Sunteți pe pagina 1din 132

Mavrodin Bogdan-Petru

Statul si dreptul geto-dac


Organizarea socială și normele de conduită ale geto-dacilor în Epoca Prestatală examen
Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot spunea că este „cel mai numeros
după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului(în Neoliticul Târziu, numit și
Eneolitic) în cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Tracii au fost
creatorii și purtătorii epocii bronzului, iar din cadrul neamului s-a desprins cel mai important grup etnic, acela
al geto-dacilor (avându-se în vedere nivelul civilizației spirituale și materiale dezvoltate, cât și stadiul
organizării politice atins).
Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:
 Nord: Carpații Păduroși
 Sud: Munții Haemus
 Vest: Tisa
 Est: fluviul Nistru
REFERINȚE PRIVIND ISTORIA GETO-DACILOR
Istoriografia
 latină - îi denumeștedaci, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic
 greacă - îi denumește geți, cu referire la triburile situate extracarpatic
În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon, geții și dacii
vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.
Istoriografia latină şi cea greacă conţin informaţii foarte valoroase referitoare la modul de viaţă al
geto-dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum şi sistemul de realizare a
conducerii sociale. Datele autorilor antici se completează cu informaţii desprinse din rezultatele cercetărilor
arheologice, întregind astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca Prestatală.
Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice și
construiesc imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii statului geto-dac.
1. Herodot, în cartea a 4-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Dariusîmpotriva sciților, în
514 î.Hr. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților care „au opus o puternică
rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Geto-dacii erau „cei mai viteji dintre traci”.
2. Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, care vorbeşte despre uniunea de triburi
geto-dace a odrizilor din Dobrogea, care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o căpetenie numită Sitalces şi apoi
o altă căpetenie Seuthes. Acelaşi autor precizează un lucru foarte important: geţii şi alte popoare din aceste

1
ţinuturi sunt vecini cu sciţii, având aceleaşi arme, aceleaşi obiceiuri. Rezultă că orice menţiune referitoare
la sciţi este în egală măsură valabilă şi pentru geto-daci.
3. Autorul latin PompeiusTrogus vorbeşte despre o uniune de teritorii a geţilor democratică, condusă
de un aşa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul militar desfăşurat între regele
Filip al II-lea al Macedoniei şi căpetenia scită Ateas
4. Autorii Strabonși Arian relatează expediția lui Alexandru cel Mare(Alexandru al Macedoniei) din
335 î.Hr. la Nordul Dunării, când regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate la nordul
Dunării.
5. Un alt autor latin, Curtius Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei vorbeşte despre geţii da la Nordul
gurilor Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.
6. Istoricii Diodor din Sicilia şi Polianus şi geograful Pausanias relatează pe larg conflictul dintre
Dromichaites, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană, și Lysimah, eveniment petrecut
între anii 300-292 î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites. Autorii menționează, incidental, că
raportul dintre Rege și Adunarea Poporului evoluase în favoarea regelui.
7. Istoricul Iustinius vorbeşte despre conflictul regelui get Oroles cu tribul Bastarnilor, iar textele unor
inscripții descoperite la Histria menţionează numele unor căpetenii gete din zona Dobrogei, care în sec. 3
î.Hr. îşi exercitau autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul Pontului Euxinus (Remaxos,
Zamoldegikos).
8. Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes
(Rege dac din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic. Trogus Pompeius: „incrementa
Dacorum per Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes”.
Concluziile relatărilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:
1. Geto-dacii
 sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă
 aveau construcții civile și militare impunătoare
 dispuneau de armate puternice și bine echipate
2. Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, deoarece procesul
cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfășurat în arealul geografic
prezentat.
3. Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului în România, mai ales în cadrul celei de-
a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tène, caracterizată printr-o puternică dezvoltare
a producției și schimbului de mărfuri, a meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de
bogății, care reprezentau o tentație pentru agricultorii veniţi de pretutindeni.

2
FORMELE DE ORGANIZARE ŞI DE CONDUCERE A GETO-DACILOR
Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăţi gentilico-tribale, aflate pe ultimul stadiu de
dezvoltare, ceea ce reprezintă o democraţie militară a triburilor şi uniunilor de triburi.
În cadrul sistemului, atribuţiile de conducere socială aparţin Adunării Poporului, care reprezintă
Adunarea Bărbaţilor, capabili să poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru întreaga
colectivitate pe baza principiului că cine îşi risca viaţa în luptă, trebuie să şi decidă. Regii menţionaţi de
autorii antici(ex. Rubobostes) nu sunt aşa cum s-ar crede, şefi de state, monarhi, ei sunt în realitate
conducătorii unor triburi şi uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de Adunarea Poporului, aceasta stabilind
totodată şi atribuţiile.
Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum rezultă şi din izvoarele prezentate, pe fondul
descompunerii societăţii gentilico-tribale se manifestă mai acut tendinţa conducerii militarizate, sprijinită de
aristocraţia gentilico-tribala, de a se impune în faţa poporului, de a-şi permanentiza şi consolida decizia, ba
chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinţa ce marchează tranziţia de la societatea gentilico-tribala la
societatea organizată politic(stat), astfel încât aceşti şefi militari, anturaţi de aristocraţia elementelor gentilico-
tribale, devin unicul factor decizional în societate.
NORMELE DE CONDUITĂ ALE GETO-DACILOR ÎN EPOCA
PRESTATALĂ (examen)
În această perioadă, relaţiile sociale erau reglementate prin normede conduită fără caracter juridic,
norme ce reprezintă expresia interesului societăţii gentilice şi, ca atare, erau respectate şi aplicate de bună
voie de toţi membrii societăţii.
Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită aveau un
caracter pronunţat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de conduită sunt de
sorginte divină, că provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravieţuit sub anumite aspecte şi le
regăsim şi în societatea feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a continuității poporului român.
NORME DE CONDUITĂ (examen)
Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală, menţionăm
reguli conform cărora acum ne arată obiceiurile:
(1) fii puteau cere şi obţine de la părinţi delimitarea părţii care li se cuvine din proprietatea comună.
Din această regulă de conduită, prin conţinutul său, rezultă că proprietatea privată era în plin proces de
constituire.
(2) furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de convieţuire socială
(3) un întreg ritual, care însoţea încheierea convenţiilor sau învoielilor dintre persoane. Acest ritual
este asemănător cu procedura înfrăţirii din Evul Mediu.

3
(4) Izvoarele antice menţionează jurământul pe zeităţile palatului regal sau jurământul pe vetrele
regale, cum mai erau numite. Acest jurământ trebuia prestat de către toţi supuşii regelui, iar dacă regele se
îmbolnăvea, se considera că unul dintre juraţi a jurat strâmb. Pentru identificarea lui erau desemnaţi 3 ghicitori
pentru a arăta cine era acela şi dacă el nega se aduceau 6 ghicitori. Dacă dădeau aceeaşi soluţie, cel în cauză
era condamnat la moarte, în caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este
asemănător cu instituţia juridică a probei cu jurători, consacrată de Legea Ţării.
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituţia căsătoriei. În această materie,
izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă, poetul Menandru zice că tracii cunosc poligamia,
în timp ce poetul Horatius, în odele sale spune că tracii practicau cu stricteţe monogamia. În realitate, nu
există o contradicţie, ci se completează reciproc, pentru că primul se referă la o epocă mai veche, când geto-
dacii nu erau evidenţiaţi ca un element distinct în cadrul neamului dacic, în timp ce al II-lea se referă la o
epocă mai recentă, în care individualizarea geto-dacilor că cel mai important neam tracic fusese desăvârşit.
Pe fond, trebuie să precizăm că la finele Epocii Primitive, femeia avea o situaţie inferioară bărbatului, dovada
pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o oştenilor săi înfrânţi în lupta cu bastarnii: să facă slujba femeilor
lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau.
Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere. Semnificative
în acest sens sunt relatările lui Aristotel, care se referă la un trib numit Agatârşi, aceştia având aceleaşi
obiceiuri cu tracii. Agatârşii formulau reguli de conduită în versuri şi le învăţau pe de rost cântându-le.
Iustinus, un alt autor antic, zicea că sciţii respecta drepturile în chip firesc, nu prin legi, iar Herodot
precizează, aşa cum am arătat, că încă din vremea sa, sec. 6, geţii erau cei mai drepţi dintre traci. Dovadă este
atașamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduită.
FORMAREA STATULUI GETO-DAC
Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democraţiei militare la societatea organizată
politic(stat) a fost determinat în mod dialectic de o serie de transformări economice şi sociale, pe care le-a
suferit societatea geto-dacă.
Pe plan economic, sunt progresele realizate în timpul vârstei a II-a a fierului, care a dus la creşterea
productivităţii muncii, la creşterea producţiei şi schimbului de mărfuri, ceea ce a determinat intensificarea
comerţului şi a circulaţiei monetare.
Pe plan social, asistăm la o adâncă stratificare socială, care este oglindită şi arheologic în
descoperirile unor morminte cu un bogat inventar în obiectele de podoabă, care contrastau cu locuinţele
sărăcăcioase ale marii majorități a poporului. Apariţia celor 2 clase reclamă crearea statului ca un instrument

4
destinat să asigure supremaţia clasei dominante. Aristocrația era desemnată prin termenii tarabostes sau
pileati, iar oamenii simpli, săraci, erau denumiți comati.
Sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora distingem între societatea gentilică şi societatea statală:
1.criteriul stratificării sociale
2. criteriul teritorial (apartenența individului la comunitate se realizează în funcţie de teritoriul
locuit, nu în funcție de criteriul afinității-rudeniei de sânge).Acest lucru desemnează faptul că
vechile obști gentilice organizate pe criteriul rudeniei sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale,
constituite pe criteriul teritorial.
Stratificarea socială s-a realizat şi pe fondul deposedării de pământ a obştilor gentilice şi formarea
marilor latifundii, aparţinând aristocraţiei gentilico-tribale. În acest context apare statul ca un instrument în
mâna clasei dominante, utilizat pentru a ţine în ascultare marea masă a populaţiei.
Alături de factorii determinanţi, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, deşi
nu au determinat în sens dialectic, au favorizat, au grăbit formarea statului geto-dac.
 În primul rând este vorba de slăbirea puterilor celţilor în luptele cu romanii.
 În al doilea rând este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economică, militară, care
a dus la atingerea de către romani a limesului dunărean. Statul roman a cucerit Grecia, Macedonia,
precum și litoralul dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-şi limesul pe linia
Dunării.
Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista(care a fost ajutat in demersul său
de Marele Preot Deceneu), despre care Strabon afirma că a pus capăt războiului care îi diviza şi slăbea pe
daci şi i-a făcut pe aceştia să asculte de poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se
temeau toţi vecinii, inclusiv romanii aflaţi în primul proces de expansiune militară.
Burebista a realizat o serie de reforme în direcţia consolidării statului şi anume:
 reforma politică, constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri sau prin forța
armelor, întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii.
 reforma religioasă, realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constând în unificarea credinţelor
disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem politeist unic.
 reforma administrativă, care constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din Câmpia Munteană
în zona Munţilor Orăştie(interiorul arcului carpatic)unde a fost întemeiată capitala noului stat,
Sarmizegetusa, şi unde a fost edificat un întreg sistem de aşezări fortificate.
Informaţiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele
conţinute într-o inscripţie aflată la mormântul lui Acornion (de la Dionisos), în care se arată căBurebista
ajunsese cel mai mare stăpânitor al ţinutului de dincolo şi de dincoace de Dunăre.

5
ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC (examen)
ORGANELE CENTRALE ȘI LOCALE
ORGANELE CENTRALE
1. Regele
Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al
aparatului de stat.
În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter ereditar, iar pe latura ereditară se remarcă
succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui. Regalitatea tinde să devină ereditară, atât
Burebista, cât şi Decebal erau fii de regi.
2. Marele Preot
Acesta juca, în statul geto-dac, rolul de vicerege. Uneori, cele două demnități erau exercitate de
aceeași persoană(ex. Deceneu sau Comosicus, rege si Mare Preot în același timp). Este un vicerege a cărui
putere religioasă completează puterea laică aregelui.
Iordanes şi Diocrates afirmă că marii preoţi aveau o putere aproape regală. Rolul foarte important se
explică prin faptul că aristocraţia şi regii emană legi. Legile sunt de origine divină, de aceea preoţilor le
revenea interpretarea voinţei divine, astfel încât ei aveau principalele atribuţii judecătoreşti. Marele Preot este
totodată şi judecătorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul cărora s-a format şi
impus sistemul de drept geto-dac.
3. Curtea regală
Există şi o curte a regelui la nivel central, organizată după modelul statelor elenistice, având şi o
anumită ierarhie, dovadă fiind inscripţia din Dionysopolis, care vorbeşte despre primul sfetnic al lui
Burebista. Acornion şi Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista şi Vezina a lui Decebal. Era constituită
din sfetnici şi executanţi ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate în exercitarea atribuţiilor lor.
ORGANELE LOCALE
Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că în statul geto-dac erau unii puşi mai mari peste
treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor.
Existau două categorii de dregători locali:
 unii aveau atribuţii administrative
 alţii aveau atribuţii militare, puşi la paza cetăţilor
Rezultă că teritoriul statului geto-dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale în cadrul căruia
activitatea din agricultură era dirijată prin organele specializate ale statului => rolul foarte important al
agriculturii în viaţa economică a geto-dacilor. Principala atribuţie a celor puşi mai mari peste treburile

6
agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii şi redistribuirii loturilor de cultură prin tragere la sorţi,
precum şi repartizarea produselor obţinute pe loturile respective.
Existenţa unei categorii distincte de dregătorii militare arata că există un vast sistem de apărare în
centrul căruia se află sistemul munţilor Orăştie.
ESENȚA ȘI FORMA STATULUI GETO-DAC
ESENŢA STATULUI GETO-DAC
Spre deosebire de Roma antică sau de Grecia antică, care erau state sclavagiste de tip clasic, statul
geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care îl apropie de statele Orientului Antic,
bazate pe modul de producţie tributal (Egipt, Asiria).
Autori precum Dio Cassius şi Iordanes şi Dio Crisostomul ne-au transmis informaţii legate de
stratificarea socială la daci, împreună cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominantă tarabostes (pileaţi)
şi clasa săracă, comati (capillati). Însă toţi factorii de conducere erau recrutaţi dintre tarabostes.
Datorită istoriei scurte a statului dac, sclavia nu a putut atinge nivelul clasic, în sensul că baza
producţiei în statul geto-dac nu era reprezentată de muncă sclavilor, ci de munca oamenilor săraci, dar
liberi, grupaţi în obştile săteşti sau teritoriale. Alături de latifundiile aristocraţiei geto-dace(proprietatea
privată a taraboștilor), există pe scară largă proprietatea comună (devălmaşa) la nivelul obştilor săteşti sau
teritoriale.
De asemenea, un element care conferă caracterul apropiat de modul de producţie tributal este faptul
că în statul dac, precum în Orientul Antic, regele deţinea monopolul exploatării zăcămintelor de aur.
FORMA STATULUI GETO-DAC
Acesta era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Caracterul militar al statului dac era dat de
faptul că, de-a lungul întregii sale existenţe, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu pericolul extern:
celţii şi, ulterior, romanii. Caracterul pronunţat militar al statului geto-dac nu este o expresie a
primitivismului, aşa cum susţin unii autori, ci este o consecinţă firească a contextului istoric în care s-a format
şi a evoluat statul geto-dac, dominat de agresiunea permanentă a puterilor vecine.
Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista imperiu, iar o inscripţie descoperită în Siria
denumeşte stăpânirea exercitată de Decebal regat. Lui Decebal i-a fost recunoscută calitatea de rege al unui
regat clientelar Romei.
O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanța puterii laice şi religioase în competenţa
aceleaşi persoane sau unor persoane diferite, tendinţa e de contopire a atribuţiilor laice cu cele religioase.
(Deceneu şi Comosicus - regi şi mari preoţi).

7
DREPTUL GETO-DAC
După constituirea statului geto-dac s-a format şi dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au
luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada democraţiei militare) în
reglementarea relaţiilor sociale din societatea geto-daca.
Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:
 O primă cale este aceea a sancţionării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca
Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile şi utile clasei
dominante şi despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.
 A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerinţe economice, sociale,
circumscrise organizării de tip politic a societăţii.
 A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris sau cutumiar, exprimat
în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale
directă, dar pe care autorii antici le menţionează. Strabon şi Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului
său un set de legi scrise, conţinând porunci ale regelui şi despre care Burebista pretindea că i-au fost
inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generaţie în generaţie până în vremea
sa (până în sec 6 d.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor (Legea celor XII Table), acestea
conţin norme de drept noi.În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a se face ascultat
de către popor şi pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasă în asigurarea respectării legilor pe
care le-a promulgat.
Instituţiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi
reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conţin referiri la aceste instituţii şi totodată pe
baza urmelor pe care aceste instituţii le-au lăsat în fizionomia unor instituţii ulterioare. Cea mai de seamă
instituţie a dreptului geto-dac şi a oricărui sistem de drept este instituţia proprietăţii.
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII
În materia proprietăţii, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:
 proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi
 proprietatea comună, devălmaşă, a obştilor săteşti sau teritoriale
Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menţionează că în statul geto-
dac existau mari proprietari de pământuri şi vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării
sclavilor de origine geto-daca pe pieţele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul
este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiectpământul, vitele şi sclavii, iar titularii săi erau
membrii aristocraţiei geto-dace, şi anume taraboștii.

8
A doua formă de proprietate, cea comună devălmaşă, este cunoscută din examinarea unor versuri
conţinute în odele poetului latin Horaţiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri: pământurile
proprietăţii comune devălmaşe se aflau în proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştii, în sensul
că nu erau împărţite. La fel se întâmplă cu recoltele obţinute de pe aceste terenuri. Pământul obştilor era
împărţit numai sub aspectul folosinţei lui în loturi, care erau atribuite membrilor obştei pe timp de un an,
potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorţi. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite
prin tragere la sorţi potrivit aceluiaşi sistem, al asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la
sorţi era supravegheată de către dregătoriiadministrativi, tot aceştia fiind cei care reţineau impozitul sau
tributul datorat statului de cătreobşte din recoltele obţinute.
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL GETO-DAC
Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soţiei de la părinţii
acesteia de către soţ, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate faţă de soţul său.
În acelaşi sens, poetul latin Ovidius vorbeşte despre muncile grele pe care soţia geto-daca trebuia
să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.
Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami şi consemnează totodată
şi practica zestrei, termen de sorginte geto-daca. Tot Horatius menţionează că cea mai importantă zestre a
femeii geto-dace nu constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.
DREPTUL PENAL
Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele
instituţii vizau apărarea statului şi apărarea proprietăţii private. Singura menţiune concretă existenţa în
acest sens provine de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancţionat cu uciderea sa.
DREPTUL PROCESUAL
Referitor la dreptul procesual, deşi din punct de vedere formal atribuţiile realizării justiţiei fuseseră
preluate de către stat, în statul dac, în anumite situaţii (cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice
vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiţie privată.
Autorii antici arată că organizarea activităţii de judecată era una dintre preocupările principale ale
statului geto-dac.
În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem. Acesta se ocupa de
organizarea şi de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă Comosycus era şi rege şi Mare Preot, în
acelaşi timp. El executa atribuţia de judecător suprem în virtutea calităţii de rege sau de Mare Preot, referindu-
se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranşare a litigiilor.
Poetul Ovidius, referindu-se şi el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că duelul judiciar era
utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.

9
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
În ceea ce priveşte dreptul internaţional public, unii autori menţionează rolul pe care preoţii geto-
daci îl jucau asemeni preoţilor romani în cadrul ceremonialului care însoţea încheierea unor tratate de
alianţă între statul dac şi alte state.

Provincia romana dacia


ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE DACIA
În urma războaielor daco-romane (între anii 101-102 şi 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-
daci au intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi teritoriile:
Crișana, Maramureş şi Nordul Moldovei.
Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componenţa provinciei
romane Dacia, şi anume: Sudul Moldovei, Muntenia şi colţul de S-E al Transilvaniei au fost iniţial incluse,
din punct de vedere administrativ, în provincia Moesia Inferior.
De-a lungul stăpânirii exercitate de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe reorganizări
administrativ-teritoriale, şi anume:
1. Între anii 106 şi 117 (până la moartea împăratului Traian, cel care a cucerit Dacia), Dacia a
fost o provincie unitară, cuprinzând: Banatul, Oltenia şi Transilvania, fără colţul de S-E.
2. Împăratul Hadrian înfăptuieşte prima reorganizare administrativ-teritoriala între anii 117 şi
124. Şi anume, abandonează S-ul Moldovei şi cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care
erau greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi şi împarte teritoriul rămas sub stăpânire
romană în două provincii:
 Dacia inferioară (cuprinzând Oltenia, colţul de S-E al Transilvaniei şi V-ul Munteniei)
 Dacia superioară, (cuprinzând Banatul şi restul Transilvaniei)
3. Între anii124-168, Hadrian desprinde din Dacia superioară zonă situată la Nord de Arieş şi
de Mureșul Superior, şi creează o nouă provincie: Dacia Porolissensis.
4. Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este înfăptuita de împăratul Marcus Aureliu
(168-169). El uneşte Dacia superioară cu Dacia inferioară, formând Dacia Apulensis şi apoi
desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie: Dacia Malvensis (cu
capitala la Malva),menţinând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale graniţe.
Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis şi Porolissensis) s-au menţinut până la
retragerea aureliana.(271)

10
ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE
DACIA
Provinciile imperiului erau de două categorii:
 provincii senatoriale (pacificate)
 provincii imperiale (nepacificate)
Organele centrale în Dacia-provincie romană:
 Legatus Augusti Pro Praetore
 Concilium Provinciae
 Procuratorul financiar
 Procuratorul vamal
1. LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE
Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat, prin
intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta era recrutat dintre
membrii Ordinului Senatorial şi avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.
Reşedinţa legatului şi capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium proconsulare, adică puterea de comandă a consulului
de la Roma. El putea comanda mai multelegiuni şi avea atribuţii supreme de conducere pe plan administrativ,
militar şi judiciar.
* După prima reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, aceastăsituaţie se
menţine în DACIA SUPERIOARĂcu singura deosebire că legatul imperial al DacieiSuperioareera recrutat
dintre membrii Ordinului Senatorial, dar erade rang pretorian, inferior -era fost pretor la Roma, în sensul că
el nu avea dreptul de a comanda decât o singură legiune, spre deosebire de cel care avea imperium
proconsulare, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care îşi avea sediul în castrul de la Appulum, unde se afla
şi reşedinţa guvernatorului Daciei Superioare. Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Colonia
Ulpia Traiana.
DACIA INFERIOARĂera o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti,denumit
şi procurator presidial sau “praeses”, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adică dintre cavaleri. Se
bucura de “ius gladii”, care îi conferea depline puteri civile, militare şi judiciare (dreptul sabiei). Capitala
acestei provincii, precum şi reşedinţa guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.
O poziţie asemănătoare o avea şi DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului şi capitala
acestei provincii fiind la Napoca.
La fel şi DACIA MALVENSIS, capitala acestei provincii şi reşedinţa guvernatorului său fiind la
Malva.

11
În Dacia porolissensis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de la
Porolissum, atribuţiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al acesteia.
* După ultima reorganizare a Daciei, guvernatorulDACIEI APULENSISredobândeşte
rangulconsular de la început şi asigură conducerea şi coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura
de “legatus augusti pro praetore daciarum trium”.
Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită şi de faptul că, începând din vremea domniei lui
Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de Metropolis a celor trei Dacii.
2. CONCILIUM PROVINCIAE
Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau ConciliumDaciarum
trium), înfiinţat de împăratul Marcus Aureliu.
Este o adunare provincială alcătuită dindelegaţi ai oraşelor celor trei provincii, care se întruneau o
dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.
Membrii acestei adunări erau recrutaţi din cadrul Ordinului Ecvestru şi din cadrul Ordinului
Decurionilor. Alegeau dintre ei un preşedinte al adunării, care era în acelaşi timp şi Sacerdos arae Augusti,
adică preotul cultului imperial în Dacia.
Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuţiuni restrânse, limitate la arătarea
problemelor de interes general ale oraşelor şi provinciilor şi susţinerea intereselor locale în fața administraţiei
imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, faţă de abuzurile magistraţilor
provinciali.
În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreţinerea cultului imperial în Dacia, în
scopul întăririi unităţii provinciilor şi creşterii loialităţii şi devotamentului provincialilor faţă de administraţia
romană.
3. PROCURATORUL FINANCIAR
Organizarea financiară a provinciei Dacia
Administrarea finanţelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la colonia Ulpia
Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile şi impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.
Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei şi era recrutat dintre membrii
Ordinului Ecvestru.
El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcţionari inferiori.
Această situaţie a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia
Superioară şi apoi în Dacia Apulensis.
Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor
trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.

12
În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare reveneau
procuratorilor prezidiali ai acestor provincii.
O singură menţiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost preluată de
generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuţiile financiare au revenit unui procurator
financiar special, care nu mai avea calitatea de praeses.
În vederea stabilirii impozitelor şi a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani, recensăminte
ale bunurilor şi persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi “duumviri quinquenales”.
Impozitele erau de două categorii:
 impozite directe, denumite“TRIBUTA”
 impozite indirecte, denumite “VECTIGALIA”
Impozitele directe erau: impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care seplătea şi pe
clădiri, şi impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai cetăţenii romani, ci
şi peregrinii (străinii, necetăţeni).
Impozitele indirecte erau numeroase erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari
de sclavi, de 1% pe vanzarea altor marfuri si cel mai important fiind impozitul de 2.5 % pe circulaţia
bunurilor şi persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor oficiivamale, amplasate atât
la graniţe, cât şi în interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).
4. PROCURATORUL VAMAL
Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite,
denumite Stationes portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de
incasare a taxei vamale fost incredintata unorarendasi numiti Conductores, iar dupa 169 e.n, a fost
incredintata unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.
ORGANIZAREA LOCALĂ A PROVINCIEI ROMANE DACIA
În provincia Dacia existau două categorii de aşezări:
 Aşezări urbane
 colonii
 municipii
 Aşezări rurale
 aşezări rurale organizate în forma tradiţională geto-dacă a obştilor
săteşti sau teritoriale
 aşezări rurale organizate după modelul roman
Aşezările urbaneerau de două categorii:colonii şi municipii.

13
Coloniile erau centre urbane puternic romanizare, locuitorii lor fiind în majoritatecetăţeni romani,
care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu
“ius italicum”, o ficţiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era asimilat solului italic (asta
înseamnă că cetăţenii romani din acele colonii puteauexercita dreptul de proprietate quiritara asupra
pământului, fiind scutiţi astfel de platăimpozitului funciar).
Municipiile aveau un statut inferior, fiind centre mai puţin romanizate, locuite înmajoritate de latini
şi peregrini, însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem de clară între colonii
şi municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al aşezărilor urbane în imperiu
şi, evident, şi în provincia Dacia.
1. Consiliul municipal - Conducerea supremă a oraşelor
Conducerea supremă a oraşelor, colonii şi municipii, era exercitată de un Consiliu municipal,
organizat după modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea şi Sena tMunicipal.
Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinuldecurionilor).
Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 şi 50, fiind stabilit în actul de
înfiinţare a oraşului, în funcţie de numărul cetăţenilor romani din localitatea respectivă.
Membrii Senatului Municipal erau desemnaţi pe un mandat de cinci ani, de acei magistraţi specializaţi
cu efectuarea recensământului, denumiţi “duumviri quinquenales”.
Membrii erau recrutaţi din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiţii:
- să fie cetăţeni romani ingenui (adică născuţi din părinţi care au fost întotdeauna oameni liberi)
- să aibă vârsta de cel puţin 25 de ani (fără perspectiva de a fi puşi sub tutela)
- să aibă o avere de cel puţin 100.000 de sesterţi (pentru că decurionii răspundeau cu propria
lor avere pentru neîncasarea impozitelor şi taxelor datorate de provincialii statului
român)Atribuţiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)
Principalele atribuţiuni ale Consiliului Municipal erau:
1. Atribuirea de terenuri
2. Soluţionarea problemelor edilitare
3. Organizarea spectacolelor şi a jocurilor publice
4. Coordonarea activităţii administrative şi fiscale
5. Îndeplinirea obligaţiilor de cult
6. Alegerea magistraţilor oraşului şi a sacerdoţilor (adică a preoţilor municipali)
7. Cinstirea persoanei împăratului şi a guvernatorului/conducatorilor provinciei

Magistraţii superiori erau numiţi:

14
- în colonii “duumviri iure DICUNDO”
- în municipii “quatuorviri iure dicundo”
Aceştia erau aleşi pe termen de un an, dintre decurioni, şi aveau atribuţiuni administrativ-executive şi
judiciare (ceea ce le arătă şi numele).
Alţi magistraţi civili erau edilii(“aediles”), care aveau ca atribuţii:
 Poliţia oraşelor
 Aprovizionarea pieţelor
 Întreţinerea clădirilor şi a străzilor
Pe lângă aceştia, erau şi cvestorii (“quaestores”), care se ocupau cu administrarea finanţelor şi a
bunurilor oraşului.
Magistratii sacerdotali (sau preoţii municipali) erau aleşi de către decurioni, fiind integraţi într-un
sistem ierarhic, în fruntea căruia se afla “pontifex”, ales dintre decurioni, urmat de “flamines” (erau preoţii
zeilor principali) şi augurii (sacerdoţi de rang inferior).
1. Primul eşalon al conducerii oraşului era format de Ordinul Decurionilor, compus din membrii
Senatelor Municipale şi magistraţii municipali. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg
aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.
2. Cel de-al doilea eşalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceştia erau persoane avute, cu un mare
potenţial economic, dar care nu îndeplineau condiţiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau aleşi
pe viaţă de către decurioni, şi aveau că principala sarcină aceea de a întreţine cultul împăratului şi cultul
Romei, şi de a contribui cu donaţii substanţiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul
civil, cât şi în domeniul religios. Augustalii se constituiau într-o asociaţie la nivelul întregii provincii Dacia,
cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla şi conducătorul lor, acel “sacerdos arae Auguşti”, care
îndeplinea şi funcţia de preşedinte al lui “concilium provinciae”. Avea o functie de cenzura.
3. Al treilea nivel al conducerii oraşelor îl reprezentau colegiile/colegia. Acestea sunt asociaţii cu
caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile
profesionale (de ex. Colegiul meşteşugarilor, negustorilor, etc.) erau organizate după modelul militar,
grupându-i pe membrii lor în “decurii” şi “centurii “, şi erau conduse de un “praefectus” sau “magister”,
fiind totodată puse sub protecţia unei persoane de vază a oraşului, denumită “patronus” sau “defensor”
(apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).

