Sunteți pe pagina 1din 41

MANAGEMENTUL COMPORTAMENTULUI PSIHOSOCIAL AL

COPIILOR
- suport de curs -

1
MODULUL 1

Metode de explorare şi cunoaştere a copilului

1. Necesitatea cunoasterii personalitatii elevilor


Pentru societatea de astazi, multe din problemele individului tind sa
devina din ce in ce mai mult probleme ale societatii. Efectele extinse ale
transformarilor care au loc in dinamica sociala determinind aceasta
schimbare de atitudine. In acelasi timp, problemele majore ale societatii, in
special problemele cu caracter prospectiv, se inscriu ca probleme ale
formarii personalitatii individului.
Respectarea individualitatii elevului, formarea si dezvoltarea in
concordanta cu liniile proprii de dezvoltare ale acestuia devin deziderate cu
tendinta de accentuare permanenta. Se are in vedere faptul ca fiecare copil
are un fond propriu ereditar si ca dezvoltarea lui are loc in conditiile
specifice de mediu, fata de care acesta depune efort continu de adaptare.
Afirmatia conform careia trecutul conditioneaza viitorul iar vitorul
organizeaza prezentul, se contureaza ca valabila in liniile largi de
desfasurare a fenomenelor sociale, dar si in conditiile de dezvoltare
individuala a persoanei.
Preocuparile de identificare si cultivare a specificului individual al
copilului sunt justificate si de prezenta stiintei in actiunea de orientare
scolara si profesionala care contribuie la inlaturarea intimplarii, neinformarii
sau a capriciilor in alegerea profesiunii, inlesneste, in acelasi timp trecerea
de la un criteriu constatativ, dogmatic si statistic la unul formativ dinamic si
interpretativ.

2
2. Principii de organizare a activitatii de cunoastere
O cunoastere corecta a copilului in vederea intelegerii lui si a
organizarii unei actiuni de conducere, implica o prelucrare, in ansamblu, a
datelor obtinute prin investigatii profunde si formularea unor concluzii
fundamentale pe aprecierea obiectiva a tutror factorilor implicati in
dezvoltarea copilului.
Elevul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de
personalitate, ea fiind rezultatul interactiunii dintre fondul sau ereditar,
conditiile de mediu in care se dezvolta si actiunile educative exercitate
asupra sa. Cercetarile psihologice evidentiaza necesitatea de a cerceta
copilul in dependenta cu conditiile in interiorul carora se desavirseste
procesul de maturizare. Copilul si mediul sau alcatuiesc o unitate dinamica
in interiorul carora se desavirseste procesul de maturizare, pe 2 linii de
evolutie:
- a procesului de socializare-prin care mica fiinta asimileaza experienta
social-istorica;
-a procesului de individualizare-de structurare specifica a
caracteristicilor de personalitate.
Necesitatea de a intelege copilul in ansamblul personalitatii sale
impune in investigatie adoptarea unui punct de vedere functional ca o
consecinta a dependentei individului de mediul in care se dezvolta precum si
a metodei longitudinale, conform carei evolutia copilului este urmarita in
succesiunea anilor. Se adopta astfel un punct de vedere dinamic, copilul
fiind privit in interdependenta factorilor care alcatuiesc personalitatea sau
prin caracteristicile vietii sale de relatii sociale.
Paralel cu metoda longitudinala se poate folosi si metoda investigatiei
transversale, prin care se pot face sondaje asupra aspectelor caracteristice ale

3
anumitor categorii de copii sau cu privire la anumite procese psihice.
Studiile transversale permit aprecierea gradului de dezvoltare prezent
la anumiti copii prin raportarea la dezvoltarea copiilor cu care se gaseste in
situatii identice.
3. Metode si mijloace de cunoastere a elevilor
Caracterizarile formulate cu privire la copil in urma experientei
zilnice, dar intimplatoare trebuie considerate simple ipoteze care urmeaza a
fi supuse actiunii de verificare. Observatiile profesorului trebuie confruntate
cu parerile celorlalti profesori, cu familia, cu elevii clasei. Aceste
informatiiurmeaza a fi prelucrate, comparate, analizate, supuse unor
deductii, confruntari, indicatii.
Cu valoare deosebita in diagnosticul nivelului de dezvoltare a
aptitudinilor unui elev, al nivelului de relizare atins sub diverse aspecte, al
intereselor este metoda analizei lucrarilor pe care le realizeaza elevul in
cadrul activitatii scolare sau extrascolare. Produsul activitatii exprima prin
functiile implicate o sinteza intre fondul nativ si cel formativ, intre
indemanare si interes sau pasiune, intre posibilitati si vointa.
Conversatia reprezinta un mijloc de a cunoaste motivatia intima a
actelor savirsite de elevi, a preferintelor starilor emotionale, a nivelului sau
de informatie. Corecta desfasurare a conversatiei presupune o anumita
legatura intre elev si profesor: incredere, apreciere, intimitate, dupa cum
necesita si un anumit cadru in care sa se desfasoare.
Chestionarul ca metoda de investigatie solicita subiectul sa dezvaluie
modurile sale constante de conduita, interese, forme de reactiune, aspiratii,
aspecte structurale ale personalitatii.
Autobiografia este o metoda simpla la indemina oricarui cadru
didactic, care ofera posibilitatea de a cunoaste evenimentele mai importante

4
din viata elevilor.
Cu o valoare echivalenta pot fi folosite autocaracterizarile. Ele permit
distingerea atitudinii elevului fata de el insusi, traasaturile sale de
personalitate, modul de apreciere a capacitatilor sale, a felului propriu de
conduita in relatiile sociale.
Ancheta permite obtinerea de la colegi, parinti, profesori, date
importante despre elevi fie cu referire la modurile de conduita ale acestuia
fie aprecieri asupra anumitor caracterisitici de personalitate.
Testul sociometric de personalitate isi propune sa realizeze investigatii
asupra caracterisiticilor de personalitate ale elevilor prin intermediul
tehnicilor sociometrice care permit relevarea dominantelor psihice.
Utilizate cu discernamint, testele sunt considerate instrumente ale
metodei experimentale, necesare stabilirii unui diagnostic psihologic.
Dintre categoriile de teste existente mentionam:
teste de inteligenta, (verbal sau neverbal) ofera posibilitatea de a stabili
nivelul capacitatilor intelectuale ale elevilor.
Apreciind ca inteligenta constituie factorul principal care decide
accesul copilului in diferite forme de instruire (fara a subaprecia rolul
caracterului, instruirii, etc.) se impune acordarea unei atentii deosebite
diagnosticului acestei variante: testele analitice de diagnostic ale unor
aptitudini sau posibilitati, testele de alegere care or diagnostica varietatea
intereselor, testele de cunostinte care fara posibilitatea de a aprecia nivelul
de pregatire al unui elev prin raportarea la nivelul de pregatire al tuturor
elevilor care se gasesc pe acelasi plan de scolarizare.

5
MODULUL 2

Managementul stresului prin mecanisme de coping si tehnici de


relaxare

Stresul este un fenomen care se face resimtit din ce in ce mai frecvent


in zilele noastre, indiferent de varsta pe care o ai si de mediul in care iti
petreci cea mai mare parte a a zilei.
Daca ar fi sa incercam o definitie a stresului, putem spune ca este o
reactie nespecifica organismului in momentul in care este supus unor stimuli
externi. Aceasta reactie poate sa fie de natura interna, cand cel mai mult are
de suferit sistemul endocrin, sau de natura externa.
Conceptul de stres psihic
Originea conceptului de stres psihic este legata de aparitia conceptului
general de stres al lui Selye, dar precursorul de geniu în acest domeniu
ramâne tot Cannon care, demonstrând aparitia unei secretii de adrenalina la
animalele supuse unui soc emotional, a descris pentru prima oara elementele
de ordin psihocomportamental precum si de ordin fiziologic ale unui stres
psihic experimental (la animale).
Exista numeroase definitii date stresului psihic (SP), care este
considerat ca fiind: "totalitatea conflictelor personale sau sociale ale
individului care nu-si gasesc solutia"; "o stare de tensiune, încordare si
disconfort determinata de agenti afectogeni cu semnificatie negativa, de
frustrarea sau reprimarea unor stari de motivatie (trebuinte, dorinte,
aspiratii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvarii unor probleme" etc.,

