1.Criteriile de clasificare şi clasificări a dispozitivelor medicale, definiții.

tranzitorie - normal proiectată pentru folosire continuă, mai puţin de 60 de minute;

- termen scurt - normal proiectat pentru folosire continuă, dar nu mai mult de 30 de zile;

- termen lung - normal proiectat pentru folosire continuă, mai mult de 30 de zile.

Dispozitiv invaziv - dispozitivul care se introduce în întregime sau în parte în interiorul corpului
fie prin orificiile corpului, fie prin suprafaţa corpului. Dispozitiv chirurgical invaziv -
dispozitivul invaziv care pătrunde în interiorul corpului prin suprafaţa corpului cu ajutorul său în
contextul unei operaţii chirurgicale. Dispozitiv implantabil – se introduce in organismul
uman(pacemaker). Instrument chirurgical reutilizabil - instrumentul destinat utilizării
chirurgicale prin tăiere, găurire si altele fără conectare la un dispozitiv medical activ, care poate
fi reutilizat după efectuarea unor proceduri adecvate.
Si alte criterii ca ex: Dispozitiv medical activ; Dispozitiv terapeutic activ; Dispozitiv activ
pentru diagnostic; Sistem central circulator

Clasificarea dispozitivelor medicale. dispozitiv medical - orice instrument, aparat, mecanism,

material destinat de producător să fie folosit pentru om in scop de: - diagnostic, prevenire,
monitorizare, tratament sau alinare a durerii; supraveghere, tratament sau compensare a unei
leziuni ori a unui handicap, etc.

Clasificarea dispozitivelor: 1. Dispozitivele de laborator, destinata efectuarii diferitelor

teste microbiologice, în scopul stabilirii unui diagnostic sau pentru cunoasterea structurii si
proprietatilor biochimice sau biofizice, etc. 2. Dispozitivele pentru diagnostic si cercetare
destinata investigarii organismului uman, în scopul cunoasterii starii normale sau patologice a
acestuia: - termometre, stetoscoape, fonocardiografe, electrocardiografe,
electroencefalografe, electromiografe, electroretinografe, etc. 3. Dispozitivele pentru
terapie, destinata tratamentului unei anumite afectiuni: - stimulatoare ale sistemului nervos
sau muscular,, bai de curent continuu, aparate pentru electroliza, etc. 4. Dispozitive si
instrumentar pentru chirurgie: bisturie, aparate pentru electrocauterizare ,laparoscoape,
mese de operatie, lampi scialitice, aspiratoare chirugicale, instalatii pentru apa sterila, etc; 5.
Dispozitive pentru anestezie, 6. Dispozitive pentru monitorizare; 7. Dispozitive pentru
sterilizare: autoclave, pupinele, etc;

2.Caracteristica curenților utilizați în electroterapie. Prescripțiile electroterapiei

• Curenti de joasa frecventa

ν = 0 ÷ 1000 Hz
Curentul galvanic ( continuu ) si curentul cu impulsuri

• Curenti de medie frecventa

ν = 1000 ÷ 100.000 Hz ( Gildermeister si Wyss )
Curenti de medie frecventa si curenti interferentiali

• Curenti de inalta frecventa ( campuri electromagnetice )

ν = > 300 kHz ( Nerst )
Microunde , unde scurte

• Fototerapie
Radiatii infrarosii, ultraviolete , laser

• Unde mecanice
Ultrasunete , ESWT

• Campuri magnetice
Stimulare magnetică , magnetoterapie

Electroterapia este o parte a terapiei cu agenti fizici – terapia fizicala – in care diverse forme
ale energiei electromagnetice sunt aplicate extern organismului uman, cu scopul :

- de a limita unele procese fiziologice;

- de a intari un raspuns fiziologic mai slab;

- de a combate durerea.

Electroterapia poate fi folosita in scop medical, deoarece organismul uman functioneaza in

mare parte electric.

Curentul electric = deplasare a sarcinilor electrice printr-un conductor.

Conductori electrici:

- gradul I – metalici;

- gradul II – electrolitici;

- gradul III – gazosi .

Corpul uman este format din70 – 80 % H2O. H2O=H+ + OH-, Na + , K + , Mg , Ca + , Cl-

Celulele corpului uman prezinta o diferenta de potential, de aprox. 70 mV, de o parte si de alta a
membranei celulare:

(-) la interior si,

(+) la exterior.

Acest lucru este determinat de:

1. Permeabilitate selectiva a membranei celulare la diverse tipuri de ioni. Este usor

permeabila la K+ si este aproape impermeabila la ioni (-) si Na+ (ioni mari).

2. Concentratia diferita a ionilor de o parte si de alta a membranelor .

- ionii de K+ predomina in interiorul celulei, toate celulele umane avand concentratie crescuta de
potasiu la interior ;

- ionii de Na+ predomina la exteriorul celulei.

Astfel, interiorul celulei are un deficit de sarcini pozitive .

Fig.1.Permeabilitate selectiva a membranei celulare la diverse tipuri de ioni

Potenţialul de repaus este in principal determinat de difuzia pasiva a ionilor K+ de si de

transportul activ al ionilor de Na+ si K+ prin intermediul pompei de K-Na .

2. POTENTIAL DE ACTIUNE

Stimularea celulei prin diversi agenti fizici produce o brutala modificare a permeabilitatii
ionice membranare care duce la un influx masiv de ioni de Na+ dinspre exterior in interiorul
celulei. Depolarizarea membranei celulare duce la aparitia unui potential de actiune (1
ms) .

Fig. 2. Raspunsul unei fibre nervoase la stimuli electrici cu intensitate crescuta progresiv –
legea “ totul sau nimic ”
 Fig.3. Potentialul de actiune: a - depolarizare,b -repolarizare, c -hiperpolarizare

3. STIMULARE SI EXCITABILITATE

Q=I·t

Q – cantitatea de electricitate [ C ]
I – intensitatea curentului [ A ]
t – timpul [ s ]

Daca intensitatea curentului electric creste incet intr-un interval mare de timp nu se
produce excitare pentru ca apare fenomenul de acomodare.

