimic nu mai avea sens pentru mine, totul mi se părea străin şi departe. Am plecat în fugă la biserică,
rugându-mă să-l găsesc pe părintele acolo. Am ajuns prea târziu, uşile erau deja încuiate. M -am aşezat pe
trepte şi am început să plâng. Şi cu toate că părintele nu mai era acolo, pentru rugăciunile cu care mă
acoperea am început încet-încet să mă liniştesc, de parcă l-aş fi găsit şi era cu mine. De atunci mi s-a umplut
sufletul de ceva bun ca în copilărie, o bucurie de a trăi pe care nu o mai avusesem de când eram mică. Citind
experienţa pelerinului de la coliba părintelui Paisie, am înţeles că oamenii plăcuţi lui Dumnezeu primesc
darul de a ne face şi pe noi, păcătoşii, prin rugăciunile lor, „să gustăm”, cum zice psalmistul, din bunătatea
cea negrăită a Domnului.
Mai am încă multe de tămăduit în sufletul meu, iar părintele nu mai este cu noi, şi e tare greu! Caut
să-mi aduc aminte cele ce m-a învăţat, dar pentru neputinţa noastră omenească, nu mai este la fel.
Să mă ierte Dumnezeu că eu, un muritor de rând, îndrăznesc să spun lucruri aşa mari: cred că
părintele a fost un sfânt, dăruit nouă ca să ni-L arate pe Dumnezeu! Care fie să ne miluiască pe toţi, pentru
rugăciunile lui!
Claudia, profesoară, Fairfax

Părintele…
Acum zece ani am primit o bursă de studii în America şi căutând un loc unde să pot merge duminica
la slujbă, un prieten m-a îndrumat spre biserica „Sfânta Cruce” din Virginia, al cărei paroh era părintele
Gheorghe Calciu. Atunci mi s-a părut o „întâmplare fericită” să găsesc o biserică românească aproape de
mine. Acum însă ştiu că Dumnezeu a rânduit să ajung în America tocmai pentru a-l cunoaşte pe părintele
Calciu şi a mă întări întru dreapta credinţă.
Când am intrat în bisericuţa înconjurată de zgârie-nori, am avut instataneu sentimentul de acasă:
linişte, pace, miros de mir şi tămâie, tricolorul nostru într-un colţ şi vitraliile vopsite în culorile naţionale.
Pe părintele Calciu l-am găsit înconjurat de tineri, cei mai mulţi nou veniţi în parohie, asemenea mie.
Nu după mult timp aveam însă să constat că sfinţia sa avea cel mai tânăr suflet dintre noi toţi. Ne cucerise
spiritul său cald şi sprinten, şugubăţ şi sever în acelaşi timp, credinţa de neclintit în Dumnezeu şi în puterea
rugăciunii, profunzimea slujbelor şi dragostea cu care ne înconjura şi ne asculta pe toţi. Pentru toate acestea,
pe nesimţite, i-am spus din suflet Părintele, şi atât… Pentru noi era cu siguranţă unic.
Zilele au trecut şi noi am învăţat două lucruri, care se transmiteau prin viu grai, asemenea folclorului
românesc: primul era că atunci când vrei să ajungi la bisericuţa părintelui Calciu, cu siguranţă Dumne zeu îţi
ajută (mai întotdeauna se ivea „ca din senin” un autobuz în afara orarului, sau un enoriaş din parohie care

128
Exilul 129

„întâmplător” mai avea un loc în maşină); al doilea lucru învăţat şi verificat era acela că atunci când părintele
se roagă, Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. De aceea noi toţi ne învăţasem să mergem la sfinţia sa până şi cu
cele mai neînsemnate dorinţe şi nevoi şi de fiecare dată părintele ne aducea aminte că trebuie să ne rugăm şi
noi, pentru ca Dumnezeu să ne împlinească rugăciunea.
Cu timpul ne-am obişnuit ca, pe lângă Sfânta Liturghie, să participăm şi la slujba vecerniei de vineri
seara. Era surprinzător de linişte în bisericuţa noastră, deşi bulevardul din faţa ei era foarte circulat. Slujba se
făcea doar la lumina lumânărilor. Pe nesimţite, serile de vineri au devenit nişte seri cu totul deosebite, în care
îl aveam pe părintele mai aproape şi numai pentru noi. Sorbeam din fiecare cuvânt de învăţătură şi din
fiecare amintire depănată cu glas încet, după ce slujba se termina. Şi n-am mai fi plecat acasă...
De fapt, treabă era destulă. Învăţasem să facem lumânări, îl mai ajutam pe părinte la curăţenia în
biserică sau la pliatul buletinelor parohiale, pentru că, în lipsă de ajutor, părintele era cel care făcea toate
aceste treburi. Îmi amintesc cum, spunându-i că m-am decis să mă întorc definitiv în ţară, părintele m-a
întrebat amărât: „Şi cine-o să mă mai ajute acum să dau cu aspiratorul în biserică?”…
Părintele ducea mai departe o frumoasă tradiţie creştină - colindele. Era o perioada foarte dragă nouă.
Pe 10 decembrie începeam repetiţiile, la care părintele cânta cel mai mult şi mai cu inimă. Nu ne lăsa nici o
măsură de capul nostru, iar dacă nu era mulţumit o luam de la capăt. Insista mereu să interpretăm melodia în
funcţie de mesajul versului, mai vioi sau mai liric, după cum era cazul.
Părintele ruga familiile din parohie să se grupeze pe zone, ca să putem ajunge cu vestea Naşterii la
toţi. Porneam la colindat direct după serviciu şi conduceam zeci de kilometri până la prima gazdă. Însă nici
nu ne gândeam să lipsim, nici să ne plângem, mai ales că părintele era în general primul din coloana de
maşini… Era ca şi cum nimic nu îl putea opri să vestească Naşterea Domnului. Răsplata era însă pe măsura
ostenelii, pentru că gazdele ne aşteptau cu mare dragoste şi emoţie, cu bradul făcut şi cu masa întinsă. Şi cu
toate că, în mod sigur, nu eram cei mai grozavi cântăreţi, părintele reuşea să ne facă pe toţi - colindători şi
gazde - să primim înfioraţi vestea că Domnul Iisus se naşte.
Într-un an ne-a trimis Dumnezeu zăpadă, o adevărată furtună, lucru rar în zona Washington DC,
zăpadă care crea mari probleme pe şosele. Drept urmare, în loc de ora 19, am ajuns la prima casă la ora 21 şi
mai aveam alte două gazde de colindat. Am fost convinşi că părintele va suna la celelalte gazde să le anunţe
că nu mai putem ajunge în seara aceea. Însă sfinţia sa i-a sunat şi i-a întrebat dacă ne mai primesc cu co-
lindul... Acea noapte plină de nămeţi, când am ajuns la cea din urmă gazdă la ora unu după miezul nopţii,
ne-a rămas tuturor una dintre cele mai dragi amintiri. Iar gazdele erau aşa de bucuroase că am ajuns totuşi să
le colindăm…
Pentru mulţi, numele părintelui Gheorghe Calciu se leagă de curajul mărturisirii credinţei şi de lupta
făţişă împotriva comunismului ateist. Pentru mine, fiică păcătoasă şi nevrednică, părintele va reprezenta
mereu omul cu cea mai mare dragoste pentru cei din jurul său, exemplu viu de ascultare a poruncii „să
iubeşti pe aproapele tău”.
Din locul cel liniştit pe care i l-a rânduit Bunul Dumnezeu, ştiu că părintele se roagă pentru noi şi ne
iubeşte. Iar noi, asemeni, îi păstrăm aceeaşi dragoste mare şi rugăm pentru sufletul sfinţiei sale.

Mălina Iancovici, Bucureşti

Să ştii să te faci iertat


Dumnezeu a rânduit să mă aflu o vreme în America, lângă părintele Calciu, omul care mi-a marcat
definitiv modul de a gândi, de a privi oamenii şi relaţia mea cu Dumnezeu.
Părintele a fost unul dintre cei mai „bogaţi” duhovnici pe care Bi serica noastră i-a avut. Un suflet
tânăr, cald şi foarte deschis. Un om cu adevărat frumos, cu o minte sclipitoare şi o privire adâncă, cu care
te copleşea încă de la început. Smerit, dar şi aspru la nevoie. Orice mus trare era însă o binefacere şi un
prilej de imediată si serioasă cercetare de sine.
Părintele a avut darul de a aduna oamenii în jurul sfinţiei sale. Mai cu seamă tinerii l-am iubit ca pe
un duhovnic, dar şi ca pe un frate mai mare. A fost deasupra tuturor. Era sufletul micii noastre comunităţi de
la „Sfânta Cruce”. Se dăruia cu toata fiinţa pentru tot ceea ce însemna viaţa parohiei: slujea; alina suferinţele
sufleteşti şi trupeşti; aduna oamenii în trapeza de la demisolul bisericii, pentru masă şi pentru dis cuţii de

129
folos sufletesc; avea grijă de săraci; făcea curat în biserică; îngrijea grădina. Era cu totul şi cu totul ieşit din
comun!
După ce m-am întors în ţară, i-am cerut de multe ori sfatul şi niciodată nu a întârziat să îmi răspundă
adânc. Redau aici un cuvânt de folos despre viaţa de familie, adresat de părintele mie şi soţiei mele, dar
ziditor, cu siguranţă, pentru mulţi care-l vor citi:
„Nu trageţi prea tare la juguri îndepărtate. Bucuraţi-vă mai mult unul de altul, grăbiţi-vă,
rugându-L pe Dumnezeu să vă binecuvânteze cu naştere de prunci, daţi vieţii ceea ce este al ei şi lui
Dumnezeu ceea ce este al Lui.
Încercaţi să fiţi fericiţi împreună, căci viaţa este un strigoi, ceea ce este real ţine numai de
Dumnezeu şi de prezenţa Lui în lume. Anii trec repede, veţi îmbătrâni curând şi măcar sufleteşte încercaţi să
vă menţineţi tineri.
Vă spun un cuvânt de folos care vi se potriveşte: Viaţa în comun (mănăstire şi familie) este dură.
Trebuie să ştii să te faci iertat. Auziţi, să te faci iertat. Nu a ierta este greu, ci a obţine iertarea. Si nu
printr-o frază stearpă si erodată de uzura convenţională, ci printr-o adâncă implicare a sufletului şi
printr-o umilinţă nejucată, care să izbească în cel pe care l-ai rănit (sau l-ai făcut să te rănească, printr-un
joc perfid al inteligenţei tale), cu o dragoste umilă, care să-i întoarcă sufletul spre o iertare adevărată”.
Părintele Calciu a fost omul celei mai înalte măsuri duhovniceşti din câţi mi-a fost dat să cunosc. Îmi
este foarte dor de sfinţia sa, dar ştiu că ne vom întâlni din nou.
Robul lui Dumnezeu Mihail, Bucureşti

Toma Necredinciosul
Am peste douăzeci de ani de educaţie în şcoli tehnice de cel mai înalt nivel din România şi Statele
Unite. Am la activ examene, teste şi evaluări, proiecte, clienţi cu sisteme de date cu acoperire internaţională,
nenumărate experienţe unde logica, matematica şi fizica nu au avut pentru mine decât un singur răspuns:
determinismul. Aceasta până când tot ce am crezut că este indestructibilul adevăr al logicii, a fost împrăştiat
cu o simplitate copleşitoare de un bătrân cu barba albă, udând florile din faţa bisericii, la marginea unui
bulevard cu mult trafic... Zece minute de conversaţie cu Părintele Calciu, şi toate clădirile de metal şi sticlă
din jur, cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, au devenit dintr-o dată mici, dizolvându-se într-o
neînsemnătate banală.
De atunci, fiecare experienţă a mea cu Părintele a avut tâlcul şi darul ei. Acum am să mă opresc doar
la una din ele: intrarea în altar.
După luni de discuţii şi încercări, Părintele a hotărât să-mi ofere privilegiul să-l ajut în altar în timpul
Sfintei Liturghii. Socoteala mea, „logică” bineînţeles, a fost simplă: în loc să stau în biserică pe scaun, am să
stau patru ore în altar, în picioare; este clar că Părintele vrea să mă pedepsească pentru ceva!
Dar asta e, nimeni nu spune „nu” Părintelui. Aşa că am început pregătirea. Marian, mâna dreaptă a
Părintelui din acea vreme, mi-a explicat cu răbdare rânduielile. Era simplu la prima vedere, deşi multe din
elemente nu aveau logică. Însă deja începusem să înţeleg suficient din ritual pentru a accepta că sunt multe
taine peste capacitatea mea de a le cuprinde.
Duminică la ora nouă dimineaţa m-am prezentat la biserică. Părintele mi-a zâmbit larg şi mi-a spus:
„Vino aici, păcătosule!”. Era atâta căldură în glasul lui când mă striga aşa, încât mă simţeam privilegiat.
Părintele m-a îmbrăţişat, m-a binecuvântat şi m-a invitat în altar. Am îngenuncheat şi Părintele mi-a citit
binecuvântarea de a sluji în altar. Şi dintr-o dată timpul a început să încetinească, lumina a devenit mai caldă
şi totul în jurul meu s-a transformat dintr-un mic ungher al altarului într-un spaţiu larg şi primitor. Părintele
m-a sărutat pe obraz şi ferm, dar protector mi-a spus : „Acum treceţi la treabă!”.
Marian a recapitulat îndatoririle noastre. Vocile abia ni se auzeau, şi totuşi mi se părea că strigăm
unul la altul. În altarul Părintelui, şi aerul pe care-l respirai te îndemna la smerenie. Încet-încet am intrat
într-un ritm tăcut şi aşteptam ca Părintele să înceapă slujba. Un ultim îndemn de la Marian: „Nu-ţi fă un
obicei din a te uita la Părintele când pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos! Este mai
bine aşa. Poţi să te uiţi o dată, ca să ştii ce se întâmplă, dar în rest pleacă-ţi capul în rugăciune!”.

130
Exilul 131

Asta a fost mult peste ceea ce mintea mea îndoctrinată de logică şi ştiinţă putea să accepte. Aveam
însă un respect deosebit pentru Marian, aşa că nu am comentat. Dar în mintea mea l-am categorisit pe loc
„fanatic religios” şi după un scurt diagnostic al reacţiei chimice care ar fi putut să se producă, cu o mică
probabilitate, în timpul procesului, am concluzionat că sunt în siguranţă şi nu am de ce să mă tem. Am
aşteptat deci în linişte începutul slujbei.
Părintele, îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, a trecut prin faţa Sfintei Mese. Târziu am înţeles de ce
numai îmbrăcat în veşminte Părintele trecea prin faţa Sfintei Mese, deşi acesta era privilegiul fiecărui preot.
Până în ultima clipă a vieţii Părintele nu s-a simţit demn de fi în faţa Jertfelnicului lui Hristos. Iar această
moştenire de smerenie, carasteristică numai sfinţilor, ne-a insuflat-o tuturor prin toate îndemnurile pe care
le-am primit.
Şi atunci am avut pentru a doua oară senzaţia că totul se schimbă. Smerenia cu care Părintele s-a
înfăţişat în faţa Sfintei Mese ne-a făcut pe toţi să ne simţim atât de mici şi necredincioşi! Într-o fracţiune de
secundă am ştiut că sunt în faţa unei lumi spre care nu mă pot ridica de greutatea păcatelor mele. Iar Părintele…
Nimic nu mai exista în jurul dânsului. Biserica goală sau plină de enoriaşi, copiii mici plângând - pentru
Parintele era totuna. Era acasă, în braţele îngerilor care oficiau slujba în Cer.
În acel moment am realizat ceea ce Marian mă prevenise şi m-am ruşinat de toate gândurile mele. O
năvală de sentimente m-a cuprins şi imensa bucurie pe care o simţeam nu era umbrită decât de apăsarea că
mă ştiam nevrednic de a mă afla acolo. Din acel moment senzaţiile nu au făcut decât să se înteţească. Pentru
următoarele două ore totul s-a întâmplat parcă în absenţa mea, deşi simţeam cu intensitate fiecare eveniment.
Din fericire, Marian era la fiecare pas în spatele meu şi nu am făcut nici o greşeală majoră care să-l
stânjenească pe Părintele.
Şi iată că momentul culminant se apropia: Taina Sfintei Liturghii, clipa în care pâinea şi vinul se
transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. În altarul Părintelui, precum Toma Necredinciosul a vrut să pună
degetul său în semnul cuielor din palmele Mântuitorului, aşa şi eu aşteptam momentul prefacerii cu
curiozitate neînţeleasă.
Faţa Părintelui, transfigurată, radia o căldură îmbietoare dar fermă - nici o autoritate lumească nu ar
fi putut să se apropie atunci de dânsul. Cu un nod în gât şi capul vâjâind, am urmărit cu nedumerire şi
curiozitate copilărească cum timpul s-a oprit, zgomotul din biserică s-a estompat şi totul s-a concentrat spre
Sfânta Masă. Îmi venea să-l îmbrăţişez pe Părintele, dar o forţă peste puterile mele de înţelegere mă ţinea pe
loc, ba chiar mă împingea înapoi. Ochii îmi cădeau în pământ, iar eu, cu încăpăţânarea adolescentului care
ştie că a greşit însă continuă să-şi susţină nevinovăţia, mă uitam mai îndârjit.
În câteva minute care au durat o clipă şi o veşnicie, acel bătrân cu barba albă, rugându-se cu smerenie
pentru îndurarea Sfântului Duh ca noi toţi să ne spălăm păcatele prin Trupul şi Sângele lui Hristos, mi-a schim-
bat sufletul, mintea şi viaţa mai mult decât toată experienţa mea de zeci de ani de căutări deşarte ale
Adevărului. Adevărul pe care l-am avut tot timpul în faţa ochilor sufletului, Adevărul pe care ochii minţii au
refuzat să-l vadă, Adevărul pe care Părintele mi-l spunea fără să vorbească.
Când totul s-a sfârşit, am înţeles în sfârşit ceea ce Marian încercase să-mi spună. Capul îmi vuia, iar
tâmplele îmi cedau sub presiune. Nu-mi amintesc exact cum am terminat slujba. Ştiu că o mare apăsare îmi
stătea pe inimă şi multe din păcatele mele îmi treceau prin faţa ochilor. Ajuns acasă, am dormit până a doua
zi. Toată săptămâna următoare am fost rezervat şi abia am vorbit cu oamenii din jurul meu.
De atunci, duminică de duminică am ajutat în altar. Iar la prefacerea Darurilor mi-am plecat capul şi
m-am rugat pentru iertarea păcatelor, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a trimis pe Părintele Calciu să se roage
pentru noi.
Andrei S., Profesor universitar