6
principalele caracteristici ale acestui fenomen fiind urmatoarele:
SP este un stres în cadrul caruia canalul de propagare al actiunii agentului
stresor este reprezentat de însusi psihicul uman;
în SP apar atât tulburari neuropsihice, cât si tulburari somatice;
SP consta în reactii psiho-comportamentale si somato-viscerale de o
intensitate crescuta peste limitele acceptate, destul de conventional, ca fiind
corespunzatoare unei simple adaptari; în functie de rezultatul confruntarii
dintre agentii stresori si reactia psiho-fizica a organismului uman la acestia
(însusi SP), ulterior vom putea asista la urmatoarele fenomene: a)
reinstalarea aparenta sau reala a aceluiasi pattern psihocomportamental ca si
înainte de actiunea agentilor stresori; b) aparitia, în timpul SP si mai ales
dupa o perioada de incubatie, a unor tulburari psiho-somatice persistente sau
chiar a unor boli psihice sau somatice. În cazul preexistentei diverselor
maladii, SP va realiza o agravare sau o redesteptare din stadiul lor de
acalmie. Aparitia în plan psihic a unor evaluari de strategii fata de o posibila
repetare a confruntarii cu acelasi agent stresant (sau altii similari) poate
avea: un ecou afectiv favorabil (în caz de dominare a situatiei), cu sporirea
încrederii în propriile forte, si un ecou afectiv nefavorabil (realizarea
esecului) cu efecte potential psihopatologice; SP este inevitabil dar
controlabil. În comparatie cu alte forme de stres, SP implica în primul rând
starea psihologica a organismului. În literatura se subliniaza faptul ca SP
poate fi de doua feluri: primar si secundar. El are un caracter "primar" atunci
când este rezultatul unei agresiuni receptionate în sfera psihicului (conflicte
si suprasolicitari psihice mediate de stimulii verbali dar si realizate prin
concentrarea atentiei, cu evocarea sau persistenta unor imagini, sentimente
etc.) si un caracter "secundar" atunci când este o reactie de însotire ori chiar
de constientizare a unui stres fizic caruia i se acorda o semnificatie de

7
amenintare. Agentii stresori psihici sunt în marea lor majoritate stimuli
verbali (incluzând si limbajul interior). Semnificatia lor pentru individ îi
diferentiaza net de toti ceilalti agenti stresori (fizici, chimici etc.). O
caracteristica a acestor agenti este caracterul lor potential de a produce SP,
validat numai de semnificatia de amenintare, prejudiciu, nocivitate în
general, pe care le-o ofera subiectul agresionat. De asemeni unul si acelasi
eveniment stresor psihic nu produce de fiecare data un SP la acelasi individ,
atât din cauza "dispozitiei de moment", cât si semnificatiei diferite ce i se
confera în momentele respective. Un rol deosebit în aparitia si intensitatea
SP îl au particularitatile individuale (genetice, cognitive, afective,
motivationale, volitionale etc.). Toate aceste particularitati - modelate de
experienta de viata familiala si profesionala a subiectului (incluzând
evenimentele psihotraumatizante anterioare), inclusiv de o serie de afectiuni
somatice si mai ales psihice (nevrozele în special) - sunt implicate în
raspunsul individului la un stresor psihic potential, contribuind la conferirea
unei semnificatii nocive, imaginare sau reale, capabile sa conduca la
"intrarea în starea de SP". Lazarus, considera semnificatia atribuita agentului
stresor ca pe un eveniment capabil sa contribuie la diferentierea unui stres
psihic de un alt tip de stres (sau, cum afirma - în mod repetat - Selye,
"important este nu ceea ce ti se întâmpla, ci felul în care reactionezi!").
Aceasta poate fi explicatia de ce unele persoane prezinta o
sensibilitate crescuta în plan psihic la actiunea unor stresori minori, banali,
fiind mai predispuse astfel la aparitia SP. Aceasta sensibilitate a fost
denumita "vulnerabilitate la stres", termen ce desemneaza o receptivitate
psihica crescuta fata de stresorii psihogeni capabila sa conduca la aparitia
SP. În acest context, considera Iamandescu, daca ar fi sa se vorbeasca de o
vulnerabilitate, ar trebui mai degraba sa ne referim la vulnerabilitatea unor

8
organe si aparate (inclusiv a psihicului) la stresul psihic. O trasatura
importanta specifica SP, raportata la agentul stresor cauzal, o constituie
caracterul anticipativ al SP fata de impactul cu un anume eveniment sau
circumstante generatoare ale unor consecinte ce ameninta echilibrul psihic al
subiectului, anticiparea stresului fiind de fapt si ea un stres în sine.
Sells considera ca SP ia nastere în urmatoarele situatii:
1.când individul este surprins de anumite evenimente sau circumstante
nepregatit spre a le face fata;
2.când miza este foarte mare, un raspuns favorabil având consecinte
importante pentru individ, în timp ce esecul are un efect nociv permanent,
accentuând si mai mult SP;
3.când gradul de "angajare" a individului este foarte mare.
Kaplan si French, cit. de Derevenco, considera ca la baza SP exista o
neconcordanta între resursele, abilitatile, capacitatile individuale ale
subiectului si cerintele si necesitatile impuse acestuia.
Appley si Trumbull, încercând o caracterizare generala a situatiilor
generatoare de SP, evidentiaza urmatoarele:
a. SP poate fi mai bine înteles ca interactiune a subiectului cu situatia
(stresanta);
b.contextul social are un rol fundamental în generarea reactiilor de SP;
c.exista mari diferente individuale în reactiile stresante;
d.nu se pot corela criteriile psihologice de masurare a stresului cu
diversi indicatori fiziologici ai stresului;
e.existenta unor deosebiri nete în sânul conditiilor naturale si între
conditiile naturale si cele de laborator de producere a SP.
Fara sa-si dea seama, parintii streseaza copiii. Desi putini la numar
sunt cei care recunosc acest lucru, copiii sunt adesea afectati de stres. La

9
acest fenomen, parintii contribuie de foarte multe ori, fara a constientiza
insa. Exista parinti care au tendinta de a-i critica mereu pe copii, de a-si
exprima mereu nemultumirea cu privire la rezultatele pe care ei le obtin, iar
efectele unui astfel de comportament pot fi de multe ori tragice. Cei mici vor
ajunge sa-si insuseasca aceste afirmatii ale parintilor si sa se comporte ca
atare, considerand ca astfel este normal
O consecinta fireasca a reactiilor defectuoase pe care le au parintii
asupra copiilor va fi randamentul scazut al acestora. In acest moment,
parintii apeleaza la ajutorul unui psiholog, pentru ca nu mai gasesc nici un
remediu la atitudinea copiilor, dar nu se intreaba care ar putea fi motivele
care au generat acest comportament. Orice activitate implica un grad mai
crescut sau mai scazut de stres, iar copilul nu este obisnuit sa-i faca fata. De
parinte depinde modul in care stie sa gestioneze gradul de stres care
actioneaza asupra celui mic si felul in care il ajuta sa depaseasca obstacolele.
De multe ori parintii isi streseaza copilul prin proiectia asteptarilor pe
care le au asupra lui, incercand sa realizeze prin intermediul lor ceea ce nu
au putut ei la timpul lor. Fiecare individ are insa dreptul la propria
coordonare, de aceea nu trebuie sa ne stresam copiii daca vom constata ca nu
reusim sa vorbim cu ei.
O forma de stres cu care ne confruntam adesea este stresul de
supraocupatie, unde avem de-a face cu oboseala fizica, insa si lipsa de
activitate poate sa genereze un anumit grad de stres. Felul in care se poate
depasi stresul supraocupational depinde de modul in care este ajutat cel mic
sa-si dozeze efortul. Daca lucreaza putin, dar bine, in mod repetat, cu pauze
de relaxare, randamentul odraslei va fi considerabil mai crescut. Chiar daca
activitatea pe care o desfasoara implica un anumit grad de oboseala, cel mic
il va depasi cu mai multa usurinta daca ceea ce intreprinde ii face placere.

10
Stresul subocupational apare de obicei la copiii care nu au nici un fel
de activitate, ce nu frecventeaza cursurile unei scoli. Un remediu bun pentru
reducerea gradului de stres care actioneaza asupra copilului este o
alimentatie corespunzatoare, bogata in proteine, minerale si vitamine. In
momentul in care sunt sesizate sincope in activitatea copilului, parintele nu
trebuie sa astepte prea mult pana cand va lua masuri, deoarece exista riscul
ca problemele sa se amplifice. Trebuie gasite cauzele pentru a stabili
modalitatea corecta de ameliorare si de recuperare.
Fiecare om reacţionează diferit la unul şi acelaşi stimul, chiar în
condiţii identice de repetare, datorită unicităţii construcţiei subiective. Orice
nerealizare de scop, chiar şi minoră, produce frustrare care generează
fenomene de compensare. Acest efort pentru redresare consumă energie care
se manifestă sub forma oboselii organice.
Agenţii stresori au caracter provocator, agresiv, neaşteptat, neobişnuit
care ameninţă persoana. Situaţiile stresante şi agenţii stresori generaţi de
activitatea şcolară sau de anumiţi profesori acţionează asupra organismului
prin intermediul cuvântului. Tensiunea psihică face ca activitatea mentală
sau gândirea să depăşească stereotipiile şi să dobândească un caracter
creator.
Elevii recunosc următoarele situaţii stresante ca fiind generate de
procesul de învăţământ: monotonia în sistemul de predare a materiei şcolare,
volumul masiv de informaţii stabilit prin programele şcolare, ruptura dintre
teorie şi practică, sistemul de notare care se bazează în mare parte pe
reproducere şi nu pune prea mare accent pe latura creativă, agresivitatea
manifestată de profesori de la intrarea în clasă şi continuând cu deschiderea
catalogului, lipsa de interes a profesorilor pentru înclinaţiile elevilor către
latura umanistă sau realistă, fiecare considerând disciplina sa ca fiind cea