15
AŞEZĂRILE RURALE
Aşezările rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populaţiei provinciei Dacia.
Aşezările rurale erau de două categorii:
 aşezări rurale organizate în formă tradiţională geto-daca a obştilor săteşti sau teritoriale
 aşezări rurale organizate după modelul roman
 pagus, pagi (sg si pl)
 vicus, vici
“Pagi”sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate dincetăţeni
romani.
“Vici” sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetăţeni(latini,
peregrini).
Aşezări rurale cu statut special
 stationes
 canabae
 regiuni cu regim special(minele de aur și de fier)
Mai existau două categorii de aşezări rurale cu statut special:
“stationes” (care sunt acele oficii vamale poştale de pază şi control)
“canabae” (aşezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile şi rudele
soldaţilor romani, negustori şi meşteşugari care îşi desfăşurau activitatea în strânsă legătură cu trupele
romane).
Există în provincia Dacia şi un teritoriu cu statut special, şi anume exploatările de aur din Munţii
Apuseni, conduse direct de către împărat, prin intermediul unui procurator aurarium.
Aceasta este, în linii mari, organizarea provinciei Dacia.

16
DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ
Dreptul în provincia romană Dacia, ca de altfel dreptul roman în ansamblul său, are un caracter
puternic statuar, în sensul că el consacră un statut juridic diferit pentru diversele clase şi categorii sociale.
CETĂȚENII ROMANI
Pe primul plan se aflau cetăţenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice,
cu excepţia proprietăţii quiritare, pe care o puteau exercita, aşa cum am văzut, doar cetăţenii romani din
coloniile investite cu “ius italicum”.
Astfel, cetăţenii romani aveau următoarele drepturi politice:
 “ius sufragii (dreptul de a alege)
 “ius honorum” (dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură)
 “ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

Pe lângă drepturile politice, drepturile civile erau:


 “ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit dreptului civil)
 “ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului civil)
 “legis actio” (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea
pretenţiilor lor legitime şi a drepturilor lor subiective)
LATINII
Intre romani, drept civil, intre peregrini, dreptul gintilos sau leges moresque peregrinorum. Romanii
aveau deplinatatea drepturilor politice si
După cetăţenii romani, urmau în ierarhia socială, latinii (categoria socială cu un statut juridic
intermediar între cetăţeni şi peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile şi politice ale
cetăţenilor romani.
Astfel, dintre drepturile civile, aveau:
 “ius comercii” (
 “ius connubii” (dreptul de a incheia o casatorie dupa regulile romane) şi “legis actio” (!!) UNEORI
Iar dintre drepturile politice aveau:
 “ius sufragii”
 NU aveau “ius honorum” ( dreptul de a fi ales intr-o magistratura)şi “ius militiae” (dreptul de a
face parte dintr-o legiune)
Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, în sensul că aveau statutul juridic al latinilor coloniari,
dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin
devenise unul cu caracter excepţional, aplicându-se unui număr redus de persoane Acest lucru se întâmplă pe

17
fondul tendinţei de generalizare a cetăţeniei romane, înfăptuita prin edictul împăratului Caracalla
(Antonius Caracalla) din anul 212.
Cetăţenii romani, în raporturile dintre ei, utilizau normele dreptului civil.
Latinii, în raporturile dintre ei, precum şi în raporturile cu cetăţenii şi cu peregrinii, utilizau normele
dreptului ginţilor.
PEREGRINII
Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini. Aceasta era şi cea mai numeroasă
categorie socială, pentru că în această intrau autohtonii geto-daci, supuşi cuceririi romane.
Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:
1) Peregrini obişnuiţi, care în raporturile cu cetăţenii romani şi cu latinii utilizau normele dreptului ginţilor, iar
în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (“leges moresque peregrinorum” – legile şi cutumele
peregrinilor) numai în măsura în care acestea erau recunoscute de statul roman, deoarece nu intrau în
coliziune cu normele dreptului roman.
2) Peregrini dediticii, adică locuitorii cetăţilor care s-au opus cu forţa armelor cuceririi romane, spre pildă dacii
din Sarmizegetusa. Ei erau o categorie inferioară de peregrini, în sensul că nu mai aveau acces la dreptul lor
naţional, adică nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei normele/cutumele locale, nu puteau dobândi
niciodată cetăţenia romana, dovada că edictul lui Caracalla îi exceptează de la acordarea cetăţeniei romane
şi nu puteau veni niciodată la Roma sub sancţiunea căderii în sclavie automat.
Concluzie: Normele dreptului ginţilor reprezintă dreptul comun al tuturor acestor categorii (cetăţeni, latini,
peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.
Formele juridice bazate pe “ius gentium”, deşi diferite de formele juridice bazate pe dreptul civil,
produceau, totuşi, efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte faţă de efectele
produse de instituţiile dreptului civil.
De exemplu:
 cetăţeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de
“ius gentium”, dar nu avea manus asupra soţiei (adică nu avea puterea maritală) şi nu avea
“patria potestas” (puterea parinteasca) asupra copiilor rezultaţi din această căsătorie.
 în contractele dintre cetăţeni şi peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă această formă era
“ad probationem” şi nu “ad validitatem”.
 litigiile dintre cetăţeni şi peregrini erau deduse spre soluţionare tribunalelor/instantelor romane
din provincie, pe baza unei ficţiuni juridice, potrivit careia, peregrinul era considerat cetăţean
roman. (“si civis romanus esset”).

18
“Ius gentium”, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată faţă de dreptul civil,
întrucât nu presupune forme solemne şi gesturi rituale, şi se întemeiază în principal pe elementul subiectiv al
voinţei umane.
În procesul convieţuirii dacilor cu romanii, cele trei rânduieli juridice (drept civil, dreptul ginţilor şi
cutumele locale) s-au apropiat până la contopire, dând naştere, în condiţiile specifice Daciei, unui sistem de
drept nou, anume sistemul juridic daco-roman.
(!!)Este vorba despre un proces de sinteză juridică daco-romană, în cadrul căruiainfluenţa covârşitoare
a fost exercitată, evident, de normele dreptului roman, DAR, la rândul lor, şi cutumele locale au exercitat o
anumită influenţă asupra dreptului roman, în special în direcţia înlăturării formalismului din actele juridice şi
generalizării si ocrotirii principiului bunei-credinţe. Dovada acestui proces de sinteza o reprezinta unul dintre
cele mai importante documente ale dreptului privat roman si anume Tripticele din Transilvania.
INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII (completari seminar 7.22.16)
Pentru analizarea acestei instituţii trebuie făcută distincţia între proprietatea asupra pământului, pe
de o parte, şi proprietatea asupra celorlalte bunuri.
Proprietatea asupra pământului
Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat două forme de
proprietate:
 Proprietatea quiritară - era exercitată în Dacia de către cetăţenii romani care locuiau în
coloniile investite cu ius italicum şi al căror teritoriu era asimilat solului Romei. Nu se plateasu
impozite, insa putea fi dobandita prin uzucapiune, era sanctionata prin actiunea revendicara.
Conferea toate prerogativele dreptului de proprietate (ius putendi, ius fruendi, ius abutendi,
utilizare, fructificare, dispunerea de bun materiala si juridica)
 Proprietatea provincială - era exercitată de ceilalţi provinciali, precum şi de către cetăţenii
romani care nu locuiau în coloniile investite cu ius italicum. Purta asupra imobileleor care nu
erau susceptibile de proprietate quiritara, adica nu aveau ius italicum. Nu era susceptibila de
uzucapiune, ci doar de prescriptio longi/longissimi temporis. Implica plata de impozite. Nu
conferea deplinatatea drepturilor si prerogativelor proprietarului. Nu era sanctionata prin
actiunea de revendicare, ci printr-o actiune grevata de aceasta.
Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la duşmani
treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public). În fapt, aceste terenuri erau
date în folosinţă provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar: tributum solii sau stipendium.
Întrucât aceasta folosinţă exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere
juridic, jurisconsulţii romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor şi instituţiilor juridice
existente la acea dată, considerând că provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul

19
şi că pot fi asimilaţi până la un punct cu titularii de drepturi reale. În realitate, însă, provincialii exercitau
asupra terenurilor respective un veritabil drept de proprietate, pe care romaniştii l-au denumit proprietate
provincială. În acest sens, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate. Puteau transmite
terenurile respective prin acte intervivos, utilizând tradiţiunea şi, de asemenea, le puteau transmite mortis
causa, prin testament. Totodată, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea
provincială o uzucapiune specială, numită praescriptio longi temporis. Paul şi Modestin o
denumeaupraescriptio longae possessionis.
Prescriptio longi temporisse deosebeşte însă de uzucapiunea din dreptul civil:
!SEMINAR! Efecte, termen si disparitia diferentierii odata cu unificarea legislativa efectuata
de imparatul Justinian./
1. În privinţa termenelor: în cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt de 1 an pentru
bunurile mobile şi de 2 ani pentru bunurile imobile. În cazul lui prescriptio longi temporis, termenele
sunt de 10 ani între prezenţi (între persoane aflate în aceeaşi localitate, iar mai apoi în aceeaşi
provincie) şi de 20 de ani între absenţi (între persoane care se afla în localităţi diferite, mai apoi în
provincii diferite).
2. În privinţa efectelor: uzucapiunea din dreptul civil este o prescripţie achizitivă, duce la
dobândirea dreptului de proprietate de către posesor la împlinirea termenului de 1 an sau, după caz,
de 2 ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescripţie achizitivă, ci extinctiva. Efectul acestei
prescripţii constă în respingerea/stingerea acţiunii în revendicare, a proprietarului de către posesor,
însă, dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie,
nu mai putea revendica acel bun. La imolinirea termenului se stingea dreptul de a valorifica in
justitie dreptul asupra unui bun si a calitatii de proprietare a celui in contra caruia a curs termenul.
3. În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescription longi temporis era
admisă joncţiunea posesiilor şi, totodată, nu se cereau condiţiile justului titlu şi a bunei credinţe.
A fost creată, totodată, şi o praescriptio longissimi temporis, adică prescripţia celei mai lungi durate,
care avea un termen iniţial de 40 de ani, în timpul împăratului Constantin cel Mare, redus apoi mai întâi la 30
de ani, în vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea. Prescriptio longissimi temporis se aplică atât
bunurilor imperiale (patrimonium caesaris), cât şi bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de
asemenea, o prescripţie extinctivă.
Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între fondurile italic şi
cele provinciale, astfel încât Italia devine şi ea o simplă provincie a Romei, nemaiavând statutul special
anterior.Pe cale de consecinţă, împăratul Justinian a unificat uzucapiunea cu praescriptio longi temporis,
creând următorul sistem:

20
 Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile
imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi,
denumită praescriptio longi temporis. În toate cazurile se cereau atât justul titlul (iusta causa
posessionis) şi buna-credinţă. În toate cazurile prescripţia avea un caracter achizitiv (era un
mod de dobândire a proprietăţii).
Împăratul Justinian menţine şi praescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea fizionomie:
 Dacă posesorul era de buna-credinţă şi nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, la
finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;
 Dacă posesorul nu este de bună credinţă sau a intrat în posesia bunului prin mijloace violente,
atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes
acţiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longissimi temporis
îşi menţine vechea fizionomie de prescripţie extinctivă.
Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituţiune imperială, dată în anul 528 d.Hr. Figura
juridică a proprietăţii provinciale a dat naştere pe planul tehnicii de reglementare juridică unor atribute şi unor
determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietăţii divizate de tip feudal.
PROPRIETATEA PEREGRINĂ
Pe lângă aceste 2 forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri (comune), altele decât pământul,
provincialii mai puteau exercita şi proprietatea peregrină.
Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii
erau principalii parteneri de comerţ ai romanilor. Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus commercii, nu puteau
exercita proprietatea quiritară. Astfel, pentru ei a fost creată această formă specială de proprietate.
Proprietatea peregrină era protejată prin mijloace juridice, create după modelul celor aplicabile
proprietăţii quiritare. Spre pildă:
- Acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie cu suprimarea din formula acţiunii a
sintagmei Ex iure quiritium, fie prin introducerea ficţiunii ca peregrinul este cetăţean roman (Si civis
romanus esset).
- De asemenea, prin utilizarea aceleiaşi ficţiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti şi actio
damni iniuria dati, care sancţionau delictele de furt şi, respectiv, paguba cauzată pe nedrept.

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Între peregrini erau admise căsătoriile şi, totodată, erau admise instituţiile tutelei şi adopţiunii
fraterne, aceasta din urmă instituţie dând naştere, mai târziu, instituţiei juridice feudale a înfrăţirii.
SUCCESIUNILE

21
În ceea ce priveşte materia succesiunii, ea putea fi deferităpotrivit legii sau prin testament. Peregrinii
testau în formă specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism sub forma testamentului cu
“limbă de moarte”.De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva, şi, ca atare, puteau veni la
succesiunea cetăţenilor romani.
MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, aceasta cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată,
deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a producţiei şi
a schimbului de mărfuri.
Obligaţiile în general şi obligaţiile contractuale în special sunt supuse unui regim juridic extrem de
complex, rezultat din împletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al ginţilor şi elemente
preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-romane.
Aceasta sinteză juridică este oglindită în Tripticele din Transilvania(Tăbliţele cerate din
Transilvania), care reprezintă unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman descoperite
vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice.
TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA
Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 şi 1855 într-o mină de aur părăsità de la
Alburnus Maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduse şi publicate de către marele romanist german
Theodor Mommsen, la Viena, într-o ediţie criptică, denumită Corpus Inscriptiorum Latinarum.
Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăbliţe din lemn de brad, legate câte 3. Aceste tăbliţe sunt
uşor scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest strat de ceară s-a scris
cu ajutorul unui stilet. În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe fetele interioare ale tăbliţelor I şi III şi pe
ambele fete ale tăbliţei II.
Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile şi, ca atare, numai acestea au
putut fi citite şi descifrate.
Tripticele conţin documente incheiate la Rosia Montana si au fost traduse de marele romanist german
in Corpus Inscriptionem Latinarum, Theodor Mommsen, aceste documente fiind urmatoarele:
 4 contracte vânzare
 3 contracte de muncă
 2 contracte de împrumut
 1 contract de societate
 1 contract de depozit
 1 proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare
 lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet

22
 actul prin care o persoană îşi asumă obligaţia de a plăti o datorie
Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a dedus că
tripticele au fost ascunse în mina de populaţia din Roşia Montană, care s-a refugiat apoi în timpul Războaielor
Marcomanice şi nu s-ar mai fi întors, dupa ascunderea tablitelor in mina. Această explicaţie nu poate fi, însă,
susţinută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona Munţilor Apuseni a reprezentat până la sfârşitul
dominaţiei romane una dintre preocupările principale ale a administraţiei romane în Dacia şi care ne împiedică
să luăm în considerare explicaţia oferită de Mommsen.
Mult mai uşor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi întors în
localitatea respective la încheierea Războaielor Marcomanice şi că din aceste considerente, actele comunităţii
din Roşia Montana au rămas în mină şi nu au fost recuperate, fiind descoperite în urma unor exploatări
aurifere combinate cu anumite cercetări arheologice.
CONŢINUTUL JURIDIC AL TRIPTICELOR DIN TRANSILVANIA
1. CONTRACTELE DE ÎMPRUMUT
În ceea ce priveşte contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte creditor este o femeie
peregrină (fiind numita Anduena lui Bato).
Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor dreptului
roman, întrucât:
 Peregrinii nu aveau jus commercii.
 Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater familias) erau puse
sub tutela perpetuă a agnaţilor lor, întrucât romanii considerau că femeile sunt obstaculate din
punct de vedere intelectual şi, ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu auctoritatis tutoris
(cele sui iuris). Aceasta înseamnă că acest contract de împrumut nu a fost încheiat sub normele
dreptului roman, nici potrivit cutumelor locale.
Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenţie prin care debitorul îşi asumă obligaţia de
a plăti dobinzi la suma împrumutată.
Şi acest lucru contravine dreptului roman, deoarece în dreptul roman obligaţia debitorului de a plăti
dobinzi la suma împrumutată se realiza dintr-un act suprem, fie printr-o stipulatio sortis et usurarum
(stipulaţiune a capitalului şi a dobinzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulaţiune a dobinzilor)
alăturată lui mutuum (împrumutul de consumaţiune, care este esenţialmente gratuit). Si in acest caz avem
o derogare de la normele dreptului roman.
Stipulaţiunea este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau despre
usurarum. Aceasta înseamnă că, în dreptul roman, obligaţia de a plăti dobânzi se asuma numai în formă

23
solemnă. (Chiar dacă elemente de mutuum erau prezente– Prezenţa martorilor – s-a folosit stipulatio sortis et
usurarum, contractul fiind valabil deoarece putea fi folosit între peregrini şi cetăţeni.).
2. CONTRACTUL DE DEPOZIT
În triptice avem şi un contract de depozit.
Este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este încheiat ad validitatem, ci este încheiat ad
probationem, adică cu scopul de a proba o obligaţie izvorâtă dintr-un alt raport juridic.
STIPULAŢIUNEA,CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI GARANȚII PERSONALE
În ceea ce priveşte stipulaţiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru realizarea
operaţiunilor juridice a împrumutului cu dobândă şi a garanţiilor personale, deşi în epoca respectivă
dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau operaţiunile juridice respective, şi anume:
 Mutuum, pentru împrumutul de consumaţiune
 Fideiusio (fideiusiunea), ca garanţie personală
3. CONTRACTE DE MUNCĂ
Prin unul dintre contractele de locaţiune din Triptice se realizează o locaţiune de servicii (locatium
operarum) în formă contractului de muncă, prin care o persoană îşi închiriază serviciile către patronul unei
mine.
În privinţa acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul respectiv conţine
o clauză potrivit căreia muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din
cauze ce nu-i sunt imputabile, mina fiind inundata.
Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părţile contractante trebuie să-şi execute
obligaţia, deşi cealaltă parte contractată nu şi-o mai poate executa fără vina sa.
În contractul de locaţiune de servicii, cel care ia iniţiative de a-şi închiria forţa de muncă se numeşte
locator, iar cel care închiriază forţa de muncă a altei persoane se cheamă conductor. Prin urmare, în cazul
nostru locatorul este muncitorul.
In contractele sinalagmatice, adica cele care genereaza sarcini pentru ambele parti, regula este
urmatoare: riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.
În dreptul roman clasic, această regulă se modifică, riscul fiind asumat de conductor/patron, care
trebuie să-l plătească pe muncitor şi pentru zilele în care acesta nu poate munci din cauze care nu-i sunt
imputabile.
În Dacia, in Triptice, printr-o convenţie, părţile derogă de la această regulă, stabilind prin contract
că riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (locator). Această deosebire faţă de
dispoziţiile dreptului roman, se explică prin discrepanța majoră de statut social şi economic între patronul
minei şi muncitor, muncitorul fiind obligat să accepte această clauză în contract, clauză care nu-i este

24
favorabilă. Contractul de munca devine astfel, un contract de adeziune, adica la ale carui clauze aderi sau nu,
fara a le putea negocia.
4. CONTRACTE DE VÂNZARE
În ceea ce priveşte unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de cea
proprie contractului de vânzare din dreptul roman, deşi efectele pe care le produce sunt identice.
Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voinţă al părţilor, cu privire la obiect şi la preţ,
se năştea contractual consensual de vânzare, care avea ca efecte urmatoarele obligaţi ale vânzătorului:
1. De a păstra şi preda lucrul
2. De a garanta pentru viții
3. De a garanta pentru evicțiune
4. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul
În Tripticele din Transilvania, însă, pentru fiecare efect exista o clauza distincta:
1. O clauză de cumpărare
2. O declaratie referitoare la preţ
3. Clauze distincte cu privire la viții şi evicţiune
4. O declaraţie a garanților
Contractele de vânzare din triptice este semnat nu numai de către martori, ci şi de către părţi şi garant.
Sub acest aspect, în dreptul roman vechi, actele erau de 2 categorii:
 Acte redactate în formă obiectivă (semnate numai de martori) – tipice perioadei de început
al dreptului roman
 Sub influenta orientrului, au inceput sa fie acte redactate în formă subiectivă (semnate
numai de părţi) – tipice epocii clasice şi postclasice.
Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât şi de către părţi, înseamnă
din nou o derogare de la principiilor dreptului roman si o tranziţie de la formă obiectivă la cea subiectivă.
Într-o altă tăbliţă cerată, operaţiunea juridică a vânzării se realizează atât prin intermediul
mancipaţiunii, cât şi prin intermediul contractului consensual de vanzare. A dus la formarea a multe opinii
ale comentatorilor.
Mai mult decât atât, analizând mancipaţiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu este
îndeplinită niciuna dintre condiţiile sale de formă, mancipaţiunea fiind un act de drept civil, de dobandire a
proprietatii, supus unui formalism riguros şi excesiv. Este necesara prezenta lui Libripens si Cantarsgiu si
rostirea unor ritualuri solemne.
- Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare/redactare şi că părţile nu au vrut să spună
mancipaţiune, ci tradiţiune. Altfel spus, părţile au utilizat în mod greşit cuvântul
“mancipaţiune”. Traditiunea este act de drept al gintilor si este nesupus regulilor de fond.
25
- Alţi autori au spus că, pentru mai multă siguranţă, s-a utilizat şi mancipaţiunea şi contractul
consensual în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni juridice, fără a putea explica, însă, de ce
părţile au folosit mancipaţiunea fără să respecte una din condiţiile sale de formă.
- Iar alţi autori au spus, pur şi simplu, că suntem în prezenţa unei bizarerii juridice.
Niciuna dintre aceste explicaţii nu poate fi luată în considerare. În explicarea acestei situaţii, trebuie
să plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii, iar
contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci era un contract generator de obligaţii.
Altfel spus, la romani, prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la vânzător la
cumparator, ci contractual doar genera obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului liniştita şi utila
posesiune a bunului (vacuam posesionem tradere, linistita si deplina posesiune) sau a proprietăţii bunului,
dacă vânzătorul era chiar proprietar, iar transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietăţii de la vânzător
la cumpărător, se realiza printr-un act ulterior şi distinct de contractul de vânzare care a dat naştere acestei
obligaţii.
În feudalism, contractul consensual de vânzare devine translativ de proprietate (transmite proprietatea
de la vânzător la comparator chiar în momentul realizării acordului de voinţa cu privire la obiect şi la preţ),
sub influenta bizantina.
Împrejurarea ca în Triptice aceeaşi operaţiune juridică se realizează atât prin vânzarea consensuală
generatoare de obligaţii, cât şi prin mancipaţiune, care este un mod de dobândire a proprietăţii, semnifică
faptul că suntem într-o perioadă de tranziţie de la contractul consensual generator de obligaţii din dreptul
roman la contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudală.
Din cercetarea formelor şi elementelor contractelor şi a statutului juridic al persoanelor care le-au
încheiat se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme nici dreptului civil, nici dreptului ginţilor
şi nici cutumelor locale. De aceea este greşit din start demersul ştiinţific de a încadra aceste acte într-una
dintre rânduielile juridice respective şi de a considera ca o ciudăţenie orice abatere de la prevederile unuia
dintre sistemele de drept pe care le-am invocat. Aceasta pentru simplul motiv că actele din triptice au o
fizionomie specifică, de natură a le conferi o identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.
Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică şi etnică dintre
autohtonii geto-daci şi coloniştii romani, a avut loc şi o sinteză instituţională, atât la nivelul instituţiilor
politice, cât şi la nivelul instituţiilor juridice.
Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman,
care a stat la baza Legii Ţării, adică a dreptului nostru feudal nescris.