Am aflat pe cel dorit


Când părintele paroh al bisericii noastre greceşti din Virginia a plecat, am început să îmi caut un
nou duhovnic. Mergând la bisericuţa „Sfânta Cruce” a comunităţii româneşti, l-am văzut pe părintele Gheor-
ghe Calciu. Două lucruri m-au cucerit de la început la părintele: zâmbetul său minunat şi iubirea curată
pentru aproapele. Am fost impresionat să văd cum în timpul spovedaniei, părintele, deşi trecut de şaptezeci
de ani, obişnuia să îngenuncheze împreună cu credincioşii ore întregi. Atunci am înţeles, ca şi sfântul apostol

131
Filip, că am aflat pe cel dorit. Şi din ziua aceea părintele Calciu mi-a devenit duhovnic până în clipa în care
s-a mutat la Domnul.
Părintele era înzestrat cu multe daruri, dar mai presus de toate avea un respect profund pentru ceea
ce înseamnă a fi preot. În timpul slujbelor era afierosit pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Imaginea părintelui
ieşind pe Uşile împărăteşti, impunător, smerit, nobil, un reprezentant al lui Hristos Însuşi, mi s -a întipărit
pentru totdeauna în minte.
În predicile sale părintele vorbea deschis, cu blândeţe şi bunătate, fără vreun semn de tulburare sau
emoţie lumească, neocolind problemele importante sau delicate ale mântuirii.
Una dintre aceste probleme era Sfânta Împărtăşanie. Părintele ne-a atenţionat întotdeauna asupra
importanţei unei pregătiri serioase înainte de a primi Sfintele Taine. Sfinţia sa punea un accent deosebit pe
spovedanie, lucru care în tradiţia grecilor din America nu prea se practica. Avându-l pe părintele acolo, nouă
ne venea uşor să mergem des la mărturisit, însă cât de istovitor trebuie să fi fost pentru sfinţia sa, deşi nu lăsa
niciodată să se întrevadă semne de oboseală! Această jertfă era pentru părintele o parte esenţială a misiunii
sale de preot. Făcea eforturi mari spre a-şi acomoda programul cu al nostru, ceea ce însemna de multe ori
spovedanii la ceasuri târzii din noapte. Iar în Postul Mare zăbovea aproape tot timpul la spovedit până după
miezul nopţii...
La acea vreme eu eram preocupat de problema mărturisirii credinţei, de care mă loveam aproape la
fiecare pas. Îmi aduc aminte cât de mult ezitam să-i salut pe colegii de alte religii de la serviciu cu „Hristos a
înviat!”. Părintele, cel trecut prin experienţa României comuniste, mi-a zis categoric: „Spune: «Hristos a
înviat!» chiar şi unui musulman! Islamicii nu se feresc să-şi afirme credinţa lor, atunci noi de ce să ne fe-
rim...?!”
O altă nedumerire a mea era legată de problema milosteniei. Ca şi creştin, ştiam că am datoria să -i
ajut pe cei în nevoi, dar nu ştiam dacă trebuia sau nu să mă intereseze ce făceau acei oameni cu banii daţi de
mine. Părintele mi-a spus că deoarece mulţi din cei de pe străzi au probleme cu alcoolul sau cu drogurile, nu
este de folos să le dau bani, fiindcă asta ar putea să le prelungească suferinţa. M -a sfătuit în schimb să port
tot timpul la mine câte ceva de mâncare şi să le dau ori de cîte ori îi întâlnesc. În felul acesta aveam şi
conştiinţa împăcată şi nici nu dădeam prilej de păcătuire acestor oameni.
Mai târziu, când copiii mei au crescut şi trebuia să-i dau la şcoală, m-am lovit de o nouă problemă.
Cunoşteam lipsa de moralitate din şcolile publice şi private americane şi nu ştiam ce să fac. Când m-am dus
la părintele să-i cer sfatul, sfinţia sa mi-a răspuns: „Voi, grecii, aveţi mulţi bani. De ce nu înfiinţaţi o şcoală
ortodoxă pentru comunitate?”. Într-adevăr, era cea mai înţeleaptă soluţie...
O altă întâmplare care vorbeşte de la sine despre părintele este cea legată de moartea bunicului meu.
Am primit vestea în cursul săptămânii şi vineri seara, când am ajuns la biserică, l-am rugat pe paracliser să
transmită părintelui să se roage şi pentru sufletul lui. În loc de asta, la sfârşitul vecerniei părintele a făcut o
adevărată slujbă de pomenire pentru bunicul meu, deşi era târziu, iar eu nu făcusem colivă şi nici nu plătisem
pentru un parastas. Aşa era iubirea părintelui pentru fiecare suflet: spontană, firească şi fără vreun interes
omenesc... Ţinta finală era să ne adâncească credinţa şi să ne aducă cât mai aproape de Împărăţia lui
Dumnezeu.
În timpul ispitelor de tot felul, părintele Calciu a fost refugiul meu. Adesea îmi spunea simplu:
„Mă voi ruga pentru tine!”. Şi asta era destul ca să stingă săgeţile vicleanului pornite asupra mea cu vicleşug.
Fetiţa mea, Antonia, care are zece ani, a vrut să scrie şi ea ceva despre părintele. Închei cu aceste
rânduri ale ei:
„Părintele Gheorghe a fost părintele meu. Am început să merg la el când aveam şase ani. Acum am
zece, iar părintele s-a mutat de pe pământ la cer. Pe părintele parcă îl ştiu dintotdeauna. A fost un om bun şi
sunt sigură că va deveni un sfânt. Nu toţi oamenii au norocul să meargă la spovedanie la un sfânt aşa de bun!
Îmi lipseşte atât de mult, dar ştiu că este în rai cu Dumnezeu şi de acum nu mai suferă. Chiar dacă nu îl mai
pot vedea, ştiu că este cu mine la orice pas al vieţii mele. Părintele Gheorghe întotdeauna va fi părintele meu
şi niciodată nu îl voi uita. Îl port în inimă chiar şi fiind în mormânt”.

Ioannou Iacovos, Virginia, SUA

Mai mult decât un părinte

132
Exilul 133

L-am întâlnit pe părintele Calciu în Washington DC, la biserica „Sfânta Cruce”. Parcă fără să vreau
am fost împinsă de o mână nevăzută să merg să vorbesc cu sfinţia sa, să îi spun ce am pe suflet. M-a primit
cu o îmbrăţişare părintească şi aflând că ştiu să cânt, m-a rânduit la strană.
Apoi valul vieţii m-a dus de lângă părintele. După ultima noastră spovedanie, părintele ne-a luat
deoparte, pe mine şi pe soţul meu, şi ne-a spus să nu ne depărtăm de Dumnezeu şi să venim să-l vedem cât
de des se poate. Nu era nevoie să ne-o spună, am fi venit oricum! I s-a luminat privirea când ne-a revăzut
prima dată după mutarea noastră la Chicago. Era în timpul slujbei de duminică şi se întorsese cu faţa spre
credincioşi. Parcă eram doar noi în biserică şi ne întorsesem acasă la un părinte drag, după un drum lung.
Nu pot să sriu despre părintele Calciu la timpul trecut, pentru că mereu vorbesc cu sfinţia sa în gând.
Asta îi şi spuneam în ultimul mesaj pe care i l-am trimis. Iar dânsul mi-a răspuns în stilul său caracteristic, cu
mustrări de părinte, dar şugubăţ în acelaşi timp. Ştia să te dojenească în aşa fel încât, deşi te simţeai ruşinat
de nimicnicia ta, îţi dădea putere să-i urmezi sfatul şi să faci totul mai bine. Iată ultimul mesaj pe care l-am
primit de la sfinţia sa, în data de 15 august 2006:

Draga mea,
Ca totdeauna, mesajele tale - rare cum sunt ele - mă bucură sufleteşte, ca şi ultimul tău disc (sau poate
mai sunt şi altele pe care, din muţenia ta exterioară şi din vorbăria interioară, nu mi le-ai trimis? Dacă da, fă
bunătatea şi extroverteşte-te printr-un disc, sau două, sau nouă…). Să ştii că mutarea voastră la Ann Arbor (eu
zic, pentru mine şi pentru alţii, că oraşul este fondat de Ana Arbore, după nume, româncă sadea, mai puţin
năucă decât tine, un fel de femeie-bărbat care a putut face un oraş... grozavă supoziţie!), zic dar că se face
această mutare cu un scop: ca la vară, când avem congresul, în jurul lui 4 Iulie, să ne întâlnim. Dacă nu ne
întâlnim, nici congresul nu va avea loc şi voi veţi fi răspunzători!
Până a ne vedea faţă către faţă, vă trimit amândurora dragostea mea şi binecuvântarea de preot
nevrednic ca Dumnezeu să vă iubească şi Maica Domnului să vă ia sub ocrotirea ei şi, mai ales, să-i dea lui
Cristi statornicie în credinţă şi deschiderea inimii spre vederile celor sfinte, care se văd numai cu ochii
duhului. Părintele.
Şi iată că acum, un an mai târziu după ultimul mesaj primit de la părintele Calciu, pun pe hârtie nişte
gânduri firave despre un om care este pentru mine mai mult decât un părinte, mai mult decât un preot, mai
mult decât un duhovnic, mai mult decât un sfânt… Este o veşnicie!

Andreea Dersidan, Ann Arbor, Michigan

Convertirea
În primăvara din anul mutării părintelui Calciu la Domnul, într-o vineri după-amiază, am venit - adus
de un prieten - la biserica „Sfânta Cruce”, la slujba vecerniei.
Chiar în acea seară, copleşit de harul şi trăirea uluitoare a părintelui, am hotărât sa mă spovedesc la
sfinţia sa. Părintele m-a ascultat, s-a rugat pentru mine şi m-a privit direct înlăuntrul sufletului. Seara aceea
petrecută cu părintele Calciu, care a ascultat în genunchi spovedania mea, mi-a adus o miraculoasă vindecare
de toate rănile adânci care îmi măcinau sufletul. Părintele m-a miruit, m-a binecuvântat şi… mi-a schimbat
cursul vieţii!
După experienţa acelei seri de vineri pot spune cu tărie că părintele Calciu este omul prin care
Dumnezeu m-a chemat la Ortodoxie. Veşnică să-i fie pomenirea!
John

Oul de Paşti

Cu treisprezece ani în urmă am intrat pentru prima dată în bisericuţa „Sfânta Cruce” a comunităţii
româneşti ortodoxe din Washington. Nu înţelegeam ce se cânta la strană, fiindcă nu ştiam limba română, dar
duhul rugăciunii şi căldura cu care am fost primită m-au încredinţat de dragostea pentru Dumnezeu a
oamenilor de acolo.

133
Îmi era totuşi greu să particip la slujbe fără să înţeleg nici un cuvânt, dar sufleteşte m-am legat
foarte mult de biserică şi de enoriaşii ei. Într-o zi, după Liturghie, m-am rugat lui Dumnezeu zicând: „Te rog,
Doamne, trimite-mi pe cineva care să mă înveţe această limbă minunată, ca să înţeleg şi eu slujbele şi să pot
vorbi cu oamenii de aici!”. Abia terminasem rugăciunea când, deşi nu spusesem nimănui pentru ce mă rog,
părintele Calciu a venit la mine, m-a atins uşor pe umăr şi mi-a zis bucuros: „Domnul Iosif te va învăţa limba
română!”.
Chipul părintelui mi s-a întipărit pentru totdeauna în amintire anul acela, Paşti. Învăţasem slujba
Învierii în română şi am cântat împreună cu ceilalţi. După slujbă am coborât în trapeza de la subsolul bise-
ricii, pentru o mică agapă. Fiecare a primit câte un ou roşu. Avea şi părintele unul, pe care l-a ciocnit, pe
rând, cu toţi enoriaşii, fără să se spargă. Cum aş putea exprima în cuvinte privirea de atunci a părintelui,
apropiată, caldă, dar şi ghiduşă, ca a unui copil care are cartonaşul câştigător? Nu voi uita niciodată ochii
aceia calzi, licărind poznaş, cu care ne privea arătându-ne oul victorios.
Minunat e Domnul întru cei ce urmează iubirii Lui de oameni!

Michele

Să facem trei colibe


În 1988, eu şi soţia mea ne aflam ca refugiaţi în Grecia. Fără rude sau prieteni, la început fără să
vorbim limba, ne era foarte greu să supravieţuim acolo. Eu căram marmură cu spatele la blocurile în con -
strucţie, iar soţia mea spăla şi călca rufe câte douăsprezece ore pe zi. Ne rugam lui Dumnezeu să ne ajute să
rezistăm.
Într-una din zile s-a zvonit printre emigranţi că „un preot din America” a strâns nişte bani pentru
refugiaţii români. Am mers şi noi la centrul de distribuire şi am primit, alături de mulţi alţi români necăjiţi,
acest ajutor atât de bine venit. Atunci am aflat că „preotul american” era părintele Gheorghe Calciu.
După ani, Dumnezeu a rânduit să ajungem la biserica „Sfânta Cruce”. Părintele închegase aici o
comunitate unită prin dragoste şi rugăciune. Ne iubea pe toţi cu nepărtinire. Ne-a ajutat foarte mult duhov-
niceşte, sfătuindu-ne în toate împrejurările vieţii noastre zilnice.
Cu ani în urmă, mergând într-o delegaţie, pe geamul hotelului unde stăteam s-a arătat chipul
Domnului Iisus Hristos. L-am trezit pe vărul meu, care aţipise în patul alăturat şi a fost şi el şocat de ce
vedea. Spre dimineaţă chipul a dispărut de pe geam fără nici o urmă. Am stat mult în cumpănă în acea noapte
dacă să fac fotografii sau nu. În cele din urmă am hotărât să nu fac din această minune un act comercial.
La întoarcere i-am povestit părintelui despre apariţia atât de reală a chipului Domnului Iisus. L-am
întrebat atunci de ce tocmai mie, păcătosul păcătoşilor, mi s-a arătat şi dacă am făcut bine că nu am chemat şi
alţi oameni din hotel ca să vadă. Părintele mi-a spus să nu caut o explicaţie, ci să iau lucrurile aşa cum s-au
petrecut, pentru că noi, cu mintea noastră de muritori, nu putem să înţelegem planurile pe care Dumnezeu le
are cu noi. Şi i-am urmat sfatul dat cu atâta înţelepciune.
De fapt, cuvintele părintelui erau întotdeauna înţelepte. Erau cuvinte de Duh. Vorbea blând, fără
patimă, fără să încerce să domine, însă mesajul pe care îl transmitea era atât de mişcător, încât nu te mai
săturai ascultând. Vorbele lui veneau din izvorul curat al credinţei.
Părintele Calciu a adus pe mulţi pe drumul adevăratei credinţe, fără să le impună asta în vreun fel.
Era ca un magnet spiritual. Oamenii veneau, se aşezau în jurul sfinţiei sale şi le era bine. Şi parcă ar fi vrut,
precum odinioară apostolii, să facă trei colibe...
Adrian Fundeneanu

Puterea rugăciunii
Am venit în America în 1998. Lucram câte şapte zile pe săptămână şi deşi simţeam nevoia să merg la
biserică, nu aveam când. După şase ani, am ajuns totuşi la biserica „Sfânta Cruce”, unde slujea părintele

134
Exilul 135

Gheorghe Calciu. M-am spovedit, pentru prima oară în viaţa mea. Aveam cincizeci de ani. Imaginaţi-vă câte
păcate nemărturisite! La sfatul părintelui, am luat Sfânta Scriptură şi cărţi de rugăciuni pentru mine şi pentru
familia mea, care era în România.
După o vreme am aflat de la soţul meu că fiul nostru cel mic trece prin nişte momente de rătăcire şi
că a aruncat la gunoi o icoană. M-am dus cu lacrimi în ochi la părintele. Sfinţia sa m-a liniştit cu blândeţe,
spunându-mi că totul se va rezolva prin rugăciune. Apoi a citit molitvele pentru revenirea la dreapta-credinţă
în Dumnezeu a fiului meu. După câteva luni - timp în care, deşi niciodată nu mi-a spus că o face, ştiu că
părintele s-a rugat - copilul meu s-a întors din nou la biserică…
Cu harul şi dragostea părintelui Calciu, viaţa mea în America s-a schimbat. Am început să merg la
biserică în fiecare duminică, să ţin posturile, să mă spovedesc mai des, să citesc rugăciunile zilnic. Îmi aduc
aminte că la a doua sau a treia spovedanie m-a întrebat dacă citesc rugăciunile. I-am spus că da, afară de cele
de seară, pe care uneori nu le mai pot face. Atunci părintele m-a mângâiat pe cap cu blândeţe şi mi-a zis:
„Lasă, că eşti obosită seara. E totuşi bine că le citeşti pe celelalte!”. În acel moment parcă am simţit mâna
tatălui meu atingându-mi capul când eram copil! Cu adevărat l-am iubit pe părintele Calciu ca pe tatăl meu şi
cu adevărat îmi este părinte, pentru că sfinţia sa m-a născut în Duhul…
Mihaela Strugaru, SUA