11
mai importantă, sistemul de evaluare bazat în mare parte pe extemporale,
fără a se ţine cont de stilul de învăţare al elevilor.
Factorii generatori de stres cu urmări negative pentru viaţa şi
activitatea elevilor în clasă sunt:
1. Atitudinea discriminatorie a profesorilor, manifestările de severitate
abuzivă faţă de unii şi toleranţă exagerată faţă de alţii, fapt care
acţionează ca un factor de stres pentru cei din prima categorie. Elevii
trebuie să aibă statut egal în raporturile lor cu educatorii, indiferent de
posibilităţile lor intelectuale şi de particularităţile psihopedagogice.
2. Prelungirea unei activităţi didactice după durata optimă de menţinere
a atenţiei se termină prin instalarea stării de stres care se manifestă la
elevi prin semne de oboseală, de plictiseală, de agitaţie psihomotorie,
de nerăbdare, de nemulţumire, de nervozitate. Soluţia nu este
dezangajarea elevilor, adică trecerea la starea de repaus total, ci din
când în când, schimbarea activităţii intelectuale cu altele cu efect
deconectant, regenerator – probleme distractive, jocuri didactice,
cântece, audiţii.
3. Eşecul repetat reprezintă unul dintre stresorii cu consecinţele cele mai
devastatoare pentru elevi. Atunci când elevul gustă din fructul amar al
înfrângerii, psihicul lui intră într-o stare de alarmă. Dacă în
continuare, insatisfacţiile se acumulează, elevul se simte din ce în ce
mai aproape de epuizare totală. Este momentul cel mai critic al
deciziei sale când elevul abdică de la obligaţiile şcolare, adoptând o
atitudine repulsivă faţă de profesor şi obiectul său de învăţământ. În
asemenea situaţii, nu de puţine ori, concluzionăm că elevul este
răuvoitor, nepăsător, obraznic şi indolent şi luăm chiar măsuri de
constrângere împotriva lui. Practica a confirmat că nu există elevi care

12
nu vor să înveţe, ci elevi care pot sau nu pot să înveţe. Nu trebuie să
uităm că nimic nu are darul de a descătuşa energiile şi a pune în
mişcare ambiţiile de reuşită ca sentimentul succesului, oricât de vag ar
fi el la început. Orice elev poate fi adus în situaţia de reuşită şcolară –
el nu trebuie neapărat să fie cel mai bun din clasă pentru a încerca
starea de bucurie; profesorul fiind acela care descoperă latura în care
el se poate evidenţia.
Există o mare diversitate de modalităţi de examinare, determinată de
un anumit grad de subiectivitate, de deosebiri temperamentale, de
supraevaluarea obiectului de învăţământ sau de pretenţiile unor sisteme
personale validate de experienţa la catedră. Varietatea stilurilor personale de
notare ascunde adeseori forme discrete ale arbitrarului, ale unor practici
aberante. În aceste situaţii nota devine un fel de scut al autorităţii didactice,
un instrument al afirmării cu orice preţ şi de intimidare a elevilor.
Nota-sancţiune – incriminează fapte care nu ţin de calitatea sau de
cantitatea cunoştinţelor deţinute de elev, ci de unele abateri mai mult sau mai
puţin intenţionate. Aceste note sunt cuprinse între 1 şi 3 , iar efectul lor
traumatizant se resimte puternic asupra elevului.
Nota-speculaţie - surprinde o greşeală în cunoştinţele elevilor,
sancţionând-o prompt. Mobilul ei îl constituie cel mai adesea o perturbare
temporară a raporturilor şi climatului dintre unii elevi, cu rezultate în general
bune, şi profesor, perturbare care se datorează unor ieşiri necontrolate sau
insuficient înţelese. Dacă incidentul nu se repetă poate trece drept un simplu
accident şi se stinge fără urmări. Dacă se repetă periodic şi este simţit ca o
pornire deliberată a profesorului, lasă răni aproape de nevindecat.
Nota-etichetă marchează şi atestă lipsa de discernământ a unor
examinatori sau intenţia lor de a-i menţine pe elevi în zona valorică în care

13
s-au încadrat la începutul unei perioade. Această optică este resimţită de elev
ca un blam, ca o etichetă de care nu se poate lepăda, în ciuda oricărui efort,
rezultatul fiind modificarea întregii conduite şcolare, slăbirea capacităţii de
muncă şi pierderea încrederii în posibilităţile de autodepăşire.
Nota-influenţă nu exprimă o apreciere obiectivă asupra muncii
elevului, ci puterea de influenţare exercitată de notele obţinute la celelalte
discipline de învăţământ. Răspunsurile bune sau foarte bune ale elevilor
aflaţi sub incidenţa unei astfel de judecăţi sunt considerate ca fapte
accidentale, motiv pentru care sunt notate sub valoarea lor.
Nota-strategie nu atinge nivelurile de 9 sau 10 pe motiv că excesul de
obiectivitate duce la înfumurarea elevului, la automulţumire şi la slăbirea
dorinţei de autodepăşire. Această optică îi frustrează pe elevi de aprecierea
reală a rezultatelor lor şi îi poate împinge către panta primejdioasă a
înstrăinării de sine şi de şcoală.
În procesul evaluării şi notării trebuie să urmăm cu fidelitate câteva
linii de conduită.
1. Nota este dreptul exclusiv al elevului iar valoarea ei nu depinde de
bunăvoinţa dascălului, ci de volumul, cantitatea şi acurateţea
răspunsurilor. Nota nu este primită ci obţinută. Nota trebuie acordată cu
obiectivitate de fiecare dată când este îndreptăţită şi elevilor care au
încetat să spere că vor atinge vreodată acest nivel.
2. Nota nu marchează lipsa cunoştinţelor, ci prezenţa lor în diferite grade de
precizie, profunzime şi aplicabilitate creatoare. Elevul trebuie lăsat să
expună ceea ce ştie, să nu fie oprit când ezită, ci ajutat să iasă din impas.
3. Notele mici trebuie însoţite de explicaţii corespunzătoare.

14
4. Examinările trebuie să fie în număr cât mai mare şi într-o anumită
ritmicitate, ştiut fiind că există o relaţie de condiţionare între frecvenţa
notelor şi tendinţa de creştere a mediei acestora.
5. Nu există elev care să nu aibă în suflet aspiraţia către o notă mare. Dacă
nu reuşeşte, înseamnă că nu i-am pus la îndemână toate pârghiile pe care
să se sprijine. Indiferenţa de care sunt acuzaţi unii elevi reprezintă o formă
disimulată a stării de handicap.
6. Reacţiile dispreţuitoare ale profesorilor la greşelile elevilor acţionează ca
un factor de inhibiţie, de aceea trebuie frânate cu orice preţ.
7. Amânarea notării în cazul unui răspuns aflat sub posibilităţile reale ale
elevului se dovedeşte, de cele mai multe ori, deosebit de stimulatoare.
Procesul instructiv-educativ trebuie să-i înveţe pe elevi, încă de la
primele confruntări cu situaţii stresante, să le suporte şi să-i incite la
depăşirea lor. Problemele trebuie rezolvate pe rând, în ordinea importanţei
lor, începând cu cea mai importantă, în ierarhia proprie de valori, şi
terminând cu cea mai puţin importantă, dar neplăcută. Stresul constructiv
(eustresul) poate fi provocator pentru individ şi crea o motivaţie puternică
pentru planificarea şi rezolvarea unei sarcini. Recunoscând stresul ca pe un
factor normal al vieţii facem cel mai mare şi cel mai important pas către
depăşirea lui pozitivă.
Multi copii prezinta dificultati in momentul inceperii frecventarii
scolii, ei plang pe drum, se agata de parinti in momentul separarii, unii par
inconsolabili, plang mult timp asteptand ora de iesire intr-o stare de tensiune
extrema, care ii impiedica sa participe adecvat la activitatile scolare. O astfel
de problema poate sa apara la copii care nu au cunoscut vreo separare inainte
de intrarea in scoala, dar ea poate fi intensa si la cei care au suferit separari
multiple.

