UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

Tema: Sistemul relațiilor internaționale: istoria, noțiunea și esența

Referat

Autorul: ______________

(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ (semnătura)

CHIŞINĂU, 2018
 CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………3

ISTORIA SISTEMULUI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE………..4

NOȚIUNEA DE STISTEMUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE….8

ESENȚA SISTEMULUI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE…………10

CONCLUZIE………………………………………………………………..12

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………….13

2
 INTRODUCERE

Relațiile internaționale este un tip special de relații sociale și astăzi sunt

considerate ca un sistem de interacțiuni interstatale și nestatale la scară globală,
regională sau la nivelul relațiilor bilaterale. Scopul acestor interacțiuni și, în
consecință, obiectivul relațiilor internaționale este de a crea condiții favorabile
pentru funcționarea și dezvoltarea subiecților de interacțiune. Caracteristicile
abordării sistemice în studiul relațiilor internaționale derivă în primul rând din
specificul obiectului analizat. Această specificitate a fost discutată în detaliu în
primul capitol, deci aici ne limităm la observații care se referă la trăsăturile
generale și specifice ale relațiilor internaționale și, în consecință, la sistemele
internaționale. Relațiile internaționale sunt relații sociale. În consecință, sistemele
internaționale sunt sisteme sociale. Relaţiile internaţionale din cele mai vechi
timpuri ocupă un rol important în viaţa oricărui stat, comunităţi şi oameni în parte,
constituind o realitate a umanităţii care condiţionează dezvoltarea societăţilor la
orice etapă, fapt ce necesită un studiu şi o monitorizare permanentă a acestui
proces. Unul dintre cele mai marcante procese ale relaţiilor internaţionale din
prezent îl constituie intensificarea proceselor integraţioniste şi de globalizare. În
aşa condiţii necesitatea studierii relaţiilor internaţionale este este un fapt primordial
pentru orice comunitate care tinde spre realizarea unor anumitor scopuri şi unui
ideal în comunitatea internaţională.
Cuvinte cheie: sistem de relații internaționale, sistem, mediu, structura, element,
relații internaționale.

3
 ISTORIA SISTEMULUI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Semnarea la Münster și Osnabrück a Tratatelor Westfalice în 1648, după o

îndelungată dezbatere asupra termenilor păcii (între 1644 și 1648), pune capăt
unuia dintre cele mai semnificative conflicte din istoria Europei. Războiul de 30
de ani (1618-1648), care simbolizează sfârșitul dominației habsburgice în
Europa și conferă libertate Țărilor de Jos. Conflictul care a atras toate marile
puteri europene ale acelui timp a reprezentat momentul ce a consacrat în mod
formal existența unui sistem internațional. Importanța acestui moment este dată
de un set de caracteristici ale sistemului internațional și ale actorilor acestuia pe
care a reușit să le impună. În primul rând, Tratatele Westfalice stabilesc principiul
după care singurul actor internațional din punct de vedere legal este statul. Astfel
că, începând din 1648, alți actori transstatali importanți până în acel moment,
precum Papalitatea sau Imperiul, sunt scoși în afara relațiilor internaționale,
neavând dreptul legal și legitim recunoscut de a semna tratate internaționale care
să oblige în măsuri diferite entitățile reprezentate1. În al doilea rând, statele care
erau parte a sistemului internațional dețineau un atribut primordial: suveranitatea.
Suveranitatea reprezintă totodată capacitatea și dreptul unui actor de a-și defini
propriile interese, de a-și construi și purta o politică internă și externă
corespunzătoare intereselor percepute și de a reprezenta singurul factor de decizie
în ceea ce privește propriile căi și mijloace de a acționa în sistemul internațional.
Ea constituie elementul esențial care a modelat sistemul internațional și atributul
esențial care a permis includerea sau excluderea unui actor din acest eșafodaj.