Mulţumesc, Părinte!
Auzisem de părintele Calciu în timpul anilor de studenţie din Bucureşti, iar după emigrarea în
Statele Unite i-am regăsit numele în presa americană. Admiram curajul cu care înfruntase sălbăticia regi-
mului comunist. Puţin ştiam însă despre statura duhovnicească a părintelui, asta şi pentru faptul că religia nu
însemna atunci prea mult pentru mine. Ca mulţi tineri de vârsta mea, credeam că Dumnezeu există, dar mă
rugam doar înainte de examene. Iar Dumnezeu totdeauna mă ajuta să le trec, fapt care îmi confirma existenţa
Lui... Ruşinos de recunoscut, dar adevărat; eram ortodoxă numai prin Botez!
Experienţa trăită în America, departe de familie, m-a făcut să simt nevoia de a-L cunoaşte mai
îndeaproape pe Acela care mă scotea totdeauna din cele mai grele impasuri ale vieţii mele de emigrant. Am
mers mai întâi la bisericile ortodoxe româno-americane, însă am întâlnit indiferenţă, laşitate şi uneori chiar
conflicte în rândul credincioşilor, fapt care m-a îndepărtat de ele. Aşa am început să frecventez bisericile pro-
testante şi catolice americane... Dumnezeu mi-a scos în cale mulţi oameni practicanţi ai acestor religii, care
m-au ajutat uman şi material şi cărora le mulţumesc, însă aceasta nu a reuşit să umple golul din sufletul meu,
pe care îl simţeam tot mai apăsător. Am început atunci să mă întreb cu îndrăzneală care este Biserica
adevărată a lui Hristos.
După o vreme, în urma unor împrejurări mai complicate, am ajuns să mă mut la 3200 de mile
distanţă de locuinţa mea iniţială, chiar în regiunea unde locuia părintele Calciu. Era de Crăciun. Singurii mei
prieteni din oraş erau plecaţi, aşa încât m-am hotărât să merg la biserica românească de acolo. După Sfânta
Liturghie, la miruit, părintele Calciu m-a întâmpinat cu multă bucurie şi căldură, aşa cum făcea de altfel cu
toţi credincioşii. Am stat puţin de vorbă. Încercam să regăsesc în sfinţia sa toţi anii de suferinţă petrecuţi în
închisoare şi în „libertatea” terorizantă sub comunişti. Am găsit însă cu totul altceva, ceva ce nu se poate
descrie în cuvinte... Doamne, de unde atâta fericire în acest om...?!
Uimirea mea a crescut când, ajunsă acasă, mi-am dat seama că Părintele reuşise să-mi transmită
acea stare de fericire lăuntrică - nejustificată de nimic exterior - pe care o trăiam pentru prima dată în viaţă!
Din ziua aceea am încetat să mai merg la vreo biserică protestantă sau catolică. A fost o întoarcere
fulgerătoare şi cel mai frumos Crăciun petrecut pe tărâm american ...
Mulţumesc, Părinte!
O fiică duhovnicească

Minunata smerenie

135
„Cel care s-a unit cu smerenia ca şi cu o mireasă este bun, blând, umilit, milostiv, senin mai mult
decât toţi, vesel, supus, nemâhnicios, priveghetor, sârguitor”. Aşa era părintele nostru duhovnic, Gheorghe
Calciu-Dumitreasa, Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia cerurilor, acolo unde îi este pe deplin locul!
Cu fiecare slujbă, părintele nu obosea să ne amintească minunata smerenie ca pierzătoare a patimilor,
cheia tuturor virtuţilor. El însuşi ne-a arătat-o din plin prin tot ce ne-a împărtăşit de-a lungul anilor, cu fiecare
predică şi binecuvântare, prin tot ce iradia persoana sfinţiei sale. Cât a putut de mult, părintele s-a luptat să
facă lucrătoare smerenia în sufletele enoriaşilor de la biserica „Sfânta Cruce” din Alexandria, VA, să-i aducă
pe toţi cât mai des la slujbe, să le potolească apucăturile mercantile din societatea americană de
super-consum, ştiind că ele sunt o ameninţare şi slăbesc credinţa noastră şi că românii noştri creduli, ui tând
că bogăţia materială de pe pământ nu înseamnă nimic pe lângă cea adevărată, care este cea a sufletului, în
Ceruri, pot fi uşor înşelaţi şi duşi pe calea pierzaniei.
Ultima dată când l-am văzut pe părintele, ultima îmbrăţişare, ultimele cuvinte, în ziua de 8
septembrie 2006, la vecernie, nu pot să le uit. Mă întorsesem după vacanţa de vară petrecută în Europa.
Înaintam spre altar, înainte de începerea slujbei, şi-l văd venindu-mi în întâmpinare, cu surâsul lui cuceritor
şi îmbietor, întrebându-mă:
- Unde mi-ai fost, păcătosule?
Pe băncuţa din faţa altarului am plănuit împreună un program pentru plecarea peste trei zile a
părintelui în România. L-am văzut atunci schimbat, mai slăbit, mai palid, cu vocea cam pierdută. Unde mai
era vioiciunea cu care mă întâmpinase pentru prima dată - cu trei ani în urmă - la aeroportul Dalles? Cu o
premoniţie ce m-a mişcat prin sinceritate şi dramatism, părintele mi-a spus: „Poate că acesta este ultimul meu
drum!”.
Şi a fost să fie ultimul drum, aşa cum poate şi l-a dorit, alegându-şi locul de odihnă în binecuvântata
Mănăstire Petru-Vodă, la prietenul de suferinţă, părintele Iustin Pârvu. Părintele mi-a mărturisit dorinţa sa
arzătoare de a se reîntoarce acasă definitiv, şi toate călătoriile în ţară au fost, de fapt, o pregătire pentru
aceasta...
George Păturcă, Profesor universitar

Cu dragoste şi evlavie
O viaţă de mărturisitor
Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea
îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12, 8)
Cine poate să vorbească despre părintele Gheorghe Calciu, despre viaţa sa de Mărturisitor al lui
Hristos? Doar îngerii în ceruri şi oamenii cu viaţă sfântă aici, pe pământ. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cu-
reaua încălţămintei. (Ioan 1, 27) Deci cum aş putea eu să vorbesc despre suferinţa, despre lucrarea dragostei,
despre jertfa continuă întru Hristos a părintelui Gheorghe Calciu? Şi cine dintre noi ar putea să o facă? Pu-
ţini, foarte puţini. Doar aceia care, alături de el, au dus cununa muceniciei neamului românesc şi au
mărturisit prin fapta dragostei şi a credinţei pe Domnul Nostru Iisus Hristos.
Dar un lucru este fără de tăgadă. Părintele Gheorghe Calciu L-a mărturisit continuu pe Hristos, cu
dragoste, prin întreaga sa viaţă. Iar pe cei care s-ar îndoi de locaşul pregătit părintelui de Bunul Dumnezeu în
ceata Mărturisitorilor, îi întreb: Dacă părintele Calciu nu va ajunge în Ceruri, atunci ce speranţă am putea
avea noi, ceilalţi, cu păcatele, compromisurile şi neputinţele noastre? Noi nădăjduim doar în mila şi dra-
gostea Domnului, căci la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei 19,
26)
Nu putem să cuprindem aici toate cele pe care părintele Gheorghe Calciu le-a făcut necontenit pentru
Biserică, punând mai presus de orice ascultarea de Domnul nostru Iisus Hristos şi mărturisindu -L în orice
clipă prin lucrarea şi cuvântul său, urmând cu prisosinţă sfatul Învăţătorului: Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
(Matei 5, 16)
Puterea rugăciunii şi a postului
Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici
dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17, 20)

136
Exilul 137

Dacă ar fi să spunem un singur lucru despre părintele Gheorghe Calciu, acesta este că avea o putere
deosebită în rugăciune. Câte nu a rugat părintele pe Dumnezeu? Câte nu a rugat părintele pe Maica Dom-
nului? Întrebaţi numai pe cei care au fost la părinte şi i-au cerut ajutor. Şi veţi vedea câte lucruri minunate a
făcut: bolnavi care şi-au găsit alinarea, oi rătăcite întoarse la turma lui Hristos, certuri împăcate, familii
reunite, situaţii disperate rezolvate, şi multe altele, toate vrednice de sinaxar.
Această putere deosebită se baza pe viaţa de post şi rugăciune a părintelui. Dar acest neam de
demoni nu iese decât numai cu rugăciune si cu post. (Matei 17, 21) Părintele a avut până în ultima clipă un
mare respect pentru viaţa de post şi rugăciune. Recomanda fiilor duhovniceşti postul tradiţional
creştin-ortodox, fără ulei şi fără vin, exceptând dezlegările de rigoare. Era permanent încurcat de insistenţa
multora care doreau să ţină postul mai uşor, ca mai nou în România, sau ca la grecii din America, plin de
dezlegări la peşte şi cu dezlegare la ulei şi vin în fiecare zi. Îmi spunea: „Ce să facem, ca să nu -i pierdem nu
le spunem să nu-l ţină aşa, dar nici să-l ţină aşa, ci noi să recomandăm în continuare, în buletinul electronic al
parohiei, postul aşa cum trebuie ţinut”. Şi postea părintele, la 80 de ani, post negru de dimineaţa până seara.
Şi asta nu rareori. Şi atunci nu ne mirăm că avea putere asupra celui necurat.
Părintele mi-a relatat două întâmplări legate de stricarea postului. Mai întâi despre un episcop care,
fiind invitat la masă la alt episcop (cu mulţi ani în urmă) şi fiind mâncare de dulce în zi de post, a refuzat să
mănânce. Atunci gazda a spus: „Lasă, că am dat eu azi dezlegare!”. La care cel invitat a răspuns: „Prea
Sfinţite, sfinţia voastră aţi dat dezlegare, dar Dumnezeu a dat dezlegare?”. Mi-a plăcut foarte mult acest
răspuns cu adevărat episcopal. Oare cine l-ar mai putea da în ziua de astăzi?
A doua întâmplare era legată de părintele Dumitru Stăniloae. Fiind într-o adunare religioasă, pe
vremea Partidului Comunist, s-a ridicat problema, de către înalte feţe bisericeşti, că ce rost are să se mai ţină
post şi că ar fi mai bine să fie desfiinţat. Şi lucrurile păreau ca şi hotărâte. Atunci părintele Dumitru Stăniloae
a avut o idee cu adevărat inspirată de Duhul Sfânt, atacând pe diavol cu propriile arme. A spus că Biserica nu
poate face aşa ceva, fiindcă ar fi în detrimentul Partidului, căci credincioşii ar zice că Partidul a obligat
Biserica să facă acest lucru şi credincioşii ar putea să fie astfel îndepărtaţi de Partid. La o astfel de argu-
mentaţie teologică, nimeni nu a mai îndrăznit să ridice problema îndulcirii postului. Aceasta până când nu a
mai fost nici părintele Dumitru Stăniloae şi nici frica să nu sufere Partidul.
Acesta era părintele, lăsându-l pe fiecare după propriile sale puteri să urce pe calea mântuirii şi
ajutându-l cu prisosinţă prin rugăciunile şi sfatul său duhovnicesc.
Cine a stat la scaunul de spovedanie al părintelui, ştie cum după lungile spovedanii se ridica parcă
din genunchi cu picioarele mai amorţite decât părintele, dar cu sufletul uşurat şi plin de pace şi dragoste.
Căci părintele avea un mod deosebit de smerit în spovedanie. Îngenunchea în faţa ta şi stătea aşa toată
spovedania, rugându-se cu adevărat împreună cu tine pentru iertarea păcatelor şi dăruindu-ţi nu numai ier-
tare, dar şi putere de luptă împotriva păcatului.
Rânduiala sfinţeniei
Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M -a urât. Dacă aţi fi din
lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v -am ales pe voi din lume, de
aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât
stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al
vostru îl vor păzi. (Ioan 15, 18-20)
Fi-vor unii - şi au fost deja - care se vor ridica şi vor zice: cu ce drept şi pe ce baze vorbesc eu şi
vorbesc alţii de părintele Gheorghe Calciu ca şi cum ar fi un sfânt? Căci Biserica nu l-a declarat ca fiind sfânt
şi deci nu aş avea dreptul să vorbesc astfel, fiindcă aş încălca nu ştiu ce rânduieli. Prin urmare, ar trebui să
aştept mai întâi să se pronunţe cei avizaţi, cu putere, şi apoi să îndrăznesc a spune cele ce le-am văzut, cele
ce le-am cunoscut, cele ce le-am trăit. Cu părere de rău, nu voi putea face acest lucru, şi asta din motive bine
întemeiate, bazate pe Sfânta Tradiţie creştin-ortodoxă.
După cum bine se ştie, fiecare va ajunge la Dreapta Judecată, unde Bunul Dumnezeu va fi Dreptul
Judecător. Cum a judecat pe cei adormiţi sau cum va judeca pe fiecare din noi, asta numai Dumnezeu o ştie
cu certitudine. Dar noi ştim ce am văzut şi ce am auzit de la părintele Gheorghe Calciu. Şi pentru cele ce
le-am văzut şi pentru cele ce le-am auzit, facem această mărturisire. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept,
şi din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12, 37) Şi facem această mărturisire cu dragoste şi evlavie.
Mihai Boicu, Profesor universitar

137
Partea a IV-a

Moartea nu există

Moartea nu există
La spital cu părintele Calciu

1. La Spitalul Militar din Bucureşti

Mila cea mare a lui Dumnezeu a rânduit să stăm în preajma Părintelui Gheorghe Calciu în ultima
lună a vieţii sale, la Spitalul Militar din Bucureşti.
Eram atunci în trecere prin capitală şi ştiind că Părintele fusese operat, am mers să-l vedem şi să-i
cerem binecuvântarea. S-a bucurat mult auzind că venim de la Mănăstirea Diaconeşti. Părintele avea o mare
dragoste pentru călugări şi ne iubea şi pe noi cu o măsură pe care nu o meritam. Poate de aceea a şi primit, la
rugămintea noastră, să-i rămânem alături în perioada cât avea să stea internat în secţia de Reanimare a
Spitalului Militar.
Zi de zi am avut negrăita binecuvântare de a-l vedea, de a-l auzi, de a ne bucura că-i putem fi alături,
oferindu-i un mic şi neînsemnat ajutor pe patul de suferinţă. Pentru că adevărul cel mare era altul, şi anume
că noi, cei care ne învârteam în jurul Părintelui, căutând chipurile a -i fi de folos, noi eram cei ajutaţi şi
ocrotiţi de dragostea Sfinţiei sale.
Am înţeles, atunci „ca-n ghicitură”, azi mai limpede şi mai vădit, că Dumnezeu ne-a dăruit această
legătură de dragoste duhovnicească pentru a întări sufletele noastre slăbănogite cu puterea cea de viaţă dă-
tătoare a Duhului.

Acolo unde este mângâierea Duhului


Prin grele pătimiri a îngăduit Domnul a trece Părintele Calciu din tinereţe până în ultima clipă a
vieţii. Sfinţia sa spunea că în urma multor dureri şi după multe frământări sufleteşti, a înţeles că Hristos nu a
venit pe pământ ca să desfiinţeze suferinţa, sau ca să o piardă. Nu a venit nici măcar să o explice. Ci Hristos
a venit ca să umple fiecare suferinţă umană cu prezenţa Sa. Şi noi, cei care i-am fost în preajmă în acele zile
de chinuri trupeşti, mărturisim că am simţit Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se în Părintele.
La începutul anului 2006, medicii i-au diagnosticat cancer la pancreas. Doamna preoteasă ne-a
povestit că în ziua în care a aflat despre asta, Părintele a fost foarte abătut. La stăruinţele ei de a afla pricina
acelei mâhniri cu totul neobişnuite la Părintele, el i-a spus adevărul, adăugând: „Dar nu sunt mâhnit pentru
mine, ci mă gândesc la ce vei face tu...!”.
Totuşi, chiar şi în aceste condiţii Părintele a hotărât să vină, ca în fiecare an, în ţară, cu orice risc, cu
orice preţ... În pelerinajul pe care l-a făcut, ca de obicei, pe la mănăstirile şi locurile dragi Sfinţiei sale, boala
s-a agravat mult, impunându-se o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Nu mai putea mânca aproape nimic de
câteva luni, vărsa mereu, iar acum făcuse o pseudo-ocluzie din cauza cancerului. Prietenii l-au mustrat fră-
ţeşte: „De ce ai pornit la un astfel de drum, dacă ştiai că eşti aşa bolnav?!”. Răspunsul Părintelui i-a dezarmat
pe toţi: „Voi chiar nu înţelegeţi că am venit să-mi iau rămas bun şi, poate, să mor în Ţară…?!”.
Iar lui Dumnezeu, Celui ce iubeşte pe cei care se jertfesc pentru El şi Biserica Lui, I-a bineplăcut
acest gând şi l-a binecuvântat pe Părintele cu mult har, întru folosul nostru duhovnicesc.
De altfel, în urma operaţiei medicii au confirmat în termeni drastici cuvintele Părintelui, spunând:
„Încă trei săptămâni. Atât”. Dar pentru că Duhul este Cel ce dă viaţă, de la data operaţiei Părintele a mai trăit
încă aproape şase săptămâni. În afara cancerului, aflat într-o formă foarte avansată, mai suferea cu inima şi
rinichii. Scriem aceste lucruri pentru a se înţelege că trupeşte, Părintele era istovit de boală. Era un efort să se
ridice, să ţină o cană în mână... Rămâne o taină nedezlegată lumina chipului său, zâmbetul plin de dragoste,
bucuria de a dărui celuilalt, de pe patul de suferinţă, ceva din bucuria şi lumina lui Hristos. Omeneşte,
aceasta era cu neputinţă. Dar în Filocalie stă scris că acolo unde este mângâierea Duhului, neputinţa şi legile
naturale nu mai lucrează.
O lună de zile, cât am stat lângă Sfinţia sa, nu a cerut nici un cal mant, nu l-am auzit plângându-se
că-l doare ceva, mai mult, nu am văzut nici o crispare, nici o încruntare a expresiei feţei, ca semn al suferin-
ţei trupeşti sau al istovirii sufletului. Cu desăvârşire acestea nu erau la Părintele.
Porunca dragostei, a cercetării celui bolnav, sau a recunoştinţei te aduceau la patul lui de boală, dar
odată ajuns acolo realizai că de fapt tu erai cel bolnav, care aveai nevoie de dragostea Sfinţiei sale.