15
Intr-o serie de cazuri, aceasta temere de a fi incadrat intr-un mediu
nou si de a fi separat de parinti nu este realmente o fobie, in masura in care,
in pofida aparentelor, nici invatatoarea/invatatorul, nici scoala nu sunt
desemnate in mod stabil ca obiect fobic. Daca frica de scoala regreseaza
destul de rapid in majoritatea cazurilor, pot fi observate totusi trei forme
evolutive specifice:
1) Inhibitia si frica de scoala pot sa nu dispara; sunt cazuri rare, a
caror interpretare creeaza de obicei dificultati. Poate fi vorba de o psihoza
infantila sau de organizari dificile ale personalitatii. Daca parintii nu suporta
angoasa copilului si daca scoala este pentru ei insisi asociata cu amintiri sau
reprezentari angoasante, ei pot sa ingreuneze situatia, afectand in cele din
urma organizarea psihica a copilului;
2) Frica de scoala nu se mai manifesta in maniera perceptibila pentru
adulti, dar angoasa reapare pe drumul spre scoala. Copilul nu vorbeste de
asta, aminteste doar ulterior importanta pe care au avut-o pentru el aceste
momente penibile, exacerbate la fiecare intrare in scoala;
3) Inhibitia, in absenta personajului contrafobic, poate persista un
timp mai indelungat. Ea poate sa apara si secundar in cursul scolii primare,
avand ca efect imposibilitatea de a-l asculta pe invatator daca nu i se
adreseaza personal copilului respectiv.
Inhibitia intelectuala provocata de singuratate este manifestata si cand
copilul este acasa. Indispozitia si inactivitatea scolarului care nu reuseste sa
inceapa lucrul sau nu intelege ce are de facut, pana cand parintele nu
intervine brutal, este bine cunoscuta. Este vorba de forme minore ale
acelorasi simptome, iar extinderea lor depinde mult de atitudinea adultilor.
Termenul de fobie scolara a fost introdus de catre Johnson in 1941,
care a realizat legatura cu anxietatea de separare. In Marea Britanie,

16
cercetatorii si terapeutii considera ca termenul este prea specific si prea legat
de unele interpretari psihodinamice, de aceea, unii dintre ei au preferat un
termen mai inclusiv, cel de refuz scolar.
In general, trebuie realizata o distinctie intre fobia scolara si
anxietatea de separare, care este specifica pentru copilul din clasa I. De
asemenea, in functie de gravitatea cazurilor, se foloseste termenul de fobie
scolara, care implica procesele emotionale, sentimente de teama, anxietate si
neajutorare si cel de refuz scolar, care implica probleme mai putin serioase.
Fobia scolara survine in general intre 7 si 13 ani, afectand 2-5% din copiii de
varsta scolara. Problema incepe deseori cu lamentari ale copilului, cu
formulari critice, negative cu privire la scoala, cu reticenta sa de a merge la
scoala sau de a ramane acolo, in ciuda incercarilor de convingere din partea
parintilor sau a profesorilor sau a pedepselor aplicate. La copiii din clasa I
fenomenul apare in momentul parasirii locuintei (sindromul anxietatii de
separare). Comportamentul poate fi insotit de semne manifeste de anxietate
sau chiar de panica, in cazul in care apare o constrangere de parasire a
domiciliului si de ramanere la scoala. Unii copii nu reusesc nici sa iasa din
casa, iar daca o fac totusi, fie se intorc de la jumatatea drumului, fie de la
scoala intr-o stare marcata de anxietate.
Simptomele de anxietate sunt de cele mai multe ori insotite de de
tulburari neurovegetative de tipul: cefalee, dureri de stomac, greata,
ameteala, pierderea apetitului, care se manifesta in momentul in care stie ca
trebuie sa mearga la scoala. Uneori, copilul protesteaza, plange, avand chiar
sai crize de furie care pot sa devina comportamente de tip agresiv, distructiv.
Alti copii devin retrasi, apatici, depresivi, putand chiar sa incerce o
sinucidere. In mod tipic, odata ce inceteaza presiunea legata de mersul la
scoala, simptomele par sa se atenueze.

17
Indiferent de modul in care apare tulburarea, parintii se intreaba daca
exista ceva gresit la scoala sau isi pun problema unei eventuale boli somatice
a copilului. Deseori, copilul este macinat de griji realiste (atat acasa, cat si la
scoala), care se impletesc cu frici irationale.
In general, se iau in considerare trei explicatii posibile:
- teama fata de unele situatii scolare;
- teama de a parasi locuinta separandu-se de mama;
- debutul unei depresii infantile.
Fobia scolara se structureaza pe un teren afectiv fragil si in contextul
unei insuficiente maturizari pentru scoala. Copilul se percepe ca fiind diferit
de ceilalti, se autoevalueaza ca fiind nepregatit sa faca exigentelor scolare.
Aceste probleme creeaza deseori sti depresive anxiogene si insomnii.
Pe langa trasaturile particulare si eventualele consecinte ale
hiperprotectionismului, trebuie analizati factori externi, contextuali si este
necesara interventia precoce in scopul eliminarii acestora si generalizarii
anxietatii care poate sa determine aparitia fobiei sociale.
Perspectivele terapeutice in cazul fobiei scolare sunt in general legate
de teoriile etiologice. Daca se ia in considerare perspectiva psihodinamica
(ar fi vorba doar de o manifestare a anxietatii de separare), atunci accentul
va fi pus in terapie pe relatia mama-copil, iar aspectele legate de scoala vor
fi pe planul al doilea. Daca, dimpotriva se iau in considerare afirmatiile lui
G. Chapman, se ajunge la o ignorare aproape totala a dinamicii familiale.
Recent, diverse organizatii insista pentru interpretarea fobiei scolare ca o
“anxietate indusa de scoala de tip acut”, argumentand faptul ca majoritatea
copiilor fobici reactioneaza rational fata de presiunile nerezonabile ale scolii.
Baza etiologica a fobiei scolare pare sa se afle undeva intre cele doua
pozitii. Bineinteles, scolile nu pot sa fie absolvite de orice responsabilitate.

18
Copiii cu fobie scolara sunt elevi vulnerabili care prezinta temeri reale
si imaginare legate de scoala, care trebuie investigate cu atentie. Oricum,
multi dintre acesti copii prezinta frici si anxietati si in viata de acasa, de
exemplu, legate de sanatatea unui parinte, de posibilitatea ca acesta sa moara
in absenta copilului.
Exista patru categorii specifice care determina aceste comportamente
de tip fobic fata de scoala:
1) Evitarea si teama fata de situatii scolare specifice (anxietate cu
obiect);
2) Evitarea situatiilor sociale - copilul se simte nepregatit pentru
inserarea in grup, se simte netolerat, se teme de probabilitatea de a fi respins,
de situatiile care l-ar pune in inferioritate. De exemplu, o situatie speciala ar
fi aceea legata de fobia unor copii de a se expune in fata grupului la orele de
educatie fizica - dismorfofobii;
3) Cautarea atentiei sau manifestarea anxietatii de separare, copilul
face adevarate crize pentru a ramane langa mama;
4) Reintariri legate de ceea ce face cand ramane acasa, activitati care
ii produc placere.
In privinta analizei functionale, este necesara identificarea
comportamentelor neadecvate, precizarea stimulilor care genereaza
anxietatea, identificarea intaririlor placute care-l mentin pe copil acasa si
modificarea contingentelor intaririlor placute cu scopul atenuarii fobiei
scolare.
Fobia scolara la varste mai mari si in adolescenta

Formele aparute in aceasta perioada, in pofida unor similitudini, sunt total


diferite de cele din copilaria mica. Debutul este in general brusc; un baiat

19
sau o fata care nu a atras in mod special atentia adultului, nu mai
frecventeaza scoala. Poate fi vorba de un refuz exprimat direct parintilor, cu
posibile manifestari anxioase intense. Alteori, subiectul isi disimuleaza
disconfortul si absenteaza de la scoala fara a spune nimanui.
Oricum ar fi, schimbarea comportamentului copilului sau adolescentului
bulverseaza familia, cu atat mai mult cu cat fobiile scolare pot apare in egala
masura la elevii buni ca si la cei mediocri. Acestea nu trebuie confundate cu
practica de a absenta a elevilor complet descolarizati, care nu inteleg de ce
sunt obligati sa frecventeze scoala pana la o a anumita varsta, nici cu
absenteismul celor care, fara a fi existat un esec scolar manifest, raman in
cadrul scolii fara a avea vreun interes pentru prezent sau viitor. Deseori, este
vorba de elevi care, dimpotriva, prezinta interes pentru scolaritate, pentru
unii profesori, unii colegi si unele activitati.
In unele cazuri, subiectii nu pot formula vreo justificare, in alte cazuri,
ei pot elabora o poveste care sa le explice comportamentul. Ratiunile
invocate pot fi referitoare la o atingere a stimei de sine provocata de un
profesor, sau la o schimbare de atitudine din partea colegilor sau a grupului
de prieteni. In aceste relatari, subiectul se simte tradat sau desconsiderat.
Alteori, explicatiile sunt de alta factura: poate fi vorba de preocupari
ipocondriace, de tip astenie excesiva sau de o preocupare intensa pentru
aspectul fizic. Deseori, la interventia familiei, subiectul se poate intoarce la
scoala, dar anxietatea se manifesta din nou cu aceeasi intensitate; devine
evident ca este vorba de fobie scolara, iar motivele invocate de catre subiect
nu sunt decat constructii artificiale.
Evolutia acestor fobii se poate face in mai multe directii:
Evolutia spre schizofrenie este cea mai periculoasa, de temut, dar si
relativ rara. Daca se tine cont de simptome, aparitia discordantelor, a