Factorii de care depinde stimularea tesuturilor:

- densitatea curentului [ C/cm2 ]
- viteza de crestere a intensitatii curentului[ A/s ]
- durata de timp in care circula curentul.

Catelectrotonus - apare la catod ( - ):

- scade pragul de excitabilitate
- creste excitabilitatea

Anelectrotonus - apare la anod ( + ) :

- creste pragul de excitabilitate
- scade excitabilitatea ( hiperpolarizare )

Pielea are o diferenta de potential intre stratul cornos si derm de 23 mV. Zonele cutanate
lezate au o diferenta de potential mai mica. Vindecarea plagilor este posibil de controlat si prin
semnale electrice. Remodelarea osoasa este dirijata si de semnale electrice (efectul piezoelectric
).

4. RASPANDIREA CURENTULUI IN ORGANISM

Modul in care curentii electrici terapeutici se raspandesc in organism are urmatoarele

caracteristici :
• indiferent de locul unde santamplasati electrozii , liniile de forta ale curentului se raspandesc
in tot corpul , cantitatea cea mai mare trecandinsa pe zonele ce opun rezistenta cea mai mica ;
 • pe regiunea cuprinsa intre electrozi , intensitatea curentului nu este egala , ci proportionala cu
conductibilitatea electrica a tesuturilor ;

• cu cat un segment este situat mai departe de electrozi , intensitatea curentului ajuns la el este
mai mica ;

• un tesut nu este un conductor uniform , deoarece membrana celulara si spatiile intercelulare

opun rezistente diferite trecerii curentului electric ;

• conductibilitatea electrica a unui tesut este direct proportionala cu continutul lui in apa . Din
acest punct de vedere lichidul cefalorahidian , limfa , secretia biliara , sangelesant cele mai bune
conducatoare de electricitate ; rauconducatoaresanttesutul gras si cel osos .

5. MODUL DE PENETRARE AL CURENTILOR IN TESUTURI

Curentii electrici penetreaza in mod diferentiattesuturile in fuctie de tipul curentului :

- curentul galvanic si curentul alternativ de joasa frecventa se raspandesc exclusiv in spatiul
intercelular , deoarece membrana celulara le opune rezistenta ;
- curentul alternativ de inalta frecventa nu intampina rezistenta din partea membranelor celulare

3. Efecte fiziologice ale curentului galvanic.

Curentul Galvanic
- curentul electric de frecvenţă zero sau curentul continuu, poartă numele de curent galvanic.
- are un efect termic constant, prin incalzirea tegumentelor
- intensitatea curentului poate varia crescând de la valoarea zero a intensităţii până la un anumit
nivel (curent continuu ascendent) sau descrescând spre zero (curent continuu descendent).
- dacă aceste creşteri şi descreşteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii şi se
numeşte curent variabil.
Efecte terapeutice ale curentului galvanic: analgezic, excitant, stimulant, vasodilatator, trofic,
rezorbtiv, echilibrant SNV.
Efecte fiziologice ale curentului galvanic:
1. asupra fibrelor nervoase senzitive: senzaţia înregistrată este în funcţie de creşterea intensităţii
curentului aplicat: furnicături - arsură - durere.
- la polul (+) se induce fenomenul de analgezie, datorat hiperpolarizării celulei şi scăderii
excitabilităţii acesteia.
- la polul (-) se induce fenomenul de stimulare prin depolarizarea celulei şi creşterea
excitabilităţii acesteia.
2. asupra fibrelor nervoase motorii:
- la polul (-) se înregistrează o scădere a pragului de excitaţie, înregistrându-se acelaşi
fenomen de stimulare neuromotorie cu creşterea excitabilităţii.
3. asupra sistemului nervos central: efectele instalate sunt în funcţie de polaritatea aplicată
- polul (+) aplicat cranial determină un efect analgezic, descendent
- polul (-) aplicat cranial determină un efect stimulant, ascendent
4. asupra fibrelor vegetative vasomotorii: vasodilataţie superficială şi profundă,
- acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei (vasodilataţie atât la nivelul vaselor
superficiale, cutanate cât şi la nivelul celor profunde, din straturile musculare)
5. asupra sistemului nervos vegetativ: stimulare simpatică sau parasimpatică.
4.. Forma curenților galvanci.

Curentul galvanic este prima forma de curent folosita in terapie .

Este un curent continuu sau cu frecventa 0. Se poate propaga in tesuturi sub urmatoarele
forme :
- electrolitic prin disociatia electrolitica a substantelor anorganice din spatiul inter si
intracelular
- electroforetic prin coloizi polarizati
- electroosmotic prin deplasarea apei prin membrane semipermeabile sub influenta curentului
electric
- conducere protonica (in mica masura) prin cedare de protoni .

Fig. 5. Forma curenților galvanici

In electroterapie echipamentele functioneaza in 2 moduri :
- Curent constant ( CC ) = intensitatea curentului produs de aparat ramane mereu constanta
oricat ar varia rezistenta cutanata I · R = U
Curentul constant este avantajos in aplicatiilestationareevitandsenzatiileneplacute pe care le
poate resimti pacientul la crestereaintensitatii .
- Voltaj constant ( CV ) = densitatea de curent ramaneaceeasi chiar daca marimea electrozilor
se schimba . Pacientul nu are senzatiineplacute .
U:R=I
U = tensiunea masurata in [ V ] sau [ mV ]
R = rezistenta , masurata in [ Ω ]
I = intensitatea curentului electric , masurata in [ mA ]
5.Polaritatea curenților galvanici.
Un curent continuu aplicat tesuturilor duce la acumularea ionilor pozitivi sub catod si a ionilor
negativi sub anod . Local se produc modificari ale ph-ului ( sub catod va fi mai alcalin iar sub
anod mai acid ) ceea ce provoaca disconfort pacientului ( mai ales la catod ) . Un curent
alternativ nu duce la o astfel de acumulare de sarcini electrice sub electrozi si deci acest curent
nu are efecte polare .
Cantitatea de sarcini electrice care se deplaseaza in fiecare directie a electrozilor poate fi :
- inegala ― curentul are efecte polare
- egala ― curentul nu are efecte polare

Fig.6. Poșaritatea curentului galvanic

(a) curent polar , (b) curent apolar

6. Frecvența curenților galvanic.

Reprezintanumarul de oscilatii in unitatea de timp . Se masoara in [ Hz ].