26
Organizarea sociala si normele de conduita in perioada cuprinsa
intre retragerea aureliana(271-275) si sec. Viii d.hr.
Această perioadă coincide cu etnogeneza românească şi afirmarea obştilor săteşti sau teritoriale ca
unica formă de organizare a populaţiei daco-romane.
Contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti
Retragerea aureliana a aparatului administrativ, a armatei romane, a marilor latifundiari a avut drept
consecinţă încetarea formală a dominaţiei romane asupra teritoriului fostei provinciei dace. Ea nu a
însemnat, însă, şi o retragere a fostei populaţii daco-romane, aceasta rămânând pe loc şi continuându-şi
existenţa în formă tradiţională de organizare socială a obştei săteşti sau teritorială.
Pe de altă parte, imperiul roman a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei provincii
Dacia, care devine acum o zonă de protecţie, o zonă-tampon a limesului de nord al imperiului. De aceea,
până în vremea împăratului Justinian, imperiul roman şi-a menţinut o prezenţă activă la nordul/stanga Dunării
şi a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu pana in secolul 5 IHr, ceea ce i-a făcut pe unii autori
să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei. Mai mult decât atât, Dobrogea a continuat să facă parte
integrantă din imperiul roman, ca o provincie separată, Sciţia, în cadrul diocezei Tracia.
În ceea ce priveşte popoarele migratoare care s-au perindat în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic
începând din sec. IIId.hr., ele nu au exercitat o dominaţie efectivă asupra teritoriului locuit de daco-romani,
ci o dominaţie formală/nominala, care s-a concretizat în perceperea unui tribut şi în anumite raiduri de
reprimare si pradă. Pe de altă parte, aceste popoare se aflau din punct de vedere al organizării sociale în
comuna primitivă şi, ca atare, ele nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul
locuit de daco-romani. Autohtonii i-au asimiliat pe migratori deoarece le erau superiori numeri si dpdv
civilizational si spiritual.
Acesta este contextul istoric în care s-a desfăşurat procesul etnogenezei româneşti, adică al formării
poporului român şi a limbii române, proces ce a cuprins 2 etape:
 Romanizarea dacilor şi formarea populaţiei daco-romane (etapa încheiată în sec VI).
 Etapa formării poporului român ca un popor cu o identitate proprie, etapă ce a acoperit sec
VI-VIII.
În ceea ce priveşte prima etapă, trebuie să precizăm că romanizarea a început înaintea cuceririi
romane şi a continuat şi după retragerea aureliană, ea având drept rezultat formarea unei populaţii omogene
daco-romane, distinctă de populaţiile barbare şi superioară acestora prin nivelul de civilizaţie materială şi
spirituală pe care l-au atins daco-romanii.
Romanizarea reprezintă sinteza etnică dintre autohtonii geto-daci şi cuceritorii romani, însoţită de o
sinteză lingvistică şi instituţionala, atât pe planul instituţiilor politice, cât şi al instituţiilor juridice. Sinteza

27
lingvistică a dat naştere unei noi limbi, limba română, al cărei caracter latin este atestat încă din secolul IV al
erei noastre.
În paralel cu procesul romanizării, în cadrul etnogenezei româneşti s-a desfăşurat şi procesul
creştinării populaţiei daco-romane, astfel încât, spre deosebire de popoarele vecine, poporul român s-a
născut ca un popor creştin şi nu a fost creştinat ulterior. Aceasta întrucât creştinarea este o componentă a
etnogenezei româneşti, ea derulându-se încă din sec. III al erei noastre. S-a nascut ca un popor crstin, si nu a
fost crstinata ulterior. Un argument semantic in acest sens este existenta limbii romanesti, a sinonimiilor:
,,lege romaneasca" - ,,lege crestina" si ,,roman" - ,,crestin". Invaziile migratoriilor nu au putut influenta
procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a
slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre poporul daco-roman.
Pe planul organizării sociale asistăm, după retragerea aureliană, la o decădere a vieţii urbane în
spaţiul carpato-danubiano-pontic, astfel încât populaţia daco-romana se reîntoarce la forma tradiţională de
organizare socială/ruralism, de dinaintea cuceririi romane, şi anume obştea sătească sau teritorială.
Existenţa şi dezvoltarea aşezărilor rurale în teritoriul de la nordul Dunării după retragerea aureliană este
ilustrată prin bogatele descoperiri arheologice care atestă faptul că vechile aşezări rurale au fost completate
cu sate noi care se înfiinţează în această perioadă.
OBŞTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ
În dezvoltarea societăţii româneşti, obştea a reprezentat una dintre formele de organizare socială care
a asigurat continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic. La început, au existat obştile gentilice, iar după
apariţia statului, obştile săteşti sau teritoriale, care ii reunesc pe indivizii care locuiesc pe acelasi teritoriu.
Aceasta transformare a ocincis cu trecerea de la gentilism la organizare politica.
Obştea sătească sau teritorială prezintă trăsături comune atât cu obştea gentilică, cât şi cu statul ca
formă de organizare politică. Obstea sateasca reprezinta veriiga de lagatura intra forma gentilica si forma
politica.
Cu obştea gentilică, obştea sătească are comun democratismul acestei forme de organizare socială,
iar cu statul, obştea sătească are comun criteriul teritorial de organizare a populaţiei. De aceea, obştea
sătească sau teritorială şi-a putut continua existenţa atât în perimetrul unei organizări politice, cât şi în afara
acesteia. Obstea a fost “vehiculul cu care romanii au parut in istorie, fiind un popor de obste la nastere, aceasta
idee imprimandu-se in psihologia lor”
Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea obştilor săteşti
sau teritoriale:
 Termenul de sat, nu numai asezarea respectiva, ci si locuitorii din acea asezare. (fossatum lat.)
 Termenul de cătun (de sorginte tracă)

28
CARACTERELE OBŞTII SĂTEŞTI SAU TERITORIALE
1. Aşa cum îi arată şi numele, obştea sătească are un caracter teritorial. Preupunea apartenenta in functie
de mplasarea statornica a indivizilor. Nu reprezenta aceeasi teritorialitate avuta in vedere la stabilirea
existentei statelor, asezarea fiind guvernata teritorial de reguli naturale, situarea pe acelasi deal, in valea
aceluiasi rau, etc..
Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun.
Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de moşie (de sorginte
tracă), care are semnificaţia de proprietate incontexte precum “mosie cumparata sau mostenita”. Pentru
partea care revine fiecărui membru al obştii se utilizează un termen din aceeaşi familie de cuvinte, şi anume
termenul de “moşi”, alături de care în limba română a pătruns şi termenul de “bătrân”, care este de sorginte
latină (veteranus). Mos batran; alarurarea a doi dermeni cu aceeasi semnificatie.
Pătrunderea slavilor şi aşezarea lor la sudul Dunării a determinat apariţia în limba română şi a unor
dublete de sorginte slavă:
 Ocină
 Baştină
 Dedină
Toate aceste dublete au un sens restrâns, acela de proprietate ereditară (moştenită), fara ca termenul
original sa dispara.
2. Altă caracteristică a obştilor săteşti este caracterul agricol şi pastoral. Principala indeletnicire viza
cultivarea terenurilor, fapt care justifica ca poporul ramas dupa retragerea aureliana nu era unul nomad,
ci unul statornic. A doua atributie importanta viza cresterea animalelor. In acest sens, se practica atat
pasunatul in vecinatatea locului de paștina, cat si transhumanta.
Acesta este dat de îndeletnicirile traditionale ale populaţiei daco-romane. În mod corespunzător,
teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:
 câmpul (teritoriul destinat agriculturii)
 păşunea (teritoriul destinat paşterii vitelor) (aici intra si padurea)
Cea mai mare parte a obştii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu păstoritul
turmelor comune ale obştii într-o formă pastorală specific românească, şi anume transhumanța. Ocupatia
pastorala are in obste un caracter de stabilitate tocmai prin faptul ca o pasunea este destinata cresterii vitelor.
SEMINAR: NU ESTE VORBA DE POPULATIA ROMANA DUPA RETRAGEREA
AURELIANA, CI DESPRE POPULATIA RAMASA DUPA RETRAGA AURELIANA.
ORGANIZAREA OBŞTII SĂTEŞTI (TERITORIALE)

29
Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării în condiţii optime a
principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură şi păstoritul).
Nu cunoaştem în mod direct organizarea interna a obştilor săteşti sau teritoriale în perioada cuprinsă
între retragerea aureliana şi sec. VIII, dar o putem deduce în mod indirect dintr-o serie de documente scrise
ulterior formării statelor româneşti de sine stătătoare, precum şi din examinarea sociologică a unor forme de
obşti care au supravieţuit până în epoca modernă, in soecial din zona de munte. Cert este că, în perioada pe
care o avem în vedere, obştea sătească sau teritorială avea un caracter arhaic. La nivelul obştii nu existau
stratificări sociale de natură de a asigura un statut privilegiat unora dintre membrii săi.
ORGANELE DE CONDUCERE ALE OBŞTII
 Adunarea Generală a Obstei
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 Aleşii obstei
!Adunarea Generală cuprindea pe toţi oamenii majori (18-25) ai obştii, majoratul fiind stabilit fie
în raport cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Adunarea generală se numea tot “obşte” şi se ţinea la casa
obştei, iar în zilele de sărbătoare la biserică, fiind convocata prin viu grai. Era formata doar din barbati sau
femei vizate in mod direct.
Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major ale
obştii, sens în care decidea cu privire la patrimoniul obştii, la organizarea muncii în comun, la relatiile de
familie, rezolva conflictele dintre membrii obştii, aproba transferul de bunuri şi încheierea diverselor
înţelegeri între membrii obştii şi, totodată, se preocupă de organizarea cultului religios şi de întreţinerea
bisericii satului respectiv. In cadrul AG se distingea SOBB👇.
!Sfatul oamenilor buni şi bătrâni cuprindea pe cei mai de bază, cei mai respectaţi oameni ai obştii,
având atribuţiuni judiciare.
!Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni specifice, fiind
semnificativ faptul că denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din statul feudal,
ceea ce atestă continuitatea poporului român.
!Dintre aleşii obştii cei mai importanţi erau:
 Vornicul, care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia, de exemplu cand se
construia o noua casa a obstii.
 Nemesnicul – paza gqrdului si protejarea obstii de intruziuni
 Postelnicul, care avea în grijă biserica satului
 Logofătul, ştiutor de carte care scria actele obştii
 Jidarul, protectorul reecoltelor impotriva furturilor.

30
 Judele – şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare. Această denumire vine de
la duumviri jure dicundo şi quatorviri jure dicundo
Judii puteau pedepsi pe cei care le nesocoteau deciziile.
Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le stabilea atribuţiile şi le
supraveghea activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi
nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.
Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a populaţiei
daco-romane, ceea ce nu exclude existenţa unei forme de organizare sociale mai vaste sub aspect teritorial.
Este vorba despre uniunile sau confederaţiile de obşti, denumite şi obşti de obşti. Acestea se
organizau din necesitatea utilizării mai judicioase din punct de vedere economic a unui anumit teritoriu (spre
exemplu, versantul unui munte sau valea unui rău), sau din necesităţi de natură militară (pentru o mai buna
organizare împotriva atacurilor popoarelor migratoare).
Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre forme superioare de
organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale de tip feudal) care au dat naştere mai târziu
statelor feudale de sine stătătoare. Alte confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub această formă şi după
întemeiere.
Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din reprezentaţii
obştilor componente şi care avea ca principale atribuţiuni:
 rezolvarea problemelor patrimoniale comune
 soluţionarea litigiilor dintre obşti
 stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
 organizarea apărării în comun a obştilor
Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către organele proprii de
conducere ale acestora. Unle obsti au evoluat spre forme superioare de organizare politica, in timp ce altele
si-au pastrat forma originala pana in feudalism.
NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTILOR SĂTEŞTI SAU TERITORIALE
Întrucât obştea este o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştii s-au statornicit în
legătură cu obiectul muncii şi modul de stăpânire al acestuia.
O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura egalitatea
tuturor membrilor obştii determinată de participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind unul care se
desfăşura în comun.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE

31
Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul economic, care se
referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).
Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii îmbrăca două forme:
 Stăpânire comună devălmaşă
 Stăpânire personală sau individuală
Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci sunt forme de
apropriere a folosinţei bunurilor, si nu se confunda cu proprietatea privata sau indiviza.
Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:
- pădurile
- păşunile
- islazurile
- apele

In perioada arhaica si:


- turmele comune
- fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
- moara satului
- bogăţiile subsolului
Un corolar al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective era imposibilitatea membrilor
obştii de a înstrăina părţi din hotarul obştii în vederea asigurării unităţii şi integrităţii obştii respective.
La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obştii pentru
amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmaşă. Munca respectivă încorporată în bun
cu ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare economică nouă. Cel care a depus munca, avea drept
de posesiune asupra acelui amenajament.
Prima desprindere din fondul devălmaş a fost, ca şi la romani, locul de casă şi grădină, heredium,
iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îl reprezintă gardul.
Au urmat, însă, şi alte treceri ale unor alte terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală, anume
câmpul de cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit şi țarină sau raclă.
Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la sorţi, însă nu ca în
vechiul sistem geto-dac anual al asolamentului, ci odată pentru totdeauna. Terenurile respective se mai
numeau şi loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte terenuri
aflate în hotarul obştii şi care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmaşă a membrilor
obştii.

32
Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi trecerea lor în stăpânirea
personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri cu
vegetaţie forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole, de cultura şi intră în stăpânirea individuală
a acelor membri ai obştii care le-au amenajat. Ele se numesc stăpâniri locurești. Trecerea tuturor terenurilor
din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea membrilor obştii, în speţă, a
Adunării Generale a obstei, obştea continuând să exercite un drept superior de supraveghere şi control
asupra tuturor teritoriilor aflate în hotarul obstei. Drept de protinisis, prentiune, unul din membrii obstei vroia
sa instraineze stapanirea.
NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ
(agricultura si cresterea vitelor)
 Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură si a atributiunilor între membrii obștii.
 Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.
 Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură și cele care vizau
distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștii şi pentru acel fond de
rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă.
 Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea turmelor, împărțirea
produselor turmelor comune ale obștii, stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.
În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut activități ce implicau o anumită
specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștii, cum ar fi activitățile meșteșugărești.
Regula era ca cei care se ocupau de mestesugarit aveau in proprietate obiectele realizate.
Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului
specializării muncii.
NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR
În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor membrilor obștii, egalitate
izvorâtă din stăpânirea devălmașă asupra pământului, precum și din desfasurarii muncilor fundamentale în
comun.
Împrejurarea că unii din membrii obștii erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă o
încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor persoane se realiza exclusiv
pe baza calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.

NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI


În perioada obștii arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și copii, iar la
nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi a tuturor membrilor ei asupra patrimonului acesteia,
din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soţi. Totodată,

33
egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor. Familia este democrata, spre
deosebire de familia romana, aristocrata. In cazul familiei romane, pater familia exercita puterea absoluta
asupra tuturor persoanelor si bunurilor aflate sub puterea sa, in timp ce in cazul familiei romanesti vorbim
despre principiul egalitatii. Acest principiu s-a intarit sub influenta preceptelor crestine.

Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea religioasă, iar
divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină egalitate în privința
motivelor de divorț pe care le puteau invoca. Sotii aveau drepturi egale.
În ceea ce priveşte materia succesiunilor:
 descendenții aveau întreaga/egala vocație succesorală la mostenirea mosiei familiei
 era recunoscut și dreptul la moștenire/succesiune al soțului supraviețuitor

În materia obligațiilor, toți membrii obștii aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea
fiind libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul roman.
Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea, care sub influența dreptului bizantin devine consensuală
translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei în acea epocă. Pentru
bunuri de mica insemnatate se facea consensual, iar pentru bunuri de mare importanta, era necesara aprobarea
adunarii generale.
In materie penala, SOBB judeca procesele.
NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTII ȘI
PROCEDURA DE JUDECARE
Solidaritatea obștii se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștii, cât și în raporturile cu
obștile învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau și legea talionului și sistemul compozițiunii
voluntare.
În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile, cât și
pentru soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum și sfatul oamenilor buni și bătrâni- instanțe
care trebuiau să aplice sancțiuni membrilor obștii, mergând până la excluderea celor vinovați din
obște/comunitate.
În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă a obstei arhaice apar unele probe
fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu brazda și proba cu jurătorii,
ceea ce atesta continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor juridice.

34
aparitia primelor formatiuni politice feudale romanesti si formarea
statelor feudale romanesti de sine statatoare

FORMAREA RELAȚIILOR DE PRODUCȚIE FEUDALĂ ȘI APARIȚIA


CLASELOR SOCIALE SPECIFICE FEUDALISMULUI

Încheierea în sec. VIII a etnogenezei poporului românesc a dus la afirmarea poporului român din
punct de vedere etnic, ca un popor cu o identitate proprie care folosea apelativul "român" pentru a se
desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin tradiția si perspectiva
autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.
Bizantinii in numeani “romani”, pentru a-I distinge de barbari.
Este semnificativ faptul că celelalte popoare (slavii, germanii, maghiarii) îi denumeau pe romani prin
apelativele "olahi”, „valahi”, „volohi", apelative prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii locuitori ai
Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.

FEUDALISMUL TIMPURIU (SEC. IX-XIV)

În perioada feudalismului timpuriu (între secolele IX-XIV), la nivelul obștilor sătești sau teritoriale
au avut loc o serie de transformări de natură economică și socială care au dus la formarea relațiilor de
producție de tip feudal. Vechea egalitate dintre membrii obstei se destrama, facand loc unei stratificari sociale
feudalesi aparitia unor norme de conduita cu caracter juridic, prin care sunt consacrate noile relatii sociale si
de productie. La baza acestei transformatri a stat:
Dezvoltarea forțelor de producție și a producției:
 prin extinderea suprafețelor cultivate
 prin perfecționarea uneltelor de muncă
 prin dezvoltarea meșteșugurilor
 prin apariția și dezvoltarea circulației monetare

35
Toate acestea au permis că unii dintre membrii obștii, și cu precădere aleșii obștii, să acumuleze
treptat, profitând de poziția lor, suprafețe mari de terenuri la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, ajungând
în final să devină proprietarii obștilor și să-i aducă pe ceilalți membrii ai obștii sărăciți într-o stare de
dependență.
Apariția și adâncirea inegalităților sociale la nivelul obștii a dus la formarea claselor și categoriilor
sociale specifice feudalismului, precum și a relațiilor de producție de tip feudal. Existența acestor noi
realități sociale este oglindită și documentar, într-unul din cele mai importante documente ale feudalismului-
Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247. În acest document, ca și în altele asemănătoare, se vorbește despre
existența unor majores terrae (mai mari ai pământurilor) sau cei puternici economic si a caror putere
economica statea la baza puterilor politice. Alaturi de feudalii laici apar si feudalii ecleziastici, prin aceea ca
bisericile si manastirile incep sa posede suprafete tot mai intinse de pamant. Este vorba despre nobilimea
feudală aflată în plin proces de formare.
La polul opus al societății se aflau rusticii valahi (țăranii dependenți), cei care își pierduseră
pământul și trebuie să intre în stare de dependența de tip feudal.
Relațiile dintre cele 2 clase (nobili feudali și valahii rustici) de natură juridică, reglementate de Legea
Țării, au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali- “rusticii valahi”
erau ținuți să îndeplinească pentru maiores terrae venituri, foloase și slujbe (cele 3 forme ale rentei de tip
feudal: renta în bani, renta în produse, renta în muncă). Au ramas un numar considerabil de tarani
liberi,nesupusi si ca atat cei liberi, cat si cei supusi, au continuat sa duca existenta in cadrul obstilor satesti
sau teritoriale, care au ramas si in feudalism, singura forma de organizare sociala a taranimii. Obstile satesti
saau teritoriale au reprezentat un instrument eficace de aparare impotriva incercarilor stapanilor feudali de
aservire saau impotriva incercarilor de agravare a dominatiei de tip feudal.
APARIȚIA FORMAȚIUNILOR PRESTATALE DE TIP FEUDAL
Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice feudalismului, la
nivelul obștilor, au dus mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal.
Ele s-au constituit pe întregul teritoriu locuit de români începând din secolul IX, și sunt desemnate
prin termenul de țară (latinescul terra) şi termenul de câmpulung, termeni prin care anterior fuseseră
desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.

Termenul de "țară"

Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat cu sensul material de
pământ (în franceză terre = pământ), ci înseamnă formațiune politică statala. Chiar și atunci când are un sens

36
subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice, deci același înțeles de formațiune
politică. In romana, avem notiunea de paviment (latinescul pavimentum).
Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni care identifică diferitele formațiuni
prestatale în funcție de anumite criterii:
1) Criteriul geografic- ex Tara Hategului

➢ Denumirile tarilor care cuprind termeni toponimici sau hidronimici atesta vechimea si

continuitatea popoarelor romanesti pe teritoriile respective.


2) Criteriul etnic- ex Tera Vlahorum= tara valahilor

➢ Denumirile cu caracter etnic sunt date de populatiile straine si au si ele o semnificatie

deosebita in sensul ca ele confirma incheierea procesului etnogenezei si formarea unui popor cu o
identitate proprie.
3) Criteriul mixt etno-geografic (o combinatie a primelor) ex Tara Brodnicilor = tara
locuitorilor de la vaduri
4) Criteriul conducatorului politic - ex Tara lui Litovoi, Menumorut , etc.

➢ Denumirile care fac referire la persoana conducatorului sunt si ele semnificative, deoarece

oglindesc depasirea stadiului de organizare sociala in obsti si uniuni/ confederatii de obsti si trecerea
la organizarea politica de tip feudal.

➢In afara de termenul latin de tara, in limba romana exista si un alt termen originar si anume termenul

de „jupă”, de sorginte traca, de la care vine si jupan, cu care erau desemnati marii feudali in epoca imediat
urmatoare statelor feudale romanesti de sine statatoare.

➢In afara acestor termeni originari, au patruns si dublete de origine germanica sau slava, si anume

termenul de „cnezat” si termenul de „voievodat”. Datorita acestor dublete existente in vocabularul limbii
romane, unii autori au considerat in mod gresit ca institutiile respective (cnezat si voievodat) nu sunt
romanesti, ci sunt de origine germanica, respectiv slava, insa, aceasta teza nu poate fi acceptata, intrucat
comparand ierarhia feudala romaneasca cu ierarhia feudala slava constatam ca institutiile respective au un
continut si o fizionomie total difera la români fata de slavi.

➢In ierarhia feudala slava, termenul de cneaz este sinonim cu termenul de principe, iar termenul de

voievod este sinonim cu termenul de duce. Voievodul este subordonat cneazului la slav si nu are atributiuni
judiciare. La români este exact invers. Voievodul este mai mare peste o confederatie de cneji si continua pe
un plan superior atributiile judiciare ale cnejilor.

37
➢ Aceste cnezate, voievodate si tari nu sunt formatiuni sociale de tipul obstilor, ci sunt formatiuni

statale, politice, avand un aparat politico-administrativ si militar corespunzator. Acest aparat de care
conducatorii de care inaltii feudali dispuneau si le utilizau pentru realizarea functiilor interna si externa ale
formatiunilor respective era denumita “aparatus bellicus”. Functia interna se refereeala tinerea in ascultare a
taranilor,iar cea externa la protejarea de catre ingerintele externe.

➢Dezvoltarea fortelor de productie si a relatiilor de tip feudal au dus la crestera feudalilor romani, la

intarirea puterii economice si militare a acestor cnezate, voievodate si tari, context in care feudalii români
caută sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau, veniturile feudelor lor, iar aceasta pozitie era
spirijinita chiar si de taranimea dependenta, intrucat taranii dependenti nu agreau dubla exploatare sociala,
din partea feudalilor straini si a celor români. In Transilvania, patrinderea treeptata a maghiarilor in secolele
11.12 a intreruptin interiorul arcului carpatic procesul formarii unui stat feudal romanesc de sine statator,
astfel incat in Transilvania s-a constituit doar un voievodat autohton, dependent de coloana maghiara. Toate
incercarile maghiarilor de eliminare a feudalilor autohtoni prin diferite cai, romanii au continuat sa-si duca
existenta in formele de organizare clasice. Voievozii Transilvaniei, multi de origini romane, si-au creat
adevarate dinastii si au fost suficient de puternici pentru a se opune tendintelor regilor maghiari de limitare a
autonomiei Transilvanie.

➢Ca atare, se declanseaza lupta feudalilor români pt iesirea de sub dominatia straina prin crearea de

formatiuni mai ample, proces care a dus la formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare.

➢ In legatura cu acest proces, in literatura de specialitate au fost emise mai multe teorii devenite

anacronice:
o una din acestea fiind teoria descalecatului,
o cealalta fiind teoria drumurilor comerciale.

➢ Niciuna dintre aceste teorii nu poate fi primita, pt ca prima este o varianta a teoriei violentei in

istorie, care exagereaza importanta factorului subiectiv uman si neglijeaza importanta factorului obiectiv,
material Cea de-a doua acorda importanta unui factor intern, comertul, dar care nu este fundamental, ci este
derivat, intrucat schimbul de marfuri este subordonat produsului de marfuri.

➢ Cel care a sesizat clar factorii care au determinta formarea statelor feudale romanesti de sine

statatoare este Nicolae Balcescu. Acesta spunea ca niste stapani de state asa mici precum Fagarasul sau
Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii(tara romaneasca, moldova).

38
➢Tot el spunea, ca o concluzie, ca feudalitatea nu se putu introduce in aceste tari cu acesti domni,

Negru Voda si Dragos. Prin urmare, formarea statelor românesti de sine statatoare este rezultatul unui proces
intern de feudalizare, in care cnezii au renuntat la oparte dintre atributiile lor, in favoarea unuia dintre ei, care
a luat titulatura de Mare Voievod si Domn, devenind conducatorul unui stat feudal de sine statator si de
formare a relatiilor sociale de productie de tip feudal.

Legea tarii

FORMAREA LEGII ȚĂRII - FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS

În epoca cuprinsă între sec. IV-VIII, la nivelul obștilor și confederațiilor de obști a existat un sistem
de reguli de conduită care reglementau relațiile sociale, norme ce nu aveau un caracter juridic, nu aveau un
caracter de clasă, reprezentau cererile generale ale membrilor obștii, iar asigurarea respectării lor se realiza
de buna voie.
Dupa intemeiereea statelor feudale romanesti, Legea Tarii devine un sistem de drept atotcuprunzator
care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat. Caracterul unitar s-a pastrat si dupa formarea
statelor feudale romanesti de sine stataore si este o expresie in contextul determinismului de tip dialectic a
cadrului unitar in care s-a format poporul roman si anume obstea sateasca sau teritoriala si a conditiilor unitare
economice si sociale in care a evoluat populatia. Caracterul unitar al legii tarii este dat de unitatea etnica a
tuturor romanilor din toate teritoriile locuite de acestia.
Legea tarii mai are si un caracter teritorial si imobiliar, asa cum rezulta chiar din denumirea ei, in
sensul ca este sistemul de drept al unei societati organizata in tari, altfel spus este sistemul de dreept al unui
teritoriu organizat din punct de vedere statal.
Transformarea acestor norme sociale în norme juridice in perioada prestatal, a presupus întrunirea
cumulativă a două condiții:
1. Aceste norme dobândesc un conținut de clasă, pe fondul stratificării sociale de tip feudal.
2. Aceste norme sunt învestite cu o sancțiune statală, adică asigurarea respectării lor se realizează
de către un aparat de constrângere al statului. Era aplicata unor norme existente, si anume a acelora
care erau convenabile si utile clasei dominante, adica nobililor feudali.
Aceste doua trasaturi caracteristice s-au conturat ca rezultat al stratificarii sociale si formarii
aparatului coercitiv al statului, menit sa asigure respectarea normelor de drept. Transformarea normelor
sociale de la nivelul obstilor satesti la nivelul juridic a fost surprinsa de marele istoric Nicolae Iorga ce a

39
denumit sistemul de norme de drept de la nivelul obstilor cu sintagma drept popular propriu comunitatilor
satesti libere.

Apar:
 noi norme de conduită corespunzătoare noilor realități economice și sociale, norme care
reglementează: privilegiile nobilimii feudale, obligațiile țăranilor dependenți fata de nobilii
feudali (cele 3 forme de renta), sistemul relațiilor feudale de vasalitate.
 Norme care reglementeaza noua organizare politică a societății: caracterul ereditar al instituției
cnezatului și caracterul electiv al institutiei voievodatului și apoi electivo-ereditar al instituției
domniei.
În ceea ce privește forma, aceste norme juridice apărute, sunt obiceiuri sau cutume, formând ceea ce
Dimitrie Cantemir numește ”jus non scriptum”.
Cunoașterea acestor cutume juridice nescrise, care alcătuiesc laolaltă Legea Țării sau dreptul nostru
feudal nescris, este posibilă pe baza dovezilor scrise: interne și externe, din perioada în care acest sistem de
drept a fost în vigoare.
În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domneşti (actele emise de
cancelaria domnească, care se dau pe bază și în aplicarea dispozițiilor legilor țării).
În ceea ce privește sursele externe, ele sunt documentele emise de cancelariile straine, care vorbesc
despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de aceste cancelarii străine, arătând că popoarele
vecine, referindu-se la dreptul nostru obișnuielnic, îl concepeau ca pe un drept cu caracter personal. Spre
pildă, în documentele cancelariei maghiare, Legea Țării este denumită prin sintagma Jus Valahicum,
voloschizohon (documentele cancelariei polone), zaconvlaski (documentele cancelariei sarbe),. Strainii
aceau in cedere atunci cand desemnau dreptul populatiei romanesti, caracterul etnic al vlahilor, asa cum este
si normal, astfel incat ei priveau dreptul romanesc ca pe un drept personal.
Spre deosebire de străini, românii au desemnat dreptul lor obișnuielnic prin sintagma "Legea Țării"
sau obiceiul pamantului (pamant cu sens de tara), întrucât în conștiința poporului român, acest sistem era
socotit că un drept vechi care există încă din momentul formării țării, adică al statului. Așadar, românii își
desemnează propriul lor sistem de drept, privindu-l ca pe un drept teritorial. De aceea nu este corect să folosim
sintagma Jus Valahicum, ci trebuie să folosim sintagma Legea Țării. Dreptul feudal nescris este dreptul unei
tari.
Până la apariția dreptului feudal scris, adică până la apariția pravilelor bisericești și apoi a pravilelor
laice, Legea Țării a fost singurul izvor de drept. Chiar și după apariția dreptului feudal scris, ea a rămas multă
vreme, ceea ce numim noi dreptul comun în toate materiile, adică, atunci când în pravile pentru o speță anume,
nu există o reglementare se aplicau dispozițiile Legii Țării, asta înseamnă că Legea Țării este dreptul comun.