20
debutului unui delir paranoid poate fi destul de rapida, probabil in functie de
reactia familiei si de initiativele terapeutice.
Alti subiecti cu fobie scolara se dovedesc, in cadrul examinarii,
incapabili de a negocia cu propriile dorinte, motiv pentru care sunt
considerati psihotici, cazuri limita sau de tip border-line. Un prim element de
apreciere este capacitatea (sau mai degraba incapacitatea) subiectului de a
suporta dubla frustrare implicata de relatia cu familia. De fapt, el nu poate sa
suporte ca parintii sa se ocupe de problemele sale. Dar, incetand frecventarea
unei scoli, adolescentul respectiv va sta in permanenta la parinti, hartuindu-i
cu tot felul de intrebari sau reprosuri si transformandu-si deseori camera intr-
o incapere de nelocuit. Cel mai adesea, aceste schimburi permanente de tip
razboi intre parinti si copii preexistau la aparitia fobiei scolare, dand tonul
relatiilor inca din copilarie.
In aceste cazuri, dialogul cu subiectul nu este intotdeauna usor. El este
adeseori reticent, dar daca se prezinta o ocazie favorabila, apar evidente
sistemele defensive la care subiectul adera in totalitate. Orice contradictie,
orice interpretare diferita este resimtita ca agresiune periculoasa.
Un alt grup de fobii scolare ale adolescentei, probabil mai numeroase,
cuprinde un manifest ca si cele descrise anterior, dar prezinta particularitatea
legata de neevolutia spre schizofrenie. Imposibilitatea frecventarii scolii este
insotita de otenta depresiva deseori mai marcata decat in cazurile precedente.
Subiectul resimte dureros incapacitatea de a avea o viata normala, pot apare
si aici manifestari hipocondriace, fiind necesara asistenta de specialitate.
Tenacitatea tonalitatii depresive se insoteste uneori de revendicari la
adresa parintilor, care “nu au facut sau nu fac ceea ce trebuie”. In cazul in
care este posibila reconstituirea evolutiei psihice din copilarie la acesti
subiecti, este posibila punerea in evidenta a unor particularitati care nu au

21
fost remarcate de parinti sau care au produs semne indirecte al caror sens
apare doar ulterior. In pofida duratei indelungate a unor astfel de cazuri, o
serie de noi activitati pot deveni posibile pentru subiecti, acesta putand
deveni interesat de unele aspecte legate de ceea ce anterior nu mai dorea sa
stie.
Terapia fobiei scolare
Miller si colaboratorii sai au scos in evidenta faptul ca terapiile
comportamentale folosite pot fi reduse la patru elemente esentiale: stabilirea
unei relatii cu terapeutul, clarificarea unui stimul, desensibilizarea fata de
stimul si confruntarea cu stimulul.
Recent, s-a adoptat pentru terapie abordarea rezolvarii de probleme, in
care este importanta colectarea a cat mai multe informatii relevante,
definirea si clarificarea dificultatilor prezente, stabilirea de ipoteze pentru
observare si efectuarea de interventii precise, monitorizate cu atentie si
revizuite, daca este necesar. In legatura cu desensibilizarea si confruntarea,
s-au folosit mai multe abordari, unii terapeuti favorizand un proces de
reintoarcere la scoala, utilizand atat paradigmele conditionarii, cat si
operante.
Demersul terapeutic este realizat prin imbinarea a doua axe:
expunerea la stimul care genereaza fobia si reintarirea sistematica a
indepartarii de casa si de mama pentru a se apropia de activitatile scolare,
revalorizand pozitiv situatiile care initial au produs teama. Componentele
terapeutice care sunt implicate in acest proces sunt urmatoarele: a) invatarea
de catre copil a unei metode de relaxare; b) desensibilizarea sistematica “in
vivo” si “in vitro” in situatiile generatoare de teama si in afara lor; c)
eliminarea intaririlor asociate cu dorinta de a ramane acasa; d) reintarirea
progresiva a copilului in sens pozitiv pentru a ramane la scoala.

22
Relaxarea are ca obiect diminuarea anxietatii generate de diferitele
situatii scolare si inlaturarea tulburarilor neuro-vegetative. Pe perioada
relaxarii, care dureaza 15-30 minute, are loc evaluarea starii de incordare sau
relaxare a copilului, terapeutul apreciindu-i eforturile. Subiectul este rugat sa
faca zilnic exercitii de acest gen.
Componenta principala este activarea desensibilizarii prin expunerea
la stimuli generatori de fobie. Acest lucru se va realiza fie pe calea
imaginatiei copilului, fie prin expunerea sistematica la astfel de stimuli in
mediul natural.
Se va face o ierahie a situatiilor anxiogene, mergand de la
evenimentele mai putin anxiogene pana la cele care suscita o puternica
fobie.
Copilul isi va imagina fiecare situatie incercand sa ramana calm.
Aceasta tehnica vizeaza inducerea unor relatii afective pozitive. In timpul
reprezentarilor mintale ale unui item, daca subiectul resimte anxietate, va
ridica degetul, iar terapeutul va relua acest item pana cand teama va dispare.
Cand primul item din serie nu va suscita anxietate, se va trece la urmatorul si
apoi in ordinea ierarhiei propuse, terapeutul va sugera verbal scenele
provocatoare de anxietate, acestea reducandu-se prin inducerea simultana a
relaxarii.
Desensibilizarea se realizeaza de obicei in 5-10 sedinte, fiind evaluata
in raport cu reprezentarile anxiogene devenite tolerabile. La sfarsitul tei
subiectul este invitat sa infrunte in realitate situatiile desensibilizate.
Daca se utilizeaza experienta “in vivo” relaxarea nu se va socia cu
stapanirea fiecarei situatii infruntate progresiv. Copilul este invitat sa se
intoarca la scoala biruind in fiecare etapa anxietatea.
In contrast cu abordarile de reintoarcere gradata, unii terapeuti au

23
preferat o confruntare imediata cu situatia cea mai generatoare de teama (o
reintoarcere la scoala). Aceasta tehnica are avantajul de a oferi o foarte
rapida abordare a tratamentului, dar are ca rezultat o anxietate marcata a
copilului (uneori si a parintilor si profesorilor), inainte ca procesul de
stingere sa se incheie. Deci, poate fi considerata prea stresanta si prea
dificila.
O cale mai putin extrema de confruntare a temerilor celor mai grave
ale copilului ar putea sa-l implice pe terapeut in sensul unui ajutor acordat
pentru vizualizarea situatiilor generatoare de anxietate la scoala - “tehnica
imploziei”.
Kennedy preconizeaza o terapie care sa implice o frecventare imediata
a scolii, reintariri pozitive pentru aceasta frecventare si un tratament
contingent pentru problemele somatice. Studiile sale au demonstrat o
eficacitate crescuta a acestui tip de terapie; de mentionat este insa faptul ca
varsta subiectilor inclusi in studiu nu depasea 11 ani. In cazul subiectilor cu
varste mai mari, rezultatele nu sunt atat de spectaculoase, fiind necesare
proceduri mai complexe de terapie.

EUSTRESUL ŞI DISTRESUL

Factorii de stres, stresorii, lucrează atât pozitiv cât şi negativ, creând


situaţii plăcute sau neplăcute, după caz. Cele două situaţii se deosebesc
fundamental prin scop şi condiţii dar, în ceea ce priveşte reacţiile
dumneavoastră psihice şi fizice, se aseamănă foarte mult prin puternicul
stres indus, prin solicitarea extremă a sistemului dumneavoastră nervos.
Din punct de vedere ştiinţific, stresul este considerat a fi reacţia pe
care o are corpul nostru atunci când trebuie să facă faţă unor modificări

24
extreme ale condiţiilor sale normale de mediu. Hans Selye a definit stresul
drept „sindrom general de adaptare-apărare”. Trupul nostru se pregăteşte
pentru confruntarea cu stimulii externi neobişnuiţi mobilizându-şi cât mai
eficient toate resursele interne necesare. În momentele de relaxare valorile
stresului şi pregătirile făcute de organism în vederea combaterii unor
eventuali factori de stres, sunt la limita lor inferioară. Cu totul altfel se
prezintă situaţia din timpul existenţei de zi cu zi, când suntem presaţi de
termenele cerute pentru executarea diferitelor activităţi, sâcâiţi de şefi,
enervaţi de problemele de serviciu sau de studiu şi de intervenţiile nedorite
ale semenilor noştri. În mod normal, cea mai mare parte a anului, nivelul
nostru de stres atinge cote foarte înalte.
Putem spune că viaţa noastră este caracterizată de o permanentă
înşiruire de reacţii de stres, trupul şi spiritul nostru găsindu-şi doar cu
dificultate momentele de linişte. Din punct de vedere psihologic conchidem
că trăim în condiţiile unui stres de durată, timp în care glandele noastre
trebuie să emită aproape în permanenţă hormonii necesari combaterii
stresului, inima este nevoită să lucreze în ritm mai accelerat, tensiunea se
ridică, muşchii sunt mai puternic alimentaţi cu sânge, întregul organism se
află într-o stare de alertă. Fiecare individ reacţionează diferit de ceilalţi la
condiţiile de stres.
Unii sunt foarte vulnerabili la stres, alţii mai puţin, dar cu toţii
suferim din cauza lui. Cei care sunt mereu tensionaţi vor manifesta o mai
mare vulnerabilitate la boli, în special la cele transmisibile. Succesiunea
neîntreruptă a factorilor de stres – fie aceştia pozitivi sau negativi – nu
încetează a ne marca nici măcar în timpul somnului, cu consecinţe nefaste
asupra stării generale de sănătate. Sunt cunoscute multe maladii sau stări
maladive care îşi au originea în slăbirea organismului ca urmare a stresului