Ex. : 10 pulsuri pe secunda reprezinta o frecventa de 10 Hz .
Curentii pulsati au 2 tipuri de frecventa :
1. nr. de oscilatii pe secunda
2. nr. de trenuri de impulsuri pe secunda “burstfrequency”
frecventa impulsuri : 60 Hz
frecventa burst : 2 Hz
Este important cand urmarim stimularea muscu laturii ; la frecventa de cca. 30 Hz se obtine
contractia tetanica cu forta crescuta .
 Fig. 7. Frecvențe ale curenților

7. Durata și forma impulsurilor curenților galvanici.

. DURATA IMPULSURILOR
Este strans legata de amplitudine in producerea unui potential de actiune . La aceeasi amplitudine
durata variabila a impulsului poate da stimulare motorie , durere sau stimulare senzitiva .

Fig.8.

17. FORMA IMPULSURILOR

Fig.9.
 La impulsurile rectangulare intensitatea curentului creste brusc la nivel maxim , ceea ce
genereaza potentialul de actiune . Daca intensitatea impulsului creste progresiv, apare fenomenul
de acomodare la curent .
- impulsuri triunghiulare ;

- impulsuri exponentiale .

. AMPLITUDINEA IMPULSULUI

Este cuprinsa intre 10 – 100 mA la curentii folositi in electroterapie .

Depinde de :
- scopul urmarit de tratament
- pacient ;
- se seteaza colaborand cu pacientul .

Amplitudinea determina numarul total de fibre nervoase activate .

19. CICLURILE DE STIMULARE EFECTIVA ( Duty-cycle )

Reprezinta raportul intre timpul cand curentul actioneaza si timpul total pana la urmatorul
impuls sau tren de impulsuri ( burst ) .

Fig.11. Forma impulsurilor Duty-cycle

Duty-cycle este important pentru ca este un factor ce determina oboseala neuromusculara

( oboseala neuromusculara data de depletia de neurotransmitatori ) .
Duty-cycle se poate masuraa atît la curentii cu impulsuri ( izolate ) cat si la curentii cu
trenuri de impulsuri ( burst )
 20. MODULATIA
Prezinta variatia unor parametri : frecventa , amplitudine , durata . Are scopul de a reduce
fenomenul de acomodare. Acomodarea este scaderea raspunsului la un stimul repetat si consta in
scaderea perceptiei senzoriale a stimulului. Acomodarea este important sa fie prevenita atunci
cand tratamentul electric are ca scop controlul durerii .

Fig.12.

Si trenurile de impulsuri se pot modula , de exemplu pentru a obtine o contractie musculară cat
mai fiziologica .

8. Curentul diadinamic.

CDD(curentul diadinamic) prezinta 5 forme de baza:

o monofazatul fix (MF)

o difazatul fix(DF)
o ritmic sincopat(RS)
o perioada scurta(PS)
o perioada lunga(PL)

Principalele indicatii de aplicare sunt:

- afectiuni ale aparatului locomotor (contuzii, entorse, luxatii, intinderi musculare, redori
articulare)
- afectiuni reumatice articulare si abarticulare (artroze reactivate, artrite, stiloidite, epicondilite,
periartrite scapulo-humerale)
- afectiuni neurologice - nevralgii, nevrite
- afectiuni circulatorii periferice
Curentul diadinamic
- este derivat din curentul sinusoidal alternativ (de la retea) 220V si 50V
- are o frecventa de 50 - 100 de impulsuri/sec; deci este un curent de impulsuri de joasa
frecventa.
Curentul diadinamic are 5 forme:

MF – monofazat-este excitomotor
DF – difazat-este antialgic
PS – perioada scurta-resorbativ
PL – perioada lunga-antialgic
RS – ritm sincopat-decontracturant

Indicatiile terapiei cu curent diadinamic:

- sechelele posttraumatice:
= DF + PL – in puncte dureroase
= PS – direct pe muschi
- mialgii
- durerile artrozice
- epispondilite
- periatrite
- nevrite, nevralgii
- afectiuni abdominale :DF ( pe coloanã, la metamerul respectiv, apoi tot cu DF pe plexul solar,
apoi pe coloanã- 1 - 2min)
- algodistrofia: DF + PS

9. Electroterapie de joasă frecvență.

ELECTROTERAPIE DE JOASA FRECVENTA
CURENTII DIADINAMICI

Sunt curenti derivati din curentul alternativ de la retea prin redresare, cu o frecventa
cuprinsa intre 50 si 100 Hz . Durata impulsurilor este de 10 ms .
Parametr Variabila Traductorul Caracteristica de frecvenţă Valoarea
ul măsurată sau procedeul tipică
fiziologic

Fundamentală (Hz) Spectrul (Hz)

SISTE- Electrocardio Electrozi de 1,3 0,05-100 2 mV

MUL grama suprafaţă
1,3 0,05-100
CIRCU- (ECG) Electrozi
LATOR epi/endocardici 50 mV

Activitate
electrică a
cordului

Vectorcardio Electrozi de 1,3 0,05-60 2 mV

grama suprafaţă

(VCG)

Electrocardio Electrozi de 2,5 2 - 100 10µV

grama fetală suprafaţă
(F-ECG) (abdomen
matern)