Un mod evanghelic de a fi
Îi mulţumim lui Dumnezeu - şi ne dăm seama că nicicând n-o vom putea face îndeajuns - că nu a
ascuns ochilor noştri a vedea în Părintele, mai înainte de toate, un împlinitor al poruncilor Evangheliei în
zilele noastre. În lucrurile mari şi importante, precum şi în lucrurile mici, aparent neînsemnate, l -am văzut pe
Părintele împlinind şi dând viaţă cuvântului lui Dumnezeu.
Îmi amintesc de o întâmplare prea frumoasă şi dragă nouă, care va vorbi de la sine. Într -una din zile,
i-am prezentat Părintelui o iconiţă mai deosebită, a Sfântului Mucenic Gheorghe, aurită, într -o cutie şi ea
foarte frumoasă. I-am spus că ne-am gândit să i-o dăruim asistentei şefe din partea Sfinţiei sale. Părintele a
admirat iconiţa şi după câteva clipe de tăcere ne-a zis:
- Ştiţi ce aş face eu…? Eu i-aş da-o unei infirmiere... este una, mai simplă, care nu are dinţi. Cred că
ea s-ar bucura mai mult. Ele fac aici cea mai mare umilinţă.
Am primit atunci o lecţie vie şi de neuitat despre ce înseamnă mila şi milostivirea. Felul nostru
omenesc de a rezolva lucrurile, ca „totul să iasă cât mai bine”, era biruit de modul evanghelic al Părintelui de
a fi, de a se comporta, mod atât de uman şi de firesc în cele din urmă.
Am făcut, desigur, după cum ne-a spus Părintele, iar infirmiera a venit să-i mulţumească cu ochii
umezi de lacrimi.
Un om al dragostei
Alături de Părintele am înţeles încă o dată că dragostea e pecetea prin care oamenii îi pot recunoaşte
pe adevăraţii ucenici ai lui Hristos, pe adevăraţii păstori de suflete. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.”.
Nu ştim a spune altceva decât că am văzut un om care în mod real se bucura cu cei ce se bucură şi
suferea cu cei îndureraţi. Sute de oameni s-au perindat în acea lună pe la patul Părintelui. Îi primea pe toţi,
pentru că, spunea, „nu vreau să plece nimeni mâhnit”. Era ca o mamă ce se bucură de fii. Veneau zilnic zeci
şi zeci de oameni, adeseori aducând cu ei durerea unei vieţi întregi, poveri ori bucurii sufleteşti. Şi fiecare a
plecat de acolo cu sufletul uşurat.
Părintele nu ne spunea lucruri ieşite din comun, dar cuvintele sale erau cu putere multă. Vorbea
simplu, măsurat, folosind cuvintele rugăciunilor, ale psalmilor. Pentru fiecare în parte, acele cuvinte au ră mas
de neuitat: „Dumnezeu să te ocrotească!”, ori „Îngerul Domnului să te conducă!”, sau „Să te binecuvinteze
Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul!”... Cu toţii am simţit că Părintele nu participa din exterior la
durerea ori bucuria noastră, ci dinăuntru.
Eram lângă sfinţia sa când o maică rasoforă din obştea noastră a venit să-i ceară binecuvântarea şi
aplecându-se cu sfială, i-a spus: „Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste câteva zile, de praznicul Intrării
Maicii Domnului în Biserică, am să fiu şi eu călugărită!”. Părintele nu a răspuns imediat, nici nu i-a făcut o
urare convenţională, cum se procedează de obicei. Pur şi simplu chipul i s-a luminat şi faţa i-a strălucit de o
bucurie nepământească. Pe urmă i-a zis cu putere: „Maica Domnului să te binecuvinteze!” şi a adăugat cu
dărnicie binecuvântări peste binecuvântări. Maica nu a mai fost în stare să spună nimic şi a plecat zburând
parcă... Peste mai multă vreme mi-a mărturisit că nu a mai văzut şi nu a mai simţit pe nimeni vreodată cu o
inimă aşa de mare, încât să se bucure de bucuria celuilalt ca şi cum ar fi fost a sa. Parcă Părintele era cel ce
urma să fie călugărit! Seara târziu, după ce maica plecase de mult şi alte zeci de persoane veniseră între timp,
fiecare împărtăşindu-i frământările şi durerile, Părintele a stat puţin şi, foarte mulţumit, a exclamat: „Maica
se pregăteşte de călugărie!”. Când vei simţi bucuria aproapelui ca pe însăşi bucuria ta, atunci ai ajuns la
măsura retragerii în zăvorâre, spun Părinţii… Domnul a rânduit ca de praznicul Intrării Maicii Domnului în
Biserică, în timp ce maica primea tunderea în călugărie, logodindu-se cu Hristos, sufletul Părintelui să treacă
la cele veşnice, unindu-se şi el cu Mirele Ceresc.

Slujirea aproapelui
Prin felul său firesc de a se purta, prin smerenie şi iubire, Părintele câştigase încetul cu încetul
dragostea tuturor celor din Spital, sau cel puţin respectul lor cald. Îi primea pe toţi cu aceeaşi măsură a
inimii, şi pe infirmiere, şi pe brancardieri, şi pe asistente ori doctori... Într-o zi, o asistentă i-a mărturisit:
„Părinte, să ştiţi că noi aproape ne certăm între noi, care să vină la salonul dumneavoastră...!”. Şi un alt
cadru medical i-a spus: „Părinte, eu vin des pe aici, chiar dacă nu am treabă, pentru că mă simt bine în
acest salon. Parcă nici nu sunt la spital, parcă sunt la o mănăstire...!”.
Pentru toţi Părintele avea un cuvânt bun de spus, o mângâiere, o încurajare, sau chiar o mică glumă,
prin care ne readucea pe calea cea adevărată de înţelegere şi trăire...
Aproape seară de seară, în ultimile două săptămâni petrecute la Spitalul Militar, Părintele şi-a luat
osteneala de a-i vizita şi cerceta pe bolnavii de pe secţie. Astfel încât, după ce toată lumea se liniştea, Părin -
tele se ridica din pat şi susţinut de două persoane, îşi începea nevoinţa. Mergea în toate saloanele, la fiecare
bolnav şi-i miruia cu untdelemnul dragostei. Pe toţi Părintele a vrut să-i încredinţeze de dragostea lui
Dumnezeu cea mare, cea negrăită, pentru omul care se afla poate atunci în pragul veşniciei. Grija,
delicateţea, negraba cu care Părintele vorbea cu aceşti bolnavi, cu care îi binecuvânta, erau zdrobitoare
pentru noi ceilalţi. Vedeam un om care uitase de sine, un înger în trup.
În ultimele zile Părintele s-a întors la patul său de două ori mai galben decât plecase. L-am văzut
chiar clătinându-se de-a binelea pe picioare, în timp ce rostea rugăciunea „Împărate ceresc” la patul unei per-
soane speriate de operaţia ce urma să o facă. Cu toate acestea, nu a dat o clipă înapoi, ci s -a jertfit până la
capăt.
Odată, intrând într-un salon, Părintele a mers direct, aproape grăbindu-se, la căpătâiul unei femei
foarte bolnave care abia fusese adusă acolo. Aceasta cu greu mai putea vorbi, numai privirea şi-o mai mişca.
Îmi amintesc foarte clar cum Părintele şi-a pus mâinile pe capul ei şi cu hotărâre şi dragoste a rostit
rugăciunea: „Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale,
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”. Era pentru prima dată când o vedea pe acea femeie
şi a fost singura căreia am auzit să-i dea dezlegarea de la spovedanie...
Am gândit atunci că Părintele a „încurcat” rugăciunile şi l-am privit puţin contrariată de ceea ce
auzeam. Însă apoi, când acea femeie a mărturisit cu voce stinsă şi gravă: „ Părinte, eu L-am trădat pe
Dumnezeu!”, m-am smerit şi am înţeles că aici era o rânduială de Sus. Părintele a mângâiat -o: „Dumnezeu te
iubeşte. Iubeşte-L şi tu, aşa cum te iubeşte El!”. Au mai schimbat apoi alte cuvinte, pe care noi ceilalţi le-am
auzit, dar nu le-am priceput... Nu ştim dacă acea persoană mai trăieşte ori nu, însă acum ştim că gestul
Părintelui a avut un tainic şi temeinic rost.
Altădată, mergând la patul unei tinere topite de boală, cu un cancer evoluat, l -am auzit întrebându-o
cu nesfârşită, familială dragoste: „Ce mai faci, draga mea?”. Şi am văzut cum, în acele clipe, Părintele deve-
nise în întregime lumină ce îmbrăţişa acea suferinţă.

141
Încrederea în om
Tot felul de oameni s-au perindat pe la patul Părintelui: prieteni vechi sau oameni care abia auziseră
de sfinţia sa, intelectuali cunoscuţi şi credincioşi anonimi, oameni de afaceri sau foşti politicieni, călugări şi
maici... Fiecare cu vorba şi portul său. De multe ori nouă, celor care stăteam lângă Părintele, ne veneau
gânduri de felul: „Ce poate să întrebe acesta...? Ce nevoi duhovniceşti are el? Şi tocmai acum, când
Părintelui îi este rău... Lasă, că Părintele va termina repede cu el...!”.
Însă Părintele nu doar că avea aceeaşi dragoste faţă de toţi, dar avea şi încredere în omul care-i stătea
în faţă. Iar această încredere era simţită de celălalt şi lucra în sufletul lui. Îl făcea să devină mai bun, aşa cum
de fapt şi era în adâncul său. În mod tainic, atitudinea Părintelui îţi dădea o nădejde vie că Dumnezeu te
primeşte şi pe tine, cel cu chip încă urât, murdărit poate de mulţimea fardurilor văzute sau, în adânc, de alte
patimi nevăzute. Dragostea sfinţiei sale îţi vestea că Dumnezeu Cel în care poate tu nu crezi încă, crede El în
tine. Pentru că fiind un om al durerilor, Părintele ştia că şi păcătoşii se mântuiesc, se pot mântui. Că pocăinţa
a deschis raiul şi tâlharilor, şi vameşilor, şi desfrânatelor...

Cereţi şi vi se va da
Ne este şi mai greu a vorbi despre felul în care se ruga Părintele. Pentru că dincolo de rugăciunile pe
care cerea să i le citim, era încă ceva, esenţialul, rugăciunea cea de taină, care nouă ne scăpa...
Ceea ce putem mărturisi este că, deşi epuizat de boală, Părintele căuta să păstreze o rânduială a
rugăciunii aproape după tipicul bisericesc. Această deprindere şi-o luase din timpul ultimei închisori, la Aiud,
când, la fel ca şi acum, încerca să intre în fluviul de rugăciune sobornicească a Bisericii, rugăciune
comunitară pe care o iubea atât de mult. Astfel încât, în afară de rugăciunile pe care i le citeam dimineaţa,
după-amiază, cam în timpul vecerniei, cerea să mai citim un Acatist, iar sea ra, la culcare, iarăşi alte
rugăciuni. La aceste trei momente de peste zi mai adăuga rugăciuni din Molitfelnic pentru cei bolnavi, sau
pentru alte situaţii. Iubea mult rugăciunile către Maica Domnului, Acatistul Sfântului Nectarie de Eghina şi al
Sfântului Gheorghe.
Am mai observat la Părintele încă un lucru pe care l-am întâlnit şi la alţi mari Părinţi: un anume fel
de a spune rugăciunile începătoare, cu toată luarea-aminte, cu dulceaţă, smerenie şi putere, încât de la pri-
mele cuvinte simţeai că intri într-o altă lume, a Duhului. Dar peste toate, ceea ce este cel mai important e că
Dumnezeu asculta rugăciunile Părintelui şi cererea sa o împlinea.
Amintim aici de soţia unui doctor, ortoped la Spitalul Militar, care venea adesea la Părintele, cerându-i
să se roage pentru soţul ei, internat în Reanimare în stare de comă, având o tumoare la creier. Fusese un doctor
foarte milostiv. Am fost cu Părintele la patul domnului doctor şi am văzut că mare era suferinţa acelui om...
Părintele, cel puţin, parcă s-a topit în acel moment. S-a făcut şi mai mic, şi mai firav. Oare de ce... m-am
întrebat atunci, ce a văzut Părintele? Răspunsul mi l-am dat în parte mai târziu. Poate că i s-a dat a şti voia lui
Dumnezeu cu acel om, sau poate altceva...
Soţia doctorului, farmacistă, îi cerea Părintelui să se roage pentru bolnav mai ales atunci când acesta
făcea febră foarte mare, care nu scădea cu nici un medicament şi era agitat din cauza durerilor. Părintele se
ruga şi, în mod minunat, pentru câteva ore bolnavul se liniştea din convulsii, iar febra scădea... Văzându-l cât
de tare se chinuie de săptămâni întregi, Părintele i-a propus preotului de la Spital să-i citească rugăciunea de
ieşire cu pace a sufletului. Acesta însă a amânat, sperând ca bolnavul să se trezească şi să poată fi împărtăşit.
Dar chinul era din ce în ce mai mare, starea tot mai gravă, aşa că după alte câteva zile foarte grele şi pentru
cel bolnav şi pentru soţia sa, Părintele a mers la căpătâiul bolnavului şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea sfârşit
durerilor. Peste câteva ore acel suflet s-a înfăţişat înaintea Dreptului Judecător. Aflând că a murit, Părintele
şi-a făcut cruce, iar pe chip i s-a aşternut odihna. Cred că se rugase mult în taină pentru el.
Cu soţia lui ne-am reîntâlnit, peste mai puţin de două săptămâni, la Radu-Vodă, în faţa sicriului
Părintelui. Ne-a îmbrăţişat plângând din toată fiinţa. Abia a putut să spună: „Am venit să-i mulţumesc
Părintelui. Aşa de mult m-a ajutat, aşa de mult m-a ajutat!”…
În altă zi, Părintele m-a chemat lângă Sfinţia sa şi mi-a zis:
- Maică, uită-te pe fereastră! Vezi? Este dincolo o femeie care s-a izbăvit acum de un duh. A venit
ieri pe la mine şi mi-a cerut să-i fac o rugăciune. O stăpânea un duh de teamă. Din pieptul ei se auzeau voci.

142
Am spus o rugăciune simplă, improvizată, atât. Dar Dumnezeu a vrut să o vindece. Nu mi s-a întâmplat
niciodată asta până acum, deşi citeam Molitfele întregi... A fost mai înainte pe la mine şi mi-a spus.
L-am privit o clipă în tăcere. Ochii Părintelui aveau o luciditate adâncă.
- Multe minuni a făcut Dumnezeu cu noi zilele acestea... Şi sfinţiei voastre vi s-a oprit hemoragia tot
în chip minunat! am răspuns, încercând să-mi ascund adevăratele sentimente...
- Da, multe minuni, aşa este, a zis cu smerenie Părintele.
Acum, scriind acestea, ştiu oarecum că Părintelui nu-i va plăcea. Dar în Psaltire se spune: „Voia
celor ce se tem de El, Dumnezeu o va face şi rugăciunea lor o va împlini”. Şi pentru aceea am mărturisit, ca
să cunoască lumea că Dumnezeul nostru şi azi lucrează prin preoţii Lui.
Un alt moment, mai puţin grav, de care-mi amintesc nu fără un zâmbet, este cel al „slujbei de sfinţire
a unei icoane”. Cineva i-a adus Părintelui la spital o iconiţă pentru a o sfinţi. Însă Părintele era la pat, abia
putând vorbi, iar eu priveam cu neîncredere putinţa realizării acestei slujbe. Însă cu cel mai firesc aer,
Părintele, ţinând icoana pe piept, a rostit cu solemnitate şi căldură rugăciunile începătoare, apoi încă o
rugăciune la Maica Domnului... Iar la sfârşit, mi-a cerut să-i torn nişte aghiazmă într-un capac de la o sticlă şi
cu ea a stropit icoana, spunând încă alte binecuvântări. Şi gata, icoana era sfinţită, până să prind eu a mă
dezmetici! Aşa că, într-un cadru cât se poate de impropriu, pe un pat din Reanimare, cu Părintele într-o bluză
de pijama, cu perfuziile şi alte fire atârnând de sfinţia sa, mi-a fost dat să particip poate la cea mai măreaţă
slujbă în simplitate.
Dar fiecare clipă trăită alături de Părintele nu era ca celelalte şi parcă, după cuvântul Evanghelistului,
lumea întreagă nu ar putea cuprinde cărţile ce s-ar putea scrie vorbind despre fiecare...
Însă ceea ce va rămâne dincolo de toate, este că această rugăciune a Părintelui Îl aducea pe
Dumnezeu în mijlocul nostru, aducea pe Maica Domnului şi pe Sfinţi printre noi.