25
sau a căror instalare este favorizată de a ceste situaţii, de la diminuarea acută
a capacităţii de funcţionare a sistemului imunitar, până la deteriorarea
funcţiilor sexuale şi pierderea apetitului pentru sex.
Este uşor de înţeles din ce motive multe instituţii, întreprinderi sau
companii caută să evite admiterea candidaţilor vulnerabili la stres. Chiar
dacă, la interviu sau teste, întrebările nu se referă în mod explicit la modul în
care probanţii reacţionează la stres, ele vor investiga existenţa unor
indicatori specifici sau a unor simptome de stres, cum ar fi pierderea subită
de greutate, ori adăugirea unor kilograme peste greutatea normală, insomnii,
senzaţii sau tendinţe de izolare, până la deficienţe ale sistemului circulator,
digestiv, migrene.
TEHNICI DE RELAXARE PSIHICA

Reactia organismului la stres face obiectul de studiu al Psihosomaticii


si al Medicinii. Cercetatorii au dezvoltat ideea ca relaxarea si starea de bine
ar trebui sa aiba efectele inverse stresului.
Daca cel mic se simte stresat inseamna ca are probleme cu somnul,
probleme de concentrare, inseamna ca nu poate gandi pozitiv si nu se simte
bine in pielea lui. Organismul trimite semnale ca se simte stresat prin
intermediul durerilor de cap, al indigestiilor, al durerilor de stomac sau prin
oricare alt semn. Mesajul este clar: are nevoie sa se relaxeze.
Relaxarea este o stare in care te eliberezi de stres si se obtine printr-
un proces de recreere, care ajuta organismul unei persoane sa scape de
tensiune.
Tehnicile de relaxare se folosesc pentru a reduce nivelul de anxietate,
pentru a ne elibera de stres si ajuta la reducerea presiunii arteriale – toate
acestea fiind benefice pentru sanatatea noastra.

26
Astfel de tehnici de relaxare sunt considerate a fi tehnici folosite doar
de catre adulti, insa astazi, chiar si copiii trebuie sa infrunte foarte multe
situatii stresante, cum ar fi divortul parintilor sau unele activitati scolare. Din
cauza acestora, psihologii au enumerat cateva tehnici de relaxare potrivite
pentru copii.
Respiratia profunda
Aceasta tehnica ii ajuta pe cei mici sa se relaxeze prin incetinirea
ritmului respiratiei, prin normalizarea batailor inimii si presiunii arteriale.
Invata-ti copilul sa inspire adanc, sa isi tina respiratia cateva secunde si apoi
sa expire.
Muzica
Copilul poate sa asculte melodiile care ii plac. Anumite tonuri, piesele
instrumentale, unele cantece au puterea de a ne deconecta de la stresul
cotidian. Muzica poate elibera mintea unui copil de tensiune.
Exercitiile
Ii spunem copilului sa se intinda in pat si sa-si relaxeze muschii.
Il rugam se se concentreze pe anumiti muschi ai corpului si sa ii
relaxeze pe rand. Relaxarea fizica duce, in final, la relaxarea psihica.
Meditatia
Meditatia este cel mai bun exercitiu mental, deoarece nu solicita deloc
creierul. Invata-l pe cel mic sa practice yoga deoarece aceasta este cea mai
recomandata tehnica de relaxare pentru copii.
Rasul
Rasul, denumit popular drept cel mai bun medicament, este o metoda
excelenta de relaxare pentru copii. Fa-l pe cel mic sa rada cat mai mult, mai
ales in momentele cand vezi ca este deprimat.

27
MODULUL 3

Comunicare si autocontrol emotional si comportamental

Comunicarea intre oameni este un subiect foarte important,de


aceea copiii pot beneficia foarte mult daca au parinti comunicativi.
Exprimarea sentimentelor este esentiala in fiecare relatie- mai ales in relatia
parinte-copil.
Toti copiii comunica intr-un fel propriu. Nu doar prin limbaj ci si prin
alte mijloace de expresie. Pana cand isi insuseste limbajul - un instrument
complex de comunicare - copilul isi exprima nevoile, dorintele, sentimentele
cu ajutorul altor mijloace. Fiecare dintre noi, adultii, ne dorim sa comunicam
cu copiii cu ajutorul limbajului verbal, al cuvintelor; dar pana la aceasta
etapa parcurgem cu totii unele etape de comunicare nonverbala, comunicare
fara cuvinte sau cu cuvinte putine si mai mult cu ajutorul corpului si al
gesturilor. Aceste etape de comunicare la unii copii dureaza mai mult, la
altiii mai putin. Fiecare etapa de comunicare nonverbala dureaza in functie
de fiecare copil, dar si de noi adultii care incercam sa il invatam sa comunice
si prin cuvinte.
Pentru a ajuta copilul sa exprime si in cuvinte ceea ce simte si ceea ce
face, este necesar sa intelegem stadiul actual de comunicare: ce nevoi are si
cum le comunica.
Uneori copiii isi exprima sentimentele altfel decat ceilalti, cum ar
fi fluturatul mainilor, invirtitul, leganatul. Pentru a putea trece la altfel de
comunicare este nevoie sa intelegem ce ne spune copilul prin aceste
comportamente. Daca intelegem copilul putem oferi o alternativa de

28
comunicare si de exprimare. Alternativele nu sunt intotdeauna acceptate de
copil, pentru ca fiecare are un mod unic de a se exprima; fiecare are o
personalitate unica. Il putem ajuta sa-si gaseasca acest mod unic de
exprimare. Modelele oferite de noi sunt de obicei cele ale adultilor: “spune-
mi ce doresti”. Dar acest “spune-mi” este o modalitate proprie adultilor. Un
copil poate ajunge la acest “spune-mi”, experimentand diferite feluri de “a
spune”.

10 sfaturi pentru o mai buna comunicare cu copiii nostri

1) Incurajati-va copilul sa va spuna tot ce are pe suflet si tot ce-i trece prin
cap. Veti reusi aceasta daca discutia inceputa este dintr-un domeniu preferat:
mancarea preferata, jucarii, filme, desene animate, jocuri video(gameboy,
nintendo, etc)

2) Fiti intelegatori cu copilul dvs. Parintii fac deseori greseala de a-si educa
copii cand acestia exprima un sentiment de durere. Copilul spune: " Imi
urasc nasul " , iar parintele raspunde: "Dar ai un nas perfect ?!" . In acest fel
copilul este lasat singur cu problema sa, care poate deveni si mai grava pe
parcurs.

3) Invatati copilul copilul sa aiba rabdare si sa nu va intrerupa conversatia.


O tehnica simpla este sa va invatati copilul sa va atinga usor cu mana pe
umar cand are ceva de zis si sa astepte pana cand veti termina conversatia
inceputa cu o alta persoana. De obicei copiii care isi intrerup parintii in
timpul unei discutii pierd sansa de a invata autocontrolul si devin rasfatati.
Ei sunt obisnuiti sa li se raspunda imediat si de aceea li se pare foarte normal
sa intrerupa pe oricine.

29
4) Cand purtati o discutie cu copilul dvs coborati-va la nivelul sau de
inaltine (de exemplu puteti ingenunchea, sa va puteti apleca putin) . In acest
fel conversatia poate decurge mai fluent deoarece ii vorbiti copilului de la un
nivel de egalitate (nu unul superior care poate duce la rezistenta uneori)

5) Jucati-va cu copilul dvs ori de cate ori aveti ocazia . De exemplu tineti un
banut in mana si rugati-l sa ghiceasca in care mana este ascuns banutul.
Aceste jocuri pot parea nesemnificative , dar in comunicarea cu copilul dvs
si detaliile cele mai marunte conteaza.

6) Jucati-va cu jucariile copiilor. Joaca este limbajul copiilor. Daca va opriti


macar pentru 30 de secunde in timp ce baietelul sau fetita dvs coloreaza si il
ajutati cu un sfat veti crea o legatura puternica. Copilul dvs va incepe sa aiba
incredere in dvs si va va considera un erou si un real ajutor

7) Inventati sau cititi mici povesti copilului dvs. Aceste povestiri pot ajuta
la stabilirea unei legaturi puternice, pentru invatarea unei lectii de viata sau
doar a ajuta copilul sa se simta mai bine decat era, inaintea inceperii acestei
povestiri.

8) Pastrati-va promisiunile facute fata de copilul dvs . Copiii sunt adesea


pacaliti de anumite promisiuni care nu se adeveresc. In mod ironic adultii
trateaza aceste promisiuni fata de copii mult mai usuratic decat in cazul unor
promisiuni facute persoanelor de varsta apropiata.