SISTE- Electroencefa Electrozi pe 10 0,5-100 50 µV

MUL lo- scalp
NERVOS Electrozi
grama intracranuieni
10 0,5-100 500 µV
(EEG)

Activitate
electrică a
creierului

Potenţiale Microelectrozi - 1- 10 kHz 100 mV

evocate
intracelulare

Potenţiale Electrozi-ac - 1-1000 50 µV

evocate
extracelulare

SISTE- Electrozi –ac - 10-5000 1 mV

MUL sau de
Electromiogr
MUSCU- suprafaţă
ama
LAR
(EMG)
Activitate
electrică
musculară

Electromiogr Electrozi-ac - 100-5000 10 Mv

ama cu sau de
stimulare suprafaţă,
(potenţial
stimulare cu
muscular
electrozi de
evocat)
suprafaţă

Sunt folositi pentru :

- reducerea durerii.
- imbunatatirea metabolismului tisular .

Tipuri de curentidiadinamici :
- Difazat ( DF ) : frecventa de 100 Hz
- Monofazat ( MF ) ; frecventa de 50 Hz
- Perioada lunga ( LP ) : frecventa de 50/100 Hz
- Perioada scurta ( CP ), alterneaza la 1 s (MF) cu (DF): frecventa de 50/100Hz
- Ritm sincopat (RS ) : alterneaza la 1 s ( MF ) cu pauze

Fig.23

10. Rezonanta magnetica nucleara: principiul metodei, aplicatii

11. Metoda de hemodializă. Pricipii

- Hemodializa in care eliminarea substantelor nefolositoare si a excesului de apa se face la

nivelul unui aparat cu o membrana artificiala (“rinichi artificial”). Pentru a se putea
realiza efectiv hemodializa este necesara o modalitate de acces vascular.
- Aparatul de hemodializa preia sange din organism printr-o anumita cale de acces
vascular si dupa epurare, returneaza organismului sangele printr-o alta cale. Asadar,
aparatul de hemodializa este conectat la pacient prin intermediul unei cai de acces
vascular.
 - Hemodializa.

Hemodializa este procesul cu ajutorul caruia sunt eliminate substante toxice din sânge, prin
trecerea sa prin tuburi cu membrane semipermeabile ori, numite diferenţial-selective (Figura 1).
Solutia de dializa contine dextroza si saruri de Ca, Mg, K si Na. Prin echilibrarea presiunilor
osmotice toxinele din sânge (acidul uric, ureea, creatinina) trec în lichidul de dializa, nu si
celulele sanguine. Cantitatea de solutie transferata în baia de dializa se calculeaza dupa legile
transferului de mase prin membrane semipermeabile. Sensul schimbului este determinat de
concentratiile solutiilor si de presiunile pe cele doua parti ale membranei.

Fig. 2. Schema difuziei prin membrana semipermiabilă.

1. Dializa. Principii

Prin multiplele sale funcţii rinichiul este un organ vital al organismului uman. Acest lucru
impune ca în cazul unei insuficienţe sau disfuncţionalităţi a sistemului renal să existe
posibilitatea suplinirii funcţiilor rinichilor.

Procesul extrarenal în urma căruia se corectează tulburările metabolice, hidrice şi electrolitice

ce caracterizează insuficienţa renală acută sau cronică (apărute ca urmare a instalării uremiei),
adică se realizează suplinirea funcţiilor rinichilor afectaţi, se numeşte proces de dializă, aceasta
fiind singura posibilitate de menţinere în viaţă a pacienţilor cu afecţiuni renale până la efectuarea
transplantului renal.

Suplinirea principalelor funcţii ale rinichilor pe parcursul procesului de dializă se bazează pe

un schimb de substanţe între sângele pacientului şi o soluţie hidro-electrolitică numit lichid de
dializă.

Schimburile de substanţă între sânge şi lichidul de dializă se realizează extracorporal la

nivelul unei membrane semipermeabile aflată în construcţia elementului principal al rinichiului
artificial numit cartuş filtrant (dializor).

Membranele semipermeabile din construcţia cartuşelor filtrante trebuie să permită schimbul

de substanţe între sânge şi lichidul de dializă, adică să permită trecerea substanţelor toxice din
sânge (uree, creatinină, acid uric) în lichidul de dializă respectiv să permită trecerea unor
substanţe medicamentoase (glucoză, substanţe anticoagulante) din lichidul de dializă în sânge.

Dializa este un tratament medical aplicat în cazul deficienţelor renale (îmbolnăviri ale
glomerulelor) sau în cazul leziunilor arteriale renale. Ea constă în epurarea sângelui de
substanţele toxice (uree, acid uric, creatinină), acumulate pe parcursul procesului metabolic.

Procesul de dializă (suplinirea funcţiilor rinichilor) se desfăşoară pe parcursul unor şedinţe

de dializă (de la patru la cinci ore, de regulă de trei ori pe săptămână), utilizând o aparatură
specializată (aparat de dializă), epurarea sanguină realizându-se în afara corpului uman (în
dializorul conectat la circuitul extracorporal).

Pentru a facilita racordul pacientului la aparat, este necesară o intervenţie chirurgicală asupra
pacientului (realizarea abordului vascular).

Suplinirea funcţiilor rinichilor este realizată printr-un schimb de substanţe, între sângele
destinat epurării şi un lichid hidroelectrolitic (cu o compoziţie asemănătoare a lichidului
extracelular normal), numit lichid de dializă.

Schimburile de substanţe între sânge şi lichidul de dializă se realizează la nivelul unei

membrane semipermeabile, transfer de substanţă cauzat de diferenţa de concentraţie şi de
presiune pe cele două feţe ale membranei.

Membrana poate fi artificială, caz în care ea este încorporată într-un dializor (cartuş filtrant),
sau naturală (cazul dializei peritoneale).