1
Miroiu Andrei, Manual de relații internaționale, Polirom, 2006, p. 23
4
 Până în momentul de față am operat cu conceptul de sistem internațional,
însă fără a-l defini. Astfel, sistemul internațional sau sistemul de state se formează
atunci când două sau mai multe state au un contact suficient între ele și un impact
suficient unul asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte cel puțin
într-o oarecare măsură ca părți ale unui întreg. Odată ce definiția conceptului cu
care operăm a fost clar stabilită, putem identifica și particularitățile sistemului
internațional al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. O primă caracteristică o
reprezintă faptul că statul nu era încă pe deplin închegat; cu alte cuvinte, statul era
adeseori confundat cu monarhul care îl conducea. Astfel că cele două secole de
început ale sistemului internațional au fost unele monarhiste, absolutiste. Acest
lucru ridică mari probleme în ceea ce privește modul în care se purtau războaiele
între puterile europene. Majoritatea confruntărilor din aceste două secole se
desfășurau între monarhii diferitelor state, din rațiuni personale ce se confundau în
acel moment cu cele naționale, și nu între statele respective. Deși Tratatele
Westfalice au consemnat în mod legal statul ca fiind unicul actor în relaþiile
internaționale, totuși, în acele momente, statul există din punct de vedere teritorial
și prin monarhul său puterea se transmitea pe cale dinastică, ereditară, iar dreptul
cuceritorului (în sensul de stăpânire absolută) încă mai există și avea să mai existe
o bună perioadă de vreme. Statele erau într-adevăr angajate într-o competiție
pentru putere și resurse, însă rămâneau ancorate în structurile fundamental feudale.
În 1815, alianța împotriva lui Napoleon Bonaparte alcătuită din Anglia,
Prusia, Austria și Imperiul Țarist reușește să-l învingă pe acesta și să stopeze
comportamentul revoluționar al Franței în cadrul sistemului internațional.
Congresul de la Viena, care a pus capăt acestui îndelungat conflict, a marcat câteva
schimbări semnificative în domeniul relațiilor internaționale. Înainte de Congres,
într-o întâlnire a Aliaților în martie 1814 la Chaumont, aceștia semnează un acord
de constituire a unei armate aliate împotriva lui Napoleon. Pentru prima dată în
5
istorie, în acest acord se introduce o distincție clară între puterile majore și puterile
minore. Din punct de vedere teoretic, meritul acestui tratat este acela de a fi
stabilit o conexiune directă între capacitatea militară propriu-zisă a unui actor și
ansamblul intereselor sale, la un moment dat. La Congresul de la Viena din 1815 s-
au stabilit câteva repere ale sistemului internațional care aveau să devină, din acel
moment, reguli ale funcționării acestuia. Primul dintre acestea l-a constituit însuși
principiul balanței de putere, care, dintr-un principiu teoretic al relațiilor
internaționale, se permanentizează și devine o instituție a relațiilor internaționale,
asupra căreia consimt toate puterile majore ale sistemului. Diferența față de
sistemul echilibrului de putere din secolul al XVIII-lea este una uriașă, în sensul în
care Congresul de la Viena declară balanța de putere ca reprezentând regula de
bază a funcționării sistemului, pe care statele aveau să o urmeze în mod planificat
și deliberat, în comun. Astfel, în secolele XVIII-XIX, sistemul internaþional a fost
unul multipolar, ceea ce ridică o serie de semne de întrebare asupra diferențelor
mari în ceea ce privește frecvența conflictelor. Unii autori susțin că stabilitatea
considerabilă a secolului al XIX-lea în raport cu precedentul a avut la bază
îndeosebi ușurința relativă cu care marile puteri ale momentului au reușit, prin
forța diplomației, să treacă peste schimbări sistemice importante, care s-au
manifestat sub forma unor conflicte precum Războiul Crimeii (1853-1855),
războiul austro-prusac (1866), războiul franco-prusac (1870-1871) etc.
Impactul primului război mondial asupra politicii internaționale a fost unul
foarte profund. Distrugerile materiale și pierderile de vieți omenești au lăsat
întreaga Europă în ruină. Conferințele de pace au urmărit să instituie o nouă ordine
mondială, complet diferită de cea care condusese la Marele Război. Soluția unei
astfel de situații internaționale a fost adusă de Statele Unite, singura putere care la
sfârșitul conflagrației era considerabil mai influentă decât în 1917, când intrase în
război. Acest fapt a schimbat radical principiul de reglementare al relaþiilor
6
internaționale, de la politica de putere a sistemului european la o politică a
cooperării2. În plus, pentru prima dată, sistemul se confruntă cu o mare putere
care, în mod deliberat, refuză să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-i-se.
Tulburările cele mai puternice ale sistemului în urma acestor schimbări s-au
resimțit întocmai în Europa, unde marile puteri europene cu tradiția unei politici de
forță au privit cu suspiciune politica nouă a cooperării sau au folosit-o în propriul
interes. Criza economică a accentuat și mai mult tensiunile politice deja existente
între puterile europene, până când, în 1939, războiul izbucnește din nou.