40
Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:
In cadrul procesului istoric de formare a Legii Tarii pot fi decelate urmatoarele etape :
• sec.4-9 (cand Legea Tarii cuprinde numai norme de conduita fara caracter juridic ale obstilor
satesti)
• sec. 9-14 (cand aceste norme devin norme de drept, intregindu-se cu norme juridice noi relative
la organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal, la relatiile dintre aceste entitati si supusii lor,
precum si la relatiile de exploatare dintre nobilii feudali si taranii independenti)
• dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare (cand Legea Tarii „devine sistem
de drept atotcuprinzator, incluzand intraga materie a dreptului public si privat)
TRĂSĂTURILE LEGII ȚĂRII
1. Legea Țării are un caracter unitar.
Unitatea sa de conținut este dată de faptul că aceleași condiții economice și sociale au existat pe
întregul teritoriu locuit de români și au generat în cadrul formelor de organizare, obștile săteşti sau
teritoriale, o reglementare unitară. Semnificativă în acest sens este sintagma Legea Țării comună pentru
desemnarea dreptului nostru feudal nescris în toate teritoriile locuite de români.
2. În al doilea rând, Legea Țării are un caracter teritorial sau imobiliar, așa cum rezultă chiar din
denumirea ei, adică este legea unei țări, adică al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic.
Acest caracter este consecința firească a caracterului sedentar al poporului român și deosebește net
Legea Țării de dreptul popoarelor migratoare care este un drept personal. Caracterul teritorial al Legii
Țării este susținut și de faptul că instituția fundamentală a sistemului nostru de drept feudal nescris este
instituția proprietății, și cu precădere, a proprietății asupra pământului. Legea Țării nu face decât să preia
dreptul aplicat în provincia romană Dacia, unde instituția fundamentală este instituția proprietății.
3. Al treilea caracter este caracterul său original.
Este o creație originală a poporului român care are la bază sinteza juridică daco-roman. Influențele
străine asupra dreptului nostru obișnuielnic nu au afectat fondul reglementării, adică nu sunt influențe de
fond, de conținut, ele s-au manifestat pe planul terminologiei, în sensul că, în unele cazuri, termenii
originari de sorginte latină și tracă au fost dublați de termeni preluați de la unele popoare, în special de la
slavi. Este izvorata din modul de viata al acestui popor. Din modul sau de organizare sociala si apoi
politica, respectiv obstile sat stesti sau teritoriale. Slavii au influentat mult, insa influentele s-au limitat
la planul formei,mai exact la patrunderea unor dublete, fara ca termenii originiari de sorginte traco-latina
sa fie abandonati.
Opiniile istoricilor sunt criticate din cauza exclusivismului lor, ele neglijqnd creatia juridica a
poporului roman si considerand ca sistemul nostru de drept feudal nescris este un sistem alcatuit numai

41
din mosteniri si influente, din dreptul altor popoare. Deficientele acestor constructii teoretice isi au
originea in metoda de cercetare utilizata, care este metoda metafizica. Din perspectiva acestei metoda,
autorii mentionati considera ca dreptul se reduce la un continut de idei si categorii si concepte, astfel incat
printr-o analiza comparativa, putem stabili filiatia lor si primordialitatea unora in raport cu alta. Aplicand
aceasta metoda metafizica la cercetarea problemei originii dreptului nostru national, autorii mentionati
rezolva problema la urmatoarea maniera: oricdecateori constata existenta unor asemanari intre isnstitutiile
legii tarii si institutiile unor popore vecine, considera in mod invriabil ca este vorb de un imprumut realizat
de romani din dreptul strain in dreptul lor national. George Fatinoscu ne-a explicit ca dreptul romanesc
este original numai in ceea ce nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie strina, altminteri ar fi vorba
incontestabil de un imprumut. Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, la sfarsitul epocii interbelice, in
literatura juridica din Romanai se considera ca instituiile juridice din dreptul nostru national sunt de 3
categorii: mostenite, imprumutate si original, in aceasta categorie fiind incluse numai acele institutii care
nu puteau fi asezage in primele doua. Privind aceasta problema a originii legii tarii din perspectiva
celeilalte metode de cercetare a lui Hegel, metoda dialectica, constatam ca xista un raport de determinare
de tip dialectic intre baza economica a societatii si suprastructura acesteia. Unul dintre componentele
suprastructurii sociale este supratructura juridica si institutionala, determinata in mod dialectic de
baza economica a societatii. Numai astfel putem sa explicam asemanari intre dreptul romanesc si dreptul
unor popoare cu care romanii nu au fost niciodata in contact de-a lungul istoriei. Pe de alta parte,
asemanari.e cu instituiile de drept ale unor popoare vecine nu trebuie vazute dintr-o anumita perspectiva,
ci mai degraba a unei expresii a unor conditii similare de evolutie economica si sociala a unor state din
zona balcanica, nu neaparat despre un imprumut.
In concluzie, legea tarii este un sistem de drept original, o creatie a poporului roman prin valorificarea
mosteniri juridice si isntitutionale daco-romane.
A mai existat o contreoversa in legatura cu sfera de aplicare sau continutul legii tarii. In acest caz, au
fost formulate mai multe opinii, ca inainte. Unii autori, precum Dinu Aurion, N Iorga sau George Codino,
spuneau ca legea tarii este un sistem de drept care reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate.
Altfel spus, este un drept agrar imobiliar. Autorii, evident, aveau in vedere proprietatea obstilor satesti
sau teritoriale, facand abstractie de proprietatea feudala, care si ea este reglementata tot de legea tarii. In
alta opinie, a lui Iorga, spune ca legea tarii este un drept al agricultorilor si pastorilor fara continut de
clasa. Iorga avea in vedere activitatile fundamentale de la nivelul obsitlor satesti sau teritoriale, dar nu
stia ca dreptul nu poate exista inafara statului. Alti autori, precum D Onciul su Ioan Bogdan. Considera
ca legea tarii contine normele pe care se intemeiaza organizarea meziala si voievodala cu care poprul
roman a intrat in epoca feudala. In sfarsit, o alta opinie, formulata la sfarsitul interbelicului, este o opinie
care reuneste pe cele anterioare si se prezinta ca o concluzie finala in aceasta materie. Insa, aceasta

42
concluzie nu este la adapost de critica, pentru ca cercetarile sociologice efectuate in epoca interbelica de
profesorul Dimitrie Gusti asupra obstilor care s-au pastrat inca in zonele de munte in epoca aceea,
cercetari continuat edupa razboi de profesorul Petre Panaitescu si Henri Stall, au aratat ca legea tarii
contine mult mai multe norme de drept decat cele mentionate de autorii invocati. Aceste cercetari
sociologice nu au facut decat sa confirme teoria lui Nicolae Balcescu, care si in aceasta materie se doveste
a fi cel mai bun istoric roman, si anume faptul ca legea tarii, zice Balcescu, a tinut multa vreeme locul si
de constitutie politica, si de condica țivila si criminala. Legea tarii este un sistem de drept atotcuprinzator,
care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.

Organizarea sociala si politica a principatelor romane in epoca


feudalismului dezvoltat
INSTITUŢIILE LEGII ŢĂRII
I. INSTITUŢIILE DE DREPT PUBLIC ALE LEGII ŢĂRII
1. MOLDOVA SI TARA ROMANEASCA
Privesc organizarea de stat a statelor feudale româneşti în epoca feudalismului dezvoltat.
Organele centrale erau în număr de trei:
 Domnul
 Sfatul domnesc
 Dregătoria
DOMNUL
- organul suprem al puterii de stat
- vârful ierarhiei feudale în cadrul sistemului relaţiilor feudale de vasalitate
Domnia
Este o instituţie românească originală, care a apărut în strânsă legătură cu formarea statelor feudale
romaneşti de sine stătătoare ca o treaptă superioară de evoluţie a formaţiunilor prestatale de tip feudal din
epoca feudalismului timpuriu. De aceea, instituţia domniei nu are un corespondent în statele vecine, iar
termenul care o desemnează este de sorginte latină (dominus = stăpân).
Potrivit concepţiei feudale, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat independent (al unui stat
care nu recunoaşte o autoritate superioară). Are pozitia unui sef de stat care nu recunoaste o autoritate
superioara.

43
Instituţia domniei a ajuns la deplina sa cristalizare prin preluarea unor tradiţii formate în cadrul
cnezatelor, voievodatelor, ţărilor şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, care păstrau
amintirea organizării politice romane, aveau ca fundament ideologic creştinismul ortodox şi conţineau
premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat şi apărarea independenţei statului.
Domnii purtau în continuare şi titulatura de « mare voievod », care sublinia legătura cu epoca
anterioară, iar în această calitate domnul era comandantul suprem al armatei şi judecătorul suprem. Dar, în
plus, el este şi « domn », adică stăpânul ţării în sens teritorial.
În calitatea sa de şef al statului, domnul exercita o serie de atribuţiuni de ordin politico-administrativ,
militar, legislativ şi judecătoresc, atribuţiuni care erau îngrădite pe de o parte de dispoziţiile Legii Ţării, iar
pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în conducerea statului feudal, cel puţin în primele decenii după
întemeiere.

Atribuţiile domnului
Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarelor atribuţiuni:
1. Stabilea împărţirea politico-administrativă a ţării
2. Stabilea modul de încasare a dărilor şi efectuarea celorlalte prestaţii d orice fel către domnie
3. Îi numea şi revoca pe dregători
4. Bătea moneda
5. Exercită tutela administrativa asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe
Mitropolitul ţării, pe episcopi şi pe egumeni.
6. Încheia tratatele de alianţă sau tratatele comerciale cu alte state.
7. Declară starea de război sau de pace.
Pe plan militar, domnul conducea armata în calitate de conducator suprem. Calitatea sa a avut o
anumita evolutie. La început, rolul său se limita la coordonarea în lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior,
el devine comandantul «oștii celei mici», o armată proprie a domnului compusă din slujbaşi ai Curţii
domneşti, dregători şi vasalii săi direcţi, <<adica oastea cea mica>>, iar apoi el este comandantul « oștii
celei mari », compusă din toţi bărbaţii capabili să poarte arme, inclusiv din ţăranii dependenţi de pe
teritoriileboieresti,domnesti si manastiresti, in cazul in care primejdia era foarte mare.
Pe plan judiciar
1. Domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor, putând pronunţa pedeapsa cu moartea
şi confiscarea averii.

44
2. Domnul putea să delege atribuţiile sale jurisdicţionale dregătorilor (slujbaşilor domneşti)
sau putea să le acorde boierilor şi mănăstirilor atunci când investea domeniile acestora cu
imunităţi feudale.
3. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de domn se bucurau de forţă juridică (autoritate de
lucru judecat) doar pe timpul vieţii acestuia. Domnii următori puteau rejudeca procesele şi
modifica hotărârile pronunţate de domnii anteriori.
4. De regulă, domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativvoinţa domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca forma
hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter general, spre deosebir de hrisoavele individuale
care reprezentau norme de aplicare a legii tarii la cazurile individuale, dar care au apărut foarte târziu (la
sfârşitul sec. XVI).
Din examinarea atribuţiilor domnului, rezultă că aceasta instituţie se caracterizează printr-o
confuziune de atribuţii, pe care domnul le deţine în cele mai variate domenii ale vieţii de stat.

Sistemul succesiunii la tron


În ceea ce priveşte sistemul succesiunii la tron, Legea Ţării consacră un sistem profund original, şi
anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o străveche tradiţie la români..
Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, unde ştim că
aleşii obştei erau desemnaţi de Adunarea Generală a Obştii. Această latură electivă a continuat şi în epoca
feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formaţiunilor feudale de tip prestatal, voievodul era ales de către
Adunarea Cnejilor.
Latura ereditară s-a afirmat şi ea încă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale, prin tendinţa aleşilor
obştii de a îşi transmite funcţiile cu titlu ereditar. Această tendinţă s-a dezvoltat în timpul feudalismului
timpuriu la nivelul cnezatelor, instituţie care dobândeşte un caracter ereditar.
Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar (din randul rudelor de
sange, putea fi ales unul), potrivit căruia pentru a fi ales domn, o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
 să fie « din os domnesc » (Gr. Ureche) = rudă legitimă sau nelegitima pe linie directă sau
colaterala, până la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori.
 să fie român creştin-ortodox
 să nu fie însemnat fiziceşte (pe perioada sclaviei, sa nu fi fost insemnat de proprietar si sa nu
aiba un defect fizic vizibil)

45
Prin alegere, se alegea care dintre persoanele cu vocatie succesorala devenea domn.
Procedura alegerii domnului urma 2 etape
• Învestitura
o Consta in alegerea facuta de țară, însă prin tara intelegem doar pe boieri, inaltul cler si
conducatorii/ comandantii militari. Oamenii de rand nu aveau niciun rol.
• Încoronarea
o Ceremonia oficiala insotita de aclamatii amintind de investirea in functie a magistratilor
romani
Sistemul electivo-ereditar era considerat legiuit, pentru ca el este consacrat de dreptul nostru
feudal nescris, legea tarii.. Ca atare, persoanele care accedeau la tron potrivit acestui sistem erau
considerati „Domni din mila lui Dumnezeu” sau „Unsii lui Dumnezeu”. Dimpotriva, persoanele care
ajungeau la tron cu incalcarea regulilor revazute de sist electivo-ereditar erau considerati uzurpatori,
fiind denumiti in mod peiorativ domnișori.
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au constituit anumite mijloace de influentare, fie
a laturii elective, fie a laturii ereditare, si anume:
 recomandarea pe care domnul in functie o adresa adunarii starilor feudale spre
sfarsitul vietii pentru ca persoana indicata de el sa fie aleasa ca domn,
 iar latura ereditara era influentata prin asocierea la tron a unuia dintre fii, pentru a
restrange cercul uneori prea larg al rudelor cu vocatie la domnie.

Instituţia regenței
Legea Ţării consacră şi instituţia regentei, care funcţiona pe timpul minoratului domnului, regența
fiind asigurată de mama acestuia şi de unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar şi unele inconveniențe față de principiul
primogeniturii.
Prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calităţi de
conducător, în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a conduce.
Sistemul electivo-ereditar prezintă, însă, şi inconvenientul că cercul celor îndreptăţiţi să aspire la tron
este foarte larg, ceea ce nu de puţine ori a generat lupte interne pentru tron intre diferiţii pretendenţi, fiecare
dintre ei fiind sprijinit de o facţiune boierească, mai grav, unii dintre ei cerând şi ajutorul unor puteri străine.
Aceste lupte interne pentru tron au slăbit ţările romane şi au favorizat instaurarea dominaţiei
otomane si au dus la alterarea a insusi sitemului succesiunii la tron.

46
După instaurarea dominaţiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, puterea
marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reuşit să impună pe tron elemente devotate intereselor lor,
ajungând până într-acolo încât condiţionau alegerea de acceptarea de către viitorul domn a unor
angajamente scrise de respectare a privilegiilor boiereşti, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le
denumeşte „tocmeală” sau „legătură”.
Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând investitura acordată de sultan, deşi în
capitulaţiile încheiate de Ţările Romane cu Înalta Poarta se prevedea expres ca domnul urma să fie ales
potrivit Legii Ţării (potrivit sistemului tradiţional electivo-ereditar) şi doar confirmat de către Sultan. Dar
Imperiul Otoman a încălcat aceste capitulaţii, punând pe primul plan confirmarea, care de multe ori acoperea
viciul juridic al unei alegeri efectuată cu încălcarea dispoziţiilor Legii Ţării. (Spre pildă, au fost aleşi domni
care nu erau din os domnesc sau care nu erau creștin-ortodocși sau care erau însemnaţi fiziceşte. Despot Voda
nu era ortodox, spre exemplu)
În final, spre sfârşitul feudalismului şi mai ales în epoca regimului turco-fanariot, s-a ajuns la numirea
directă a domnilor de către Sultan.

SFATUL DOMNESC
- Este un alt organ central al statului feudal, funcţionând pe lângă domn, prin intermediul
căruia se realizează participarea marilor boieri la conducerea statului feudal.
- Sfatul domnesc este alcătuit din reprezentanţii marilor boieri şi ai înaltului cler.
- El este convocat la datele şi în locurile fixate de domn şi prezidat de către acesta.
- Numărul membrilor sfatului domnesc este cuprins între 12 şi 25.

Principalele atribuţii ale Sfatului Domnesc


1. Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor de transfer, având ca obiect proprietatea
feudală, garantând respectarea drepturilor şi a obligaţiilor izvorâte din actul respectiv.
2. Asistarea domnului la judecarea proceselor, Sfatul dându-şi părerea cu privirea la fondul
pricinii şi acordul cu privire la soluţia pronunţată de către domn.
3. Sfatul Domnesc garanta, împreună cu domnul, respectarea actelor externe, în special a
tratelor de vasalitate.
4. Îl consilia pe domn în toate celelate problemele ale vieţii de stat în care era consultat.
5. Singura institutie care puta cenzura Domnul.

47
Din examinarea atribuţiilor Sfatului Domnesc rezultă că acesta este un organ de stat cu caracter
consultativ.
Însă componența şi rolul Sfatului Domnesc, de-a lungul feudalismului, au cunoscut o anumită
evoluţie.
I. Până la sfârşitul sec. XV, din Sfatul Domnesc făceau parte marii stăpânitori de domenii
feudale, investite cu imunităţi, dispunând de slujitori şi armate proprii şi pe care documentele vremii
îi denumesc „jupani” în Țara Românească şi „pani” în Moldova.
În această perioadă puterea sfatului domnesc era atât de mare, încât el practic cenzura întreaga
activitate a domnului. Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul Domnesc. Acesta
avea un veritabil rol decizional. O dovadă în acest sens este împrejurarea ca toate hrisoavele
domneşti din epoca respectivă cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a
emis hrisovul, şi numele membrilor Sfatului Domnesc. În partea finală a hrisovului, alături de
pecetea domnească, se aflau şi peceţile membrilor Sfatului.
Rolul Sfatului Domnesc nu se limita doar la a lua decizia împreună cu domnul, ci şi de a
veghea asupra aducerii în fapt a hotărârilor luate. Boierii se angajau sa il sileasca sa ia hotararea
si pe domnii urmatori sa respecte hotararea. In hrisov se aflau pecetea marilor boieri si pecetea
domnului. Această situaţie era firească pentru că în primele decenii după întemeiere, în memoria
marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate, statul feudal se formase prin unirea
feudelor lor, astfel încât prin prezența în Sfat, boierii înţelegeau să-şi apere vechile poziţii
economice şi politice, pe care, dupa intemeiere, le-au consacrat prin sistemul imunităţilor feudale.
II. Mai târziu, începând de la sfârşitul sec. XV, asistăm la creşterea puterii domneşti,
centralizarea statului feudal si la restrângerea imunităţilor feudale, astfel încât în primul rând se
modifica componența Sfatului Domnesc în sensul că în Sfat încep să pătrundă dregătorii numiţi şi
revocaţi de domn şi aflaţi sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri – boierii de ţară –
sunt eliminaţi complet din Sfat, astfel încât acesta ajunge in Tara Romaneasca si Moldova să fie
alcătuit numai din dregători (slujbaşi domneşti). Pe cale de consecinţă, se schimbă şi rolul Sfatului
Domnesc, în sensul că boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori
chemaţi să ia act de voinţa domnului.
III. După instaurarea dominaţiei otomane, boierii profită din nou de slăbirea puterii domneşti,
astfel încât rolul Sfatului Domnesc redevine unul decizional. Boierii promovează acum teza
potrivit căreia domnul trebuie să asculte de Sfatul Domnesc, mergându-se până la condiţionarea
alegerii domnilor de respectarea privilegiilor boiereşti. Se instaureaza astfel in tarile romane un
autentic regim nobiliar, asemanator cu cel din Polonia.

48
DREGĂTORIA

- Sunt înalţi demnitari ai statului feudal, numiţi şi revocaţi de domn, care exercitau
atribuţiuni administrative, judiciare şi militare în cadrul aparatului de stat feudal.
- La origine, dregătorii erau slujbaşi domneşti care îndeplineau în cadrul Curţii domneşti
atribuţiuni legate de persoana domnului, asa cum sugereaza si denumirile lor. Treptat însă,
pe măsura intaririi puterii domneşti şi îngrădirii imunităţilor feudale, în cadrul procesului
centralizării de stat, dregătorii domneşti pătrund în Sfatul Domnesc şi preiau în numele
domnului conducerea efectivă a vieţii de stat.
- Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, iar în Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt
asemănătoare datorită tradiţiilor comune şi modelului comun avut în vedere, şi anume
sistemul dregătoriilor din Imperiul Bizantin.
- La investirea în funcţie, dregătorii depuneau un jurământ de credinţă faţă de domn.
Dregătoriile erau onorifice (dregătorii nu erau remuneraţi), dar beneficiau de danii
domneşti pentru dreaptă şi credincioasă slujba, li se concedau veniturile unor moşii şi, de
asemenea, puteau primi daruri de la subalternii lor.

Dregătorii se împărţeau în 2 categorii:


a. Marii dregători, membrii ai Sfatului Domnesc:
1. Banul de Severin iniţial, apoi Ban al Craiovei – primul dregător în ierarhia feudală a Ţării
Româneşti. Avea în competenţa sa armată, administraţia şi jurisdicţia în zona din dreapta
Oltului (Oltenia). Ca şi domnul, Banul Craiovei putea pronunţa inclusive pedeapsa cu
moartea şi confiscarea averii. Avea în subordinea sa dregători de rang inferior, care se
numeau „bănişori”.
2. Logofătul – (în ambele tari) şeful cancelariei domneşti şi deţinătorul sigiliului domnesc
cu care erau întărite hrisoavele domneşti (în ambele tari romane). El judeca si procesele
care aveau ca obiect domeniile domnesti ereditare.
3. Vornicul – conducătorul slujitorilor Curţii Domneşti şi cel care asigura paza graniţelor (în
ambele tari). Mai judeca si pricini penale. Un element specific pentru Moldova existau 2
vornici: Vornicul Ţării de Sus şi Marele Vornic al Ţării de Jos. Acesta din urmă este
primul dregător în ierarhia dregătoriilor din Moldova. Cei doi vornici (în Moldova)
comandau şi armata/ostirea din zonele respective. In Tara Romaneasca, competenta

49
vornicului era similara cu cea a banului si se exercita asupra zonei din stanga Oltului, adica
in Muntenia, deoarece in dreaptea oltului erau exercitate de banul Craiovei.
4. Postelnicul – (în ambele tari) tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, cel care avea în
competenţa relaţiile externe ale ţării si judeca anumite pricini privind pe functionarii
inferiori ai Curtii Domnesti.
5. Spătarul – (în ambele tari) purtătorul spadei domneşti şi comandantul cavaleriei.
Uneori, în timp de război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia
Movilă a înfiinţat după model polonez o dregătorie similară, denumită „Hatman”, care a
preluat atribuţiile militare ale vornicilor.
6. Vistiernicul – conducea activitatea financiară, coordona strângerea impozitelor şi a
celorlalte prestaţii către domnie, asigura efectuarea cheltuielilor pentru întreţinerea armatei
şi a Curţii domneşti, iar după instauraţia dominaţiei otomane asigura plata haraciului şi a
celorlalte obligaţii fiscale faţă de Poartă.
7. Din secolul 18, veniturile tarii se separa de veniturile domnului, iar astfel, apare un
dregator nou „Camarașul”, insarcinat cu intretinerea Cămării Domnesti, insarcinat cu
intretinerea veniturilor si cheltuielilor domnului.
8. Paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti.
9. Stolnicul – avea în grijă grădinile şi pescăriile domneşti.
10. Comisul – avea în grijă grajdurile domneşti.
b. Micii dregători, care nu faceau parte din Sfat:
1. Armaşul – executarea hotărârilor penale pronunţate de domn.
2. Şătrarul – avea în grijă corturile domneşti.
3. Aga – comandantul pedestrimii, iar apoi a devenit comandantul gărzii personale a
domnului.
4. Clucerul– asigura aprovizionarea curtii cu grane
5. Sulcerul –aproviziona curtea cu carne(nu l am gasit pe nicaieri-vedeti in carte)
Din examinarea atribuţiunilor dregătorilor domneşti rezultă, ca şi în cazul domnului, ca aceste
dregătorii se caracterizau prin confuziunea de atribuţii, specifica institutiilor statului feudal.

ORGANIZAREA FINANCIARĂ

În ceea ce priveşte organizarea financiară, dările erau de trei categorii:


1. În natură (dijme domneşti, denumite în Tara Românească zeciuială, iar în Moldova denumite
deseatină)

50
2. În muncă („slujbe” sau „robotă”)
3. În bani, categorie în care erau incluse impozitele directe şi indirecte, o serie de taxe pentru
comercializare, si o serie de taxe care inlocuiau darile in natura si in multa. Odata cu trecerea la economia de
schimb, tot mai multe dari in munca si in natura au fost transformate in dari in bani.
Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor şi se numesc, dare în Țara Românească
şi dajdie în Moldova, iar apoi a fost desemnat bir.
Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale pentru
fiecare grup fiscal (pe obste), repartizată apoi pe unităţi impozabile (pe gospodării ţărăneşti), în funcţie de
puterea lor economică, apreciată după numărul de vite, repartiţie realizată de funcţionari specializaţi numiţi
răbojari.
Din secolul 16, si boierii si manastirile au trebuit sa plateasca acest bir.
Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Şchiopul, ce nu s-a păstrat, ţăranii erau împărţiţi,
după cuantumul birului datorat, în două categorii: ţăranii săraci (bir mic) şi ţăranii de (l)istov (bir mare).
ORGANIZAREA MILITARĂ
Iniţial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor, investiţi cu imunităţi, care în
sistemul relaţiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.
Începând din sec. 15, se consolidează ca o expresie a centralizării puterii, armată proprie domnului
(oastea cea mică) formată din micii feudali, curteni, slujitori şi elemente recrutate de către domnie. În
cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor şi se forma oastea cea mare, a
cărei bază o constituia ţărănimea.
Pe măsură decăderii curtenilor şi slujitorilor domneşti, începând din sec.17, lefegii sau mercenarii au
ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreţinerea lor era costisitoare.
Conducerea armatei aparţinea domnului, ajutat cu precădere de anumiţi dregători: spătarul, hatmanul
şi banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formată, de asemenea, din
dregători: căpitanul, aga, logofătul sau postelnicul.
După instaurarea dominaţiei otomane, armata cunoaşte un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-
un număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului şi poliţia internă.

ORGANIZAREA BISERICII

În epoca feudală, biserica a fost principalul factor ideologic de stat. Datorită acestui fapt, biserica
crestin-ortodoxa s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului feudal, prin acordarea de întinse domenii
cultivate de ţăranii dependenti.

51
În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă a jucat un rol important în apărarea independenţei faţă de state
vecine, ca Ungaria şi Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmărea subordonarea ţărilor române.
Creştinarea daco-românilor a început încă din epoca dominaţiei romane, dar ea a continuat şi după
retragerea aureliana, pentru că legăturile dintre autohtoni şi comunităţile creştine nu s-au întrerupt, ci au
continuat într-un ritm susţinut. După constituirea statului bizantin, influenta creştină a continuat să se
manifeste, dar după formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slavă. Aşa se explică şi faptul că
limbajul Bisericii Ortodoxe româneşti este format din termeni de origine latină, greacă şi slavă, iar limba de
cult a fost cea slavonă.
Lăcaşurile de cult ortodoxe au apărut cu mult înaintea întemeierii, în sate, iar apoi pe domeniile
feudale. Până în a doua jumătate a sec. 14, Biserica din Țara Românească era dependentă de Patriarhia de la
Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu cunoştea o clară organizare ierarhică. În
vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naştere, în Țara Românească, Mitropolia Ungro-Vlahiei, la
Curtea de Argeş, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1359.
Apoi au luat naştere o serie de episcopii ortodoxe la: Severin, Râmnicu Vâlcea şi Buzău.
Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a mitropoliei Haliciului, dar
începând din anul 1401 (Alexandru cel Bun), a devenit şi ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopol.
Patriarhia din Constantinopol il recunoaste pe Iosif ca mitropolit al moldovei. Primele episcopii au fost
înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.
În procesul înfiinţării mitropoliilor şi a episcopiilor, s-a înfăptuit şi organizarea ierarhică a
bisericilor şi a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi,
protopopi, stareţi, preoţi.
Mitropolitul era membru de drept al Sfatului Domnesc si figura in frunta statului domnsesc.
Aşezămintele bisericeşti au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni şi boieri. Marile
proprietăţi ale bisericii, investite cu imunităţi, asigurau Marelui Cler o puternică poziţie în statul feudal. De
altfel, mitropolitul era trecut în fruntea statului domnesc. La Sfantul Munte Athos, prin donatii dircte si
indirecte, constand in inchinarea veniturilor unor manastiri domnesti catre veniturile manastirii de la Sfantul
amunte Athos. Intre timp, aceste donatii au crscut excesiv, asa incat abuzurile din secolului 17 ale clerului
strain au facut ca domnul sa restranga donatiile pana la eliminare de Alexandru Ioan Cuza.
Biserica se află sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni, exercita
întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca procesele
care erau de competenta instanţelor ecleziastice, după cum putea rejudeca procesele soluţionate de aceste
instanțe.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA A TARII ROMANESTI

52
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, existau mari subdiviziuni administrative, care nu erau
unitati administrativ-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminescente din epoca anterioara intemeierii
statului. Este vorba de zona din stanga si dreapta Oltului in Tara Romaneasca, pentru zona din stanga
atributiile administrative erau exercitate de vornic, iar in dreapta Oltului erau exercitate de ban, iar in
Moldova este vorba de Tara de Sus si Tara de Jos. Unitatile administrativ-teritoriale propriu-zise erau
judetele in TaraRomaneasca si tinuturi in Moldova, si locuri urbane si rurale.
In ceea ce priveste orasele, acestea sunt unitati administrativ-teritoriale, ce s-au manifestat ca niste
comunitati libere cu organizare proprie si cu o anumita economie. Teritoriul orasului cuprinde 3 zone:
1. vatra orasului (perimetru construit)
2. hotarulorasului (terenurile cultivate de locuitori)
3. ocolul orasului (numarul de sate adiacente).
Toate orasele se aflau sub stapanirea domnului, insa, daca in Moldova, domnul putea dispune
neingradit de ocolul orasului, asupra caruia orasenii aveau doar un drept de uzufruct, in Tara Romaneasca,
domnul trebuia sa rascumpere ocolul de la oraseni.
Orasele erau conduse de un aparat administrativ, format din 2 categorii de dregatori: dregatorii locali,
alesi de comunitatea orasului si dregatorii domnesti, denumiti de domn.
Dregatorii locali erau ,,judecatori" in Tara Romaneasca si ,,șoltuzi" in Moldova, ajutati de 12 pârgari.
Satele. Potrivit străvechilor tradiții, formate in procesul trecerii de la societatea sclavagista la cea
feudala, obstea sateasca se bucura de dreptul de autoconducere, pe plan economic, politic, juridic si
administrativ. Odata cu aparitia primelor formatiuni politice si in special dupa intemeiere, statele sunt
integrate tot mai mult in sistemul conducerii centralizate, o parte din vechile atributiuni ale obstii fiind
preluate de catre stat. In epoca feudalismului dezvoltat, statele erau impartite in 2 mari categorii: libere si
aservite.
Satele libere, (moșnenești sau răzăsești), si-au pastrat autonomia si dupa formarea statelor feudale,
avand organe proprii de conducere. In acelasi timp, ele erau subordonate pe plan administrativ, fiscal si militar
judetelor sau tinuturilor. In sec.14 si 15, satele erau conduse, potrivit traditiei, de cnezi si juzi, impreuna cu
oameni buni si batrani. Din vechiul sistem al autoconducerii, satele libere continua sa exercite dreptul de a
controla stapanirea si instrainarea pamanturilor, judecarea unor procese penale si civile, precum si
raspunderea colectiva in materie fiscala si penala. Majoritatea satelor insa au fost aservite de catre domn,
boieri sau manastiri.
In satele aservite, conducerea era exercitata de catre un reprezentant al proprietarului. Pe de alta parte,
in virtutea imunitatilor de care se bucurau, boierii aveau dreptul de a administra satele de pe mosie si de a
judeca, iar uneori aceste drepturi le extindeau si asupra satelor libere din vecinatate. Cu toate acestea, chiar
si in satele aservite, s-au pastrat nealterate o serie de obiceiuri.