12. Structura aparaturii de dializă. Bloc-schema.

Aparatul de dializă. Structura

Pentru o dializă adecvată (eficientă din punct de vedere al procesului de epurare şi lipsită de
riscuri/evenimente nedorite pentru pacient) aparatul de dializă trebuie să monitorizeze parametrii
tehnici în timpul dializei şi să asigure următoarele funcţii:
 asigurarea vehiculării extracorporale a sângelui;
 prepararea şi vehicularea lichidului de dializă.
 Pentru a asigura o funcţionare bună a aparatului de dializă (pentru siguranţa
pacientului), acesta mai trebuie să dispună şi de următoarele funcţiuni:
 controlul parametrilor fluidelor vehiculate în timpul dializei;
 supravegherea permanentă a pacientului (prin controlul parametrilor dializei,
declanşarea alarmelor şi blocarea imediată a procesului de dializă în cazul unor
probleme);
 controlul şi reglarea ultrafiltrării;
 asigurarea dezinfecţiei, respectiv s
 pălarea circuitelor după terminarea unei şedinţe de dializă.
Din punct de vedere al utilizatorului aparatul de dializă se compune din următoarele
module funcţionale (vezi fig. 6):

1) Modulul de comandă şi control situat în general în partea superioară a aparatului, care

cuprinde:
- module de vizualizare/control ai parametrilor dializei - 1
- butoane de reglaj (sau tuch screen - comandă ecran) - 2
- alarme vizuale.
 2) Modulul de epurare sanguină situat în zona mediană, cu următoarele elemente:

- conectori la circuitul de lichid de dializă al dializorului - 3

- suport pentru dializor - 4
- pompă de sânge -5
- detectorul de aer cu clema venoasă - 6
- suporturi pentru montarea circuitului arterial şi venos - 7
- pompa de heparină - 8
3) Modulul de alimentare (cu apă, concentrat, energie electrică) situat în partea inferioară a
aparatului cu elementele:
- conectori pentru concentrat şi dezinfectat - 9
- suport pentru bidoanele de concentrat/dezinfectant - 10
- legătura le sursa de apă şi la canalul de evacuare cât şi la energia electrică, legături
situate de regulă în partea din spate al aparatului.
În fig. 6 este prezentat un aparat de dializă pe care putem distinge modulele menţionate
anterior cât şi elementele componente ale acestora.
 Fig. 6. Aparat de dializă cu blocurile sale componente

Examinând procesul de dializă, putem constata că acest proces este deosebit de complex şi poate
comporta anumite riscuri pentru pacienţi. În fig. 7 este prezentată o maşină mai modernă de
dializă cu un şir mai extins de posibilităţi funcţionale în exploatar

13. Principiile fizice ale explorăeii cu ultrasunete.

Termenul de ultrasunet (US) se referă la unde acustice situate în frecvenţă deasupra domeniului
de audibilitate uman: 20 kHz … cca. 15MHz. În esenţă, acestea sunt unde mecanice (zone de
presiune mai mare sau mai joasă) care se propagă într-un mediu solid, lichid sau gazos. Mediul
biologic având proprietăţi acustice apropiate de cele ale lichidelor, considerăm propagarea US
sub forma unor unde plane şi longitudinale.

Fif.1. Scara frecvenţelor sonore

Principalele mărimi caracteristice ale US sunt frecvenţa (f ), lungimea de undă ()şi viteza
(c)(de propagare a frontului de undă), legate prin formula c = f  ( c =  /T ).
(1)

Energia W a tuturor particulelor din unitatea de volum, care au viteza de oscilaţie v, este dată de
expresia

W =  v 2 / 2 .(2)

Modul uzual de obţinere a imaginilor ultrasonore este prin reflexie sau ecou al impulsurilor US.
Ţesuturile reflectă energia acustică, transportată prin unde de compresie (longitudinale), în
funcţie de impedanţa acustică. Impedanţa acustică se defineşte cu relaţia

Z=c=p/v, (3)

unde  este densitatea ţesutului (kg/m3), c este viteza de propagare (m/s) şi p este presiunea .
Pentru corpuri omogene, c are forma

c  E/ , (4)

în care Eeste modulul de elasticitate (compresibilitate). Intensitatea I este energia care

traversează unitatea de suprafaţă în unitatea de timp:
 I = cE = cv 2/ 2 = Zv 2/ 2 = p 2 / (2Z ) watt/m2. (5)

La parcurgerea unui mediu oarecare, intensitatea scade exponenţial cu distanţa datorită

deviaţiilor de la paralelism, difuziei pe reflectori imperfecţi şi absorbţiei energiei US (efect
caloric). Relaţia care arată acest fenomen este

Az = A0 exp(z), (6)

în care Az şi A0 sunt respectiv amplitudinea oscilaţiei la distanţa z de sursă şi amplitudinea

oscilaţiei sursei, iar  este coeficientul de atenuare. Din acest motiv este necesară o
“compensare a câştigului în timp (sau cu adâncimea)”, adică câştigul amplificatorului-receptor
creşte după o curbă care oglindeşte atenuarea medie dată de (6).

În Tabelul 1 sunt prezentate câteva caracteristici acustice ale unor medii biologice.Undele
ultrasonore (US) au efecte biologice cumulate, astfel: intensităţi sub 0,5 W/cm2 nu produc
modificări morfologice în celule şi au aplicaţii medicale; între 1…5 W/cm2 determină accelerări
ale proceselor biologice; pentru intensităţi peste 5 W/cm2 se produc modificări ireversibile în
celule.

14.Aplicaţiile terapeutice ale USG și vitezele de propagare a ultrasunetului în mediile

organismului uman (tabela).