2
Miroiu Andrei, Manual de relații internaționale, Polirom, 2006, p.31
7
 NOȚIUNEA DE SISTEMUL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Relațiile internaționale sunt un complex de relații economice, politice,

ideologice, legale și de altă natură între state și grupuri de state, precum și între alți
actori politici, economici și sociali separați de granițele de stat. De exemplu,
relațiile internaționale includ interacțiunea statului cu organizațiile internaționale
sau corporațiile transnaționale, deschiderea de sucursale și firme în străinătate și
luarea producției în alte țări, cooperarea între organizațiile publice sau partidele
politice din diferite țări care au în comun obiective comune sau atitudini
ideologice.
Punctul de plecare în teoria sistemelor este noțiunea de "sistem", pe care L.
von Bertalanffy o definește drept "un set de elemente care interacționează unul cu
celălalt". "Din punct de vedere formal, scrie scriitorul francez J. Hermann, sistemul
presupune prezența compoziției elementelor sale, interconexiunile specifice dintre
ele, structura și mediul". Un alt concept este "elemente", adică cele mai simple
părți ale sistemului. Structura sistemului este pur și simplu o conexiune sincronă a
elementelor sistemului; organizarea sistemului este un set de principii diacronice
de formare și modificare a unor astfel de conexiuni sincrone, principii care asigură
identitatea structurii în timp. "Mediul" este ceea ce influențează sistemul și cu ce
interacționează. Există două tipuri de medii: mediul extern (mediul sistemului sau
mediul) și mediul intern (context). Astfel, mediul extern pentru sistemul relațiilor
economice (mediul său) este totalitatea tuturor relațiilor sociale ale unei societăți
date, ale societății în ansamblu. În ceea ce privește mediul intern al relațiilor
economice (context), acesta poate fi reprezentat ca un set de condiții specifice
caracteristice funcționării relațiilor economice (de exemplu, caracteristicile
tehnologice, socio-culturale și alte elemente ale producției, alocării, distribuției și
schimbului de bunuri). Este evident că granița dintre mediul extern și cel intern, pe
8
de o parte, între sistem și mediu, pe de altă parte, nu este impracticabilă. "Funcția"
sistemului este răspunsul său la influențele de mediu, menite să mențină un anumit
tip de relație între elementele sistemului, adică pentru a menține "durabilitatea"
acestui sistem.
Conceptul de "funcție" este strâns legat de conceptul de "proces". În cadrul
unei abordări sistemice, procesul este "interacțiunile dintre elemente, în special
modele puternice și repetate periodic ale unor astfel de interacțiuni". Folosind
noțiunea de "proces", [cercetătorul] ia în considerare modul în care elementele
interacționează efectiv unele cu celelalte într-un cadru limitat de structură și
interoperabilitatea lor și acordă o atenție deosebită modelelor puternice și periodic
recurente ale dinamicii interacțiunii ". În ciuda faptului că rolul real al abordării
sistemice în dezvoltarea cu succes a științei relațiilor internaționale nu a coincis cu
ceea ce se aștepta (lucru care va fi discutat mai detaliat mai jos), este destul de
important și merită o analiză specială. În acest scop, acest capitol discută
caracteristicile și direcțiile principale ale unei abordări sistemice în studiul
relațiilor internaționale, tipologia și structura sistemelor internaționale.

9
 ESENȚA SISTEMULUI RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Relațiile internaționale fac obiectul politicii externe, al politicii

internaționale în general. Cu toate acestea, termenul "relații internaționale", care ne
este cunoscut, nu este în întregime precis, deoarece relațiile corespunzătoare nu se
formează niciodată direct între națiuni. Deoarece democrația nu este direct puterea
poporului, iar relațiile internaționale nu sunt direct relații între națiuni. Acestea
sunt mediate de state - prin securitatea frontierelor, controlul vamal, regimul
vizelor, pașapoartele străine, un monopol asupra politicii externe etc. Definirea
unui "popor" ca subiect principal al relațiilor internaționale presupune tocmai
națiunile de stat ale națiunii și, de fapt, statul. Ele sunt studiate de diferite științe.
Astfel, istoria analizează problemele apariției și dezvoltării politicii externe și a
diplomației. Economia studiază relațiile economice internaționale. Știința dreptului
internațional se concentrează asupra studierii normelor și principiilor care
reglementează sistemul relațiilor internaționale, precum și a relațiilor în cadrul
grupurilor individuale de țări sau pe bază bilaterală. Știința politică joacă un rol
deosebit de important în studiul relațiilor internaționale. Dacă numai pentru că cel
mai important obiect al studiului său este statul, care este principalul subiect al
relațiilor internaționale. Știința politică se concentrează asupra studierii relațiilor
politice dintre state, considerându-le ca fiind un subiect al politicii externe.
Relațiile internaționale sunt un tip specific de relații sociale3. Ca și relațiile sociale
în general, ele sunt relații între oameni; ele disting în mod clar aspectele
economice, sociale, politice și spirituale. În același timp, relațiile internaționale se
caracterizează printr-o serie de trăsături. Aceasta este, în primul rând, natura lor
neputincioasă. Puterea este una dintre principalele autorități de reglementare a