9) "Sacrificati-va" timpul pentru a interactiona cu copii si a va concentra


100% asupra lor - Majoritatea parintilor nu se obosesc sa interactioneze cu
copii, iar acest lucru lucru lasa urmari grave in comportamentul viitor al
copiilor

30
10) Dezvoltati imaginatia copilului prin intrebari . De exemplu il puteti
intreba: "Cum crezi ca am putea sa avem mai multa grija de catelul nostru"
in loc sa ii dati imediat raspunsul corect. Prin aceste intrebari copilul are
posibilitatea sa gaseasca solutii - pe viitor aceasta abilitate il va ajuta foarte
mult (va putea sa gaseasca solutii intr-un timp record, deci va avea o minte
vigilenta)

Autocontrolul emotional

Principalele mijloace de realizare a autocontrolului sunt: gândirea


pozitiva, relaxarea, antrenamentul psihoton, exercitiile de respiratie si
autosugestia Are doua componente: una musculara si alta psihica. Dar intre
starea de tensiune a corpului si starea emotionala exista o legatura directa si
reciproca (observând ca in starile de mare activare emotionala muschii sunt
si ei încordati, specialistii care au pus la punct procedeele stiintifice ale
relaxarii procedeaza invers, reducând încordarea musculara pentru a crea o
stare de destindere psihica) si atunci exercitiile care vizeaza una sau alta
dintre componente se finalizeaza de fapt cu relaxarea întregului organism.
In cadrul scolii, cele mai multe probleme (de comportament-
agresivitate, agitatie, violent; probleme la invatatura - esecul scolar;
probleme legate de afectivitate-timiditate, sentimente de inferioritate, de
neputinta, etc.) apar datorita faptului ca elevii nu si-au format abilitati
emotionale si sociale.
CE INSEAMNA ABILITATI EMOTIONALE SI SOCIALE? De-a
lungul timpului, in timpul scolaritatii copilul dobandeste abilitati cognitive
(sa citeasca, sa scrie, sa socoteasca, sa memoreze) …Tot asa, el va trebui sa
invete sa relationeze cu ceilalti,sa coopereze, sa stie sa-si stapaneasca

31
emotiile, sa nu-i loveasca pe colegi, sa fie respectuos). Toate aceste abilitati
nu sunt innascute, copilul si le formeaza mai intai in familie si apoi la scoala
si in societate. Exemplul cel mai bun pe care putem sa-l dam aici
- copilul care a frecventat gradinita inainte de scoala are formate deprinderi,
abilitati de a sta in banca, de a fi atent, de a scrie, sa desena, de a stabili
relatii cu ceilalti copii, pe cand un copil de 7 ani care nu a fost la gradinita va
avea multe probleme atat datorita faptului ca nu este pregatit din punct de
vedere mental cat si datorita faptului ca nu stiu cum sa se comporte in
colectiviate. Care sunt abilitatile emotionale si sociale?
- abilitatea de a interactiona cu ceilalti copii si cu adultii;
- abilitatea de a intra in joc cu ceilalti;
- abilitatea de a coopera;
- abilitatea de a intelege emotiile altora;
- abilitatea de a cere ajutor si de a oferi ajutor;
- abilitatea de autocontrol emotional.
Toate aceste abilitati fac parte din maturizarea copilului si au un rol
adaptativ.
DE CE UNII COPII NU-SI POT DEZVOLTA ASTFEL DE
ABILITATI?
In anii scolaritatii mici (ciclul I-IV), se pune foarte mult accent pe
abilitatile cognitive (sa-si insuseasca scrierea, cititul, socotitul, etc). Toate
acestea sunt insotite de trairi emotionale din partea copilului (fie pozitive,fie
negative) pe care nu toti parintii le constientizeaza si nu stiu cum sa
abordeze copilul atunci cand are un insucces. Sau exista situatii cand prea
putin intereseaza problemele comportamentale ale copilului ci intereseaza
numai rezultatele scolare bune. Copiii sunt diferiti intre ei atat ca nivel
intelectual cat si ca reactivitate emotionala.

32
Trebuie sa acceptam copilul asa cum este el si sa-l iubim
neconditionat.
Unii adulti se raporteaza la copil tot ca la un adult,il vad ca pe un adult
in miniatura.
Facem greseala de a crede ca ei gandesc si simt la fel ca noi si ne
punem intrebarea de ce nu fac asa cum trebuie si e bine………pentru ca ei
gandesc altfel decat noi.Nu vad importanta si valoarea lucrurilor asa cum o
vedem noi pentru ca nu au varsta si experienta noastra.
FACTORII CARE INGREUNEAZA DEZVOLTAREA
ABILITATILOR EMOTIONALE SI SOCIALE LA COPIL
A. NEGLIJENTA EMOTIONALA SI EDUCATIVA DIN FAMILIE
De obicei, copiii cu probleme emotionale si de adaptare sociala provin
din familii cu probleme:
- lipsa de comunicare in familie;
- nesupravegherea copiilor;
- dezinteresul parintilor;
- familii unde persista agresivitatea si violenta fizica si verbala;
- dragostea excesiva a parintilor;
- autoritatea exesiva;
- greseli in educarea copiilor-lipsa regulilor;
- masuri punitive de educare (bataia,amenintarea)
B.JUDECAREA COPILULUI
- privirea critica, ton suparat;
- etichetarea („esti prost”, „nu esti bun de nimic”, ,,esti rau’’)

- mustrarea
- blamarea

33
- amenintarea
Tot timpul avem tentatia sa judecam,sa vedem greselile si sa ne axam
numai pe greseli (copilul va intelege ca este bun sa faca numai greseli).
Aceste adresate de parinte (care este persoana cea mai importanta
pentru el), va declansa numai emotii negative la copil (teama ca va gresi din
nou, frica, furie teama de a mai merge la scoala).
Emotiile negative sunt urmate de scaderea increderii in sine, de
izolare, tendinta de a minti (nu mai spune acasa ce note a luat). Alaturi de
greselile pe care le semnalam trebuie sa identificam si sa ne axam si pe
lucrurile pozitive pe care le face si sa-l laudam pentru ele. De exemplu intr-o
lucrare cu ,,S’’……………………………………………..
Numai in felul acesta copilul va trai emotii pozitive si-l vom
determina sa lucreze mai departe pentru a-si corecta greselile. De exemplu
cazul adultului…………………………..
Care este prima intrebare pe care adultul o pune cand vine copilul de
la scoala - „Ce ai facut astazi la scoala?” Acest verb „a face”
este cu referire la fapte ,tendinta de a compara, de a judeca faptele. Ne axam
pe fapte si nu pe trairile copilului,pe ce a simtit el…..
Ce este mai important –faptele sau persoana lui- .In loc de ,,ce ai facut
astazi la scoala” –„cum te-ai simtit astazi la scoala”.
C.COMPARAREA CU CEILALTI
Copilul trebuie apreciat si valorizat pentru ceea ce este el si ce poate
el sa faca. Copiii nu sunt egali ca nivel de dezvoltare intelectuala si ca nivel
de maturizare psihoafectiva si comportamentala. A-l compara tot timpul cu
ceilalti care sunt mai buni ca el este cea mai mare greseala. Aceasta naste
emotii negative copilului, el isi da seama ca nu se poate ridica la nivelul
pretentiilor noastre, se simt neancrezatori, va crede ca nu este bun la nimic si

34
ca ceilalti care obtin rezultate bune merita aprecierea si iubirea din partea
parintilor.
Motivul pentru care va dori sa invete mai bine nu se datoreaza faptului
ca-l criticam si ca-l comparam cu ceilalti mai buni ca el ci faptul ca-l iubim
si acceptam asa cum este si ca avem incredere in el ca poate mai bine.
Exemplu - introducerea calificativelor…………………………….
MODALITATI PRIN CARE PUTEM DEZVOLTA ABILITATI
EMOTIONALE SI SOCIALE LA COPII
Exemple
1.ASCULTAREA COPILULUI
De multe ori cand copilul incearca sa comunice cu parintii (sa
povesteasca ceva de la scoala asa cum a inteles si a trait el), parintele poate
sa fie obosit,preocupat de altceva si-i spune copilului „lasa ca stiu eu mai
bine”, „imbosibil sit tu ai gresit cu ceva”, „sa nu mai spui asa ceva niciodata
ca tu esti mic si nu stii”, „lasa-ma in pace acum cu prostiile tale”. Cu aceste
raspunsuri pe care i le dam nu facem decat sa blocam comunicarea cu el,
altadata nu ne va mai spune nimic (ca oricum nu-l luam in seama), ajung
mari ,nu mai comunica deloc cu noi,nu mai asculta de noi,intra in diverse
anturaje si de aici apar problemele. Este important sa-i ascultam de mici, sa
ne gasim timpul necesar pentru ei (nu este suficient sa-i oferim totul din
punct de vedere material sau sa-l lasam in grija bunicilor,altele sunt lucrurile
cu valoare la varsta lui). Daca-l ascultam si vom fi alaturi de el tot timpul va
intelege ca este important pentru noi si va comunica cu noi tot timpul. Daca
comunica in familie va sti sa comunice si la scoala si in societate si va
deveni un om matur.
2.REFLECTAREA EMOTIILOR
Atunci cand copilul ne spune, ne povesteste ceva ne transmite alaturi

35
de idei, ganduri si ceea ce simte el,emotiile pe care le traieste.Trebuie sa le
luam in seama si sa fim de acord ce ele. Exemplu: vine copilul acasa suparat
si spune: „am asa multe teme de facut si nici nu stiu sa le fac, doamna zice
ca nici nu le fac bine” Raspunsurile posibile ale parintilor, lasa ca si-asa nu
ai alta treaba de facut”, „d-abia mai inveti si tu ceva ca oricum nu stii mai
nimic”, „foarte bine face doamna ca va da multe teme”.
Raspunsurile corecte trebuie sa vizeze starea lui emotionala,sa-i
aratam ca-l intelegem .De asta are el nevoie in momentul acela, nu de
critica.Temele oricum vor fi rezolvate………..
RASPUNSURI
„Inteleg ca ti-e foarte greu dar cu putin ajutor o sa treci si peste asta”
„Se pare ca aceste teme sunt mai dificile pentru tine ….O scoatem noi la
capat”.