Aplicaţiile terapeutice ale US sunt: în inflamări şi îmbolnăviri degenerative ale oaselor şi

muşchilor (artrite, artroze, entorse etc.), tratament al sistemului nervos (nevralgii, herpes ş.a.),
inflamări ale pielii (ulcus, panariţiu etc.), în psihiatrie (prin încălziri profunde în creier), în
neurochirurgie, pentru producere de leziuni (de exemplu în cazul tratamentului bolii Parkinson),
distrugere de calculi renali şi din vezica urinară, producere de aerosoli, în stomatologie (şlefuiri,
detartrări rapide) etc.Atenuarea acustică creşte cu frecvenţa, coeficientul tipic de atenuare pentru
ţesuturi moi fiind de 1 dB/(cmMHz). În practica clinică, compromisul fundamental este între
creşterea frecvenţei (pentru o rezoluţie geometrică mărită) şi adâncimea de explorare, care scade
cu frecvenţa. De exemplu, domeniul 2,5…3,5 MHz se foloseşte pentru explorări abdominale, 5
MHz - pentru organe interne aflate aproape de suprafaţă şi în pediatrie, iar 5…15 MHz pentru
structuri mici (tiroida, vase periferice, ochiul etc.).Tabelul 1

Mediul de Viteza c Impedanţa Coeficientul de Frecvenţa pentru

propagare acustică Z atenuare  determinarea lui
m/s2 MHz
kgm2s2 m1

Apă distilată 1530 1,53  106 0,192 2,5

Ţesut adipos 1450 1,38  106 8 1

Muşchi 1580 1,63  106 13 1

Creier 1550 1,58  106 10 1

 Tumoare la 44…73 5
creier

Ficat 1545 1,66  106 19 2

Os 3360 6,26  106 530 2,25

Sânge 1570 1,61  106 4 2

Rinichi 1561 1,62  106 27 2

Aer 331 0,43  103

Diagnosticul cu US se bazează pe reflexia, difracţia, refracţia şi absorbţia US emise în mod

continuu sau în impulsuri, în contact cu ţesutul. Emiţătoarele continue sunt folosite pentru
obţinerea efectului Doppler sau pentru studiul modificărilor US la trecerea prin medii de
impedanţă acustică diferită. Pentru aceasta sunt necesare două cristale, cu rol de emiţător şi
receptor. US intermitente, folosite în ecografia în impulsuri, necesită un singur traductor. Undele
au durate de 2 s, permiţându-se vizualizarea în timp real, concomitent cu scurtarea timpului de
expunere la US.

US sunt emise şi recepţionate de traductorul ultraacustic piezoelectric, care are rolul de a

transforma tensiunea electrică în US şi reciproc. În Figura 1,a, se prezintă un traductor ultrasonic
monoelement. Elementul activ este un cristal de cuarţ sau o ceramică piezoelectrică (BaTiO3,
zirconat de plumb - PZT) în formă de disc, având feţele metalizate. Aplicarea unor impulsuri
scurte de tensiune are ca efect generarea unor unde US, având lungimea de undă egală cu
jumătate din lungimea de undă mecanică a materialului. La rezonanţă, oscilaţiile geometrice ale
discului se automenţin, indiferent de regimul de lucru (emiţător sau receptor). Necesităţile
practice ale unei imagini de calitate impun însă trenuri oscilatorii scurte, de ordinul unei lungimi
de undă. În plus, spatele traductorului nu trebuie să inducă ecouri false, de aceea este necesar un
strat cu absorbţie foarte mare, care măreşte banda de frecvenţă. Frecvenţa de oscilaţie a
cristalului este egală cu frecvenţa tensiunii aplicate, care pentru randament maxim trebuie să fie
egală cu frecvenţa de rezonanţă a cuarţului, calculată cu formula

1
f0  E/ , (7)
2d

în care d este grosimea cristalului, E- modulul de elasticitate şi  - densitatea. Relaţia de mai sus
este echivalentă cu egalitatea d = /2, condiţie amintită deja.

Cerinţele tehnice necesare unui bun traductor de US sunt: putere acustică de 10…100 mW/cm 2,
pentru tensiune de alimentare sub 100 Vef; randament cât mai bun; raport semnal / zgomot
maxim; ecouri false minime (amortizarea undei spate); să oscileze doar pe frecvenţa de
rezonanţă; manevrabilitate crescută.

După deplasarea fasciculului US în planul analizat, există două metode de obţinere a imaginilor
ecografice în timp real: metoda mecanică şi cea electronică.

În Figura 1, sunt prezentate traductoare mecanice pentru scanare în timp real. Cel cu explorare
paralelă (a) este mare şi incomod. Traductorul sectorial (b) are avantajul unei suprafeţe mici de
contact cu pacientul, în schimb rezoluţia scade cu adâncimea de pătrundere. În cazul
traductorului cu tambur rotativ (c) fiecare cristal din cele n este activ cel mult a n-a parte din
perioada de rotaţie a tamburului.

În cazul metodei electronice forma fasciculului US poate fi modificată prin fragmentarea

traductorului în mai multe elemente (până la 400 pe cca. 150 mm) şi prin excitarea adecvată, cu
linii de întârziere, a fiecărui element (Figura 2,). Ajustarea formei fasciculului se face prin
folosirea lentilelor mecanice sau electronice, ultimele în cazul traductoarelor multielement.
Metoda are avantajele că nu există piese în mişcare şi nici inerţie mecanică, deci scanarea poate
fi oprită simultan cu fasciculul US, pe direcţia aleasă. {i în acest caz există scanare paralelă, cu
traductor liniar, precum şi scanare sectorială, la care conectarea elementelor se face în fază. În
Figura 7.2 se arată schema unui scaner ce foloseşte un traductor multielement liniar. Semnalul de
ceas declanşează producerea impulsurilor de radiofrecvenţă de către emiţător, care sunt aplicate
printr-un comutator secvenţial fiecărui element în parte. Concomitent este declanşată baza de
timp conectată la deflexia pe verticală a tubului catodic. Ecourile reflectate de pacient sunt
detectate de acelaşi element ca la emisie şi amplificate de către receptor, asupra căruia acţionează
controlul în timp al amplificării. Pe ecran se obţin tonuri de gri proporţionale cu intensitatea
ecoului, adică semnalul modulează în strălucire spotul electronic al tubului de afişare. Deviaţia
pe orizontală este produsă de fiecare element, în cadrul unei secvenţe.