3
Цыганков П.А., Теория международных отношений, Москва, 2004, p.170
10
vieții sociale în cadrul statului, unde există relații de dominație și subordonare,
conducere și subordonare. În relațiile dintre state, relațiile de putere ca o relație de
dominație și subordonare nu este o regulă, ci o abatere de la ea. Aici ar trebui să
existe egalitate de parteneri din punctul de vedere al dreptului internațional. Este o
relație de concurență, rivalitate sau cooperare, și doar ca o excepție este dominația
și supunerea. Întrucât relațiile internaționale nu au un caracter autoritar, apare
problema diferențierii aspectului lor politic. Acest aspect nu poate fi determinat
prin putere, așa cum se face în ceea ce privește politica în stat. Acesta poate fi
identificat pe baza subiecților relațiilor, care sunt instituții politice și persoanele
care le reprezintă4. Cu alte cuvinte, relațiile internaționale sunt relații între state,
partide politice, organizații și mișcări socio-politice, organizații internaționale și
alți actori politici din arena internațională. Pentru o astfel de înțelegere a relațiilor
politice internaționale, relațiile pur economice între state, ca instituții politice,
dobândesc un caracter politic. Aspectul politic, relațiile politice constituie
conținutul principal al relațiilor internaționale.

4
Dunne T., International Relation Theories. Discipline and Diversity/ed, Oxford
University Press, 2013, p.75
11
 CONCLUZIE

Relațiile internaționale au parcurs o lungă istorie. Ele au apărut cu câteva

milenii în urmă, odată cu apariția statelor și au apărut pe toate continentele. Cu
toate acestea, datorită creșterii relativ rapide a puterii economice și militare a
țărilor europene și în special după marile descoperiri de la sfârșitul secolului IV -
începutul secolului al XVI-lea, a început colonizarea oamenilor de afaceri europeni
și a guvernelor țărilor și regiunilor din Africa, America Latină, Asia și Australia și-
au pierdut rolul independent în relațiile internaționale, au încetat să mai fie subiecți
ai relațiilor internaționale și au devenit obiecte politice ale mai multor țări
europene. De-a lungul secolelor, cel mai important element al relațiilor
internaționale a fost contradicția dintre țările capitaliste și de la sfârșitul secolului
al XIX-lea - începutul secolului XXI - contradicțiile dintre țările imperialiste. Din
vremea Revoluției Americane la sfârșitul secolului al XVIII-lea lupta popoarelor
țărilor colonizate pentru eliberarea lor a continuat și astăzi. Ca rezultat, până la
sfârșitul secolului XX în lume a existat un sistem de state mai mult sau mai puțin
independente care intră în relații internaționale unul cu celălalt. Dacă, de-a lungul
secolelor, natura și conținutul relațiilor internaționale au fost determinate de
interesele claselor conducătoare ale diferitelor state, în ultimele decenii, odată cu
creșterea interdependenței și a influenței reciproce a țărilor, dezvoltarea pieței
mondiale și diviziunea internațională a muncii. Relațiile internaționale au început
să fie determinate din ce în ce mai mult de interesele umane comune. O asemenea
transformare în relațiile internaționale a fost asociată cu dezvoltarea revoluției
științifice, tehnice și științifice și tehnologice, care a dus la intensificarea
schimbului de informații, crearea de infrastructuri care să acopere regiunile vaste.

12
 BIBLIOGRAFIE

1. Miroiu Andrei, Manual de relații internaționale, Polirom, 2006;

2. Dunne T., International Relation Theories. Discipline and Diversity/ed,
Oxford University Press, 2013;
3. Buruian Alexandru, Relații internaționale, politica externă și diplomație,
Chișinău, 2007;
4. Moțoc Iulia, Teoria elațiilor internaționale, București, 2001;
5. Цыганков П.А., Теория международных отношений, Москва, 2004.

13