Ca un osândit înaintea Judecătorului


De obicei duminica, ori în zilele de sărbătoare, pe la ora zece, Părintele spunea cu smerenie: „Începe
Sfânta Liturghie. Dumnezeu să-mi ierte şi mie păcatele!”.
Înţelegeam atunci ceea ce ne fusese dat a vedea mai lămurit în urmă cu câteva săptămâni, la un Sfânt
Maslu slujit la noi la mănăstire pentru Părintele. Atunci l-am văzut rugându-se în genunchi, în mijlocul
bisericii, desculţ şi fără reverendă, ca să poată fi miruit. Stătea ca un osândit la moarte înaintea Împăratului,
cerând milă. Citisem despre această atitudine a sufletului la rugăciune la Sf. Simeon Noul Teolog, dar acum
vedeam asta înaintea ochilor noştri...
Ştiu că smerenia Părintelui a înmuiat atunci inimile noastre şi a aprins şi în noi focul rugăciunii. Ştiu
că au curs multe lacrimi. Ştiu că nimeni nu s-a putut mişca din loc, iar a face atunci o fotografie, ne-ar fi
părut un sacrilegiu, şi cu siguranţă ar fi fost. Era atâta măreţie în smere nia Părintelui! Mai târziu, în timpul
Sfintei Liturghii, cineva l-a fotografiat pe Părintele în genunchi, în amintirea acelui Sfânt Maslu.
De aceea, ori de câte ori sfinţia sa se ruga ca Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi aminteam de pocăinţa
Prorocului David: „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi”.
Am regretat mult că nu l-am întrebat vreodată pe Părintele despre rugăciune, despre pocăinţă şi că
m-am lipsit astfel de o aşa comoară de învăţătură. Însă sfinţia sa ne-a arătat prin faptă ce este rugăciunea,
vorbindu-ne fără cuvinte. Pentru că destul cu adevărat ne-a fost să-l vedem în acele clipe.

Cum să ne cerem iertare


În acelaşi salon cu Părintele a stat pentru câteva zile un alt bolnav, căruia toată lumea i se adresa cu
„domnule general”. Era de fapt medic militar cu gradul de general. Personalul spitalului îi arăta foarte multă
atenţie. Avea o stare destul de accentuată de nelinişte din cauza bolii şi suporta cu greu pelerinajul ce avea
loc zilnic la patul Părintelui. Poate asta se datora şi faptului că era mai străin de viaţa Bisericii.
Într-o zi, până să ajung în salon, am fost atenţionată că domnul general tocmai avusese o ieşire din
fire zgomotoasă faţă de vizitatorii Părintelui... M-am îngrijorat pentru situaţia creată, gândind că astfel de
momente nu-i pot face decât rău Părintelui. Noi, cu dragostea noastră, îl puneam în situaţii tare grele... M-am
oprit în dreptul uşii şi am privit înăuntru prin geamurile mari. Erau numai ei doi. Părintele m-a văzut şi

143
imediat mi-a făcut semn cu mâna să intru. M-a binecuvântat, i-am sărutat mâna şi mi-a şoptit cu durere în
glas:
- Maică, să ştii că am rezolvat problema cu domnul general. L-am rugat să mă ierte şi m-a iertat.
I-am spus că sunt un om bătrân şi bolnav, pe patul de moarte şi nu vreau să mă duc pe lumea cealaltă lăsând
pe cineva cu vreo supărare din cauza mea. Şi l-am rugat să mă ierte pentru cele ce s-au întâmplat!
Smerenia Părintelui m-a copleşit. L-am atunci văzut trăindu-şi cu durere, în mod real, vinovăţia.
Aceasta a fost singura suferinţă pe care am citit-o pe chipul Părintelui în decursul şederii la spital.
Mai târziu, domnul general ne-a mărturisit:
- Ştiţi că am avut o discuţie foarte frumoasă cu Părintele. Mi-am dat seama că e un om extraordinar!
Rugaţi-vă şi pentru mine, că e greu...

Pildă de necăutare la faţă


În dragostea sa cea mare pentru oameni, am remarcat totuşi că Părintele nu se formaliza în faţa
nimănui. Rar începea el o conversaţie, lăsând celuilalt primul cuvânt. Erau şi medici - puţini, e adevărat -
care veneau, se uitau în foaia de observaţie, îl priveau şi plecau. Poate din sfiiciune. Acestora nici Părintele
nu le spunea nimic, nici un singur cuvânt protocolar.
L-am auzit în schimb de multe ori intrând în vorbă bucuros cu infirmierele care veneau să spele pe
jos şi întrebându-le cu nesfârşită smerenie: „Ce mai faceţi, doamnă?”, sau „Bună ziua doamnă, aveţi o zi
grea?”. Era în glasul lui atâta dragoste, încât nu puteai să nu te umileşti. Infirmierele se emoţionau şi roşeau
de fiecare dată. Părintele preţuia foarte mult munca lor şi a asistentelor. Vedea slujirea bolnavilor ca pe o
slujire a lui Hristos. Adesea le spunea: „Voi staţi cel mai mult cu bolnavii. Mai mult decât doctorii, mai mult
decât preoţii…”.

Răspunzând la întrebări de tot felul


În general, Părintele nu se grăbea să ofere sfaturi sau să-şi dea cu părerea. Vorbea mai mult
nevorbind, căci felul său de a fi era cea mai înaltă pledoarie a trăirii Evangheliei. Iar când era întrebat,
cuvântul său avea măsura adevărului, a iubirii şi smereniei.
Într-o zi, cu îndrăzneala celui căruia i se pare că năzuieşte spre cele duhovniceşti, l-am rugat:
- Părinte, spuneţi-mi un cuvânt despre naşterea din nou, despre omul nou de care vorbeşte
Evanghelia!
Aproape fără a aştepta să-mi termin, Părintele mi-a răspuns:
- Tu mă întrebi despre omul cel nou, dar eu altceva voiam să-ţi spun: Să nu ucidem dragostea lui
Dumnezeu din noi! Îmi place foarte mult capitolul 13 de la Corinteni, foarte mult… Să nu ucidem dragostea
lui Dumnezeu din sufletul nostru. Şi o ucidem printr-o mânie, printr-o discuţie contradictorie - mă refer,
bineînţeles, la nivelul gândurilor - printr-o afirmare orgolioasă a calităţilor noastre, printr-o trufie, printr-o în-
dreptăţire, prin atâtea şi atâtea gânduri rele ce pot veni…
Ca un cunoscător al inimilor şi ucenic al Celui ce n-a venit să judece lumea, Părintele mi-a vorbit cu
multă fineţe despre cele ce erau înlăuntrul sufletului meu. Şi mai ales a ţinut a întări că dragostea este ultimul
ţel al tuturor nevoinţelor noastre. Că orice sistem filozofic, oricât de bine intenţionat s-ar pretinde, şi orice
asceză, oricât de omorâtoare de sine ar fi, nimic sunt fără de dragoste.
*
Altădată cineva l-a întrebat:
- Părinte, cum să facem ca să dobândim rădăcini duhovniceşti proprii, pentru că pe de o parte facem
parte dintr-o generaţie fără de rădăcini, iar pe de altă parte mai avem şi patimi personale?
- Nu se poate fără harul rugăciunii. Şi aici e nevoie de credinţă şi stăruinţă. Pe urmă trebuie pocăinţă,
jerfire de sine şi să te vezi pe tine cel mai nevrednic dintre toţi oamenii.
*

144
- Cum să fac, Părinte pentru a nu-mi mai pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu, sau cum să lupt
cu această slăbiciune a sufletului de a fi sprijinită omeneşte?
Părintele a tăcut câteva clipe şi apoi, pierzându-şi privirea într-un trecut îndepărtat, a spus:
- Eram în cea de a doua detenţie, torturat de multă vreme, fizic şi psihic. Nu mai ştiam nimic de
familia mea. Mi se repeta mereu însă că soţia mea m-a părăsit şi a divorţat de mine. Că Andrei, copilul meu,
mă urăşte şi spune că-i este ruşine cu un astfel de tată. Că elevii de la Seminar mă blesteamă că le-am stricat
viitorul. „Toţi te-au părăsit, chiar nu înţelegi…?!”, îmi spuneau. Zi de zi îmi repetau asta. Şi veneau cu
dovezi, încât părea adevărat… La un moment dat, mintea mea nu a mai putut şi a cedat. Eram aproape de
nebunie. Mă simţeam părăsit de toţi. Într-o noapte, cu ultimile puteri am chemat-o pe mama mea: „Mamă,
mamă, oare şi tu m-ai părăsit…?!“… Mama fusese o femeie foarte credincioasă, un chip de sfântă laică. Iar
în noaptea aceea mama mi-a apărut în vis. Însă avea chipul întunecat şi trist, cum n-o văzusem niciodată. Ea
era mereu luminoasă. Şi m-a certat: „Cum ai putut să crezi că te-am părăsit?!”. M-am trezit şi am înţeles că
acea descurajare şi îndoială a mea era un păcat. A doua zi, aşa a rânduit Dumnezeu, a venit soţia la mine. I se
dăduse vorbitor. Şi atunci am aflat că toată lumea mă iubea, era alături de mine, şi ea, şi copilul, şi elevii mei.
Răul fusese doar în mintea mea. Aşa şi acum. Gândurile sunt anchetatorii care ne şoptesc cele rele.
Mai târziu am înţeles că nu nădăjduirea în oameni era un păcat, aşa cum gândeam eu, ci îndoiala. Că
viaţa în Hristos înseamnă şi că aproapele este alături de noi, cu puţinul ori cu bogăţia sa sufletească, ca un
om. Că gândurile de părăsire, de îndoială, erau nişte anchetatori mincinoşi. Şi poate, mai ales, că tăria
dragostei este nădejdea.

*
- Părinte, cum vom şti să discernem?
- Să te rogi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îţi va da toate descoperirile. Era într-o lavră un călugăr cu
viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dar vrăjmaşul mântuirii noastre a urzit o ispită asupra lui. O tânără care -şi
stricase fecioria şi era însărcinată l-a acuzat pe acest părinte că el ar fi necinstit-o. Toţi fraţii din mănăstire
s-au grăbit să-l judece şi să-l alunge. Femeia aceea a venit chiar la mănăstire, împreună cu alţi oameni, ca
să-l bată pe călugăr. Dar mâinile celui ce a încercat să facă aceasta s-au uscat pe loc. După toată tulburarea,
fratele a fost izgonit şi s-a retras într-un loc pustiu, neştiut de nimeni. Dar când să nască acea femeie, nu a
putut până ce nu a mărturisit pe adevăratul tată al copilului, care era un tânăr oarecare din cetate. Atunci fraţii
au alergat la călugărul izgonit, rugându-l să-i ierte şi să se întoarcă la mănăstire. Acesta le-a răspuns: „De
iertat vă iert, pentru dragostea lui Hristos. Dar înapoi în mijlocul vostru nu mă mai întorc, pentru că nu aţi
ştiut a deosebi lucrurile lui Dumnezeu de lucrurile oamenilor”.

*
- Părinte, aceea care are în mănăstire ascultarea de a conduce strana, cum să se comporte cu surorile?
Sunt uneori momente când e greu să-i aduni pe toţi, unii vor să se roage retraşi într-un colţ, alţii se simt rău…
Ce să faci, să mergi să-i aduni, să le faci observaţii… Care atitudine e mai potrivită?
Părintele zâmbeşte vesel şi-şi trece mâna prin părul alb:
- Toţi dirijorii de strană sunt aşa, mai nervoşi… Pentru că muzica psaltică cere multă disciplină.
Trebuie să le spună maicilor că această cântare a lor este ca rugăciunea îngerilor din cer. Este o rugăciune
foarte mare. Pe urmă, când se întâmplă mici neînţelegeri, acea maică să meargă prima şi să-şi ceară iertare.
Să nu forţeze pe nimeni să stea în strană, dar să spună cântăreţilor că acolo e o rugăciune mare, îngerească. Şi
dacă maicile nu vor să vină, să nu vină…
*
- Părinte, cum să ajutăm un suflet necăjit?
- Sufletul omenesc e o taină. Şi dacă celălalt nu-ţi deschide uşa ca să intri, nu poţi intra. Unii se
sfiesc dintr-o anumită pudoare… Ceea ce poţi face e să te rogi Maicii Domnului. Rugăciunea la Maica
Domnului ajută mult.
*
- Părinte, anul viitor, la Sibiu va fi o mare întâlnire ecumenică…

145
Părintele îşi face cruce şi rosteşte încet, dar grav:
- Să nu le ajute Dumnezeu!
- Dar noi ce atitudine trebuie să avem?
- Nu demonstraţii, zice Părintele liniştit. Dar să ne rugăm pentru asta, să nu le ajute Dumnezeu.
*
Un tânăr care terminase Medicina l-a întrebat dacă să se însoare sau să rămână celibatar şi să se
dedice cu totul îngrijirii bolnavilor. Părintele i-a răspuns:
- Dacă nu te însori, crezi c-ai să fii un doctor mai bun? Însoară-te!
*
O tânără l-a întrebat dacă să meargă la mănăstire imediat ce termină facultatea, iar Părintele i-a zis:
- Mai stai doi ani în lume, ia-ţi un servici şi dacă în tot timpul acesta te gândeşti la mănăstire,
înseamnă că eşti de mănăstire. Dacă îţi trece dorul de mănăstire, înseamnă că nu eşti de mănăstire.

Vizita Părintelui Patriarh


Cel care a încununat pelerinajul făcut la patul Părintelui a fost Prea Fericitul Patriarh Teoctist. După
mângăierea adusă de ÎPS Bartolomeu şi Părintele Arsenie Papacioc, alţi doi patriarhi ai temniţelor ce l-au
vizitat pe Părintele la spital, Prea Fericitul a fost cel care a întregit pacea şi bucuria din sufletul Părintelui.
După plecarea delegaţiei, m-am apropiat cu sfială de Părintele. Zâmbea, mângâind iconiţa de pe
piept lăsată de Părintele Patriarh, iar privirea îi plutea undeva, deasupra noastră. Mi-a şoptit:
- Maică, l-ai văzut pe Patriarh...? Ca un stâlp înălţat la cer este Patriarhul nostru! Ştii, am vrut să-i
spun aceste cuvinte ale Cuviosului Efrem către Sfântul Vasile, dar... n-am vrut să-l ispitesc. Ai văzut... era cel
mai drept dintre toţi!
N-am să uit niciodată acel zâmbet al Părintelui. Merită să suferi o viaţă întreagă ca să poţi zâmbi aşa.
Merită să fii toată viaţa un ocărât şi un lepădat dacă Domnul îţi dă a trăi, fie şi în ultima clipă, încredinţarea
că Biserica pentru care ai fost prigonit îţi primeşte jertfa, ca pe a unuia din cei mai vrednici fii ai ei. Pentru că
de la Domnul s-a făcut aceasta.

Naturaleţea Părintelui
Auzisem multe despre Părintele înainte să-l cunoaştem, dar în mintea noastră îl pusesem în „vitrina”
marilor personalităţi oarecum intangibile. Cunoscându-l, ne-am cucerit de căldura sa duhovnicească.
L-am văzut pe Părintele rugându-se, suferind cu cei ce sufereau şi bucurându-se cu cei ce se
bucurau, l-am văzut cu chip de lumină la patul unor muribunzi… Însă peste toate acestea, Părintele rămănea
un om firesc. N-am simţit niciodată că făcea nişte lucruri „pentru că aşa e duhovniceşte”, cum procedăm noi,
majoritatea celor care ne căznim să trăim creştineşte. Binele era în Părintele în chip întreg, căci binele este
Hristos, iar sufletul său stătea neclintit în libertatea la care ne-a chemat Mântuitorul. Îmi amintesc de
dragostea, profund umană, a sfinţiei sale pentru flori. Cât a stat la spital, Părintele a primit foarte multe flori.
Atât de multe încât asistentele nu mai aveau unde să pună medicamentele… Pe măsuţe, pe dulap, pe fereastră
erau numai vaze şi ghivece cu flori de toate culorile. Pe multe din ele Părintele le dăruia, la rândul său,
altora, pe altele le păstra şi chiar se îngrijea cu privirea de ele. Odată ne -a atras atenţia că s-au uscat câteva
flori de pe dulap. Atunci i-am spus şi noi:
- Părinte, vă cam plac florile!
Părintele a zâmbit şi ne-a răspuns:
- Foarte mult! Acolo, în America, aveam în faţa bisericii o grădină mică cu flori. Eu le semănam, eu
le udam. Aveam acum unele înalte, cu multe braţe şi cu flori galbene ca de floarea soarelui, dar mici. Erau
foarte frumoase. Acum, nu ştiu dacă cineva le-a mai cules seminţele…
Şi lumina zâmbetului i s-a topit într-o umbră de tristeţe.

146
Părintelui îi părea rău că nu a mai putut să strângă seminţele! Ne-am ruşinat, pentru că în închipuita
noastră viaţă duhovnicească arareori mai lăsăm loc pentru aşa de curate gânduri... Atât de umane şi fireşti în
cele din urmă.

Cu prietenii, în raiul pierdut


De neuitat sunt şi serile în care Părintele depăna poezii şi amintiri din închisoare împreună cu
prietenii săi dragi, Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu. Vedeam cum aceşti oameni făceau ce făceau şi
iarăşi se întorceau la Aiud, ori Jilava, în raiul lor pierdut… Desigur, nu lipsea din aceste rememorări celebrul
gardian Georgescu, care acum aducea raze de zâmbete pe chipurile lor, la amintirea aforismelor consacrate:
„Caloliliferul să fie calolilifer…!”, ori: „Să fie semplu!”… Şi parcă îţi părea rău că tu nu ai fost pe acolo…

Despre „Întoarcerea la Hristos”


Vorbeam într-o zi despre cartea lui Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”. Şi Părintele mi-a spus:
- Nu l-am întâlnit niciodată pe Ianolide, sau poate l-am văzut, dar n-am vorbit niciodată cu el. Şi
m-am întrebat, cum a putut acest om să mă cunoască mai bine decât toţi!? Securitatea mi-a pus sute şi sute de
întrebări, câte zece ore pe zi, sau şi mai mult, încercând să-mi cunoască sufletul şi nu a putut. Iar el, fără să
mă vadă vreodată, a înţeles mai mult decât toţi. Numai Duhul Sfânt i-a putut descoperi adâncul sufletului
meu. Numai Duhul Sfânt...