53
II.INSTITUŢIILE DE DREPT PRIVAT ALE LEGII ŢĂRII

INSTITUŢIA PROPRIETĂŢII

Caracteristic evului mediu este faptul că proprietatea în general şi proprietatea asupra pământului în
special are o structură divizată, ierarhizata şi complexă, caracterizată prin îmbinarea formei de stăpânire
personală cu stăpânirea devălmaşă, ca şi prin coexistenta mai multor forme de proprietate, în funcţie de
titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme având un regim juridic distinct în raport de
poziţia socială a titularului.
Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman şi ca în dreptul modern,
ci este divizată, Legea Ţării consacrând în acest sens un dominium eminens aparţinând domnului, un
dominium utile aparţinând feudalilor şi celorlalţi proprietari şi un drept de folosinţă al ţăranilor aserviţi
asupra loturilor de cultură pe care aceştia le lucrau. Acestea sunt palierele proprietatii feudale divizate.

DOMINIUM EMINENS
Este dreptul de proprietate supremă a (institutiei domniei-Cuciureanu) domnului asupra întregului
teritoriu al ţării, drept pe care domnul îl exercita în calitatea sa de şef al statului feudal şi vârf al ierarhiei
feudale. Cu alte cuvinte, dominium eminens este domeniul public al statului feudal şi nu se confunda cu
domeniul privat al domnului, adică cu proprietatea domnească, aceasta din urmă având ca obiect bunurile
pe care domnul le stăpâneşte ca mare proprietar feudal alături de ceilalţi boieri si manastiri.
În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:
1. Exercită un drept superior de supraveghere şi control asupra întregului teritoriu al ţării.
2. Culegea moştenirile vacante, astfel pământul şi robii rămaşi fără stăpân ca urmare a decesului
proprietarului lipsit de moştenitori reveneau domnului.
3. Domnul lua în stăpânire res nullius (bunurile nimănui), acestea fiind de 2 categorii: terenuri
pustii, adică terenurile care nu au aparţinut niciodată vreunui proprietar şi res derelicte, adică
terenurile pustiite, cele care au aparţinut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta.

54
4. Domnul putea încuviinţa feudalilor desprinderea unor porţiuni de teren din terenurile pustii
sau pustiite şi trecerea lor în stăpânire personală prin întemeierea unor noi localităţi (sate), care
se numeau „slobozii” datorită scutirilor de dări pe care domnul le acorda cu acel prilej.
5. Lua în stăpânire terenurile confiscate de la boierii hicleni. Hiclenia (tradarea) era cea mai gravă
infracțiune pe care o putea săvârşi boierul, ea era sancţionată invariabil cu moartea şi confiscarea
averii. Averea astfel confiscată intra în stăpânirea domnului.
6. Domnul acorda donaţii sau danii domnesti boierilor pentru dreapta şi credincioasa slujbă şi
mănăstirilor în scopuri pioase.
7. Domnul acorda imunităţi feudale boierilor şi mănăstirilor asupra proprietății pe care aceştia le
stăpâneau.
8. Domnul încuviinţă toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra
pământului şi robilor, ocazie cu care părţile contractante făceau ceea ce Legea Ţării denumea
„darea calului”/”darea cupei”, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o cupă dint-un metal
preţios pentru a încuviinţa acel transfer al proprietății.
9. Domnul putea exercita dreptul de prădalică sau preadalică, adică dreptul de retract asupra
donaţiilor făcute, după cum putea să renunțe la exercitarea dreptului de retract sens în care în
cuprinsul hrisovului de danie domnească se făcea menţiunea „prădalică să nu fie”, iar în schimb,
beneficiarul donaţiei sau donatarul făcea darea calului sau darea cupei.
10. Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri şi munci în folosul domniei (cele 3 forme ale
rentei de tip feudal).
DOMINIUM UTILE

Apartine taranilor liberi si feudalilor.


A. Marea proprietate feudala
Ea este o proprietate completa asupra pamantului si incompleta asupra taranilor aserviti
si s-a format anterior intemeierii statelor feudale romanesti de sine statatoare prin acapararea
pamantului obstilor si exploatarea muncii taranilor dependenti, dar si aducerea in stare de
dependent aa membrilor obstei.

➢Ea este continuatoarea din punct de vedere istoric a stapanirii exercitate de cnejii, voievozii

si juzii romani asupra feudelor lor si s-a constituit in sens juridic printr-un mod originar de
dobandire, si anume mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat moduri juridice
derivate si anume dania domneasca pentru dreapta si credincioasa slujba, dania
particulara, vanzarea, schimbul si infratirea pe mosie.

55
➢In paralel, nobilii feudali si-au extins proprietatile si prin mijloace nejuridice, violente, prin

cotropire sau silă, adica prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea
stravechiului drept de proprietate al acestora.
În funcţie de titularul său, marea proprietate feudală îmbracă 3 forme:
1. Proprietate domnească
Cuprinde bunurile personale ale domnului care îi aparţineau acestuia, ca oricărui alt membru
al clasei feudalilor, încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adăugau bunurile dobândite
după urcarea pe tron prin diverse căi juridice, prin diverse îmbunătăţiri făcute pe cheltuială
proprie, precum şi o serie de venituri care i se cuveneau domnului, pe timpul exercitării domniei,
venituri separate de visteria ţării şi care purtau denumirea de cămară domnească.
2. Proprietatea boierească
Ea îşi are temeiul în moştenire şi în danie.
Moştenirile erau intarite de domn si se numeau ocini/bastini/dedinii şi nu puteau fi
înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protimis (de preemtiune), adică a dreptului de
precumpărare şi răscumpărare aparținând rudelor.
În ceea ce priveşte dania domnească (miluirea domneasca), ea era acordată pentru serviciile
militare aduse domnului sau pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat şi
avea la baza obligaţia suzeranului de a-l răsplăti pe vasalul credincios, obligație ce intra în
conținutului raportului juridic de vasalitate. Acest raport se stabilea intre domn şi boieri. Domnul
avea calitatea de suzeran, iar boierii aveau calitatea de vasali ai domnului. Până pe la jumătatea
sec. al 15-lea aceste donaţii confereau donatarului un drept temporar asupra bunului donat,
limitat la durata vieţii domnului şi uneori a fiilor acestora care i-ar fi urmat la tron. Însă din a doua
jumătate a sec. al 15-lea, donaţiile devin ereditare, dreptul de retract menţinut doar în caz de
hiclenie, adică în cazul încălcării de către boieri al obligațiilor pe care le aveau faţă de domn,
conform raportului juridic de vasalitate.
3. Proprietate mănăstirească
S-a format după întemeierea statelor feudale romaneşti din donaţiile făcute de credincioşi,
domni, boieri, prelaţi, orăşeni, ţărani în scopuri pioase şi pentru a fi trecuţi în pomelnicul
bisericii şi a li se face slujbe după moarte.
Însă, aceste donaţii aveau caracterul unor donaţii cu sarcină, în sensul că mănăstirea donatară
nu avea dreptul de a înstrăina daniile primite şi trebuia să utilizeze veniturile moşiilor ce-i fuseseră
donate în scopuri de binefacere sau caritabile, sub sancţiunea revocării donaţiei pentru
neîndeplinirea sarcinii.

56
Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală are o structură bipartită.
Ea se compune din rezerva feudală şi loturile date spre folosinţa ţăranilor aserviţi, cu precizarea
că şi rezerva feudală era continuată tot prin munca ţăranilor aserviţi care aveau obligaţia de a presta rentă în
munca faţă de stăpânul feudal.
Administrarea domeniilor feudale se realiza de către aparatul propriu de slujbaşi al stăpânului
feudal.

INSTITUŢIA IMUNITĂŢILOR FEUDALE


Instituţia imunităţilor feudale era denumită „ohabă” în Ţara Românească şi „uric” în Moldova.
Imunitatea se acorda prin hrisov domnesc şi conferea titularului său:
1. dreptul de administrare politică
2. dreptul de judecată
3. dreptul de comandă militară asupra populaţiei de pe domeniile lor
4. dreptul de a face comerţ
5. dreptul de a percepe diferite venituri în folosul lor
6. scutire de plată oricăror dări către domnie
Din conţinutul imunităților feudale rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independenţă
politică, în sensul că dregătorii domneşti nu aveau competență pe moşiile investite cu imunități, funcţiile
statului fiind exercitate pe aceste moşii prin intermediul aparatului de slujbași proprii al acestor feudali.
Imunităţile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor romaneşti de sine stătătoare,
întrucât puterea politică şi economică a marilor feudali era superioară domnului şi, ca atare, ei au impus
consacrarea pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce şi din punct de vedere politic populaţia de pe
domniile cale le aparţineau.Sistemul imunităţilor feudale s-a putut consacra şi extinde în acea epocă şi datorită
faptului că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat şi, ca atare, pentru realizarea funcţiilor statului
feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbaşi al marilor feudali.
Există două tipuri de hrisoave domneşti care acordau imunități.
1. Unele care folosesc o formulă concentrată (scurta) pentru acordarea imunităților în Ţara
Românească „să-i fie de ocina şi de ohaba” şi în Moldova „să-i fie uric cu tot venitul”.
2. A doua categorie conţine o formulă detaliată (dezvoltata), descriptivă, de acordare a imunităţii
feudale în care se specifică în amănunt conţinutul imunității respective.
Prima categorie de hrisoave este specifică perioadei istorice situate imediat după întemeiere când
imunitățile aveau un caracter general, ele reprezentau reguli, iar cea de a doua categorie de hrisoave, cele cu
formulă dezvoltată, sunt specifice feudalismului dezvoltat când imunităţile nu mai aveau un caracter general,

57
ci un caracter excepţional astfel încât era necesară precizarea lor amănunțită pentru a ştii care din activităţile
respective urmau a fi scoase din competența dregătorilor domnești şi date în competenţa stăpânilor feudali.
În ceea ce priveşte formula dezvoltată ea este întâlnită în special în cazul hrisoavelor prin care se acorda
imunităţi mănăstirilor, întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit tocmai în epoca în care imunităţile
feudale deveniseră o excepţie.
Ca urmare a centralizării statului feudal şi a întăririi puterii domnești, imunităţile încep să fie
restrânse, dregătorii domneşti preluând în numele domnului de la marii feudali exerciţiul drepturilor politice
pe domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor şi mănăstirilor este limitat. Drepturile lor
militare sunt îngrădite, dezvoltarea producţiei şi al schimburilor de mărfuri se restrânge până la desfiinţarea
dreptului boierilor de a percepe taxe pe circulaţia bunurilor şi persoanelor, precum şi anumite venituri.
În concluzie, instituţia imunităţilor feudale oglindeşte confuzia dintre dreptul public şi dreptul privat
specifică statului feudal la începuturile sale, dar după centralizarea statului feudal şi dezvoltarea relaţiilor
de producție de tip feudal imunităţile feudale vor dispărea făcând loc distincției dintre drepturile publice şi
drepturile private, constituind dreptul de proprietate absoluta.

PROPRIETATEA ŢĂRĂNEASCĂ
O alta forma a lui domnium utile este proprietatea taraneasca. Ea prezintă caracteristici diferite după
cum este vorba despre:
 proprietatea ţăranilor grupaţi în obşti şi proprietatea ţăranilor care nu face parte din obşti
 proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea ţăranilor aserviţi
OBŞTEA LIBERĂ
Are un teritoriu alcătuit din:
1. Vatra satului, unde se afla gospodăriile membrilor obştei, proprietate personală a
acestora
2. Câmpul de cultură, unde se aflau loturile de cultură aparţinând membrilor obştilor, de
asemenea proprietate personală a acestora
3. Celelalte terenuri aflate în hotarul obştii pe care membrii obştii le stăpâneau în
devălmăşie: păşuni, fâneţe, ape, bogatiile subsolului, moara satului, paduri.
Fiecare membru al obştei putea, cu aprobarea membrilor obştei, să desprindă terenuri din porţiunile
aflate în devălmăşie şi să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinaţie economică nouă.
Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmaşă a membrilor obştei în proprietatea personală a

58
celui care le amenajase, temeiul juridic al acestui transfer reprezentându-l cu munca încorporată în
terenul respectiv.
Cea mai veche desprindere din fondul devălmaş a fost vatra casei de locuit şi a curţii respective,
apoi loturile de cultură din ţarină, adică terenul desinat agriculturii, apoi alte terenuri aflate în hotarul
obştei, tendinţa fiind aceea de extindere a suprafeţelor aflate în stăpânire personală a membrilor obştei în
detrimentul suprafeţelor rămase în devălmăşie.
Cu toate acestea, până la sfârşitul feudalismului, obştile săteşti sau teritoriale au continuat să păstreze
un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul lor, iar expresia
juridică a acestui drept superior de supraveghere şi control a fost dreptul de protimis, adică de dreptul de
precumpărare şi răscumpărare pe care membrii obştei îl aveau asupra terenurilor aflate în hotarul obştei.
Dacă un membru al obştei dorea să vândă un teren din hotarul obștii el trebuia să-şi facă cunoscută
intenţia la 3 târguri succesive. Membrii obştei (rudele şi vecinii) în această ordine legală de preferinţă puteau
să-şi exercite dreptul de precumpărare sau dreptul de preempțiune la preţ egal. Dacă niciun membru al
obştei nu-şi asumă dreptul de precumpărare, terenul putea fi vândut unui străin de obşte, numai că aceasta
vânzare nu era pură şi simplă, ci era vânzare afectată de o condiţie rezolutorie, constând în aceea că dacă în
termen de un an un membru al obştei se răzgândea putea să îşi exercite dreptul de răscumpărare şi să întoarcă
cumpărătorului preţul vânzării devenind proprietarul terenului. Termenul de un an curgea de la data la care
acel membru al obştei luase cunoștință despre existenţa vânzării.
OBŞTEA ASERVITĂ
Teritoriul acesteia aparţinea stăpânului feudal, însă ţăranii aserviți îşi păstrau dreptul de proprietate
asupra gospodăriei şi uneltelor de muncă, aveau un drept de folosinţă asupra loturilor de cultură, precum
şi dreptul de face îmbunătăţiri funciare cu acordul stăpânului feudal şi plătind zeciuiala cuvenită acestuia.
În ceea ce priveşte ţăranii liberi care nu făceau parte din obşti, ei exercitau un drept de proprietate
asupra gospodăriei, vitelor şi uneltelor de muncă, precum şi asupra unei mici suprafeţe de teren de cultură.
Alături de marea proprietatea feudală şi de proprietatea ţărănească, ca forme de exprimare ale lui
dominium utile, Legea Ţării a mai consacrat şi
 Dreptul de proprietate asupra gospodariei si uneltelor de munca
 Dreptul de folosinta asupra lotului de culturs
 Dreptul de a face anumite imbunatatiri funciare asupra terenului platind zeciuiala cuvenita
stapanului feudal, caci aceste operatiuni erau facute asupra terenului altuia.
TARANII CARE NU FAC PARTE DIN OBSTI
Proprietatea taranilor liberi care nu erau grupati in obsti se exercita asupra: gospodariei,
vitelor,uneltelor de munca si asupra unor mici suprafete de pamant de cultura.

59
Alaturi de marea proprietate feudala si proprietatea taraneasca, Legea Tarii recunostea si:
mestesugarilor un drept de proprietate asupra atelierelor si uneltelor lor si robilor un drept de
proprietate asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca confectionate de ei personal.

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR


Ca şi dreptul roman, Legea Ţării are un profund caracter statutar, consacrând dispoziţii
discriminatorii în raport cu poziţia socială a diferitelor clase şi categorii sociale.
INSTITUŢIA BOIERIEI
În vârful ierarhiei sociale se aflau boierii care:
1. aveau capacitate juridică deplină
2. se bucurau de toate drepturile civile şi politice
3. aveau toate privilegiile
4. erau singurii în măsură să exercite conducerea politică a ţării
5. erau titulari ai dreptului de proprietate feudală investită cu imunităţi feudale, alaturi de
manastiri
La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moşii, asa incat ea se
transmitea pe cale ereditară, adică prin moştenire, din generaţie în generaţie, împreună cu moşia.
Pe măsura dezvoltării relaţiilor de producţie de tip feudal, asistăm şi la o stratificare a boierimii:
 boieri mari şi boieri mici
 boieri de ţară şi boieri de slujbe (dregători)
Ca şi instituţia proprietăţii feudale, şi instituţia boieriei este anterioară întemeierii statelor feudale
romaneşti de sine stătătoare, o dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma „boier de ţară” acordată marilor
boieri, stăpâni de domenii feudale, la origine conducătorii formaţiunilor prestatale de tip feudal, adică aceia
care, prin unirea feudelor lor, întemeiaseră statele feudale romaneşti.
După întemeiere şi după centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe (dregătorii), recrutaţi de
către domn chiar şi din rândul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boier a acestora decurgea din
exercitarea dregătoriei, adică a funcţiei în cadrul aparatului de stat feudal şi nu era un efect al stăpânirii
vreunei moşii, chiar dacă, în timp, dregătorii erau miluiţi de către domn cu moşii pentru dreapta şi
credincioasa slujbă sau li se concedau veniturile unor ţinuturi.
Spre sfârşitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legată de exercitarea unei dregătorii
în aparatul de stat şi nu mai este condiţionată de stăpânirea vreunei moşii. Se elaborează totodată şi un statut
scris al boierimii prin care se reglementează acordarea titlului de nobleţe în raport cu dregătoria
încredinţată.

60
CLERUL
O altă categorie socială aflată de asemenea în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul. Ca şi boierii,
clericii:
1. aveau o situaţie privilegiată
2. se bucurau de toate drepturile civile şi politice
3. participau la conducerea ţării în Sfatul Domnesc, precum şi în adunările stărilor feudale
4. unele domenii aparţinând mănăstirilor erau investite cu imunităţi, ceea ce le conferea
clericilor un drept de jurisdicţie laică asupra populaţiei de pe domeniile lor
5. aveau şi atribuţii de drept canonic, conform ierarhiei bisericeşti şi monahale
ORĂŞENII
O altă categorie socială o reprezentau orăşenii, dar aceştia nu erau o pătură socială omogenă pentru
că în ierarhia orăşeneasca în vârf se afla patriciatul orăşenesc sau aristocrația oraşelor, alcătuită din cei care
stăpâneau case în târg şi moşii în ocoalele târgurilor si era redusa numericeste. Aceasta pătura se bucura de
toate drepturile şi privilegiile, iar în Moldova participă chiar şi la alegerea domnului. Ei nu constituiau o
patura sociala omogena, ci startificata dpdv social in aristocratia oraselor alcatuita din:
o persoanele care stapaneau case in targuri si mosii in ocoalele targurilor
o orasenii propriu-zisi , categorie fomata din:
▪ negustori
▪ mestesugarii
▪ târgoveții
o plebea oraseneasca, alcatuita din saracimea oraselor.
• Orasenii se bucurau, ca boierii si clericii de toate drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau
chiar si la alegerea Domnului.Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate
libera, avand obligatii fiscale si individuale fata de domnie.
• Spre deosebire de orasele transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub o
dubla autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.
• In general, târgoveții erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi in
devalmasie mosia orasului pentru agricultura si cresterea animalelor.
• Orasenii aveau dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului si targului, puteau
dispune in mod liber de modurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe jurisdictionale
locale, alese de oraseni, dar din randul aristocratiei orasului. Sfera drepturilor si privilegiilor orasenilor era
mai larga sau mai restransa, fiind precizata in uricul targului, precum si in actele de privilegii date de domni
de-a lungul timpului.
ŢĂRANII LIBERI

61
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii liberi. Ei puteau fi de 3 categorii:
1. Ţărani liberi cu pământ, organizaţi în obşti: „răzeşi” în Moldova şi „moşneni” în Țara
Românească
2. Ţărani liberi cu pământ în afara obştilor: „cneji” sau”judeci”
3. Ţărani liberi fără pământ: „săraci” sau „siromahi”
Ei aveau un statut juridic asemănător targovetilor, în privinţa dreptului de administrare a bunurilor lor
şi de dispoziţie asupra acestor bunuri, precum şi în ceea ce priveşte conducerea satelor.
ŢĂRANII DEPENDENŢI
O altă categorie socială o reprezentau ţăranii dependenţi.
Din punct de vedere a statutului lor juridic ei se aflau în stare de:
 „rumânie” în Țara Românească
 „iobăgie” în Transilvania
 „vecinie” în Moldova
Statutul juridic era determinat de dreptul de proprietate incompletă pe care stăpânul feudal îl avea
asupra lor, în sensul că puteau fi vânduţi, însă numai împreună cu moşia pe care erau aserviţi, beneficiind,
însă, de unele drepturi cum ar fi:
1. Dreptul de a dispune de partea de produse şi venituri care le rămânea după satisfacerea
obligaţiei de plată a rentei feudale.
2. Dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lor şi asupra uneltelor de muncă.
3. Dreptul de folosinţă asupra delniței din terenul de cultură ce le fusese acordat din
domeniul feudal.
4. Dreptul de a dobândi în proprietate loturi de pământ şi chiar alţi ţărani aserviţi, evident
cu asentimentul stăpânului feudal.
5. Dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta, după satisfacerea obligaţiei de plată a rentei
feudale.
Acest din urmă drept a fost, însă, suprimat în secolul al XVI-lea, când ţăranii dependenţi au fost
legaţi de glie.
Fuga ţăranilor aserviţi de pe moşie fără respectarea condiţiilor de strămutare atrăgea pe de o parte
dreptul stăpânilor lor de a-i urmări oriunde s-ar afla, iar pe de altă parte obligaţia celorlalţi stăpâni de domenii
feudale de a-i reţine şi preda stăpânilor lor.
Ţăranii aserviți erau excluşi de la exerciţiul drepturilor politice, dar ei puteau deveni oameni liberi
prin ieşirea din „rumânie”, după cum şi unii oameni liberi puteau cădea în stare de dependenţă de tip
feudal.

62
Astfel, Legea Ţării consacră forme de cădere în rumânie şi ieşire din această stare:
Titluri juridice de cădere în rumânie, emise de Cancelaria Domnească şi întărite de domn şi Sfatul
Domnesc:
 Contractul de donaţie prin care ţăranul liber îşi dona, se închina, cu sufletul şi averea sa
 Contractul de vânzare prin care ţăranul liber îşi vindea libertatea şi, uneori şi averea,
stăpânului feudal
 Contractul de împrumut garantat cu insasi libertatea personală a datornicului
 Hotărârea judecătorească ce consfințea aservirea ţăranilor liberi către stăpânii feudali

Existau, fireste, si căi nejuridice de cădere în rumânie:


 Falsificarea de acte de către boieri
 Cotropirea sau sila, adică aducerea cu forţa a ţăranilor liberi în stare de dependenţa de tip
feudal
Important de retinut este ca, starea de rumânie se transmitea cu titlu ereditar, pe linie masculină, şi
era imprescriptibilă. Regulile rumaniei nu se aplicau femeilor.
Legea Ţării consacră şi forme de ieşire din rumânie ca si exceptie de la caracterul sau
imprescriptibil:
 Iertarea de rumânie este un act cu titlu gratuit, făcut de stăpânul feudal, fie inter vivos, fie
pentru cauză de moarte (mortis causa)
 Răscumpărarea din rumânie, cea mai frecventă formă de ieşire din rumânie, datorită
avantajelor patrimoniale pe care le aducea stăpânilor feudali
 Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea ţăranilor în procesele acestora cu boierii,
având ca obiect constatarea faptului că ţăranii fuseseră aserviți cu sila.

Căi nejuridice de ieşire din rumânie:


 Arderea titlurilor boierilor de către ţărani
 Cnezirea sau judecirea cu sila, adică situaţia în care ţăranii dependenţi se comportă de facto
ca nişte ţărani liberi
 Fuga de pe moşie
 Răscoala (forma supremă de luptă a ţăranilor dependenţi împotriva exploatării de tip
feudal.)
În legătură cu statutul juridic al ţăranilor aserviţi, profesorul Constantin Giurescu afirmă existenţa
unui „zacon vlaschi” (citit zacon vlașchi), drept romanesc in limba slavona (drept al vlahilor), pornind de la

63
ideea că vlahii constituiau o categorie socială inferioară şi anume: robii eliberaţi care deveneau ţărani
dependenţi, ceea ce, însă, nu corespunde cu conţinutul Hrisoavelor Domneşti, astfel încât opinia profesorului
Giurescu nu poate fi acceptată.
Nu există nicio distincţie între Legea Ţării care s-ar aplica românilor ca entitate etnică şi acest zacon
vlaschi care ar reglementa statutul juridic al ţăranilor dependenţi, dimpotrivă, Legea Ţării are un caracter
unitar, ea reglementează statutul juridic al tuturor categoriilor de persoane, al tuturor claselor şi
categoriilor sociale, iar termenul de rumân are o dublă conotaţie, un sens etnic şi un sens social, adică acela
de român și ţăran dependent, iar accepţiunea în care este utilizat termenul decurge din context.
ROBII
O altă categorie socială o reprezentau robii al căror statut juridic era reglementat de un aşa-numit
drept al robilor sau drept tiganesc (poloskove pravo).
Din punct de vedere juridic, robii, ca şi sclavii din Antichitate, erau consideraţi bunuri, deci obiecte
ale dreptului de proprietate şi nu subiecte de drept, adica formau obiectul unor contracte translative de
proprietate (vanzare, donatie), insa stapanii nu aveau asupra robilor, asa cu aveau asupra sclavilor in dreptul
roman, drept de viata si de moarte. Mai mult decat atat, robilor li se recunostea si o oarecare capacitate
juridica, in sensul ca se puteau casatori, puteau stapani „salasele” si „uneltele” confectionate din munca
proprie.
• Majoritatea robilor proveneau din randul populatiilor necrestine (tatari si tigani), desi robia este
mai veche la noi decat venirea celor doua etnii, datand din vremea humanilor si pecenegilor.
• Dupa apartenență, robii erau domnesti, boieresti si manastiresti.
• Starea de robie era imprescriptibila, insa stapanul ii putea elibera, iar cei care fusesera luati robi
intr-o tara straina, la intoarcerea in tara de origine, redeveneau oameni liberi.
STRĂINII
O altă categorie socială reglementata de Legea Ţării: străinii.
Aveau un regim juridic bine precizat în Legea Ţării şi relativ tolerant, mai ales dacă erau de religie
creştină.
Străinii:
1. se puteau stabili în oraşe si targuri
2. puteau face comerţ
3. puteau exercita meşteşuguri
4. se puteau organiza în comunităţi proprii
5. puteau avea lăcașe de cult proprii (biserici)
Toate aceste drepturi şi privilegii erau prevăzute în actele de privilegii acordate de către domn.
Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni):

64
 prin căsătoria cu o pământeancă
 prin încredinţarea unei dregătorii, de către domn
Străinii naturalizaţi se bucurau de acelaşi statut juridic cu cel al romanilor.

Însă, străinii:
1. nu puteau dobândi pământ în proprietate
2. beneficiau de un regim fiscal distinct
3. erau exceptaţi în mod expres de la dreptul de a se aşeza în ţările romane şi de a-şi
întemeia lăcaşul de cult străinii de religie musulmană, potrivit capitulaţiilor încheiate
între Imperiul Otoman şi Ţările Romane.