Virtutile terapeutice ale artei se cunosc inca din Antichitate. Ceea ce


se stie mai putin este faptul ca un simplu desen, un dans sau punerea in
scena a unei povesti poate influenta spectaculos dezvoltarea psiho-
emotionala a copiilor.
Art-terapia este una dintre cele mai eficiente metode folosite in cadrul
psihoterapiei, dar si pentru dezvoltarea inteligentei emotionale a copiilor.
Desenul este cel mai obisnuit mod prin care copiii isi exprima
personalitatea, emotiile, creativitatea. Analizand desenele unui copil ne
putem face o imagine despre lumea lui interioara, descoperim o latura a
personalitatii lui la un moment dat.
Copiii folosesc desenul ca sa dea o forma vizibila ideilor lor,
observatiilor lor. Terapeutii analizeaza desenul copiilor si ii pot ajuta sa dea
glas framantarilor care nu pot fi exprimate altfel, fie ca cei mici nu stiu cum,

36
fie pentru ca nu pot.
Utilizarea testelor proiective bazate pe desen este veche, deoarece
desenul, pictura sunt un mod de expresie foarte apropiat de joaca. Aceste
teste au valoare diagnostica si orienteaza modul in care copilul este abordat,
tratat sau optimizat.
Nu numai terapeutii pot folosi desenul, pictura, modelajul pentru
optimizarea dezvoltarii copilului; cel mai bine este sa o faca mai intai
familia. Desenati impreuna cu copilul. Nu ii spuneti: Deseneaza tu, ca eu nu
stiu si nici nu lansati o invitatie la concurs: Hai sa vedem care deseneaza mai
frumos.
Nu trebuie sa fii psihoterapeut ca sa iti dai seama ca ceva nu este in
regula cu un copil care deseneaza numai monstri si numai in culori inchise,
sau care nu reuseste sa lege o imagine coerenta, in timp ce alti copii de
varsta lui pot.
Cand deseneaza, copilul povesteste, si orice adult poate recunoaste ca
relatiile intre personajele desenate seamana deseori cu legaturile din familie.
Totul este sa nu folosesti ceea ce „spune“ pentru a-l pedepsi, ci pentru a-l
intelege. Arata-i copilului lucrari ale artistilor celebri, explica-i-le pe
intelesul lui, invata-l sa iubeasca arta.
Terapie aplicata
Terapiile prin mediere artistica se adreseaza atat copiilor cu intelect
normal si supradotati, vizand dezvoltarea creativitatii si inteligentei
emotionale, cat si copiilor aflati in dificultate, din cauza unor accidente, boli
somatice, psihice, neuropsihiatrice, tulburarilor de comportament.
Exista clinici, fundatii sau galerii de arta unde sunt aplicate modalitati
de art-terapie pentru copiii aflati in dificultate, si pentru cei care doresc sa isi
dezvolte creativitatea.

37
Ritmuri, sunete, senzatii
Muzica influenteaza modul nostru de a ne comporta si reactiona. E
suficient sa observi reactiile unui bebelus, cum se relaxeaza el sau cum
devine iritat cand asculta anumite melodii. Muzica relaxeaza sau tonifica,
disciplineaza gandirea, ajuta la exprimarea emotiilor.
Copilul se descarca la auzirea si prin intermediul sunetelor. Este bine
sa il incurajezi sa foloseasca instrumente muzicale si sa inteleaga muzica –
ne referim aici in special la muzica clasica, nu la cea difuzata la radio.
Poate sa cante, chiar daca nu are ureche muzicala. Cantatul la diferite
instrumente nu este numai apanajul celor cu bani, care isi masoara calitatile
de parinte in functie de cat de multe partituri invata copilul.
Jocul de-a actorii
Terapia prin teatru, (jocul de roluri) este o modalitate prin care se pot
pune in scena situatii reale sau ipotetice si se experimenteaza modalitati de
comportament in acele situatii. Ca rezultat, copilul isi elibereaza tensiunile,
emotiile pe care nu le poate manifesta, intelege sentimentele pe care ceilalti
le traiesc in diferite situatii de viata, invata reactii sau comportamente mai
adecvate.
Poate merge la teatru: punerea in scena a unor povesti clasice ajuta
copilul sa isi proiecteze nelinistile sau felul in care vede el lumea prin
intermediul personajelor. Acestea sunt „investite“ cu semnificatii,
sentimente si ganduri, pe care copilul le traieste in legatura cu evenimentele
vietii sale.
Jocul de-a actorii ii creste increderea in sine, ii stimuleaza
creativitatea si ii dezvolta abilitatea de a intelege emotiile celorlalti, prin
intelegerea sentimentelor proprii.
Teatrul de papusi

38
Este accesibil oricarei familii. Personajele pot fi inventate sau preluate
din povesti, poti face o scena improvizata dintr-o cutie de carton sau o
perdeluta atarnata cu o sfoara.
Marionete pot fi papusi gata confectionate, din comert, sau creati din
linguri de lemn sau din tricouri, prosoape sau cearsafuri mai vechi
personajele povestilor voastre. Ca sa nu mai pomenim de vestitul teatru de
umbre, care nu necesita decat un bec si dexteritate.
In pasi de dans
Cand ai dansat ultima oara cu copilul tau, indiferent de varsta lui?
Sper ca nu ai raspuns „niciodata“. Dansul este o forma de eliberare de
emotii, de energizare, de exprimare a unor mesaje uneori mai puternica decat
cuvintele.
Dansul elibereaza energie, relaxand, dar si energizeaza, te incarca, te
motiveaza, ajuta la exprimarea unei stari de spirit, ajuta la socializare, la
intelegerea emotiilor proprii si ale celorlalti. Dansul este raspunsul primar la
ritm si muzica.
Cel care danseaza intra in legatura cu sine, si „trairea“ dansului face
legatura cu universul. Se stie ca anumite forme de dans pot induce chiar
starea de transa. Miscarile facute in dans stimuleaza ambele emisfere
cerebrale si ajuta la dezvoltarea lor echilibrata.
Prin dans, copilul devine constient de sentimentele lui, iar problemele
emotionale si conflictele ies la iveala in acest mod. Cand vorbesc despre
dans in acest context, ma refer la acele miscari facute de copil la libera lui
alegere, la auzul muzicii, nu la cele ordonate meticulos din dansul sportiv, de
societate sau balet, care au cu totul alte functii.
Multi parinti prefera sa isi dea copiii la cluburi, unde invata in cadru
organizat sa danseze. Acele forme de invatare a dansului nu au rol

39
terapeutic.
In schimb, dansul sportiv sau baletul dezvolta armonios corpul si
abilitatile motorii, ajuta la formarea unei gandiri strategice, prin invatarea
etapizarii, a anticiparii miscarilor, dezvolta memoria, gandirea algoritmica,
formeaza urechea muzicala, disciplina gandirii si actiunii.
Ajutor in cazuri extreme
Terapia prin arta a dat rezultate exceptionale in cazul copiilor grav
bolnavi si al celor cu handicap fizic sau mental. Programe de animatie
clinica se desfasoara in toata lumea, iar de cativa ani, si in Romania.
Ce boli pot fi tratate prin arta
Terapiile prin mediere artistica pot ajuta nu numai copiii, ci si
adolescentii sau adultii sa scape de probleme ca: timiditate, labilitate
emotionala, stima de sine scazuta, negativism, stari de iritabilitate si
neliniste.
Tulburari de limbaj, performante scolare scazute, probleme de
adaptare in colectivitate, anxietate, depresie, tulburari mentale si emotionale,
maltratare, violenta domestica, abuz de substante, dificultati sociale si
emotionale legate de dizabilitati si boli, traume, probleme fizice, cognitive si
neurologice sau probleme psihosociale legate de boli medicale – toate isi pot
gasi rezolvarea prin art-terapie.
Hai sa ne jucam de-a...
Jocul de-a mama si de-a tata, de-a doctorul, de-a gradinita, de-a
armata sunt considerate de adulti „joaca de copii“. Numai partial adevarat,
deoarece jocul de rol este, in primul rand, un mediu pentru exprimarea
sentimentelor, pentru explorarea relatiilor dintre oameni, descrierea
observatiilor si experientelor proprii, a felului in care intelege el lumea.
In procesul de crestere/maturizare, multe dintre problemele copiilor

40
nostri sunt determinate de inabilitatea adultilor de a intelege ce simte sau
incearca sa comunice copilul. Acest „gol de comunicare“ este largit si de
dorinta adultilor de a-i face pe copii sa comunice in special verbal.
Or, copiii nu sunt capabili sa-si verbalizeze sentimentele, sa raspunda
logic la intrebarea De ce ai facut asta?. Cel mai probabil, vom afla raspunsul
la intrebarea asta, jucandu-ne cu el.
Cabinetul de art-terapie la tine acasa:
Pictura
Ii putem pune copilului la dispozitie creioane colorate, carioca
lavabile, acuarele si tempera, pensule, buretei, stampile pentru copii, hartie si
carton, lipici, hartie glacé, carti de colorat.

41