Doctor al celor dinlăuntru


Într-o zi Părintele a aflat că am fost bolnavă şi că aveam unele neputinţe mai vechi. De atunci avea
foarte multă grijă să nu mă obosesc, să nu fac lucruri ce i s-ar fi părut grele. Cu delicateţe dar şi cu fermitate,
mă oprea ori de câte ori voiam să-l ajut să se ridice din pat şi altele. În aceste condiţii, i-am mărturisit:
- Părinte, să ştiţi că eu am neputinţe sufleteşti mult mai mari decât cele trupeşti şi de asta vă rog să
nu vă faceţi griji pentru mine. Eu sunt cea care vă mulţumesc că-mi îngăduiţi să stau lângă sfinţia voastră,
pentru că duhovniceşte eu sunt cea ajutată, cea care primesc.
Mă aşteptam ca Părintele să-mi spună ceva de felul: „Ei, cu ce te pot eu ajuta…?! Dumnezeu să te
ajute!”. Mă aşteptam la o smerită eschivare convenţională, aşa cum facem noi în mod obişnuit. Însă cu
smerenie şi putere, Părintele mi-a zis:
- Măcar atât să fac pentru tine, de pe patul acesta al neputinţei…
L-am rugat să-mi repete ce a zis, neştiind dacă ceea ce am auzit era adevărat, iar Părintele a spus din
nou:
- Măcar atât să mai fac pentru ceilalţi, acum, când neputinţa m-a adus pe acest pat al smereniei.
Am avut atunci certitudinea că dincolo de cele văzute, Părintele, cu darul lui Dumnezeu, lucra tainic
înlăuntrul sufletului meu, punând rânduială, curăţind şi oblojind rănile ascunse.

Lepădarea de sine
Deşi Părintele a avut la Spitalul Militar o îngrijre medicală deosebită, totuşi cancerul avansa rapid. În
aceste condiţii, la îndemnul familiei, Părintele a acceptat să se întoarcă în America, pentru a încerca acolo un
tratament nou, o ultimă descoperire în cancerul de pancreas.
Însă dorinţa cea mare a sfinţiei sale era să moară în ţară, în pământul în care sunt îngropaţi toţi
mărturisitorii şi sfinţii necunoscuţi ai neamului nostru. Pe lângă aceasta, Părintele îşi dorea de multă vreme
să îmbrace veşmântul călugăresc. Dorinţa sfinţiei sale a avut însă nevoie de înţelegerea şi acordul soţiei, al
familiei. Dar Dumnezeu a vrut să-l acopere pe Părintele cu veşmântul smereniei şi nu i-a împlinit acest dor.

147
Însă noi ştim că „sunt călugări care nu-s călugări şi totuşi sunt călugări”, cum scria un alt mărturisitor din
temniţele comuniste, Virgil Maxim.
Credem că nu greşim când spunem că Părintele şi-a tăiat voia în chip cu adevărat călugăresc.
Credem că s-a rugat mult în taină şi că a avut o încredinţare de la Dumnezeu pentru hotărârea aceasta. Semn
al încredinţării a fost pacea sufletească pe care şi-a păstrat-o până în ultima clipă. Sigur, logica omenească ar
fi văzut aici un semn al cedării, dar în viaţa duhovnicească lepădarea de sine, asumată înaintea lui
Dumnezeu, e semnul puterii şi plinătăţii duhovniceşti. Este proba de foc a călugăriei.
Astfel, pe 16 noiembrie 2006, Părintele a plecat în America pentru a da o ultimă mângâiere familiei
şi ucenicilor săi de acolo. Pentru că iubind pe ai săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit…
Peste cinci zile, pe 21 noiembrie, Maica Domnului, căreia îi încredinţase tot sufletul său, l-a luat în
Biserica cea Cerească, mutându-l din ceata luptătorilor de pe pământ în ceata celor ce au biruit lumea, şi
moartea, şi iadul. Era praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică.

O sfântă făgăduinţă
Cunoscându-l pe Părintele Gheorghe Calciu, nu am întâlnit o mare personalitate, ci un părinte cu
trup de ghiocel, mic şi firav, ce purta însă în întreaga înfăţişare nobleţea asemănării cu Hristos. Zâmbetul său,
bucuria şi lumina ce o emana, şi peste toate, firescul şi cuminţenia cu care era înveşmântat, vorbeau despre
un om care putea mărturisi împreună cu Apostolul: „nu eu, ci Hristos trăieşte în mine”.
Părintele n-a murit. E viu. Îi simţim prezenţa, îi simţim ocrotirea. „Voi veţi plânge şi vă veţi tângui,
dar întristarea voastră se va preface în bucurie”. Pentru că o sfântă făgăduinţa ne-a fost dată şi nouă: „Nu
vă voi lăsa singuri, voi veni la voi…! „. Amin.
Monahia Parascheva şi Gabriela

2. La Spitalul Fairfax din Virginia - America


Părintele Gheorghe Calciu a plecat în România pe 25 septembrie 2006. Numai sfinţia sa şi fiica sa
duhovnicească, Maria Rosana, medic, ştiau atunci că Părintele avea cancer la pancreas şi că nu-i mai
rămăsese mult de trăit.
Maria Rosana respectase dorinţa Părintelui de a nu spune nimănui despre boala sa. Era taina lor şi
Maria se străduise să facă tot ce îi era în putinţă - ca doctor în Medicină şi medic la Pentagon - pentru a -i îm-
bunătăţi starea. Mare binecuvântare a fost pentru ea să se poată îngriji de Părintele, dar grea i-a fost povara
tainei, căci de fiecare dată când intra în bisericuţa „Sfânta Cruce”, ştia că va veni curând ziua când nu-l va
mai afla acolo pe Părintele…
Câteodată se mâhnea văzând cu ce probleme mărunte îl epuizau ceilalţi, necruţându-i sănătatea.
Alteori se minuna de puterea neomenească a Părintelui, ca de pildă în noaptea de Paşti, când slujise singur
timp de şapte ore, în ciuda durerilor sfâşietoare provocate de cancerul pancreatic. Dacă oamenii ar fi ştiut ce
ştia ea…
După ce refuzase operaţia chirurgicală, Părintele a acceptat totuşi - cu încuviinţarea ierarhiei -
chimioterapia. Aceasta trebuia începută fără întârziere. Maria Rosana a mers la Părintele să stabilească
ultimele amănunte legate de frecvenţa tratamentelor şi efectele secundare. Dar, surpriză! Părintele, slăbit de
boală, zăcând la pat, i-a luat mâna, a pus-o pe pieptul sfinţiei sale, a privit-o drept în ochi - cu acei frumoşi
ochi albaştri, acum îngălbeniţi de boală - şi cu o voce părintească i-a spus:
- Maria Rosana, te iubesc foarte mult, ca pe o fiică, dar trebuie să îmi iau la revedere de la românii
mei din ţară!
Maria l-a privit contrariată. L-a întrebat dacă ştia câte riscuri îşi asumă luând o asemenea hotărâre.
Ştia, dar decizia Părintelui era definitivă. A rugat-o doar să poarte grijă în spital ca trupul sfinţiei sale să fie
curat atunci când se va apropia de moarte şi să n-o uite pe doamna preoteasă, care va rămâne singură şi
bolnavă. I-au dat lacrimile, dar nu putea plânge, fiindcă soţia Părintelui era în preajmă şi ea nu trebuia să afle
nimic. Facă-se voia Domnului!
Chiar de a doua zi, Maria Rosana a început să facă demersurile necesare la serviciu pentru a pleca şi
ea în România, astfel încât să-i poată administra Părintelui în mod controlat medicaţia pentru suportarea

148
durerilor la drum. Călătoria aceasta avea să aibă pentru ea şi o semnificaţie de taină. La sfatul şi cu
binecuvântarea Părintelui, Maria Rosana şi Andrei, prietenul ei, s-au logodit la Curtea de Argeş, sub
oblăduirea arhierească a Prea Sfinţitului Calinic. O logodnă înconjurată de bucurie şi de tristeţe. Şi o
îmbrăţişare prelungă a Părintelui, la sfârşitul ceremoniei, a spus mai mult decât o mie de cuvinte…
A doua zi, Maria Rosana şi Andrei s-au întors în America, la serviciu. Nu aveau să-l mai revadă pe
Părintele decât în cărucior, transportat în stare gravă din România.
Aceasta s-a întâmplat peste aproape şase săptămâni, timp în care Părintele Calciu, în urma unei crize
foarte puternice, fusese operat de urgenţă la Spitalul Militar din Bucureşti, fiind internat sub supraveghere la
secţia de Reanimare.
Noi, cei din America, încercam să-l aducem înapoi, socotind că îngrijirile medicale ar fi fost, cel
puţin teoretic, mai bune şi voind să-l avem pe Părintele în mijlocul nostru până la sfârşit. Eram egoişti vrând
să-l aducem înapoi, pentru că ştiam că dorinţa sfinţiei sale era de a muri şi mai ales de a fi îngropat în
România, ţară pe care n-a vrut niciodată să o părăsească. Dar toate au fost cu rânduiala lui Dumnezeu.
Imediat am început la biserică şi acasă rugăciunea neîntreruptă. După douăzeci şi şase de zile de la
internarea în România, Maria Rosana a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a se ocupa personal de Părintele.
Chiar în acea zi biletul de externare a fost semnat şi Părintele, însoţit de un medic român, a pornit cu avionul
spre America.
Maria Rosana era în uşa spitalului când o umbră a Părintelui a apărut din maşină - piele şi oase, dar
cu acei frumoşi ochi albaştri încă vii - şi a întins mâna slabă să o atingă.
- Fiica mea, m-am întors! a şoptit o voce slabă.
Şi numai credinţa că nimic nu se întâmplă fără ştirea şi voia lui Dumnezeu i -a dat „fiicei” iubite a
Părintelui puterea să-şi biruie durerea cu care îl privea.
- Părinte, i-a spus ea, când ne-am întâlnit prima oară, mi-aţi zis că mă aşteptaţi de mult, cu toate că
nu vă văzusem niciodată până atunci. Viaţa mea s-a schimbat aşa de mult în aceşti cinci ani, şi sunt atâtea
amintiri pe care le-am adunat şi atâtea „coincidenţe” care nu puteau fi decât de la Dumnezeu, încât am ştiut,
într-un fel sau altul, că vom fi împreună până la sfârşit. Şi apoi, încă n-am aflat de la sfinţia voastră tot ce-mi
trebuie pentru a mă mântui!
Părintele a zâmbit şi a adormit.

*
A început de atunci o călătorie de şase zile şi cinci nopţi - ultimele pe care le-am împărţit cu iubitul
nostru Părinte...

Prima noapte şi a doua zi:


Primul set de rezultate a sosit şi Maria Rosana era la căpătâiul bolnavului cu medicul oncolog.
Doctorul Broome a fost direct:
- Părinte, îmi pare foarte rău, sunteţi foarte, foarte bolnav. Ficatul v-a fost afectat şi nu mai este
nimic de făcut în stadiul acesta!
Părintele s-a uitat la Maria Rosana, care plângea, i-a strâns mâna puternic şi i-a zis:
- Nu plânge, nu-mi place când eşti tristă!
- Părinte, plâng pentru că sunt egoistă… Ştiu că aveţi pregătit un loc în ceruri, lângă Dumnezeu, un
loc în care eu nu voi ajunge niciodată, ca o păcătoasă ce sunt...
Şi Maria a început să spună, printre lacrimi, Psalmul 22 - „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va
lipsi…”
Cât de limpede îi era acum de ce medicii nu au voie să-şi îngrijească membrii familiei! Cum adică
nu se mai poate face nimic?!... Cu lacrimile şiroind incontrolabil, Maria Rosana a cerut să se facă alt set de
scanări, de către alţi medici, pentru o a doua opinie. A doua, a treia, a patra opinie - Maria încerca orice
posibilitate, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru Părintele. Şi ea s-a hotărât să-şi pună nădejdea mai mult
în El decât în oameni. A scos din geantă o iconiţă a Maicii Domnului şi a aşezat-o pe noptieră, lângă patul
Părintelui. Apoi i-a cerut binecuvântare să spună familiei şi fiilor duhovniceşti adevărul despre starea bolii.
Părintele a încuviinţat şi i-a cerut iconiţa. A sărutat-o cu blândeţe, ca şi cum i-ar fi spus: „Vin!”.

149
A doua noapte şi a treia zi:
Mariei îi era limpede acum ce avea de făcut: să uşureze, pe cât posibil, durerile înfricoşătoare ale
Părintelui şi să se asigure că rugăciunea la căpătâiul sfinţiei sale nu va înceta.
I-a cerut unei asistente o Biblie şi a început să citească, oprindu-se doar să verifice semnele vitale ale
bolnavului, să-i asigure alimentaţia şi din când în când să-i frecţioneze trupul care începea să se obişnuiască
cu efectele morfinei.
Andrei, logodnicul ei, s-a ocupat, în paralel, cu demersurile pentru formalităţile de înmormântare, o
sarcină incredibil de complicată. Amândoi şi-au luat concediu de la Pentagon şi au continuat misiunea. Un
singur lucru rămăsese de hotărât: locul de înmormântare al Părintelui. Sfinţia sa îşi exprimase de multe ori
faţă de noi dorinţa de a fi înmormântat în România. Maria l-a mai întrebat o dată unde este pentru el „acasă”
şi Părintele a răspuns: „România”. Şi i-a făgăduit că dorinţa i se va împlini.
Apoi Maria a vorbit cu Părintele despre ultimele sale dorinţe şi despre problemele parohiei. Şi -a
amintit cum s-au cunoscut şi cât de mult s-a schimbat de atunci viaţa ei. Cât de diferit s-ar fi petrecut lucru-
rile - cât de tragic, poate - dacă în acel Ajun de Crăciun, când conducea spre casă de la serviciu, nu s -ar fi
oprit să-l ajute pe acel om ciudat cu barba albă să ducă un sac greu într-o bisericuţă care nu-şi găsea locul în
mijlocul clădirilor înalte de pe bulevard…
Părintele i-a mai vorbit Mariei despre câteva lucruri din viaţa sa, despre închisoare şi despre
recunoştinţa pe care i-o datorează lui Dumnezeu fiindcă l-a trecut prin suferinţele ce l-au ajutat să devină
omul care era acum.
Principala grijă a Părintelui pe patul morţii era că Adriana (soţia sfinţiei sale şi naşa de botez a
Mariei Rosana) va rămâne singură. Maria însă i-a spus să nu se mai necăjească pentru asta. Era treaba ei de
acum încolo să-şi facă griji...
Situaţia medicală a Părintelui nu era deloc încurajatoare. Mânca foarte puţin, perfuziile funcţionau
continuu şi doza de morfină fusese mărită. Dormea acum aproape jumătate din timp.
Eu plănuisem să-l vizitez duminică după-amiază, dar când am sunat la spital, unul din prieteni mi-a
spus că Părintele poate muri în orice clipă şi să vin cât pot de repede.
Am plecat imediat. Am ajuns la patru după-amiaza şi am urcat în fugă la etajul nouă, unde era
salonul Părintelui. Un sentiment neaşteptat de bucurie mi-a cuprins inima văzând întregul etaj înţesat cu fiii
duhovniceşti ai Părintelui de la parohie şi din zonele înconjurătoare.
Părintele Gheorghe mă pregătise pentru moartea sa cu un an înainte, când plecase să facă o operaţie
riscantă de inimă. Îmi spusese atunci să nu plâng, fiindcă tristeţea la moartea cuiva e de la diavol. Creştinul
întotdeauna are nădejde că sufletul celui adormit va fi mântuit. Tot atunci îmi spusese că la înmormântarea
sfinţiei sale şi-ar dori trei lucruri: să nu fie lăudat de nimeni, să nu i se aducă flori şi toată lumea să se roage
pentru sufletul lui, zicând: „Dumnezeu să-l ierte!”. Iertaţi-mă, Părinte, că nu fac ascultare şi îndrăznesc acum
să scriu aceste rânduri despre sfinţia voastră!
Am intrat deci în salon şi m-am apropiat încet de patul Părintelui. Sfinţia sa m-a binecuvântat,
spunându-mi ceea ce îmi spunea întotdeauna: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”. După ce am mai stat puţin de
vorbă, am ieşit, ca să poată intra şi alţii.
Pe hol era multă lume, plângând sau rugându-se. Am început să citim Paraclisul Maicii Domnului,
Canonul către Îngerul Păzitor şi Acatistul Maicii Domnului. Era acolo cu noi şi un diacon evlavios, care-l iu-
bea mult pe Părintele şi care ni s-a alăturat în rugăciune.

A patra zi
Pe măsură ce treceau zilele, numărul celor care veneau să-l vadă pe Părintele creştea. Şi fiecare
primea, pe măsura puterii sale de înţelegere, cea din urmă învăţătură pe care ne-o dădea Părintele. O predică
fără cuvinte, în pragul dintre viaţă şi moarte. Cîţiva dintre ucenicii Părintelui îşi amintesc despre această
ultimă întâlnire:

*
„Vladimir, întotdeauna vii târziu!”, mi-a spus odată, mustrător, Părintele, după ce întârziasem, ca de
obicei, la vecernia de vineri seara. Mi-am amintit de aceste cuvinte parcă profetice duminică după-amiază
când, ajungând la spitalul Fairfax, am aflat că Părintele nu mai putea primi pe nimeni la acea oră, fiindcă
avea nevoie de odihnă.