INSTITUŢIA RUDENIEI
Prin definiţie, instituţia rudeniei este o relaţie specială între persoane, izvorâtă:
- dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge)
- din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianţă sau afinitatea)
- din tainele botezului şi cununiei (rudenia spirituală)
a. Rudenia de sânge poate fi pe linie directă, în ascendent sau în descendent, ori pe linie
colaterală.
Gradele de rudenie dintre două persoane se stabilesc în funcţie de numărul generaţiilor ce se
interpun intre persoanele respective. De exemplu, nepotul si bunicul sunt rude de gradul 2. Verii de gradul I
sunt rude de gradul 4 (2 grade in sus si 2 grade in jos).
Rudenia de sânge da naştere unor obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere şi, totodată, reprezintă
temei al vocaţiei succesorale.
De asemenea, rudenia de sânge reprezintă un impediment la căsătorie.
b. Rudenia prin alianţă este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ, adica cuscria.
c. Rudenia spirituala, adică rudenia dintre naşi şi fini, care genereaza efecte la fel de
puternice ca cea de sange.
Legea Ţării mai prevede şi două forme speciale de rudenie şi anume:
 Rudenie izvorâtă din adopţie
 Rudenie izvorâtă din înfrăţire
65
INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI
Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Ţării căsătoria se
încheia prin formalităţile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, altfel spus, îmbrăca forma benedicțiunii
religioase.
Etapele premergătoare încheierii căsătoriei erau:
 Vederea în fiinţă (cunoaşterea viitorilor soţi)
 Urmarea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soţi)
 Întocmirea foii de zestre
 Binecuvântarea părinţilor

Zestrea este o instituţie de străveche traditie geto-dacă, era un drept al ambilor tineri şi are
semnificaţia echivalentului muncii depuse de viitorii soţi în gospodăria familiei.
Zestrea se constituia prin strigări publice făcute în timpul serbării nunţii, la ea adăugându-se şi
darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriţi le primeau de la celelalte rude şi prieteni şi care, împreună cu
zestrea, alcătuiau baza materială a noii familii.
Însă, din secolul XVII, apar foile de zestre, iar zestrea îşi pierde semnificaţia tradițională,
constituindu-se doar pentru viitoarea soţie şi devenind un fel de afacere pentru viitorii soţi „vânători de
zestre”.
O variantă a căsătoriei tradiţionale era căsătoria pe care Legea Ţării o numea căsătoria cu fuga,
constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soţii de către viitorul soţ pentru a forţa binecuvântarea
părinţilor („politica faptului implinit”).
În afara rudeniei, un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre soţi,
care atrăgea căderea în robie şi a celuilalt soţ şi, pe cale subsecventa, a copiilor rezultaţi dintr-o asemenea
căsătorie.
Biserica Ortodoxă admitea şi divorţul, consacrând deplină egalitate între soţi în privinţa motivelor
de divorţ pe care le puteau invoca. Sotia puta sa isi paraseasca sotul prin repudiu.
Repudiul era admis nu doar pentru soţ, ci şi pentru soţie, care putea declara în fata martorilor că
părăseşte domiciliul conjugal.
Subsecvent divorţului avea loc partajul bunurilor comune ale soţilor pe care Legea Ţării îl denumea
împărţeala sau alegere.
INSTITUŢIA FAMILIEI 25.11.16 8.12.16

66
Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate având ca nucleu părinţii şi copiii.
Reglementarea institutiei familiei în Legea Ţării preia o mare parte din tradiţia geto-dacă, astfel încât
familia românească este o familie cu caracter democratic, si mai putin din familia romană care este o familie
aristocratică, în care şeful familiei, pater familias, are un drept absolut asupra bunurilor şi persoanelor aflate
sub puterea sa.
Dimpotrivă, potrivit Legii Ţării, soţii aveau o poziţie de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitand
puterea părintească asupra copiilor minori, având obligaţia de a-i întreţine şi proteja şi nu dreptul (ius vitae
necisque) de a-i vinde sau de a le închiria serviciile ca în dreptul roman.
După moartea soţului, soţia supravieţuitoare putea exercita singură autoritatea părintească asupra
copiilor minori şi, totodată, între soţi existau drepturi şi obligaţii reciproce de întreţinere, iar soţul care nu
îşi exercita această obligaţie era supus unei pedepse infamante, adică unei pedepse de natură a atrage
oprobiul public, dispreţul public, şi anume, „darea prin târg sau darea pe uliţa”.
Era practicată totodată şi instituţia adopţiei denumite înfiere, copiii adoptaţi fiind denumiţi „copii de
suflet”.
Asupra reglementarii familiei in dreptul feudal nescris a exercitat o influenta considerabila nu doar
dreptul geto-dac, ci si preceptele religiei crestin ortodoxe.
INSTITUŢIA SUCCESIUNILOR
Reprezinta totalitatea normelor juridice care reglementeaza transmiterea bunurilor pentru cauza de
moarte, transmiterea patrimoniului de la defunct la succesorii acestuia. In Legea Tarii institutia se
numeste mostenire si succesorii se numesc mostenitori.
Cele două cuvinte (mostenitor mostenire) fac parte din familia de cuvinte a cuvântului moş, de
sorginte tracă, din care face parte şi cuvântul moşie, care are sensul de proprietate ereditară.
Potrivit Legii Ţării, moştenirea se deferă:
 Pe cale legala, moştenire legală, legitimă, moştenire ab intestat (fără testament)
 Prin testament, moştenire testamentară.
I. Moştenirea legală
Moştenirea legală se deschide în 3 situaţii:
 Când defunctul nu a lăsat testament.
 Când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este legal întocmit şi ca atare este nul.
 Când defunctul a lăsat testament, acesta este legal întocmit, valid, însă este caduc. Caduc
in sensul ca nu produce efecte.
În materia moştenirii legale, Legea Ţării consacră
 egala vocaţie succesorală a copiilor legitimi cu cei adoptati adoptaţi

67
 egală vocaţie succesorală fetelor şi băieţilor atat la bunurile de ereditare, adică cele
moştenite, precum şi la bunurile de cumpărătură ale parintilor lor, adică cele dobândite
prin acte inter vivos ale părinţilor lor.
De la această regulă exista o excepţie în Țara Românească, introdusă prin privilegiul masculinităţii,
în sensul că fetele nu aveau vocaţie succesorală la ocini, nu au vocaţie succesorală la bunurile ereditare
ale părinţilor lor. Fetele primeau echivalentul valoric al bunurilor ereditare, al părţii din bunurile ereditare
ce li s-ar fi cuvenit în bani, obiecte de preţ sau/şi bunuri de cumpărătură. De regulă, ele îşi primeau părţile
succesorale sub formă de zestre, obligaţia de înzestrare revenind părinţilor, iar în absenţa acestora, fraţilor.
În spiritul principiului roman mater semper certa est și pater is est quem nuptiae demonstratum
(mama este intotdeauba sigura si tatal este cel pe care il indica casatoria) copiii naturali, adică copiii
născuţi în afara căsătoriei, nu ştim cine e tatăl, veneau doar la succesiunea mamei lor, iar fraţii vitregi
(hiaștri) aveau egală vocaţie succesorală cu fraţii buni, dar numai la succesiunea părintelui bun.
De asemenea, Legea Ţării consacră dupa modelul dreptului roman si succesiunea prin reprezentare,
precum şi dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu copiii.
Prin efectul acceptarii succesiunii, treceau asupra succesorilor atât activul succesoral, cât şi pasivul
succesoral, adica datoriile succesiunii. Altfel spus, moştenitorii dobândeau o universalitate, adică un
patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu.
II. Moştenirea testamentară
Moştenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este valabil
întocmit şi îşi produce efectele.
Testamentul putea fi redactat:
 în formă orală, „cu limbă de moarte”
 în formă scrisă, denumit în Legea Ţării „diată”
Ambele forme de testament se întocmeau în prezenţa martorilor, cea mai răspândită forma fiind
testamentul „cu limbă de moarte”, pentru că la epoca respectivă erau foarte puţini ştiutori de carte.
Prin testament se putea realiza nu numai o instituire de moştenitor, dar şi o exheredare, adică o
dezmoştenire.
O particularitate a testamentului medieval în raport cu testamentul modern este posibilitatea
introducerii în testament (la cuprins) a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voinţe a
testatorului.
De asemenea, potrivit Legii Ţării, prin testament se putea face şi o substituțiune „fideicomisară”
(sistemul prin care testatorul disponent dispune bunurile sale unei persoane numite fiduciar, obligaţia acestuia
din urmă fiind de a le păstra şi de a le transmite la moartea sa unei alte persoane numită fideicomisar sau

68
substituit, indicată tot de către testator), interzisă prin codul civil Al. I. Cuza şi, surprinzător, introdusă în
Noul Cod Civil. Dispune nu doar pentru moarta sa, ci si pentru moartea fiduciarului. Aceasta se putea cace
fie la un anumit numar de generatii, fie la infinit, in sensul ca erau scoase din circuitul civil si nu puteau
transmise niciodata prin act. Aceasta masura este tipica de tip feudal, in care societatea avea un caracter
natural si inchis si in care schimbul era accidental, asa incat boierii isi asigurau pastrarea patrimoniului pentru
mosia lor.

MATERIA OBLIGAŢIILOR
În această materie, Legea Ţării consacră ca izvoare de obligaţii contractele şi delictele, potrivit
clasificării bipartite a lui Gaius.
Accentul în materie obligaţionala cade asupra răspunderii personale in materia obligationala.
Cu toate acestea, străvechea şi tradiţionala solidaritate a obştei, precum şi anumite interese ale statului
feudal au făcut posibilă existenţa in dreptul nostru feudal a unor forme de răspundere colectivă şi anume:
 Răspunderea colectivă în materie penală
 Răspunderea colectivă în materie fiscală
 Despăgubirea de la altul

Răspunderea colectivă în materie penală


Este o reminiscenta al vechiului sistem gentilic de razbunare a sangelui. Dupa savarsirea unui omor,
ginta isi putea exercita dreptul de razbunare asupra gintei faptuitorului. Apoi apare intelegerea de
desdăunare, prin care victima renunta la exercitarea dreptului de razbunare, iar faptuitorul plateste
o suma de bani, aceasta suma de bani avand un dublu caracter, atat de despagubire, cat si de
sanctiune.
Acum se vorbeste despre o compozitiune.
Prima formă de răspundere colectivă este răspunderea colectivă în materie penală.
După întemeiere, obştea păstrează dintre vechile atribuţii numai acelea de a-l căuta şi identifica pe
făptuitor si de a il preda slujbaşilor statului, denumiţi „gonitorii din urmă”. În cazul în care obştea nu-l
putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă locul prin care făptuitorul
a părăsit hotarul obştii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga obşte răspundea pentru fapta comisă
pe teritoriul său, fiind tinuta să plătească o amendă fixată de stat. Imposibilitatea ţăranilor de a plăti amendă
ducea la aservirea obştii in contul acestei datorii.. În cazul în care fapta fusese săvârşită pe un domeniu feudal
investit cu imunităţi, functionarii domnesti nu aveau putere aici; identificarea şi sancţionarea făptuitorului
era de competenta exclusivă a stăpânilor feudal.

69
Statul isi creeaza din aceste amenzi o adevarata sursa de venit, punand „globnici” sa se ocupe de
acestea, intrucat amenzile erau in mare parte sub forma de vite.

Răspunderea colectivă în materie fiscală


O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă de aservire,
în cazul în care unii dintre membrii obştei nu-şi puteau plăti birul stabilit de către răbojari, datoriile acestea
erau plătite de întreaga colectivitate/de celelalte gospodarii tarenesti, iar dacă obştea devenea insolvabilă,
ea era aservită de către domnie sau de către un boier în contul datoriei.

Despăgubirea de la altul
Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă de aplicare mult
mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obştei, în sensul că ea implică intregi categorii sociale
întregi, aparţinând unui popor.
În dreptul modern, dacă una dintre părţile contractante este străin, constrângerea acestuia să-şi
execute obligaţia se realizează fie pe baza convenţiilor bilaterale dintre state, fie pe baza procedurii
„execuatului”, procedura prin care o hotărâre cu privire la un cetăţean străin devine executorie în statul căruia
acest cetăţean străin îi aparţine.
În feudalism, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii romani care aveau creanţe faţă de
debitori străini, primeau din partea domnului dreptul de a-şi realiză creanţele pe seama conaţionalilor
acestora din urmă, aflaţi în trecere prin ţările romane. După executarea silită a acestora, cei în cauză
primeau toate dovezile privind existenţa creanţei şi modul în care se realizase executarea silită asupra lor. Iar
la întoarcerea în statul de origine, cei în cauză aveau posibilitatea de a cere autorităţilor proprii să fie
despăgubiţi de către conaţionalii lor pentru care fuseseră urmăriţi. Acest sistem se aplica şi reciproc, atunci
când debitorul era român.

FORMELE DE RĂSPUNDERE PERSONALĂ IN LEGEA TARII


LEGEA TARII regula în materie obligaţională este răspunderea personală, iar formele sunt contracte.
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Cel mai important contract este contractul de vânzare, care sub influenţa bizantină, devenise un
contract consensual translativ de proprietate, sub influenta dreptului bizantin.
Elementele contractului de vânzare sunt:
 Consimţământul
 Obiectul

70
 Preţul

CONSIMŢĂMÂNTUL
Consimţământul este manifestarea de voinţă liber exprimata a unei părţi contractante în sensul
dorit de cealaltă parte, realizându-se astfel acordul de voinţa al părţilor.
Consimţământul trebuia să plece din voinţa liber exprimată a părţilor, el trebuia dat de bunăvoie şi
irevocabil.
Dacă consimţământul era viciat (vițiat), contractul era lovit de nulitate.
La epoca respectivă, cel mai important viciu era violenţa, pe care Legea Ţării o denumeşte “silă”.
Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă bunul respectiv, nu era
considerată viciu (vițiu) de consimţământ.
Celelalte vicii: eroarea şi dolul (înşelăciunea în contract) erau întâlnite rar în practică, deoarece toate
contractele se încheiau în prezenţa unor martori. Eroarea era falsa reprezentarea a realitatii la incheierea unui
contract, iar dolul era o eroare provocata constand in manopere vilclene exercitate de una dintre partile
contractante asupra celeilalte partipentru a o determina sa incheie un contract.
În unele situaţii, consimţămintele erau condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru încheierea
valabilă a contractului. De exemplu: la vânzarea unui teren aflat în hotarul obştei, se cerea şi consimţământul
membrilor obştei (rudelor şi vecinii) exprimat sub forma dreptului de protimis (dreptul de precumpărare şi
răscumpărare). La vânzarea unui rob sau a unei proprietăţi feudale, actul de transfer al proprietăţii trebuia
întărit prin hrisov domnesc => era necesar acordul domnului, scop în care părţile făceau “darea calului său
darea cupei”, pentru a evita pradalica.
OBIECTUL
Obiectul trebuia să fie un bun aflat în comerţ, adică în circuitul juridic civil, susceptibil de a fi
instrainat.
Cel mai important bun era pământul, care putea fi vândut ca proprietate exclusivă sau în cote indivize
ideale şi abstracte din dreptul de proprietate.
Un specific al vânzării feudale este împrejurarea că obiectul acestei vânzări îl putea reprezenta şi
fiinţa umană, spre pildă: vânzările de robi, vânzările de moşii cultivate cu ţărani dependenţi, vânzarea de
către ţăranii liberi a propriei libertăţi (din considerente de natură economică).
PREŢUL

71
Preţul era fixat în bani („in pecunia numerata”), dar uneori preţul putea fi exprimat şi în alte bunuri,
dat fiind caracterul natural al economiei feudale, ceea ce înseamnă că în Legea Țării nu se făcea o distincţie
clară între operaţiunea juridică a vânzării fata de cea a schimbului (permutatium rerum).
Preţul se fixa în momentul încheierii contractului, dar putea fi plătit şi la un termen ulterior.
Vânzarea se putea face cu rest de preţ, sub sancţiunea rezoluţiunii contractului pentru neexecutare,
dacă preţul/restul de preţ nu era plătit la termenul fixat. Rezoluţiunea era prevăzută în contract sub forma
pactului comisoriu care stabilea ca în cazul rezoluţiunii preţul/partea din preţ se cerea a fi restituita celui care
o plătise (cumpărătorului).
Această restituire a preţului se realiza şi în caz de evicţiune (deposedarea pe cale judiciară a
cumpărătorului de bunul astfel dobândit). Evicţiunea se numea în Legea Ţării „val”, presupundandu-se ca
bunul a fost cumparat „rau”, iar în situaţia în care aceasta intervenea se presupunea că aceasta a fost
cumpărată de la un neproprietar.
Sub aspectul formei, contractul era:
 în formă scrisă
 în formă orală (cea mai răspândită, insa întotdeauna în prezenţa martorilor şi a martorilor
preconstituiți)
II. CONTRACTUL DE DONAŢIE
Un alt contract este contractul de donaţie.
În Legea Ţării este un contract real, în care se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, însoţit de
remiterea materială a lucrului.
Elementul esenţial al contractului de donaţie este intenţia de a gratifica.
În cazul donaţiei sau daniei domneşti, intenţia de a gratifica a domnului avea în vedere fie
răsplătirea boierilor pentru dreaptă şi credincioasă slujbă, în virtutea obligaţiei de milă ce intra în raportul
juridic de vasalitate, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.
În cazul donaţiilor particulare, intenţia de a gratifica a donatorului avea în vedere angajamentul
donatarului de a-l îngriji pe donator spre sfarsitul vietii sale şi de a-l înmormânta potrivit datinilor
stramosesti, cele mai multe dintre donaţii având caracterul unor donaţii cu sarcină.

Donaţiile particulare către biserica se făceau în scopuri pioase, filantropice sau pentru ca
donatorul şi membrii familiei sale să fie trecuţi în pomelnicul bisericii şi pomeniţi în timpul slujbelor ce
urmau a se efectua.
Mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită sub sancţiunea revocării
acesteia pentru neindeplinirea sarcinei.

72
În ceea ce priveşte obiectul, donaţia putea avea ca obiect acealsi bunuri, dar si fiinţa umană în 3
cazuri:
 Donaţiile de robi
 Donaţiile de moşii cultivate cu ţărani dependenţi
 Situaţia taranului liber care işi dona libertatea stăpânului feudal

III. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT


Un alt contract este contractul de împrumut, în forma împrumutului de consumaţie (mutuum) (sau
in forma de comodat).
Împrumutul mutuum avea ca obiect o sumă de bani.
Este un contract unilateral, deoarece generează obligaţii doar în sarcina împrumutatului: de a-i
restitui suma ce îi fusese împrumutată și o dobândă pe care Legea Ţării o numeşte „baș”.
Scadenţa se numea ”zi” sau „soroc” şi era stabilită într-o zi de sărbătoare importantă.
Totodată, Legea Ţării admitea şi anatocismul (dobândă la dobândă), denumită „baș peste baș”.
Pentru garantarea obligaţiilor, debitorul putea constitui în favoarea creditorului său garanţii reale şi
garanţii personale.
Garanţia reală se numeşte zălog, constă în bunuri mobile şi imobile, în special robi şi moşii cultivate
cu ţărani dependenţi, munca acestora putând fi folosită de către creditor în contul dobânzilor la suma
împrumutată.
A. Zălogul îmbrăca 2 forme:
 fără termen
 cu termen
Dacă zălogul era fără termen, creditorul putea folosi si stapanii bunul până la plata datoriei de către
debitor (sine die= fără termen).
Dacă zălogul era cu termen:
 Şi la scadenţă debitorul plătea datoria, el răscumpăra bunul zălogit, adică reintra în stăpânirea
acestuia.
 Dacă nu plătea la termen, în actul de zălogire se putea prevede ca zălogul devenea stătător
(bunul/bunurile zălogite intrau în proprietatea creditorului, în contul creanţei sale).
 Dacă nu se prevedea ca zălogul devine stătător, datorită faptului că mereu valoarea bunului
zălogit e mai mare decât creanta/suma garantată, se proceda la preţuirea bunurilor zălogite şi
vânzarea lor la „mezat” (la licitaţie publică) celui care oferă cel mai mare preţ. În acest caz,

73
adjudecător putea fi chiar creditorul în contul creanţei sale sau o altă persoană. Dacă preţul
este mai mare decât suma datorată, diferenţa devine debitorului.
B. Chezaşii sunt garanţi personali (debitori accesorii), care se obligă faţă de creditor să
plătească ei datoria, dacă debitorul principal nu o va plăti, punându-l astfel la adăpost pe
creditor de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.
Dacă erau mai mulţi chezaşi, aceştia erau ţinuţi solidari la plata datoriei, în sensul că creditorul putea
să urmărească pe oricare dintre chezaşi şi să-l silească să plătească tot. Chezaşul plătitor avea drept de regres
împotriva celorlalţi chezaşi (cogarantilor sai) pentru partea contributivă din datorie a fiecăruia precum şi
împotriva debitorului principal.
Dacă debitorul devenea insolvabil şi nu erau constituite nici garanţii reale şi nici garanţii
personale, se declanşa împotriva falitului o procedură specială de executare silită, denumită „curama”, în
cadrul căreia bunurile falitului erau evaluate şi împărțite între creditorii concursuali, proporţional cu
valoarea nominală a creanţelor lor.
Legea Ţării mai reglementa şi alte contracte, cum ar fi: contractul de depozit, contractul de comodat
şi locaţiunea de servicii (locatio operarum).
ÎNFRĂŢIREA PE MOŞIE
Este o instituţie feudală extrem de complexă care reuneşte trăsături ale rudeniei, testamentului şi
contractelor. Infratirea a fost o institutie generala la multe popoare, inca de la comuna primitiva.
Înfrăţirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul destrămării
relaţiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolaţi şi lipsiţi de ajutorul ginţii, context în care încearcă
să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin înfrăţire, care este o învoială
formală de ajutor reciproc însoţită de o procedură realizata printr-o procedura ce consta în amestecul
câtorva picături din sângele celor înfrăţiţi, aceasta având să simbolizeze faptul că înfrăţirea imită rudenia
de sânge.
De-a lungul timpului, concepţia despre înfrăţire, ritualul înfrăţirii şi efectele acesteia au cunoscut o
anumită evoluţie sub influenţa aparitiei statului şi a raspandirii religiei creştine.
În statul sclavagist roman şi în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată înfrăţirea între
peregrini, interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituţiune imperială dată în anul 285 dHr.
În statul feudal apare înfrăţirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-şi acorda sprijin reciproc
pentru săvârşirea faptelor de arme. Ritualul înfrăţirii se spiritualizează sub influenţa creştină astfel încât
formele păgâne sunt înlocuite cu forme creştine, o infratire de cruce.. Spre pildă, în cazul înfrăţirii între
boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în biserică, iar în cazul înfrăţirii între ţărani,

74
care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăţiei haiduceşti, amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură
pentru sânge se face în formă de cruce.
În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrăţire, şi anume înfrăţirea pe moşie.
Ea se realizează, imbracand forma unui act scris emis de Cancelaria domnească, act în care se
consemnează declaraţia de înfrăţire făcute în faţa Domnului şi a Sfatului Domnesc.
Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, pe fond, înfrăţirea pe moşie nu duce numai la
stabilirea unor relatii de rudenie, ea are efecte patrimoniale, asa incat duce:
 la realizarea unor relaţii personale între cei înfrăţiţi, în sensul că ei devin rude din punct de
vedere formal juridic
 la realizarea relaţii patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrăţiţi
constituie anumite drepturi, acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrăţirii pe moşie
Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrăţirii pe moşie, însă în cele mai frecvente cazuri,
înfrăţirea se realiza asupra pământului, ocinilor, mosiilor; de aceea se şi numea înfrăţirea pe moşie.
Existau 2 forme de înfrăţire:
 In care toţi cei înfrăţiţi îşi uneau ocinele sau moșiile
 Înfrățirea se realiza doar pe ocina sau moșia uneia dintre părţi
Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moşii era o condiţie indispensabilă pentru a participa
la o înfrăţire pe moşie.
În actul de înfrăţire se stabilea de la bun început cui aparţinea ocina sau ocinile asupra căreia/cărora
se realiza înfrăţirea.
Prima formă de înfrăţire cuprinde 2 momente:
I. Cel al unirii ocinelor
II. Al aşezării celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocinele astfel unite
A doua formă de înfrăţire presupune un singur moment:
I. Aşezarea celor înfrăţiţi ca fraţi pe ocina pe care se înfăptuieşte înfrăţirea, a unuia dintre ei.
După modul în care se constituie raporturile de înfrăţire, înfrăţirea îmbrăca 2 forme:
 Directă (în acest caz, raporturile de înfrăţire se stabilesc între toţi participanţii la actul
înfrăţirii)
 Indirectă (în acest caz, cel care constituie înfrăţirea nu intra în raporturi de înfrăţire, şi doar
așează ca fraţi alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale)
Înfrăţirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrăţire directă.
Efectele sau efectul juridic pe care îl produce constau în crearea unei stări de coproprietate între
cei înfrăţiţi asupra ocinelor unite, in sensul ca anterior înfrăţirii erau proprietarii exclusivi ai unei moşii, iar

75
după actul înfrăţirii devin coproprietari în cote indivize, ideale, abstracte şi egale asupra ocinilor unite. Cotele
dobândite sunt egale, indiferent de suprafaţa ocinilor aduse în actul înfrăţirii.
Înfrăţirea prin aşezarea ocinelor poate fi directă sau indirectă, iar dacă e indirectă, numai cei
aşezaţi ca frati pe ocina respectiva dobândesc cote indivize ideale, abstracte şi egale din dreptul de proprietate
asupra ocinii.
Înfrăţirea pe moşie se realiza din considerente economice pentru formarea unor moşii mai mari şi
mai puternice din punct de vedere economic.
Aceasta indtitutie genereaza şi efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor şi a proprietăţii.
În materia rudeniei, înfrăţirea pe moşie creează o relaţie de rudenie între cei înfrăţiţi ce poate constitui
temelia vocaţiei succesorale.
În materia succesiunilor, infratira pe mosie este utilizată în următoarele situaţii:
 În Țara Românească se înfrăţeau fetele cu băieţii, acestea dobândind, din punct de vedere
juridic, calitatea de băieţi prin efectul înfrăţirii, şi ca atare vocaţie succesorală asupra
bunurilor ereditare.
 Proprietarul unei moşii care nu avea moştenitor sau, dacă suntem în Țara Românească, avea
doar fete, recurgea la o înfrăţire directă cu alte persoane pe moşiile unite sau doar pe moşia
sa sau recurge la o înfrăţire indirectă a fetelor lui cu fiii unei alte persoane pe moşia sa.
 Prin înfrăţirea pe moşie puteau fi chemate la moştenire în concurs cu fiii şi alte persoane pe
care fiii le excludeau de la moştenire, rezultatul fiind schimbarea ordinii succesorale în
favoarea acelor persoane, pe care constituentul înfrăţirii dorea să le favorizeze, pe principiul
proximitatii gradului de rudenie.
În ceea ce priveşte materia proprietății, înfrăţirea pe moşie este un contract translativ de proprietate,
fiind un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece în actul înfrăţirii se putea prevede că transmiterea
drepturilor de proprietate către cei înfrăţiţi se face de îndată, ipso iure, şi nu mortis causa.
Cu asemenea transmitere imediată se putea face şi cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite
obligaţii ale înfrăţiţilor faţă de constituentul înfrăţirii.
Înfrăţirea se putea face şi cu clauză de rezervă a proprietăţii (rezervatii domini), în sensul că
transmiterea bunurilor către cei înfrăţiţi se va realiza la momentul morţii constituentului înfrăţirii.
Înfrăţirea pe moşie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de aservire a obştilor săteşti sau
teritoriale, sens în care boierii se înfrăţeau cu ţăranii din obşti pe pământurile acestora din urmă, deveneau
coproprietari ai acelor pământuri şi rude cu ţăranii în sens juridic şi, ca atare, puteau exercita dreptul de
protimis (dreptul de cumpărare şi răscumpărare) pentru a acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în
hotarul obştilor săteşti sau teritoriale.

76
INSTITUŢIILE SI DISPOZITIILE DE DREPT PENAL ALE LEGII ŢĂRII
Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării
private, însă asistăm la creşterea treptată a intervenţiei statului în soluţionarea pricinilor penale pe fondul
consolidarii si centralizarii sistemului feudal.
Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului prin sancţionarea cu
amenzi, numite zaveasca, a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.
Totodată Legea Ţării consacră făţiş si expres discriminarea în faţa legii penale, în funcţie de
categoria socială căreia îi aparţineau făptuitorul şi victima, în sensul că aceleaşi fapte şi aceleaşi pedepse sunt
apreciate şi respectiv aplicate în mod diferit, în funcţie de poziţia socială a părţilor. Legea Tarii consacra si
sistemul rascumpararii in bani a pedepselor, sistem care ii incurajeaza pe bogati.
Infracţiunile erau denumite „vini”, şi erau împărţite în 2 categorii, in functie de gravitatea lor:
 Vini mari. Fapte mai grave.
 Vini mici
I. O primă categorie de infracţiuni erau infracţiunile îndreptate împotriva statului si oranduirii
feudale:
 Hiclenia
 Neascultarea

HICLENIA
Putea fi comisă numai de boieri şi însemna încălcarea de către aceştia a obligaţiei de dreaptă şi
credincioasă slujbă pe care o aveau faţă de domn şi care intra în conţinutul raportului juridic de vasalitate.
Hiclenia era sancţionată cu moartea şi confiscarea averii boierului viclean. Bunurile confiscate erau
atribuite bierilor credinciosi si manastirilor.