Fig. 1 Traductoare mecanice monoelement

 Fig. 2 Sistem multielement de explorare liniară

Un exemplu de astfel de sistem de scanare şi reprezentare a informaţiei ecografice are parametrii

următori: foloseşte 11 traductoare; gama frecvenţei de lucru: 1,5…10 MHz; intensitatea acustică
medie: 0,7…3mW/cm2; intensitatea acustică maximă a impulsurilor US: 14…29 W/cm2, funcţie
de traductor; afişare de imagine digitală, 512 x 512 / 64 niveluri de gri; scală de afişare pentru
ţesut: 50 x 50, 100 x 100, 200 x 200 mm.

Folosirea traductoarelor multielement la determinarea vitezei de curgere a sângelui pe baza

efectului Doppler este prezentată schematic în Fig. 3. Structurile în mişcare modifică frecvenţa
semnalului recepţionat cu valoarea fd, numită deviaţie Doppler, conform formulei

f d = (2v f s / c) cos ,

unde v este viteza structurii, fs este frecvenţa semnalului emis,  este unghiul dintre viteza
structurii şi direcţia fasciculului emergent iar c este viteza sunetului în mediul respectiv.

Într-o primă modalitate de lucru (“Doppler continuu”) se emite şi se recepţionează continuu

fascicul US. Rezultă un spectru Doppler în domeniul audio, analizat “după urechea” unui
operator antrenat sau cu analizoare spectrale. Dezavantajul major este necorelarea frecvenţelor
Doppler cu poziţia spaţială a structurii ce a realizat deviaţia de frecvenţă.

Modul “Doppler în impulsuri” utilizează scanarea electronică şi traductorul multielement. Se

emite un tren scurt de sinusoide şi se selectează din semnalele recepţionate doar acele linii care
corespund timpului de propagare total, dus-întors, spre zona analizată. Metoda are limite privind
compromisul dintre precizia localizării în spaţiu şi precizia determinării vitezei, căci o bună
localizare spaţială necesită impulsuri scurte, care au o bandă largă de frecvenţă. Conform
principiului de incertitudine al lui Heisenberg, precizia calculării vitezei scade.
 Fig. 3 Formarea semnalului Doppler.

15. Bazele fizice ale ecografiei Doppler.

Ecografia Ecografia constituie astăzi metoda paraclinică cea mai folosită pentru stabilirea
diagnosticului pe baza vizualizării directe a organelor sau ţesuturilor investigate. Dezvoltările
tehnologice succesive, precum şi programele de calcul pentru prelucrarea imaginilor ecografice,
au permis ca ecografia să fie o metodă complet inofensivă, mai ales că fenomenul de sumaţie nu
este prezent.

Principiul fundamental care permite investigarea pe baza US este interpretarea ecourilor care se
formează prin reflexia şi atenuarea suferite de US la trecerea prin medii cu proprietăţi acustice
diferite. Mărimea reflexiei respective este proporţională cu diferenţa dintre impedanţele acustice
ale acelor medii.

Dacă în lichide coeficientul de absorbţie a US este dat de formula

2
 l  2 ,
3 c 3

în care  este vâscozitatea lichidului,  - pulsaţia US,  - densitatea mediului şi c - viteza US în

mediul respectiv, în cazul ţesuturilor vii absorbţia depinde aproximativ liniar de frecvenţă.
Atenuarea US cu frecvenţa se datorează rezonanţei moleculare cu ţesutul respectiv, creşterii
nivelului energetic de translaţie şi vibraţie, difracţiei şi fenomenului de cavitaţie. Cavitaţia constă
într-o concentrare locală, în volume foarte mici, a energiei acustice, datorită existenţei unor bule
de gaz sau a unor discontinuităţi în tensiunea superficială a lichidului în contact cu un solid.În
Fig. 8 este redată schema metodei impulsurilor reflectate (impulsuri-ecou), care constituie
principiul de funcţionare al ecografelor moderne. E este un emiţător de US, GT - generator de
tact, FTJ - filtru trece-jos, A - amplificator, PI - prelucrare de imagini, T - traductor US. În
mediul supus investigaţiei, la întâlnirea unei suprafeţe de discontinuitate între medii cu
impedanţe acustice diferite au loc reflexii şi refracţii ale undei incidente. O parte a energiei se
reflectă înapoi spre traductor, constituind ecoul, iar altă parte se refractă (transmite) spre zone
mai profunde. Diagnostigarea ecografică nu este eficientă pentru zonele cu aer (plămân) şi cele
osoase (cutia craniană), care reflectă aproape total fasciculul incident.

Fig. 8 Principiul ecografiei (metoda eco-impuls)

Ecografia în impulsuri constă în vizualizarea imaginilor acustice obţinute prin detectarea ecoului
produs de ţesuturi sub acţiunea unui impuls de scurtă durată (0,2…2 s), de frecvenţă 0,5…15
MHz, repetat cu o frecvenţă de 480…1200 Hz pentru a avea imagine stabilă şi pentru a urmări
mişcarea unor ţesuturi sau organe. Impulsurile au putere acustică mică (0,2…20 mW), cu
intensitate acustică între 1…90 W/cm2. Fig. 9 prezintă schema bloc a unui ecograf. Pulserul este
format din generatorul de impulsuri US şi circuitul de control, care determină amplitudinea şi
frecvenţa impulsurilor. Receptorul de ecouri reflectate conţine un amplificator de intrare având
câştig controlat, circuitul de logaritmare pentru reducerea gamei dinamice şi circuite de detecţie
(ultimele în blocul prelucrărilor analogice). Partea digitală este formată din:

- convertorul A/D de mare viteză pe 4-6 biţi;

- etajul de prelucrări numerice, unde are loc o filtrare digitală;
- unitatea rapidă de calcul (URC) are rol de scanconvertor şi comandă memoria de date
(imagine); în plus, ea interpolează pixelii lipsă şi comandă câştigul amplificatorului;
- blocul de comandă şi control, de fapt un calculator de proces, monitorizează funcţionarea
URC, a pulserului, receptorului, sistemului de poziţionare şi interfeţelor cu echipamentele
periferice; el efectuează şi analiza imaginilor ecografice, calculând mărimi geometrice ale
structurilor de interes.
 Fig.9 Schema bloc a unui ecograf Doppler.