150
L-am putut vedea totuşi mai târziu. Avea în ochi o pace adâncă, dar şi o părere de rău pentru noi.
Chiar şi atunci Părintele era preocupat mai mult de suferinţa noastră decât de a sfinţiei sale, aşa cum
Domnul, pe cruce fiind, avea grija celor dragi, a Maicii Sale şi a ucenicului iubit.
Ochii mi s-au oprit îndelung la icoana Maicii Domnului de pe măsuţă. Şi am avut atunci
încredinţarea că însăşi Prea Curata Fecioară stătea lângă patul Părintelui, îndepărtând orice rău şi umplând
întregul salon de pace cerească.
Duminica următoare, un părinte ne-a vorbit la predică despre nevoia de eroi spirituali. Fără îndoială,
eu mi-am găsit eroul în Părintele. O viaţă de curaj, credinţă, suferinţă, iubire şi jertfă… Nu pot enumera tot
ce sfinţia sa, prin iubire şi rugăciune, a făcut pentru mine, nevrednicul. El a fost pentru mine omul care l-a
urmat pe Hristos în toate, până la Cruce şi, mai ales, omul prin a cărui rană mă vindecam şi eu.
Vladimir

*
Cu o seară înainte ca Părintele să treacă la Domnul, am reuşit, în mod neaşteptat, să petrec câtva
timp cu dânsul în camera de spital. Părintele era într-un somn adânc şi respira încet. Lângă pat, Maica Dom-
nului îl veghea din icoana preferată a sfinţiei sale. Atunci am simţit întărindu-se cu putere în mine, ca
niciodată înainte, credinţa în Înviere. Pace deplină s-a aşternut peste camera Părintelui şi, în mod
inexplicabil, se auzeau ecouri de cântări…
Katherine

*
Când am ajuns la spital, l-am găsit pe Părintele zăcând la pat, binecuvântând pe cei care veneau să-l
vadă. Lucrurile se derulau cu simplitate. Părintele stătea senin, răspunzând tuturor cu mult respect. Îţi făcea
impresia că altcineva este bolnav pe moarte, nu sfinţia sa.
Aşa cum se obişnuieşte, mulţi au dorit să primească un ultim sfat de la un mare duhovnic, un om
care a trăit în sfinţenie. Însă răspunsurile Părintelui, având acea smerenie autentică, erau mereu simple,
precise. Cuiva, de pildă, i-a zis doar să îşi păzească sufletul curat, adică să nu se lase târât în compromisuri
pe care să le regrete mai târziu.
Toate răspunsurile Părintelui erau de fapt viaţa sa. Şi abia după ce a plecat dintre noi am înţeles acele
pilde şi predici pe care sfinţia sa, de-a lungul anilor, le trăia în mijlocul nostru, în timp ce noi îl întrebam
despre tâlcul lor. Abia atunci unii dintre noi am primit răspuns la multe din întrebările noastre.
Daniel Podbereschi

A patra noapte
Toată ziua agitaţia din salonul Părintelui nu a încetat.
Pe la şase seara au scos afară din cameră pe toţi, cu excepţia familiei, a Mariei Rosana şi a clericilor.
Părintele Gheorghe l-a chemat pe diacon să fie cu dânsul şi atunci am crezut că în orice clipă va trece la cele
veşnice. Prin mila lui Dumnezeu m-au lăsat şi pe mine în cameră, ca să ajut la citirea Psaltirii împreună cu
diaconul şi cu încă un tânăr român. Sunt ruşinat şi în acelaşi timp recunoscător pentru că am putut rămâne
acolo în acele clipe. Nu eram vrednic. Dumnezeu să mă ierte!
La nouă seara diaconul a trebuit să plece, aşa că am luat o scurtă pauză de la citirea Psaltirii. Chiar
înainte de a ieşi, ne-a spus că în timp ce citea o catismă a văzut faţa Părintelui strălucind „ca în icoane”. Nu
mai văzuse aşa ceva decât în fotografia Sfântului Ioan Maximovici, care a apărut pe film înconjurat de o aură
de Lumină Necreată. Slavă Bunului Dumnezeu, Cel ce a dăruit păcătoşilor această vedere!
Pe la zece seara, cântăreţii din corul parohiei s-au furişat sus - personalul spitalului chemase poliţia şi
obligase toată lumea să coboare - şi au intrat în cameră. Unul dintre ei, care are o voce îngerească şi este un
maestru al cântărilor bizantine, a început să cânte „Fericit bărbatul” şi toţi ne-am alăturat. Atunci s-a petrecut
ceva cu totul şi cu totul uluitor. Când am ajuns la „Aliluia”, mâna Părintelui - cu toate că sfinţia sa dor mea,

151
după cum credeam noi - a început să facă semnul crucii peste trup! Totuşi, a fost cel mai ciudat semn al
crucii pe care l-am văzut vreodată făcut de Părintele. Părea complet necoordonat şi involuntar.
Toţi din cameră au început să se agite. Unii au început să plângă. Nu eram siguri că Părintele se va
mai trezi, şi acum iată, trupul său făcea semnul crucii ca răspuns la rugăciunile înălţate lui Dumnezeu! Nu vă
pot descrie atmosfera din cameră. Era ca şi cum cerul şi pământul se contopiseră. Nu ştiam ce va mai urma şi
nu am îndrăznit să ne oprim din cântat. Pe măsură ce psalmul continua, Părintele Gheorghe a început să facă
semnul crucii, din ce în ce mai coordonat, la fiecare „Aliluia”. Apoi s-a trezit şi ne-a privit foarte intens, cu
nişte ochi din altă lume... Cât de sărace îmi sunt cuvintele să descriu ceea ce trăiam atunci! Acei ochi care de
multe ori au văzut Lumina Necreată a lui Hristos, Dumnezeul nostru şi a căror privire plină de dragoste
pătrundea direct în tine, se uitau acum pentru ultima oară la cei pe care i-a iubit desăvârşit!
Ne privea - chinuit de dureri, dar cu bucurie adâncă şi recunoştinţă - în timp ce îi interpretam în
română cântările lui dragi: „Cine este Dumnezeu”, Doxasticonul de Paşti, „Hristos a Înviat” şi „Lumină
lină”. Între cântări începea să vorbească în româneşte. Cuvinte îi erau simple: „Vă mulţumesc mult pentru
această frumoasă cântare”, „Lăudaţi pe Domnul în veac” sau „Totul vine de la Dumnezeu”.
Fusese torturat douăzeci şi doi de ani. Fiecare mădular al trupului său fusese zdrobit măcar o dată. Şi
cu toate acestea, diavolul pierduse bătălia cu acest om, pe care Dumnezeu l-a înviat din moartea sufletească.
Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nu este nici un cuvânt spre lauda minunilor Tale!
M-am gândit după aceea la semnificaţia momentului când Părintele a făcut semnul crucii deasupra
trupului său în timp ce dormea şi am ajuns la concluzia că ajunsese atât de unit cu crucea, încât chiar şi în
durerea ultimelor clipe se oglindea în afară ceea ce devenise în interior, adică un om răstignit împreună cu
Hristos. De aceea trupul său făcea semnul crucii fără puterea conştiinţei.
După ce am terminat de cântat, am citit Acatistul Sfântului Gheorghe. Părintele a adormit iarăşi - asta
în jur de unsprezece noaptea - şi am continuat să citim Psaltirea până la miezul nopţii. Apoi am mers jos în
hol. Ne-am mai rugat şi am cântat câteva colinde româneşti de Crăciun (era 19 noiembrie), după care am
adormit.
La patru dimineaţa a sosit la spital Episcopul român. Plecase din Michigan, conducând toată noaptea
pentru a fi cu Părintele în ultimele sale clipe. Episcopul fusese stareţ la una dintre mânăstirile cunoscute din
România şi trăieşte o viaţă duhovnicească. Am urcat toţi în hol. După ce Prea Sfinţia Sa a avut o discuţie
doar cu Părintele, am intrat în cameră toţi şi i-a citit rugăciunile de dezlegare: „De a căzut robul Tău acesta
sub blestem, ori în grea afurisanie de la arhiereu, sau a luat de la vreun preot legătură nedezlegată... ”. Unele
dintre aceste lucruri, deşi părea puţin probabil, i se întâmplaseră totuşi Părintelui în timpul vieţii sale. Când
Prea Sfinţitul a terminat rugăciunea, Părintele s-a trezit brusc din somn şi a spus cu o voce puternică, în
româneşte: „Amin. Doamne miluieşte!”.
Mă uitam drept în ochii lui când a spus aceasta. Era ca şi cum în acel moment întâlnea puterile
întunericului, care voiau să-i răpească sufletul curat în ultimele clipe. Am simţit atunci războiul înfricoşător
care se dădea înlăuntrul acestui luptător al lui Hristos, pe care Dumnezeu îl ridicase din moartea sufletească,
arătând lumii neputinţa diavolului. Această neputinţă Domnul mi-a dat mie, răzvrătitului împotriva Lui, să o
cunosc prin rugăciunile Părintelui.
După terminarea rugăciunii, Maria s-a aplecat să-i şteargă fruntea şi să-i umezească buzele.
Uitându-se la noi, ne-a spus: „Veniţi încoace, faţa Părintelui miroase a tămâie!”. N-am ştiut ce să răspund.
Nu m-am dus să văd. Mi s-a părut că ar fi fost o lipsă de respect şi nu avea importanţă pentru mine dacă era
sau nu o minune, deoarece tot ceea ce vedeam în acele clipe era o minune continuă. Cea mai mare minune
dintre toate era dragostea lui Dumnezeu care se revărsa din tot trupul şi sufletul Părintelui şi care umplea
întreaga cameră cu prezenţa lui Dumnezeu cel Viu, întrupat pentru noi, păcătoşii.

A cincea zi
Între timp se luminase bine de ziuă şi a trebuit să plec la serviciu. Nu vă pot descrie starea în care mă
aflam, era atât de duhovnicească, ca şi cum aş fi fost în mijlocul Sinaxarului! Imediat ce am terminat lucrul
m-am întors la spital. În acea luni seara erau mai puţini oameni decât cu o noapte înainte şi am putut intra în
camera Părintelui mai uşor.
I-am găsit pe toţi puţin agitaţi. Doamna preoteasă făcuse un şoc glicemic din pricina emoţiilor, dar
Maria o ajutase să-şi revină. De altfel, întreg corpul asistentelor era ca o armată de îngeri, răspunzând

152
oricărei cereri şi arătând foarte multă îngăduinţă faţă de mulţimile de necrezut ce soseau zilnic la oncologie.
Domnul să binecuvânteze mâinile ce l-au îngrijit pe Părintele în acele zile!
Dar mai era un motiv care provocase la spital agitaţie. Părintele trecuse în cursul zilei printr -o mare
încercare. După cum mi s-a spus şi apoi mi s-a confirmat din mai multe surse demne de încredere, aşa vă
relatez. În ultimul testament scris la Spitalul Militar din România, Părintele şi-a exprimat dorinţa de a fi
înmormântat la Mănăstirea Petru-Vodă din Moldova, unde este stareţ prietenul şi camaradul său de suferinţă,
Părintele Iustin Pârvu. Părintele Calciu îl considera pe Părintele Iustin cel mai mare duhovnic din România şi
poate cel mai mare duhovnic în viaţă. Iubea mult mănăstirea aceasta şi ne povestea despre ea de fiecare dată
când se întorcea din România. Or, în după-amiaza acelei zile de luni, se aflase că Mitropolitul locului nu era
de acord cu înmormântarea Părintelui Calciu la Mănăstirea Petru-Vodă. De ce? Ştiu doar că Părintele
Gheorghe se opusese făţiş activităţii ecumeniste a acestui Mitropolit, fapt despre care ne vorbea adeseori.
Nu vă pot descrie ce a însemnat acest lucru! Părintele petrecuse douăzeci şi doi de ani în exil,
departe de ţara pe care o iubea din toată inima şi pentru care îşi sacrificase viaţa. După cum singur a
mărturisit, anii aceştia de stat în exil au fost pentru sfinţia sa mai grei decât anii petrecuţi în torturi prin
puşcării. Acum, dorinţa sa pe patul de moarte era să se întoarcă şi se odihnească în pace în pământul iubit,
până la venirea Mântuitorului nostru. Dar nici măcar acest lucru nu-i era îngăduit. Era prigonit, ca un nou
Sfânt Nectarie, până în ultima clipă a vieţii sale! Această lovitură era ultima încercare a satanei de a dobândi
sufletul Părintelui, care luptase atât de greu şi îndelungat împotriva lui.
Episcopul român din America i-a adus vestea şi a început să-i spună ce opţiuni avea pentru
înmormântare. Părintele a înţeles imediat viclenia vrăjmaşului şi i-a stat împotrivă, ca şi cum i-ar fi zis:
„Vicleanule, chiar crezi că mă vei tulbura acum?! Da, doresc foarte mult să fiu înmormântat în România, dar
mai mult decât toate doresc să dobândesc Raiul cu Hristos!”. Drept urmare, singurul comentariu al Părintelui
a fost: „Dumnezeu să-i ierte pe toţi!”.
Noi însă nu ne-am putut resemna aşa uşor. Ultima dorinţă a Părintelui trebuia îndeplinită. Nu mai
pomenesc acum toate obstacolele - politice şi de altă natură - ce au urmat. Important e că până la urmă, cu
ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile s-au limpezit. Înmormântarea urma să aibă loc la Petru-Vodă. Şi mare a fost
mângâierea Părintelui când fiul său, Andrei Calciu, s-a apropiat de pat şi i-a zis:
- Tată, mergem acasă!
Părintele i-a strâns mâna cu ultimele puteri şi chipul i s-a luminat. Am înţeles atunci toţi, încă o dată,
că Dumnezeu ascultă rugăciunea celor ce se tem de El.

A cincea noapte
În seara aceea am avut binecuvântarea să petrec câteva ore în cameră cu Părintele. Sfinţia sa arăta
mai degrabă liniştit, deşi Maria spunea că ar fi trebuit să aibă dureri groaznice. Tot Maria mi-a zis ceva ce
m-a uluit, anume că, începând din noaptea trecută, numărul celulelor din sânge scăzuse sub numărul limită al
unei persoane decedate! Ar fi trebuit ca Părintele să fie mort, dar sfinţia sa era foarte în viaţă! Ce ima gine
plină de învăţăminte! Un om în Hristos mai puternic decât moartea! O torţă vie a lui Dumnezeu celui Viu!
Un foc arzând de dragoste şi har!
De câteva ori în noaptea aceea am crezut că Părintele îşi va da sufletul, dar a continuat să trăiască.
Era evident că rezista pentru ceva. Am aţipit, împreună cu alţi fii duhovniceşti rămaşi în cameră şi ne -am
trezit pe la şase dimineaţa. Am mai petrecut ceva timp cu Părintele, apoi, sărutându -i ultima dată mâna, am
plecat împăcat la serviciu. Simţeam pace, nu tristeţe. Cum aş fi putut fi trist, când simţisem adevărul Învierii
lângă Părintele aflat în pragul morţii?!...

A şasea zi
Marţi, 21 noiembrie, era Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Maria Rosana ne anunţase deja că,
pe baza semnelor vitale ale Părintelui, aceasta avea să fie ultima zi a vieţii sale în trup. Episcopul fusese în-
ştiinţat şi era aşteptat să sosească.
Maria a pus lumânarea aprinsă în mâna Părintelui, cu grijă, deoarece era împotriva regulamentului
spitalului. La ora 12.30, chiar când se încheia Sfânta Liturghie a praznicului Maicii Domnului la biserica
„Sfânta Cruce”, Părintele Gheorghe, înconjurat de familie şi de câţiva fii duhovniceşti, şi-a dat sufletul
îngerilor şi a fost dus, în îmbrăţişarea dulce a braţelor Maicii Domnului, în Biserica cerească a Mântuitorului.
Atunci am înţeles toţi ce aşteptase Părintele toate aceste zile.

153
Două candele aduse la spital din timp şi ascunse cu grijă de vigilenţa personalului de securitate au
fost aprinse cu lumânarea din mâna Părintelui, astfel ca lumina să poată fi transportată la biserică şi să
vegheze la căpătâiul Părintelui până la sfârşit.
Maria, care nu mai dormise de câteva zile bune, s-a aşezat pe un scaun la intrare şi a adormit. „Când
Părintele se odihneşte, atunci mă voi odihni şi eu”, spusese ea în toate aceste zile. Şi a avut un vis: Părintele
o ruga să se trezească, deoarece el trebuie să plece. Nu-i vedea trupul, doar faţa, şi totul în jurul său era
scăldat într-o lumină strălucitoare. Maria s-a trezit brusc, scuturată uşor de o asistentă care o anunţa că
trebuie să pună trupul Părintelui în sacul de transport. Episcopul hotărâse că acest privilegiu se cuvenea
Mariei Rosana.
Cu binecuvântarea Episcopului, Maria s-a apucat de lucru. A îndepărtat cu grijă toate perfuziile, a
curăţat urmele şi i-a cerut iertare Părintelui că nu a putut face mai mult ca să-l ajute. A rămas apoi privind
cum trupul era transportat de la pat pe un cărucior rece de oţel inoxidabil. Fermoarul s-a închis, nu înainte ca
ea să apuce să sărute fruntea Părintelui.
Maria Rosana i-a spus Prea Sfinţitului că Părintele îi ceruse să-l înmormânteze în veşmintele pe care
ea i le cumpărase din România. A rugat pe cineva din parohie să aducă veşmintele la spital şi le-a călcat cu
grijă. A verificat apoi lista lucrurilor cu care Părintele ceruse să fie în mormântat (iconiţa Maicii Domnului
dăruită de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, metaniile primite la o mănăstire din România, şi altele) şi le-a pus
într-o servietă, cu instrucţiuni precise pentru Episcop.
Au urmat alte griji şi alte intervenţii pentru rezolvarea formalităţilor de deces. Era uimitor cum în
fiecare loc prin care ea mergea - casa funerară, agenţia de voiaj, magazine - întotdeauna întâlnea pe cineva
care-l cunoscuse pe Părintele.