NEASCULTAREA
Neascultarea („osluh”) era nerespectarea poruncilor domneşti şi neîndeplinirea de către ţăranii
aserviti a obligaţiilor de plată a rentei feudale.
Era sancţionată cu moartea sau o amendă în vite şi confiscarea ocinilor.

II. O altă categorie erau infracţiunile împotriva persoanei.


 Omuciderea (o vină mare, sancţionata cu moartea)
 Lovirea, ranirea (vina mică, amenda în vite)

77
III. O altă categorie, considerate vini mari, erau acţiunile care aduceau atingere concepţiei feudale cu
privire la religie şi morală.
 Sacrilegiul
 Violul
 Adulterul
 Bigamia
 Sodomia
 Erezia
 Ionosidia
 Rapire de fecioare
Toate acestea erau sancţionate cu moartea, în plus, în caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra
în proprietatea soţului, ca o pedeapsa complimentara.

IV. O altă categorie era reprezentată de acţiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei (toate vini mici).
Mărturia mincinoasă („limba strâmbă”, sperjur) este sancţionată cu însemnarea cu fierul roşu
(numai daca savarsea de 4 ori pentru acoperirea furturilor) şi denunţul calomnios, denumit „sudalma cea
mare”, sancţionat cu aceeaşi pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunţat, dacă denunţul s-ar fi dovedit a
fi adevărat.
Sfada era pedepsită cu amenda (sfada includea insultele, delictul de încălcare a hotarului,
distrugerea semnelor de hotar).

Talharia era pedepsita prin spanzurare la locul faptei, furtul flagrant totodata, iar furtul simplu,
sanctionat cu o dușegubină (ispasirea sufletului), o amenda. Toate acestea erau vini mari si erau facute
impotriva proprietatii.

Sistemul sancţionator cuprindea următoarele categorii de pedepse:


 Pedepsele fizice (intrau şi diversele forme ale pedepsei cu moartea)
 Pedepsele privative de libertate
 Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, duşegubina şi zăvescă)
 Pedepsele infamante (de natură a duce la oprobiul public – darea pe uliţă, darea prin târg)
Cu excepţia pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogaţi. Cei săraci erau nevoiţi să şi

78
vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru răscumpărare => acest sistem a devenit un mijloc de
aservire a ţăranilor liberi.

INSTITUŢIILE DE DREPT PROCESUAL ALE LEGII ŢĂRII


Şi pe plan procesual, Legea Ţării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de procedură
pentru toate tarile romane..
Instanţele de judecată erau:
 La nivelul obştilor săteşti sau teritoriale:
 judele
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 La nivelul oraşelor:
 judeţul în Țara Românească
 șoltuzul în Moldova împreună cu cei 12 pârgari (consiliul orăşenesc)
 La nivelul ţinuturilor si judetelor:
 Vornicii si pârcălabii, conducatori ai institutiilor administrativ
teritoariale ale zonei.
 În Moldova cei doi vornici pentru Ţara de Sus şi pentru Ţara de Jos.
În Țara Românească, în stânga Oltului -vornicul şi în dreapta Oltului
- Marele Ban
Toate acestea aveau o competenta generala in materie civila si penala.
La acestea se adaugă ceilalţi dregătorii, care aveau o competență specializată, precum şi boierii şi
mănăstirile investite cu imunităţi, care aveau o competentă specializată si drept de judecata asupra numai
anumitor cazuri, rezultată din hrisovul de acordare a imunităţii respective.
Procesele mai grele erau judecate de Domn şi Sfatul Domnesc, la fel şi procesele mai importante,
precum şi plângerile celor nemulţumiţi de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor
căi de atac, ci mai degrabă al unor reclamaţii împotriva celor care judecasera in fond.

79
Domnul avea competență deplină, putând judeca orice proces în primă şi ultimă instanţă şi rejudeca
toate celelalte procese, soluţionate de celelalte instanțe. Domnul putea judeca impreuna sau fara Sfatul
Domnesc.
Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția feudală
are un caracter itinerant.
În procesul feudal nu existau grade de jurisdicţie, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată
la aceeaşi instanţă sau la o instanţă superioară.
De asemenea, nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce creea o stare de nesiguranţă
în relaţiile judiciare.
Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârşit a proceselor şi pentru a îngrădi posibilitatea
redeschiderii lor, Legea Ţării a consacrat anumite reguli şi anumite instituţii pentru a limita posibilitatea
redeschiderii proceselor:
 Zaveasca - ea nu împiedica redeschiderea procesului direct, dar obliga partea care vra sa
redeschida procesul să depună în vistieria statului o sumă de bani a priori. Unele hotărâri erau
pronunţate de domn chiar cu aceasta menţiune.
 Fieria - partea care a câştigat procesul depune o sumă de bani în vistieria statului şi, în schimb,
domnul îi garantează prin hrisov că nu va aproba redeschiderea procesului.
 Amenzile judiciare - se introduc din sec. XVIII şi sancţionează culpa procesuală a părţii care
solicită redeschiderea procesului. Acestea erau denumite gloabe în Tara Românească şi Moldova
şi birsabi în Transilvania, desegubine? In Tara Romaneasca.
O altă caracteristică este faptul că instanţele puteau avea nu numai atribuțiuni jurisdicţionale, ci şi
atribuțiuni administrative potrivit confuziunii de atribuţii specifică instituţiilor feudale. Nu exista principiul
separatiei puterilor in stat.
O altă caracteristică este principiul judecătorului unic. Chiar şi atunci când domnul judecă împreună
cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului, Sfatul având doar un rol consultativ. Exista si exceptii, Sfatul
Oamenilor Buni si Batrani. Toti membrii justitiei apartin feudalilor.
O altă caracteristică a justiţiei feudale este faptul că, exceptând instanţele de la obştile săteşti, toate
celelalte instanțe reprezintă monopolul feudalilor.
Concepţia care stătea la baza justiţiei feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze „după
lege şi dreptate” sau dupa „obiceiul tarii si dreptate”. Cuvântul „legea” desemnează Legea Ţării, iar
cuvântul „dreptate” desemnează conştiinţa juridică a epocii care trebuia să vegheze la respectarea
moravurilor, adică morala epocii.

MATERIA PROBELOR
80
În vechiul nostru drept feudal, întâlnim atât reguli şi mijloace de probă formate în timpul
feudalismului, cât şi forme probatorii mai vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice, dar care în condiţiile
feudalismului dobândesc un conţinut nou de clasă şi o formă nouă, în sensul că aplicarea lor este asigurată
de forţă coercitiva a statului feudal.
Persistenta acestor forme probatorii vechi, anterioare feudalismului, se explică atât prin caracterul
natural al economiei feudale, supravieţuirea unor forme economice cum ar fi proprietatea devălmaşă asupra
pământului, cat si prin carcterul relativ primitiv.

După forma lor, probele se împart în 2 categorii:


 Probe orale
 Probe scrise
Cele mai obişnuite probe în feudalism, cel puţin la începutul epocii feudale, sunt probele orale.
Ele au reprezentat mijlocul comun de probaţiune mult timp pentru că marea proprietate feudală
constituită înainte de întemeiere nu putea fi dovedită decât prin probe orale, iar slaba răspândire a scrisului
făcea din probele orale o necesitate.
Cele mai importante probe orale:
 Proba fierului roşu
 Jurământul cu brazda în cap
 Proba cu jurători
 Proba testimoniala sau marturia (a nu se confunda cu marturisirea)

I. PROBA FIERULUI ROŞU


Modul în care a fost utilizată această probă poate fi constatat dintr-un document medieval denumit
Registrul de la Oradea, ţinut de preoţii catolici de la Episcopia din Oradea. Acest registru a fost ţinut între
1208 şi 1235 şi cuprinde note referitoare la un număr de 389 de pricini soluţionate prin proba fierului roşu.
Atunci cand judecătorul nu putea da o soluţie, datorită susţinerilor contradictorii ale părţilor sau ale
martorilor audiaţi în cauză, aceştia erau trimişi alaturi de un „pristar” la Episcopia de la Oradea, unde urmau
a fi supuşi probei fierului roşu.
Era oficiată o slujbă religioasă în care era invocată intervenţia divinităţii pentru ca aceasta să arate
de partea cui este dreptatea, după care se dădea martorilor, chezașilor sau uneia dintre părţi, să poarte în
mână o bucată de fier înroşit in foc pe o distanţă de 8-10 paşi, după care mâna era bandajată, iar bandajul
sigilat. După 8 zile se procedă la desigilarea bandajului şi examinarea mâinii.

81
 Dacă rana era vindecată, se presupunea ca afirmaţiile erau adevărate, iar hotărârea se dădea pe
cale de consecinţă.
 Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei a depus o mărturie falsă, sau o afirmaţie
falsă şi, ca atare, partea respectivă pierdea procesul.
Înafară de semnele arsurii mai erau şi alte circumstanţe socotite în egală măsură dovezi de
vinovăţie, şi anume: neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei sau violarea sigiliului
bandajului sau alte asemenea împrejurări.
Din examinarea pricinilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 dintre ele au ca obiect
judecarea unor fapte de natură a aduce atingere proprietăţii feudale, cei mai mulţi dintre împricinaţi fiind
ţăranii iobagi si alti reprezentanti ai unor categorii sociale inferioare. Ca atare, aceştia erau supuşi probei şi
siliţi să poarte fierul înroşit, nu şi nobilii feudali. Chiar dacă un nobil era supus probei fierului roşu, el putea
desemna un reprezentant, de regulă un ţăran iobag, care să poarte fierul în locul său, acest lucru fiind
consemnat.
Prin urmare, proba fierului roşu are un profund caracter de clasă, ea fiind rezervată membrilor
categoriilor inferioare.
De asemenea, proba fierului roşu are un profund caracter neconcludent, nepertinent si inutil, pentru
că, de pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuie încălzit fierul, rezistenţa fizică a persoanei era
esenţială în vindecarea rănii şi, totodată, în diverse scrieri medievale figurau anumite reţete cu caracter
preventiv pentru a reduce efectele arsurii. Avea un profund caracter discriminator. Se aplica numai in
Transilvania si era un mijloc alogen de proba.

II. JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP


Este denumit astfel datorită rolului pe care pământul îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel care
jura invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate (Zamolxe), dacă nu va respecta ceea ce va jura.
În Moldova, cei care jurau puneau brazdă de pământ direct pe cap, ei se numeau brăzdaşi.
În Țara Românească, cu precădere în Oltenia, ei ţineau brazda de pământ într-o traistă atârnată de
gât şi se numeau trăistași.
Jurământul acesta era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele
proprietăţilor. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăţilor şi ţineau brazda de
pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.
Originea acestei probe este geto-dacă, la ei pământul era divinitatea supremă. Geto-dacii considerau
că pământul este o divinitate care purifică atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual. El îi ajută pe cei care
spun adevărul şi îi sancţionează pe sperjuri => expresii: „să-i fie ţărâna uşoară” „nu l-ar mai răbda
pământul”.
82
În cazul acestei probe, suntem în prezenţa unui dublu simbolism judiciar:
- brazda simbolizează zeitatea pământului
- capul simbolizează fiinţa umană, fiind considerată cea mai importantă parte a trupului

Sub influenţa creştină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat, în sensul că locul brazdelor
de pământ este luat de Evanghelie, iar după apariţia statului feudal, proba a constituit un caracter de clasă,
in sensul ca era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în special ţăranilor dependenţi.
Pe măsură ce proprietăţile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesaţi în utilizarea acestei probe
pentru hotărnicirea moşiilor lor. Dar nu se mai mulţumesc cu martori întâmplători cu privire la cunoaşterea
hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi în tot
acest timp erau daţi de chică (adică erau bătuţi) pentru a ţine minte hotarele şi pentru că, în eventualitatea
unui litigiu privind grănițuirea moşiei, să poată să depună mărturie şi să fie supuşi probei în cunoştinţă de
cauză.
III. PROBA CU JURĂTORI (regina probelor in feudalismul romanesc)
Instituţia jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularităţile sale contrazice concepţia
modernă referitoare la dovezi.

În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţineau jurământul uneia dintre părţile litigante,
arătând că aceasta este demnă de crezare => proba cu jurători este o probă de credibilitate, şi nu una de
veridicitate. Proba cu jurători are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevărului, ci a bunei reputaţii
a persoanei pentru care jura.

În procesul civil, jurătorii cercetează faptele şi drepturile părţilor litigante, astfel încât jurământul
lor este unul de veridicitate.
Până la apariţia dreptului feudal scris (a pravilelor), în special la nivelul obştilor săteşti, dar şi în cadrul
celorlalte instanțe de judecată, proba cu jurători a fost cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluţionarea
proceselor de orice tip, de unde şi denumirea de „lege”. Se considera ca aceasta proba este suprema, putand
sa combata oricare alte probe, inclusiv inscrisurile.
Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând fie că este o probă misterioasă, fie că este o procedură
grosolană, fie că este un proces absurd de dovedire.
Instituţia jurătorilor este una original românească, care îşi are originea în jurământul pe vetrele
regale sau pe zeităţile palatului regal practicat de geto-daci.

83
Jurământul prestat de un număr de jurători, putea fi răsturnat de un număr dublu de jurători, la fel
persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori, putea fi găsită nevinovată de un număr dublu de
ghicitori. Numarul maxim era de 48.
În epoca gentilică, din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se depunea
jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face parte şi vecinii, adică ceilalţi membrii ai obştei săteşti
sau teritoriale, pentru că în final, ca în cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal, proba cu jurători să
dobândească şi ea un caracter de clasă (numai boierii puteau fi jurători).
Dacă domnul încuviinţa uneia dintre părţi proba cu jurători, utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea
căreia i s-a dat proba putea să accepte prestarea ei („putea să ia legea”) sau putea să se lepede de lege, adica
sa o defere părţii adverse.
Atunci când domnul încuviinţa proba cu jurători, stabilea numărul jurătorilor, iar în unele cazuri şi
numele acestora („jurătorii pe răvaş”). Uneori, domnul, pentru a favoriza o parte, acorda din start numarul
maxim de juratori.
Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (să facă parte din aceeaşi categorie
socială). De la un punct, juratorii au ajuns sa fie doar boieri, capatand aceasta proba un profund caracter de
clasa.
Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, cât şi sub aspect
juridic. Pe plan religios, jurământul era depus pe Evanghelie, iar pe plan juridic, depunerea se făcea în fața
împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuării probei.
Conţinutul şi forma jurământului pronuntat de juratori trebuiau să fie identice cu cele ale părţii din
proces pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greşirea unora ducea la anularea probei.
Cu toate aceste, în Transilvania se admitea utilizarea unor formule echivalente sau repetarea
cuvintelor folosite greşit.
Dacă jurământul era depus cu respectarea formelor prevăzute de Legea Ţării, atunci consemnarea
desfăşurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul domnesc şi conţinând
semnăturile şi pecețile jurătorilor. Aceasta era înaintată domnului, care pronunţa hotărârea în sensul celor
arătate în jurământ, iar partea sprijinită de jurători câştiga procesul, se spunea „s-a apucat de lege”. 7.12.2016
Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se încuviinţase,
aceasta pierdea procesul. Se spunea că „a rămas de lege”.
Partea adversă putea să ceară contra proba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători,
denumita „lege peste lege”. Dacă contraproba era administrată cu respectarea dispoziţiilor Legii Țării,
hotărârea iniţială era anulată şi se pronunţă o nouă hotărâre conform noului jurământ. Cel anterior era
considerat fals, ceea ce atrăgea amendarea primilor jurători la plata unor amenzi în vite, denumita „gloabă”.

84
Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre părţile
litigante, putea să acorde de la început numărul maxim de jurători, astfel încât cealaltă parte să nu poată face
contra probă.
Daca la inceput juratorii trebuiasu sa fie de o seama cu partea din proces pentru care jurau, dica sa fie
din aceeasi categorie sociala, in timp, proba cu juratori dobandeste un caracter de clasa, in sensul ca doar
boierii puteau sa fie juratori.
Proba cu jurători este „regina probelor”, nu numai pentru faptul că prin intermediul ei poate fi
dovedită orice situaţie de fapt şi de drept, ci şi pentru faptul că prin această probă putea fi combătuta orice
altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri. Nu întâmplător dreptul nostru feudal o denumeşte lege. Ea este
mijlocul de probă cu cea mai mare forţă probantă.

IV. MĂRTURIA. PROBA CU MARTORI. PROBA TESTIMONIALA.


Martorii sunt persoane care au cunoscut „expropriis sensibus” despre anumite împrejurări cu privire
la care evaluează în fața instanței, prin mărturia pe care o depun în vederea soluţionării procesului.
Ca şi jurământul jurătorilor, şi depoziţiile de martori se dădeau sub prestare de jurământ în biserică,
iar biserica dădea anateme împotriva celor care depuneau mărturie mincinoasă.
Forţa juridică a mărturiei, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ, este inferioară probei cu
jurători. Uneori, dacă partea nu putea aduce toţi jurătorii la termen, jurătorii prezenţi erau ascultaţi ca martori,
ceea ce inseamna o aplicare a principiului conversiunii actelor de procedura.
O categorie specială de martori erau aldămășarii sau martorii preconstituiți, persoanele care fuseseră
prezente la încheierea unui contract, asistând părţile în realizarea unui acord de voinţă cu privire la toate
clauzele si elementele invoielii. Aldamasul este de origine păgână, anterioară răspândirii creştinismului.
Aldămașul e o veche instituție păgână, anterioară răspândirii creștinismului, ce are un dublu caracter: religios
și juridic.
Sub aspect religios, după încheierea convenţiei, persoanele care asistaseră partile, invocau divinitatea
pentru ca aceasta să binecuvânteze înţelegerea părţilor. Invocarea se realiza la origine prin libaţiuni, din care
s-a păstrat la noi obiceiul băutului vinului de către aldamasari şi părţi. Consumarea aldamasului însemna
încheierea contractului sub aspect juridic. De regulă, dacă înțelegerea părților era consemnată într-un înscris,
se trecea alături de numele porastilor si numele aldămășarilor precum și momentele cele mai importante la
care aceștia asistaseră. Se mai menționa totodată valoarea aldămașului care a consumat precum si partea care
a suportat cheltuiala. În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea sau executarea contractului,
aldamasarii erau chemaţi să depună mărturie în cunoştinţă de cauză.

85
Daca încheierea contractului îmbrăca forma scrisă, atunci alături de numele şi semnăturile părţilor,
în înscris apărea şi numele aldamasarilor. Totodată erau consemnate valoarea aldamasarului consumat şi
partea care a suportat cheltuiala.

PROBELE SCRISE
Înscrisurile folosite ca mijloc de probă în procesul feudal erau de 2 categorii:
 înscrisuri oficiale, emise de cancelaria domnească şi care purtau diverse denumiri, cea
generică fiind cea de „hrisov”, de sorginte greacă, dar se mai utilizau şi termenii de „uric” şi
termenul de „direse”, care este de sorginte latină.
 înscrisuri provenind de la persoane particulare – „zapise”

2. ORGANIZAREA DE STAT A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI (STAT


AUTONOM)
• La venirea lor în Transilvania, ungurii au găsit deja formate stratificarea socială și relațiile de
producție de tip feudal, formele de proprietate ale feudalismului și instituțiile politice feudale în cadrul cărora
pe primul plan se alfa instituția voievodatului. Toate aceste realități ale lumii feudale au cunoscut o evoluție
specifică, aparte fata de T. Ro. + Moldova, pe fondul instaurarii dominației maghiare. Ungurii, care la venirea
în Transilvania se aflau într-un stagiu primitiv de organizare și nu aveau institutii proprii de tip feudal, le-au
preluat pe cele ale românilor și le-au utilizat apoi ca instrumente de reprimare socială si nationala ale
romanilor.
• Constatând totodată numărul mic al ungurilor în Transilvania, ei nu puteau exercita o dominație
efectiva, iar regii maghiari au procedat la o colonizare masiva cu sași si secui însă in ciuda acestor eforturi,
populatia romana autohtona a continuat sa reprezinta majoritatea in Transilvania. Așa cum rezultă din
documentele cancelariei maghiare, pe întreg teritoriul romanesc intracarpatic erau inca din sec. 9 numeroase
cnezate, voievodate si tari romanesti conduse de nobili romani care purtau diverse titulaturi: cnezi, juzi,
jupani, voievozi.
• Existența lor e confirmată nu numai de documente, ci și prin urmele pregnante pe care aceste
instituții le-au lăsat în organizarea interna, administrativa, militara si economica a voievodatului Transilvania,
până la sfârșitul acestuia.
• În cadrul procesului de supunere a Transilvaniei de către unguri s-a dat o luptă acerba între nobilii
roman (cnezi, juzi) și nobilimea desprinsă din randul cotropitorului. Această nobilime era desemnată cu
termenul de nemeș, iar membrii săi au reușit în final să acapareze toate drepturile prin deposedarea și
subordonarea acestora.

86
• Între secolele XII-XV, nobilii români sunt inca menționați in documentele vremii, alături de cei
unguri, sași si secui, chiar în documentele cancelariei maghiare, intrucat pana in secolul 15, nobilii romani
au continuat sa exercite pe teritoriile pe care le conduceau si pe care, uneori, le avea si in proprietate,
atributiuni administrative, judiciare, fiscale si militare, in contextul in care aparatul central si local de
condicere al voievodatului Transilvaniei nu erau bine consolidate. Romanii care reprezentau marea majoritate
a populatiei isi aparau cu ma indarjire institutiile.
• Din a doua jumătate a secolului XV, însă, dar mai ales după constituirea la 1437 a lui „Unio Trium
Nationum”, o intelegere intre nobilimea maghiara si patricianul sasesc, drepturile feudalilor români sunt
încălcate sistematic, aceștia fiind în cele din urmă excluși, împreună cu întreaga populație română, de la viața
politică a țării. Asta a tinut pana in secolul 18. In acest context, si-au pastrat pozitiile doar acei feudali romani
care au acceptat trecerea la catolicism si maghiarizarea, iar ceilalti au decazut treptat in randurile micii
nobilimi, iar apoi chiar in randurile taranimii dependente. Alaturi de nobilimea laica a Transilvaniei, a existat
si o nobiliza ecleziasta, formata din inaltii prelati ai bisericii catolice, care, in paralel cu exploatarea de tip
feudal, promovau si o sistinuta politica de reprimare nationala a romanilor ortodoxi, considerati schismatici.
In Transilvania, exploatarea feudala a fost mult mai intensa, deoarece ea se impletea cu exploatarea nationala
a romanilor majoritari si autohtoni. Pe de alta parte, dezvoltarea mai accentuata a mestesugului si comertului
in Transilvania a facut ca orasenii sa reprezinte aici o categorie sociala mult mai importanta si mult mai
stratificata, orasenii fiind organizati in „bresle”, si avand obligatii financiare si militare.

ORGANELE CENTRALE ALE VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI


In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale de conducerre proprii, ca efect al
autonomiei sale ca entitate statala distincta fata de regatului maghiar.
Astefel incat, pana la sfarsitul dominatiei maghiare, Transilvania s-a manifestat ca o entitate statala
distincta de regatul maghiar. Pana la sfarsitul sec. 12, dominatia maghiara s-a exercitat doar asupra zonei de
Nord-Vest a Transilvaniei, condusa de „Marele Principe” (,,mercurius princeps”- mentionat de izvoare in
anul 1111, avandu-si sediul la Curtea Regala Maghiara). Restul Transilvaniei se afla sub conducerea cnezilor,
voievozilor si juzilor romani. Constatand ca nu pot supune Transilvania doar prin forta, maghiarii au fost
nevoiti sa accepte formele traditonale de organizare feudala ale romanilor transilvaneni si sa colaboreze,
macar la inceput, cu nobilii romani, context in care s-a constituit voievodatul Transilvaniei, prin extinderea
la scara intreagului arc intracarpatic, a acestei institutii feudale romanesti, a voievodatului, astfel incat
documnetele mentioneaza in 1176 pe Leustachiu, voievod al Transilvaniei.
a. Voievodul
Voievozii Transilvaniei, din care multi erau romani, desi erau vasalii regilor maghiari, s-au
manifestat permanent ca reprezentantii intereselor feudale locale si au cautat permanent sa-si largeasca

87
atributiile si sa inlature domninatia maghiara. Unii dintre ei au si reusit sa transforme Transilvania intr-un
,,regnum distinctum” de „regnum hungariae”. Voievozii Transilvaniei aveau atributii judiciare,
administrative si militare.
Pe plan administrativ, il numea pe vicevoievod, pe conducatorii comitatelor si pe marii dregatori ai
Transilvaniei. Totodata, voievodul transilvaniei prezida si convoca Congregatia generala a nobililor .
Pe plan juridic, voievozii erau judecatori supremi. Atat pe plan administrativ, cat si pe plan judiciar,
atributiile sale erau limitate de autonomia unitatilor administrativ teritoriale, comitate, scaune sasesti, scaune
secuiesti, de privilegiile acordate bisericii catolice, de faptul ca voievodul este vasalul regelui maghiar, si nu
in ultimul rand, de imprejurarea ca domnii Moldovei si T. Ro. detineau feude importante in Transilvania
( Almasul, Fagarasul, Ciceiul, Rodna, Cetatea de Balta.)

Pe plan militar, erau conducatorii armatei Transilvaniei, pozitie pe care a pastrat o nestirbita datorita
rolului pe care Transilvania l-a jucat in apararea statului maghiar impotriva turcilor si tatarilor.
Incercarile regilor maghiari de a limita atributiile voievozilor Transilvaniei s-au lovit de o puternica
impotrivire, iar de-a lungul timpului, balanta raportului de forta dintre regele maghiar si voievozii
Transilvaniei a inclinat infavoarea voievozilor Transilvaniei. De exemplu, voievodul Transilvaniei devine
din sec. 15 si comite al secuilor, extinzandu-si astfel jurisdictia si asupra scaunelor secuiesti.
In exercitarea atributiilor sale, voievodul era ajutat de un aparat central de dregatori, asemanator cu
cel din Moldova si Tara Romaneasca, dar mai putin dezvoltat, intrucat voievodul era vasalul regelui maghiar,
iar pe de alta parte autoritatile administrativ teritoriale, comitatele si scaunele, se bucurau de o foarte larga
autonomie. Abia din epoca principatului se va realiza un sistem complet de drgatori. Cei mai importanti
dregatori erau vicevoievodu, notarul voievodal sau seful cancelariei voievodale, cu atributii asemanatoare cu
cele ale logofatului si judele curtii voievodului, cu atributii asemanatoare cu cele ale vornicului.
b. Congregatia generala a nobililor
Un alt organ de conducere al Transilvaniei la nivel central este congregatia generala a nobililor
(„congregatio generalis nobilium”). Aceasta este Adunarea reprezentativa, pe stari, a nobilimii, comitatelor,
a clerului, a orasenilor si a taranilor liberi, proprietari de pamant. La inceput, din congregatio generalis
nobilium au facut parte si nobilii romani, ultima congregatio generalis nobilium la care acestia au fost
mentionati fiind cea din 1291. Ulterior, dupa Unio Trium Natiorum, in compunerea congregatio generalis
nobilium intrau doar reprezentanti ai celor 3 natiuni privilegiate, cu excluderea definitiva a reprezentantilor
poporului roman autohton si majoritar.
Congregatio generalis nobilium era un organ de stat fara caracter permanent, si se intrunea periodic
la convocarea voievodului, de regula la Turda. Atributiile sale erau de natura administrativa si fiscala.

88
Existenta congregatio generalis nobilium ilustreaza autonomia Transilvaniei, intrucat nicio lege a Dietei
maghiare nu se aplica in Transilvania, daca nu era insusita de congregatio generalis nobilium.