Modul “Doppler în impulsuri” utilizează scanarea electronică şi traductorul multielement. Se

emite un tren scurt de sinusoide şi se selectează din semnalele recepţionate doar acele linii care
corespund timpului de propagare total, dus-întors, spre zona analizată. Metoda are limite privind
compromisul dintre precizia localizării în spaţiu şi precizia determinării vitezei, căci o bună
localizare spaţială necesită impulsuri scurte, care au o bandă largă de frecvenţă. Conform
principiului de incertitudine al lui Heisenberg, precizia calculării vitezei scade.

Fig. 3 Formarea semnalului Doppler.

16. Efectul Doppler în investigaţiile medicale. Forma semnalului.

Modul “Doppler în impulsuri” utilizează scanarea electronică şi traductorul multielement. Se
emite un tren scurt de sinusoide şi se selectează din semnalele recepţionate doar acele linii care
corespund timpului de propagare total, dus-întors, spre zona analizată. Metoda are limite privind
compromisul dintre precizia localizării în spaţiu şi precizia determinării vitezei, căci o bună
localizare spaţială necesită impulsuri scurte, care au o bandă largă de frecvenţă. Conform
principiului de incertitudine al lui Heisenberg, precizia calculării vitezei scade.
 Fig. 3 Formarea semnalului Doppler.

17. Masurarea indirectă a debitului.

Metodele neinvazive de masurare a debitului sunt în principiu doua: pletismografia si metode ce
folosesc ultrasunetele.

Fotopletismografia utilizeaza traductoare optice prin reflexie sau transmisie. Pentru

scaderea artefactelor se lucreaza în infrarosu si se previne încalzirea tesuturilor.

Debitmetrul sanguin Doppler cu laser He-Ne are avantaje nete faţă de alte debitmetre. Din
radiaţia incidenta, cea mai mare pare este deviată de ţesutul fix. Intensitatea instantanee a
fotocurentului în detector, i (t), are forma, i (t) = i R 1+ A(t).

18.Metodele fotometrice de analiză. Legile şi formulele de bază.

1. Metode fotometrice de analiză Legile şi formulele de bază.

Analiza fotometrică prezintă metode bazate pe fenomenul absorbţiei iradierii de către
substanţă. Aceste metode inclid:

- spectrofotometria;
- fotocalorimetria;
- fotometria vizuală.
Fiecare substanţă absoarbe iradierea cu o anumită lungime de undă, caracteristică numai pentru
această substanţă. Acest fenomen stă la baza analizei cantitative.Legea de bază a metodelor
cantitative de analiză este Legea Bugher – Lambert – Ber:

А = α l c = - lg ( I /I0) = - lg T (1)

unde: А = –lg (I / I0) = – lg T – densitatea optică, I0 и I – intensitatea iradierii, îndreptată spre

substanţa analizată şi care va trece prin aceasta; с – concentraţia substanţei, mol/l; l – grosimea
stratului de substanţă impusă iradierii; α – coeficientul molar de absorbţie a iradierii; T –
coeficientul de transmisie. Scopul constă în determinarea concentraţiei substanţei analizate c.
Pentru determinarea concentraţiei substanţei supuse analizei se utilizează următoarele tehnici:

- coeficientului molar de absorbţie a iradierii;

 - grafice gradate;
- metoda aditivelor;
- fotometria diferenţială;
- titrare fotometrică.
Fenomenul absorbţiei se petrece cu utilizarea iradierii vizibile, infraroşii şi ultraviolete.
Metoda coeficientului molar de absorbţie. Prin această metodă se determină densitatea

optică a cîtorva soluţii standard Ast. Pentru fiecare substanţă se determină

α = Аst / (lсst ), (2)

apoi se apreciază valoarea medie α med . Urmează măsurarea densităţii optice a substanţei supuse
analizei Ax şi se calculă concentraţia cx după formula

сх = Ах /(α med l). (3)

O condiţie obligatorie a utilizării metodei este funcţionarea legii Bugher-Lambert-Bar în

substanţa supusă analizei, măcar în intervalul d concentraţii analizate

19. Masurarea debitului cu metode electromagnetice.

Debitul cardiac Q este volumul de sânge pompat de ventriculul stâng în unitate de timp.
Pentru un barbat adult este de Q  5.5 l / min.Principiul debitmetrului electromagnetic este cel
al legii inductiei electromagnetice. În esenta, tensiunea ed (semnal util) indusa între doi
electrozi plasati perpendicular pe directia de miscare a fluidului conductor si pe liniile vectorului
inductiei B este proportionala cu viteza medie a fluidului:

D = Av = ed A / BI = k ed, (4)

în care D - debitul, A - sectiunea, I - distanta între electrozi.

Tensiunea indusa are valori foarte mici, de aceea se lucreaza în c.a. (400…2000 Hz) (fig. 1,
2). Peste semnalul util ed se suprapune un semnal indus prin transformare, etr. Semnalul ed se
extrage cu o poarta comandata la trecerea prin zero a lui etr (sau pe palierul impulsurilor
dreptunghiulare / trapezoidale excitatoare). Dupa redresare si filtrare, ed poate fi înregistrata
grafic si integrata pe o perioada, debitul fiind afisat numeric.

20. Structura masinilor de anestezie