Cât despre noi, umilii şi nevrednicii fii duhovniceşti care scriem aceste rânduri, rugaţi-vă să
înţelegem bine rostul pentru care Dumnezeu ne-a dăruit binecuvântarea de a fi lângă Părintele până în
ultimele clipe.
Cei care nu aţi întâlnit încă un om ca Părintele Calciu, să fiţi încredinţaţi că fiecare dintre voi purtaţi
înlăuntru aceeaşi putere. Fie ca pilda vieţii şi morţii Părintelui să devină scânteia care să trezească în voi
omul care aţi fost creaţi să fiţi!
Iacob, Părintele Leonid, Maria Rosana

154
La un an de la adormirelxix

Călătoria la Ierusalim
Mă tem pentru că nu ştiu dacă voi putea potrivi atât de bine în cuvinte frumuseţea chipului lăuntric,
cât şi felul omului, aşa cum bine l-am cunoscut ca profesor, slujitor şi duhovnic pe părintele Gheorghe
Calciu, vrednicul de pomenire.
Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze pe mine, cel nu prea obişnuit cu condeiul, ci aşa, ca omul de
la ţară, mai mult gata de sfătuit, de mustrat, de îndreptat, dar cu cuvântul, Cuvântul care zideşte, Cuvântul
care dă viaţă, răsunând din dragostea celui ce doreşte să zidească întru Cuvântul lui Dumnezeu…
Ca ziua de ieri au trecut cei treizeci de ani şi îmi amintesc bine toamna târzie de după cutremurul cel
mare: reuşind la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Bucureşti, m-am prezentat la şcoală, spre a
începe pregătirea pentru preoţia atât de dorită sufletului meu.
La Seminar, părerile elevilor mari erau împărţite. Două direcţii opuse se conturaseră în modul de
abordare al părinţilor profesori: una duhovnicească şi cu dragoste pentru învăţătura cea bună, şi cealaltă mi-
lităroasă, cu o severă tentă de persecuţie, ceva asemănător condiţiei de reeducare (uniformă, şapcă, număr
matricol, dar cel mai rău era tunsul nr. 1 şi lipsa aproape totală de libertate), militărie curată.
În această atmosferă de început, puţin deprimantă, se auzeau două voci blânde, cu glas hristic:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi”, toţi cei însetaţi de rugăciune, de cunoaştere, de adevăr! Chemarea hotărâtă,
puternică, necondiţionată a părintelui profesor Gheorghe Calciu şi bucuria exprimată într-o stare de veselie
permanentă, aproape frăţească a preotului profesor Damian Ionescu. Generaţii de-a rândul au rezistat şi au
dus ascultarea la bun sfârşit datorită dragostei şi interesului faţă de seminarişti al celor doi părinţi profesori.
Sigur că mă voi referi în mod special la părintele profesor Calciu, conştient că nu voi putea schiţa
decât un portret palid faţă de ceea ce înseamnă în realitate,viaţa, suferinţa, dăruirea, slujirea şi toate darurile
binemeritate care alcătuiesc icoana sfinţiei sale, a Sfântului de mâine.
Trei sunt elementele esenţiale care alcătuiesc acest portret: chipul slujitorului - apărător al
Adevărului, al profesorului - apărător al credinţei şi al patriotului - apărător al neamului, toate încununate de
dăruirea duhovnicului, a părintelui.
Aşa am făcut cunoştinţă: în scaunul de spovedanie. Ieşise vorba printre noi că părintele este sever la
mărturisit, dar blând şi înţelept în sfaturi, ca unul ce nu numai că ierta şi dezlega de păcate, dar şi tămă duia.
Mulţi se tămăduiau sufleteşte, îi vedeai cu ochiul liber făcându-şi canonul şi vindecându-se de neputinţe.
Mi-a luat mâna stângă în dreapta lui, m-a prins serios cu privirea, ţintuindu-mă într-un zâmbet plăcut
şi părintesc, iar eu am început să depăn copilăria grea, suferinţa pe care venisem s -o vindec, învăţând la
rândul meu să ascult, să mângâi şi să tămăduiesc pe alţii. Trebuia să-i spun cine sunt, ca să ne cunoaştem mai
bine.
M-am ridicat din faţa părintelui liniştit şi mulţumit. Îi încredinţasem totul şi primisem răspunsul:
sfatul şi canonul. Atunci s-au aşezat toate la locul lor în mintea şi inima mea şi am început canonul, după o
rânduială pe care o ţin până azi, neîntrerupt, de treizeci de ani. Atunci am înţeles că Hristos e dragoste
desăvârşită, iar părintele încerca să ne înveţe să împărtăşim tuturor aceeaşi dragoste jertfelnică, ziditoare de
suflete. Chiar dacă mustra ori certa, cu mai mare măsură împărtăşea aceluiaşi iertare şi dragoste. Nimeni nu
rămânea trist şi nici supărat.
Eu veneam dintr-o familie cu tradiţie religioasă puternică, din care au plecat mulţi, de-a lungul
timpului, pe calea slujirii: maicile Singlitichia şi Ripsimia din Viforâta lui Ţepeş, profesorul de Dogmatică
Nicolae Chiţescu, alţi câţiva preoţi. Nu eram la prima mea întâlnire cu şcoala Bisericii, veneam cu lecţiile
învăţate pe prispa casei, alături de bunica mea. Dar aveam nevoie ca cineva să mă preia şi să continue cu
mine lucrarea deja începută. Aşa l-am ales pe părintele, şi sigur că cei doi ani şi jumătate petrecuţi împreună
au pus amprenta sănătoasă pe caracterul meu, dându-mi siguranţă şi putere în modul de abordare a cre-
dincioşilor ca duhovnic, dar şi dragoste nemăsurată pentru Altar.
Miercurea era ziua de rând a părintelui: era profesor de serviciu. Asta implica mai întâi bucuria
sfintelor slujbe şi apoi cele legate de duhovnicie şi disciplină. Aşa am ajuns să nu pot lipsi de la Sfânta
Liturghie şi cred că foarte rar de la Vecernie. Amprenta pusă atunci dăinuieşte şi astăzi.
Părintele nu era numai slujire, ci şi dăruire. O, Doamne, de câte ori îl apucau crizele de rinichi şi nu
renunţa la slujbă! Dădea liniştit binecuvântarea de început, apoi se întindea jos, pe covorul din faţa Sfintei
Mese şi continua slujba până la „Amin”. Nimeni şi nimic nu-l opreau. Un mare caracter, o mare dăruire, un
neobosit slujitor.
La Sfânta Liturghie radia, păstra tot timpul o stare de bucurie şi permanent emana lumină. Cu vocea
tremurândă, dar hotărâtă, cu multă dragoste, cu lacrimi de credinţă şi bucurie cerea Duhului Sfânt să se co-
boare iarăşi şi iarăşi, ca lumea să se îndumnezeiască, răul să se îndrepte, Biserica să -şi continue lucrarea în
pace. Aceeaşi voce şi acelaşi chip desăvârşit a păstrat şi în ultima miercuri din Săptămâna Tomii, când, după
Sfânta Liturghie, l-au săltat caraliii. Era trist, dar demn. Ne părăsea ca să ne apere, suferea ca noi să fim
liberi. Dar bătându-ne păstorul, turma cea mică nu s-a risipit. Fiecare, după putere şi pricepere, i-a continuat
lucrarea şi o continuă şi astăzi.
La un an după cutremurul din ’77, Părintele ne-a mobilizat să-l ajutăm să facă pomenire elevilor săi
iubiţi, care i-au murit pe braţe: dragul lui Valer, cel al nimănui şi ceilalţi doi, pe care eu nu i-am cunoscut.
Ne-am înţeles să facem colivă, multă colivă. Au fost cincizeci de platouri, zeci de cozonaci copţi noaptea,
totul în taină, ca să nu se afle. Eram cu maica Emilia Grozavu (cred că trăieşte), cu Valentin Dărângă şi Au -
relian Ionescu. Pregăteam împreună, vegheam cuptorul, dar şi intrările în bucătăria Seminarului, ca să nu fim
prinşi. Părintele venea la miezul nopţii să vadă ce am făcut şi săruta cozonacii cu dragoste, ca pe cei pen tru
care îi coceam: „copilaşii tatii…!” - se auzea printre lacrimi.
Pe 4 martie 1978, seara, la ora 21.20, a început slujba Parastasului. Biserica era plină. Eram noi,
seminariştii, apoi studenţii de la Teologie, Medicină, Istorie şi alţii, neştiuţi, mulţi credincioşi, dar lipseau
profesorii noştri. Le era frică. Cu toate acestea, părintele a dus Parastasul la bun sfârşit. Crizelor de rinichi li
s-a adăugat bătaia unui părinte profesor, nu îi spun numele… Ştiu că părintele l-a iertat, i-a iertat pe toţi şi
aşa ne-a învăţat şi pe noi: să iertăm. Să iertăm pentru marea dragoste a lui Dum nezeu. Şi mă surprind astăzi,
după atâţia ani, după atâta suferinţă şi oprelişti, după o vară de domiciliu forţat la casa părintească, mă sur -
prind că povestesc fără să ţin minte răul făcut şi că am iertat, ca şi când răul făcut a fost mult bine, numai
bine.
La zece seara procesiunea a ieşit din biserică. Toţi aveam în mâini lumânări aprinse. Deschiderea a
făcut-o un coleg al celor pomeniţi, în uniformă de soldat, seria lor fiind atunci în armată. Acesta purta o cruce
maiestuoasă, făcută din banii de pensie de urmaş daţi de Valentin Dărângă (astăzi este stareţul Mănăstirii
Maglavit, Părintele Vladimir); au urmat coroane şi flori, colive şi lacrimi. Toată lumea a ocolit biserica
cântând „Mergi la Cer…”, pentru că eram la începutul Postului Mare.
Vă puteţi imagina şi singuri cum a fost, cum au răsunat cântările tinerilor în miez de noapte, în
centrul Bucureştilor, într-o perioadă de plin comunism. Acum vorbele rămân sărace. Să fie primit…!
Aceeaşi atmosferă duhovnicească, frăţească, plină de speranţe era şi miercuri seara, miercurea celor
şapte Cuvinte către tineri, unul dintre capetele de acuzare la ultima detenţie. Doamne, ce minţi întune cate! Să
te temi de Cuvântul lui Dumnezeu! „Rugul aprins” de la Antim îi ardea, cuvântul celui ce lucra întru
apostolat ardea. Iată cum pentru păcătoşi foc este Dumnezeu, foc este Cuvântul şi Adevărul.
Ultima dată înainte de a fi închis l-am văzut pe Părintele la Seminar. A venit la biserică - acum era
oprit să slujească - şi a stat în rând cu noi. Iar noi l-am cinstit după cuviinţă. Ca la comandă, toţi am început
să cântăm „Pasăre măiastră”, pe versurile lui Dorz. Eu am căzut la mijloc. Mi s -a reproşat că am compus
textul. Am rămas surprins, pentru că cel ce m-a învinuit era teolog şi ar fi trebuit să ştie cine le-a compus.
Toate acestea m-au costat nota opt la purtare. Nu am fost singurul. Surprinderea mea a fost şi mai mare să
constat că cel în cauză a stat în ziua înmormântării, în ţinută de SS-ist, la căpătâiul părintelui, ca şi când nu se
întâmplase nimic. Mult rău a făcut tuturor, şi părintelui şi nouă… Un lucru este sigur: părintele l-a iertat şi l-a
primit cu dragoste, chiar dacă el nu şi-a cerut iertare.
Felul în care părintele îşi exprima dragostea faţă de ceilalţi era cu totul special. Împărtăşea dragoste
de la inimă la inimă, niciodată exprimată prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. În condiţiile în care, îm-
preună cu familia, avea domiciliu forţat, depuşi fiind din drepturi, trăind din milostenii, părintele era mult
milostiv: purta de grijă elevilor orfani ai Seminarului, le achita bursele, le cumpăra haine şi cărţi, şi pe toate
le ştie Dumnezeu. Parcă urma rânduiala Sfinţilor neadormiţi, care opreau în mănăstire cât le era de trebuinţă
pentru hrana zilnică şi restul împărţeau până seara.
Nu ne-am mai văzut de la arestarea părintelui, în 1979, până în 1990, când ne-am întâlnit în ţară.
Deşi trecuseră atâţia ani, părintele m-a recunoscut imediat. Ne-am îmbrăţişat, am plâns, ne-am bucurat
nespus. Am slujit împreună câteva Sfinte Liturghii, chiar şi Vecernii. Doream mult să adun credincioşii în
preajma sfinţei sale, să le vorbească, să-i binecuvânteze, să le întărească credinţa şi nădejdea de viaţă mai
bună şi mântuire. Cine ar fi putut fi un mai bun exemplu? Bucuria comuniunii euharistice se consuma de
fiecare dată cu dragoste şi credinţă, pecetluite de atâtea ori de apelativul: „Părinte Adrian, iartă -mă!” Am
înţeles mai târziu, stând la căpătâiul părintelui bolnav, că acest „iartă-mă” făcea parte dintr-o lungă rugăciune
unită în inimă cu „Doamne Iisuse” şi că dragostea sa jertfelnică nu putea fi despărţită de rugăciunea
„iartă-mă”, amândouă izvorând din marea şi nesfârşita dragoste dumnezeiască.
Ultima întâlnire a fost la patul de suferinţă al părintelui, la spital, acolo unde rezerva de reanimare a
devenit timp de mai bine de o lună de zile biserică. Râuri de rugăciuni şi binecuvântări s -au revărsat atunci
reciproc, de la noi către părintele şi de la duhovnic către ucenici. Voiam să-l mângâi, să-i spun cuvinte de
alinare. Dar de unde? Eu nu ştiu să vorbesc frumos. L-am îmbărbătat doar prezentându-i pe unii dintre fiii
duhovniceşti ai fiului. În schimb mă mângâia sfinţia sa, aşa, cu dragoste, părinteşte, pe fundalul unui
neîncetat „Doamne Iisuse” al jertfei şi iertării. Pentru că eu aveam nevoie de mângâiere şi întărire, ca unul ce
rămâneam aici, în războiul lumii şi al vieţii. Părintele trăia, simţea şi vorbea deja dintr -o altă dimensiune!
I-am spus:
- Părintele meu, plec la Ierusalim, binecuvântaţi-mă de călătorie!
- Părinte Adrian, iartă-mă şi să te rogi pentru mine! Să mă pomeneşti cu o închinăciune la Sfântul
Mormânt. Dumnezeu să te ajute!
I-am pus pe cap, cu evlavie, pânza de in aşternută pe Piatra ungerii şi a Sfântului Mormânt, atinsă de
relicva Sfintei Cămăşi de la Argenteuil (Franţa), după o rânduială veche, scrisă în cronici româneşti de mult
uitate, şi... ne-am despărţit. La întoarcere, am înţeles că fiecare a călătorit la Ierusalim: eu la cel văzut şi
pipăit, părintele la cel Ceresc şi veşnic. În schimb, amândoi am sărutat piatra Sfântului Mormânt, fiecare
păstrându-şi destinaţia.
Să ne vedem în veşnicie! Hristos a înviat, părintele meu!
Preot iconom stavrofor Adrian Beldianu

Gânduri despre Părintele


Este ştiut faptul cǎ cele mai profunde trǎiri le ai la trecerea dintre vârste. L-am cunoscut pe Părintele
Gheorghe Calciu la paisprezece ani, când abia intrasem, proaspǎt şi uimit elev, în anul întâi la Seminarul Te -
ologic din capitală. Uimit, pentru cǎ veneam dintr-un sǎtuc prahovean unde puţini aveau curent electric în
casă şi unde viaţa oamenilor curgea liniştit, departe de forfota oraşului.
Aproape toţi profesorii de la Seminar erau în vârstǎ. Aveam sǎ aflǎm mai târziu cǎ unii abia ieşiserǎ
din puşcǎrie, pentru motive mai puţin înţelese atunci de noi, elevii, care priveam cu uimire şi admiraţie cum
se străduiau să dea tot ce aveau mai de preţ în mintea şi sufletul lor.
Între ei era Pǎrintele Gheorghe Calciu, profesor de Francezǎ, de Logicǎ, de Catehism, de Noul
Testament, de Psihologie şi de alte ştiinţe, toate predate cu vioiciune, dragoste, dar şi cu severitate. Pǎrintele
Calciu era un profesor aspru. Aproape că nu avea nimic în comun omul cu profesorul. Ca preot şi duhovnic
era blând, smerit, liniştit. Ca profesor însǎ era sever, drept, neiertǎtor, pretenţios, punctual, precis.
Am fǎcut împreună pelerinaje şi drumeţii, am cunoscut mari personalitǎţi ale vremii, oameni pe care
părintele îi aducea la ore pentru a ne împǎrtǎşi gânduri şi simţǎminte. A ţinut legǎtura cu noi, elevii, şi după
absolvire, scriindu-ne cuvinte de încurajare când eram în armată, în timp ce sfinţia sa mai era încǎ profesor la
Seminar, pregǎtind alţi „lucrǎtori pentru secerişul Domnului”. Am primit şi eu atunci o astfel de scrisoare,

157
158 Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu

care conţinea şi un avertisment: „Armata sǎ nu vǎ mecanizeze sufletele!”. Cuvinte care bineînţeles cǎ au


deranjat.
Nu mult dupǎ aceea am aflat cǎ a ajuns acolo unde ne spunea adesea cǎ ar fi bine sǎ ajungǎ iar: la
închisoare. Acesta a fost un alt lucru greu de înţeles pentru noi, deşi ne vorbise despre valoarea suferinţei şi
despre preţul mărturisirii în cele şapte Cuvinte cǎtre tineri. Totuşi, se pare cǎ noi nu ajunsesem încă la
înţelegerea profunzimii gestului de a da mǎrturie pânǎ la sânge. Ca oarecând Apostolii, am priceput abia mai
târziu cǎ trebuie să-L mǎrturisim pe Hristos cu toatǎ fiinţa, prin toate faptele noastre, cu o credinţǎ neclintitǎ
până la moarte. Şi nu numai nouǎ, teologilor, ne-a fost încredinţat acest „testament”, ci tuturor acelora care
pot sǎ-l împlineascǎ.
Într-una din desele sale reveniri în ţară, Părintele s-a ostenit sǎ vinǎ pânǎ în parohia mea, pe Valea
Plopului, dorind sǎ vadǎ dacă ce a semǎnat a adus rodul aşteptat. A vizitat cu interes toate, a cerut lǎmuriri, a
iscodit ce ar mai fi de fǎcut… Verdictul l-am aflat mai târziu, când am citit cele povestite de sfinţia sa peste
Ocean. Fusese mulţumit, sau poate asprimea lui de altǎdatǎ se mai domolise…
L-am reîntâ