ORGANIZAREA LOCALA A VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI


Orgnizarea locala a voievodatului Transilvaniei este o imbinare a structurilor politico-administrative
ale romanilor, existente inca dinainte de cucerirea maghiara, si care au supravietuit si in cadrul voievodatului,
cu elemente de organizare locala, imprumutate de maghiari din sistemul feudal german. Astfel, in regiunile
locuite exclusiv de romani, subdiviziunile administrativ-teritoriale erau districtele romanesti, conduse de
cnezi, voievozi si juzi.
In regiunile unde, printre populatia romana au patruns si maghiarii, subdiviziunile administrativ-
teritoriale erau comitatele, impartite in „plăși”. Comitatele sunt conduse de „comiți”, la inceput numiti de
regii maghiari, iar din sec. 13, de catre voievodul Transilvaniei, iar plasile erau conduse de pretori. La nivelul
comitatului, comitele era ajutat de un vicecomite sau de o adunare a comitatului, unde participa nobilimea
locala.
In zonele unde au fost colonizati secuii s-au organizat institutii administrativ-teritoriale cu caracter
militar, numite „scaunele secuiesti”. Institutia este preluata tot de la romani, de la vechile scaune de judecata
ale acestora. Numarul scaunelor secuiesti a ajuns in sec. 15 la 7, fiecare scaun fiind condus de un „căpitan”
cu atributii administrative si un „jude”cu atributii judecatoresti. Cele 7 scaune alcatuiesc laolalta ,,universitas
siculorum" (obstea secuilor cu capitala la Odorhei). Era condusa de un comite al secuilor, numit de regele
maghiar. Insa din sec. 15, voievodul Transilvaniei devine si comite al secuior, extinzandu-si autoritatea
asupra obștii secuiesti. El era ajutat de 1 vicecomite al secuilor.
In zonele in care au fost colonizati sașii, s-au constituit dupa modelul scaunelor de judet ale romanilor,
scaune săsești care, 7, apoi 9, alcatuiesc laolalta obstea sasilor (,,universitas saxorum"), cu capitala la Sibiu.
Ficare scaun era condus de un „jude regal”, numit de regele maghiar, un „vicejude”, si el numit de rege, si
un „jude scaunal”, ales de comunitatea locala. Obstea sasilor era condusa de un comite, reprezentant al regelui
maghiar, dar care ulterior a trecut sub autoritatea voievodului Transilvaniei, fiind ales din sec. 15 de membrii
comunitatii sasesti.
O alta categorie de autoritate administrativ-teritoriala sunt orasele, care sunosc o puternica dezvoltare
a mestesugurilor si comertului si pe cale de consecinta, dobandesc o mult mai larga autonomie fata de orasele
din Tara Romaneasca si Moldova. Orasele Transilvaniei sunt conduse de un jude (iudex) si de un consiliu
orasenesc sau sfat municipal, compus din 12 jurati, denumiti ,,burghe". Erau alesi pe termen de 1 an din
randul patriciatului orasenesc, iar acest sfat municipal avea atributii administrative si fiscale, fixate prin actele
de privilegii acordate orasului.(nepredat)

89
Orgnizarea locala a oraselor Transilvaniei era dublata de un reprezentant al puterii centrale: judele
regal.
ORGANIZAREA FISCALA
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat, pe cand cei aserviti aveau in plus obligatia sa
presteze cele 3 forme ale rentei feudale fata de nemesi si fata de biserica. Sarcinile fiscale datorate regelui
erau inferioare celor datorate nobililor, ceea ce invedereaza iar, autonomia Transilvaniei. In plus, voievodul,
care strangea darile pentru rege, avea dreptul sa retina o mare parte din ele.
Principala obligatie fata de stat (lucrum camerae) era prestata initial in natura, apoi in bani. Aceasta
dare, fixata prin diplome regale, a sporit necontenit. Taranii aveau si obligatia de a plati o dare funciara numita
,,terragiuns". Cu timpul, ea a fost extinsa si asupra oraselor, transformandu-se intr-o dare generala. In situatii
deosebite, regele impunea dari suplimentare numite ,,subsidia".
Taranii aveau un plus obligatia de a plati ,,quinquagessima ovium" (o oaie cu un miel din 50).
Intrucat indeplineau indatoriri militare, secuii erau scutiti dari, totusi cu ocazia incoronarii regelui, a primei
sale casatorii si a nasterii primului sau copil, erau obilgati la darea boilor (un bou de fiecare familie). Regimul
fiscal al sasilor era distinct, ei avand indatorirea de a plati 500 de mari de argint anual, prin contributia tuturor
gospodariilor (darea Sfantului Martin).
ORGANIZAREA ARMATEI
In Transilvania, dat fiind organizarea autonoma, exista si o armata a regelui, aflat sub conducerea
voievodului si o armata a feudalilor locali. Din armata regelui faceau parte marii dregatori, cei aflati in
slujba acestora (iobagiones, castri) ca si unele contingente intretinute de oraseni si de categoriile sociale
privilegiate, la care participau si un numar de iobagi, stabilit prin reglementari succesive de catre regii
Ungariei.
In general, feudalii laici si bisericesti participau la oastea regelui cu un numar de ostasi proportional
cu intinderea proprietatilor funciare pe care le detineau si cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau. La
inceputul sec. 15, armata Transilvaniei a fost reorganizata pe principiul banderiilor (steaguri). Potrivit acestui
sistem, marii dregatori, nobiliii, comitatele, orasele, secuii si sasii intretineau banderii proprii. Aceasta
reorganizare este expresia consolidarii puterii si a autonomiei dregatorilor si nobililor din Transilvania, fata
deregele Ungariei.
Fapt este ca oastea din Transilvania a constituit in intreaga epoca a voievodatului un corp de armata
distinct. Armata proprie a feudalilor era formata din slujbasii acestora. Pe cand armata regelui avea obligatia
de a participa la toate razboaiele inclusiv la cele purtate in afara granitelor statului, armata feudalilor participa
numai la razboaiele de aparare.
ORGANIZAREA BISERICII

90
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul venirii
ungurilor. Cu toate ca aceasta ierarhie nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului, Biserica ortodoxa si-a
desfasurat activitatea neintrerupt, asigurand continuitatea credintei religioase a romanilor.
Biserica ortodoxa a romanilor a fost organizata treptat, pe masura patrunderii ungurilor, fiind sustinuta
de feuali si de regii Ungariei. Ea se bucura de imunitati si privilegii acordate de catre rege, dar in acelasi timp
se afla sub conducerea si supravegherea acestuia. Initial, biserica catolica avea dreptul de a percepe dari
numai de la credincioasii sai, dar ulterior acest drept a fost extins si asupra ortodocsilor. Pe masura ce
exploatarea de catre Biserica oficiala s-a inasprit, nemultumirile taranimii romane, care era in intregime
ortodoxa, a capatat si caracterul luptei impotriva catolicismului. Aceasta lupta s-a intensificat si mai mult
datorita faptului ca ortodocsii, socotiti schismatici, erau supusi unui sistem de prigoana. Regimul de
intoleranta religioasa s-a impletit cu acordarea unor drepturi acelora care treceau la catolicism si prin aceasta
se maghiarizau, in cadrul politicii de deznationalizare a romanilor.

ORGANIZAREA DE STAT A TRANSILVANIEI IN EPOCA PRINCIPATULUI


DEPENDENT DE TURCIA
Intre 1541 si 1683, pana la asediul Vienei, Transilvania a fost organizata ca principat autonom sub suzeranitate
otomana, la fel ca celelalte tari romane. In ceea ce priveste Ungaria, ea a fost desfiintata, partea central-estica
a format Pasalacul de la Buda, iar partea de vest a intrat in stapanirea casei de Habsburg.
In timpul principatului, organele centrale de conducere a Transilvaniei erau:
-principele
-dieta
-consiliul intim al principelui.

1) Principele
Principele era ales pe viata de catre Dieta si confirmat de sultan, insa Turcia nu a respectat aceasta regula si de
multe ori l-a numit pe principe fara o alegere prealabila din partea Dietei. Dupa infrangerea de la Mohaci, Dieta
Transilvaniei, intrunita la Turda in 1542, a consfintit crearea principatului Transilvaniei ca stat tributar Turciei,
conditionand alegerea principelui Transilvaniei de obligatia acestuia de a jura ca va respecta privilegiile
natiunilor nobilimii celor 3, cele 4 religii recepte si legile votate de Dieta. Acest lucru a marcat instaurarea unui
autentic regim nobiliar. Totusi, atributiile principelui Transilvaniei erau mai largi decat ale voievodului:
o era comandantul suprem al armatei si judecatorul suprem, putand gratia pedepse si fiind titular al lui
dominium eminens.
o Pe plan legislativ:
▪ convoca Dieta,

91
▪ avea drept de initiativa legislativa
▪ avea dreptul de a ratifica/sancționa sau de a respinge legile votate de dieta.
o era seful administratiei
o ii numea si revoca pe dregatori si pe alti functionari
o conferea titlurile de noblete
o incheia tratatele cu alte state
o declara starea de razboi si pace

2) Dieta Transilvaniei
Dieta Transilvaniei, spre deosebire de vechea congregatie a nobililor, dieta este un organ de stat cu caracter
permanent, sedintele sale tinandu-se de regula la Alba-Iulia de regula, dar si in alte localitati unde era convocata
de principe. Membrii Dietei erau recrutati din randul celor 3 natiuni privilegiate si celor 4 religii recepte,
romanii ortodocsi fiind exclusi cu desavarsire de la viata politica a tarii. La lucrarile Dietei Transilvaniei
participau reprezentantii nobilimii, scaunelor sasesti, oraselor, reprezentatii celor patru religii precepte, comitii
si marii dregatori ai Transilvaniei.

3) Consiliul Intim al principelui


In ceea ce priveste Consiliul intim, el este un organ nou creat in epoca principatului, cu scopul formal de a-l
sfatui pe principe in problemele curente ale vietii de stat. In realitate, insa, consiliul intim al principelui exercita
un control permanent al activitatii acestuia din partea clasei feudalilor, fiind o creatie a regimului nobiliar
instaurat in Transilvania. El era compus din 10-12 membri, recrutati dintre varfurile nobilimii Transilvaniei,
asa-numitii „magnați”. Din consiliu facea parte si un reprezentant al Bisericii Catolice. Consilierii desfasurau
o activitate neremunerata, deci pozitia lor era una onorifica, politica.

ORGANIZAREA FISCALA
Veniturile statului se imparteau in 2 mari categorii. In prima categorie faceau parte veniturile
provenite de pe urma operatiunilor monetare, taxelor si exploatarilor de mine si de saline. Principele putea
dispune de aceste venituri dupa bunul plac. Veniturile provinciale intrau in a II-a categorie si proveneau din
impozitele platite de fiecare gospodarie. Pe masura cresterii tributului catre Turcia, au sporit si aceste impozite.
Desi a cunoscut o permanenta tendinta de crestere, tributul platit de Transilvania nu a fost la fel de apasator ca
cel platit de Tara Romaneasca si Moldova. Pe de alta parte, majoritatea populatiei, formata din taranimea
aservita, avea grele obligatii fata de feudali. Situatia romanilor s-a inrautatit si mai mult in aceasta epoca, prin
generalizarea impozitului platit de catre ortodocsi fata de Biserica Catolica.

92
ORGANIZAREA ARMATEI IN TRANSILVANIA
Dieta Transilvaniei s-a preocupat in mod constant de organizarea armatei si de adoptarea unor
reglementari cat mai precise cu privire la sistemul de recrutare la oaste. Din cuprinsul acestor hotarari se
desprind unele reguli generale: toate categoriile aveau obligatia de a paricipa la oaste, fiecare nobil trebuia sa
se prezinte impreuna cu un numar de ostasi proportional cu numarul cu numarul de iobagi pe care ii avea in
stapanire, orasele, secuii si sasii aveau obligatii militare specifice, taranii din regiunile de margine se bucurau
de unele inlesniri in schimbul obligatiei de a asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut in mod
considerabil numarul mercenarilor, dependenti de principe.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas, in mare, asa cum s-a configurat in epoca voievodatului.
Principatul Transilvaniei a cuprins intotdeauna centrul Transilvaniei, iar in anumite perioade si Partium
(Crisana si Maramures).

ORGANIZAREA BISERCII
Biserica oficiala a statului a ramas cea catolica, dar pe fondul reformei religioase ce a cuprins toata
Europa, au fost recunoscute si in Transilvania bisericile: reformanta, calvina si lutherana, ce alcatuiau,
impreuna cu Biserica Catolica, cele 4 religii recepte ale Transilvaniei. Biserica Ortodoxa romana din
Transilvania a fost considerata schismatica in continuare, dar pe fondul reformei religioase si sub influenta
celorlalte 2 tari romane, ea incepe sa cunoasca un proces de organizare ierarhica. In cadrul acestui proces de
organizarea ierarhica au fost create o serie se episcopii ortodoxe in localitatile Vad, Ineu, Gioagiu, Silvaș,
precum si o mitropolie din Transilvania, cu sediul la Alba Iulia. La inceput, mitropolitii erau hirotonisiti in
Serbia, apoi la Targoviste, in Tara Romaneasca. In scurta perioada cat a fost principe al Transilvaniei,
actionand in directia consolidarii bisericii ortodoxe din Transilvania, Mihai Viteazul, a creat o noua mitropolie
ortodoxa, intitulata ,,mitropolia Bălgradului, Vadului, Silvașului, Maramureșului, Făgărașului si Țării
Ungurești". 15.12.16

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN TIMPUL


VOIEVODATULUI SI A PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA
Dreptul scris al Transilvaniei acestei perioade este marcat, in evolutia sa, de mai multe tendinte:
1. Tendinta factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.
2. Politica centralizatoare prommovata de regii ungari.

93
3. Tendinta populatiei majoritare romanesti de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de
Legea Tarii, inclusiv sub forma codificarilor vechilor obiceiuri, realizate sub presiunea poporului roman
si recunoscuta oficial de statul maghiar.
In acest context, in cadrul dreptului scris al Transilvaniei s-au conturat 2 sisteme juridice:

a.dreptul român transilvanean, care a imbracat forma Legii Tarii si apoi a codificarilor realizate pe baza
obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent, cel putin in epoca voievodatului.
b.sistemul juridic discriminatoriu pentru romani, impus de statul maghiar si reprezentantii celor 3 natiuni
privilegiate (incepand din sec. 15), sistem prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si juridica a
Transilvaniei, sistem care nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de populatia majoritara romaneasca.

Dreptul scris in voievodatul Transilvaniei cuprinde:


1. Decretele regale date cu privire la privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor iobagi, precum si cu privire
la organizarea judecatoreasca, militara, financiara a voievodatului, dintre care mentionam, ca exemple:
a. Decretul regelui Andrei al II-lea din 1222
b. Decretul regelui Carol Robert de Anjou
c. Decretul regelui Matei Corvin, ,,Maius", dat in 1483

2. „Union Trium Natiorum”. Este o hotarare data de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, in 1437, prin
care s-a stabilit ca puterea politica in Transilvania urma sa fie exercitata numai de reprezentantii acestor 3
natiuni privilegiate, cu excluderea poporului roman majoritar de la viata politica a Transilvaniei.

3. Elementul de drept scris al Transilvaniei in ,,Tripartitul lui Verboczi". Aceasta este o lucrare cu
caracter privat elaborat de juristi intre anii 1514 si 1517, din ordinul regelui Vladislav al III-lea si care, datorita
evenimentelor ce au urmat, nu a fost promulgata oficial, ramanand o lucrare cu caracter privat, dar care
datorita continutului sau s-a aplicat in practica instantelor de judecata din Transilvania pana la revolutia
europeana de la 1848. Utilizarea ei a fost consacrata si in Diploma Leopoldina din 1691. Asa cum rezulta si
din denumirea ei, lucrarea are 3 parti, cu privire la:
a. privilegiile nobilimii (prima parte)
b. procedura de judecata (a doua parte)

94
c. situatia juridica a taranilor iobagi, consacrand legarea lor de glie (a treia parte)
d. Procedura de judecata a taranilor iobagi si statutul oraselor libere (tot in a treia parte)

4. Statutele Țării Fagarasului, cre reprezinta o legiuire cu caracter de codificare, pentru ca cuprinde
principalele institutii juridice romanesti ale Legii Tarii. Mult timp, Fagarasul (1369-1432) a fost feuda a
domnilor Tarii Romanesti, insa la sfarsitul sec. 15, ea a fost inclusa in ,,universitas saxorum" (obstea sasilor).
Acest lucru a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi ale populatiei romanesti, care s-a lovit de o puternica
rezistenta din partea lor, culminand cu o serie de rascoale ce au avut loc intre 1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si cea a revendicarii vechilor obiceiuri ale
romanilor, revendicare ce a fost satisfacuta in 1508, prin intocmirea statutelor Tarii Fagarasului. Statutele
Tarii Fagarasului au fost redactate in limba latina. In cuprinsul lor, in preambul, cat si in partea finala se
mentioneaza ca s-au dat la propunerea românilor. Textul statutelor redau obiceiuri juridice romane, intr-o
forma exacta, dar concentrata, pornindu-se de la ideea ca ele sunt cunoscute foarte bine de populatia romana,
care le aplica din generatie in generatie.
Dispozitiile lor nu sunt sistematizate, astfel ca dispozitiile de drept civil sunt intercalate cu cele de
drept penal.
In materia persoanelor, statutele Tarii Fagarasului consacra stratificarea sociala de tip feudal
si discriminarea dintre diversele clase si categorii sociale feudale. Nobilii romani sunt desemnati prin ,,boia
romes", iar taranii sunt desemnati prin ,,rusticii valahi", terminologia fiind asemanatoare cu cea din Tara
Romaneasca.
In materia casatoriei este prevazuta necesitatea consimtamantului parintilor viitorilor soti, dar si
posibilitatea incheierii casatoriei cu fuga (simulacru de rapire), urmat de plata unor amenzi simbolice.
Inzestrarea fetelor este obligatia parintilor (iar dupa moartea acestora fratilor), situatie identica cu privilegiul
masculinitatii din Tara Romaneasca si care reprezinta un corolar al privilegiului masculinitatii. Statutele
prevedeau ca desfacerea casatoriei se poate face prin repudiu, in caz de adulter, urmat de pierderea zestrei de
catre sotia adulterina.
O ampla reglementare este intalnita in materia succesiunilor, in sensul ca daca un boier moare
fara succesori, poate dispune prin testament de 1/3 din bunurile mobile, si bunurile imobile intrand in stapanirea
seniorului sau. Daca cineva moare fara descendenti de sex masculin, fetele dobandesc bunurile mobile si 1/4
din contra valoarea pamantului (bunurile imobile), dupa o justa verificare a acestora, aplicandu-se privilegiul
masculinitatii. La fel ca si in Tara Romaneasca, fata inzestrata de parinti era exlusa de la mostenirea lor.
Este reglementata si infratirea pe mosie, cu principalele sale aplicatii.
In materia proprietatii, reglementarile pastreaza urme ale proprietatii devalmase, desi ea nu
este consacrata in mod expres, cum ar fi sistemul raspunderii colective in materie penala.

95
Domeniul dreptului penal este cel mai amanuntit reglementat, fiind sanctionate o multime de
infractiuni, cele mai grave fiind considerat
A. insurectia impotriva castelanului
b. erezia
c. incendierea
d. violarea de domiciliu
e. falsificarea de moneda
(toate pedepsite cu moartea)
In materia proprietatii, reglementarea din statutele Ţării Făgăraşului conţine urme semnificative lăsate
de proprietatea comună devălmaşă de la nivelul obştilor săteşti sau teritoriale.
Din analiza dispozitiilor statutelor Tarii Fagarasului, rezulta ca unitatea de continut si aplicare a
obiceiului roman, in toate cele 3 tari romane, inclusiv in teritoriul intracarpatic, unde oprimarea nationala a
poporului roman a reprezentat o politica constanta a conducatorilor Tarii Romanesti, alesi numai dintre
reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate. De aceea, este remarcabil ca numai cu 3 decenii inainte de incetarea
dependentei Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile maghiare au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice
obiceiurile romanesti, care s-au pastrat intr-o forma nealterata.

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA IN PERIOADA


PRINCIPATULUI DEPENDENT DE TURCIA (1541-1683)
Dupa caderea Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei intrunita la Sighișoara in 1540 a hotarat că, pe
viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din Ungaria inceteaza sa se mai aplice in
Transilvania. Totodata, Dieta de la Sighisoara consacra in continuare Unio Trium Nationum, ca fundament al
dreptului public discriminatoriu al Translivaniei. Intrucat in epoca principatului dependent de Turcia Dieta
Transilvaniei a adoptat un numar impresionant de legi pentru a acoperi vidul de reglementare, astfel s-a simtit
nevoia sistematizarii lor, in ordine cronologica, sub forma incorporarii in colecții de legi.
• Prima colectie cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei intre 1540-1653 si a fost elaborata in timpul
domniei celor 2 principi Gheorghe Racoți (I si II), fiind denumita ,,Aprobatae Constitutiones Regni
Transilvaniae et Partium Hungariae et Isdem Anexarum".
• A doua culegere de legi cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei intre 1654-pana la sfarsitul
epocii principatului dependent de Turcia. A fost elaborata in timpul domniei principelui Mihai Apafii, fiind
denumita ,, Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hngariae et Isdem Anexarum".
• Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite intr-una singura intitulata ,, Aprobatae et Compilatae
constitutiones regni transilvaniae et partium ungariae et isdem anexarum". in cadrul careia legile sunt

96
grupate cronologic, pe domenii: dreptul canonic, organizarea de stat, privilegiile feudalilor, procedura de
judecata si diferitele probleme administrative.
Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de tendinta de
promovare a intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in care sunt reglementate
foarte amanuntit obligatiile taranilor iobagi fata de nobili, fata de Biserica si fata de stat.
Legislatia aceasta a inrautatit si mai mult situatia juridica a tarilor romane, care erau conaiderati
tolerati si suportati „pro temore”. Aveau pnasi interdiciti de a purta anumite vesminte. S-a inrautatit si situatia
preotilor ortodocsi, ce erau asimilati taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia. Toate acestea reprezinta
interesele nobilimii, fiind semnificativa utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi,
intrucat in epoca respectiva, cuvantul ,,regnum" desemna un stat suveran. Prin urmare, legislatia aceea dorea
a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul unei entitati statale de sine statatoare..
In afara acestor codificari, au mai fost codificate norme de drept scris si cutumiar ale oraselor
municipale sasesti in statutele municipale sasesti adoptate in Adunarea sasilor intre 1570 si 1580 si
aprobate de principele Transilvaniei in 1583. Aceasta lucrare cuprinde numeroase dispozitii in materia
obligatiilor, pentru ca sasii erau cei mai legati de activitatea comerciala, de schimbul de marfuri. Sunt cuprinse
si dispozitii de drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma sistematizata. Au mai fost elaborate
si alte culegeri de drept ale unor autoritati administrativ teritoriale: ,,Statutele Odorheiului" si
,,Statutele Zarandului'’, in virtutea autonomiei locale de care se bucurau aceste unitati administrativ-
teritoriale.

DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI IN EPOCA PRINCIPATULUI DEPENDENT DE


AUSTRIA

Această etapă debutează în 1683, odată cu înfrângerea armatei otomane la asediul Vienei şi
durează până la 1867, când se instaurează dualismul austro-ungar.
În 1688, armatele austriece pătrund în Transilvania şi aceasta devine un stat vasal Austriei,
situaţie acceptată de Dieta de la Făgăraş care statuează că alegerea principelui Transilvaniei urma
să se facă potrivit vechilor reguli.
Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Leopold al Austriei recunoaşte autonomia
Transilvaniei şi se obligă să o respecte. Noul statut juridic este recunoscut şi pe plan internaţional
prin Tratatului de pace de la Karlowitz.
În 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, renunţă la drepturile sale
princiare în favoarea împăratului Austriei, creându-se o uniune personală între Transilvania şi
Austria, în sensul că împăratul Austriei este şi principe al Transilvaniei. Această situaţie este

97
consacrata de iure prin documentul imperial denumit pragmatica sancţiune potrivit căruia alegerea
principelui Transilvaniei se făcea potrivit aceloraşi reguli care guvernau succesiunea la tronul
Austriei.
Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Austria
Transilvania era condusă de un guvernatorcare coordona administraţia civilă a principatului
şi de un generalcomandant al armatei austriece din Transilvania care coordona administraţia
militară a principatului. Uneori, cele 2 funcţii se reuneau asupra aceleiaşi persoane care purta
titulatura de Preşedinte al Guvernului.
Tot la nivel central funcţiona Guvernul provincial (guberniul) a cărui activitate era controlată
de Cancelaria Aulică de la Viena în cadrul căreia funcţiona Cancelaria Aulică Transilvană creată în
1695.
Alte instituţii care funcţionau la nivel central erau:
 Comisariatul ţării care controla aprovizionarea armatei din Transilvania
 Tezauriatul care administra finanţele Transilvaniei
În epoca principatului dependent de Austria se produce pe plan religios o mişcare care a avut
consecinţe extrem de importante pentru susţinerea documentară şi ideologică a luptei populaţiei
româneşti autohtone şi majoritare pentru afirmarea naţională, crearea bisericii unite. Astfel, Sinodul
de la Alba Iulia din 1697, convocat de episcopul Theofil, a hotărât în principiu unirea bisericii
ortodoxe din Transilvania cu biserica catolică. Această hotărâre a fost luată ca urmare a
promisiunilor împăratului Austriei în sensul că preoţii uniţi vor fi scutiţi de obligaţii iobăgeşti,
obligaţii care revenea preoţilor ortodocşi.
Acelaşi împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile şi asupra ţăranilor uniţi, însă
această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei şi, ca atare, nu s-a aplicat
aici.
În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasa Maria Tereza, naţiunea română a fost
recunoscută ca a patra naţiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat în Transilvania,
deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor şi clericilor şi că aceştia nu
formează o a patra naţiune, ci sunt lipituri la cele 3 naţiuni privilegiate.
Unirea cu Roma a unei părţi a bisericii din Transilvania a avut importanţă, în sensul că a
permis accesul fruntaşilor bisericii unite la arhivele de la Roma, precum şi la arhivele imperiale de
la Viena, aceştia realizând o intensă munca de documentare în sprijinul argumentării drepturilor
naţiunii române în Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului
ideologic al mişcării de eliberare naţională a românilor din Transilvania.
Dreptul în Transilvania în epoca principatului dependent de Austria

98
Prin articolul 1 al Diplomei Leopoldine din 1691 s-a menţinut aplicarea în Transilvania a
vechilor legiuiri feudale şi anume: „Union Trium Nationum”, „Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi”
şi „Approbatae et Compilatae Constitutiones”.
În 1693, printr-o rezoluţie alvitiana, s-a organizat în cadrul Cancelariei aulice de la Viena o
Cameră Aulică Transilvăneană care cenzura activitatea guvernului Transilvaniei. Un alt document
elaborat în această perioadă este pragmatica sancţiune prin care s-a consfinţit de iure uniunea
personală dintre Austria şi Transilvania.
Dieta Transilvaniei a adoptat şi în această perioadă a principatului dependent de Austria o serie
de hotărâri care au înăsprit exploatarea socială de tip feudal.
Astfel, Dieta din 1714a fixat numărul zilelor de clacă la 4 zile pe săptămână pentru iobagi şi
3 zile pentru jeleri (ţărani liberi fără pământ). Această hotărâre a fost amendată de împărăteasa Maria
Tereza printr-un rescript imperial dat în 1747 prin care a diminuat numărul zilelor de clacă pe
săptămână la 4 zile pentru ţăranii care nu aveau vite şi 3 zile pentru ţăranii care aveau vite.
Printr-un alt rescript imperial „punctele regulative” 1769, împărăteasa Maria Tereza îi invită
pe nobilii Transilvaniei aparţinând celor 3 naţiuni privilegiate să înceteze abuzurile asupra ţăranilor
iobagi, majoritatea de origine română. Niciuna dintre hotărâri nu s-au aplicat în Transilvania pentru
că au fost respinse de Dietă.

DREPTUL FEUDAL SCRIS in tara romaneasca si moldova


PRAVILELE BISERICEŞTI
Datorită organizării sale ierarhice şi rolului său de principal factor ideologic al societăţii feudale,
Biserica Ortodoxă română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită care să fie aplicabile pe întreg
teritoriul locuit de romani, prin extinderea autorităţii sale spirituale şi cu sprijinul statului feudal.
La rândul lor, domnii erau interesaţi (1) în consolidarea statului feudal şi centralizarea puterii de
stat, care urma să se realizeze şi (1) de introducerea unor reglementări juridice noi cu caracter uniform, spre
deosebire de obiceiul juridic care prezenta semnificative particularităţi regionale.
Pravilele bisericeşti au avut un caracter oficial, deoarece au fost întocmite din ordinul Domnului
sau al mitropolitului, și pe cheltuiala acestora.
Dispoziţiile din pravile erau obligatorii atât pentru clerici, cât şi pentru laici, atât în domeniul religios
propriu-zis, cât şi în domeniul juridic, deoarece, potrivit concepţiei autorilor de pravile, dispoziţiile de drept
civil, penal si procesual ţineau tot de domeniul religios.
Întrucât Biserica Ortodoxă română se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la
Constantinopole, domnii şi mitropoliţii români au respectat regula de mult consacrată potrivit căreia pravilele
bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine.

99
Deoarece procesul de creştinare a geto-dacilor, a populaţiei daco-romane şi româneşti, a însoţit
etnogeneza românească şi a deputat încă înainte de instaurarea dominaţiei romane.
Principalele cuvinte ale limbajului religios sunt de sorginte latină: biserica (basilica), cruce (crux).
Limba română este singura limbă romanică în care termenul de biserică e de origine latină. În toate celelalte
limbi romanice cuvântul biserica e de sorginte greacă (eclesia).
Pătrunderea masivă a slavilor la Sudul Dunării a rupt romanitatea nord-dunăreană de contactul
nemijlocit cu Bizanțul.
Din epoca feudalismului timpuriu, influența bizantină s-a exercitat pe filieră slavă. În acest context,
slavona a devenit limba oficială a cancelariei domneşti şi limba în care au fost redactate primele pravile şi
limba cultului religios ortodox.
Această situaţie nu a durat mult, până la jumătatea sec. 16, deoarece populaţia nu cunoştea limba
slavonă, deoarece ea era doar o limba de cancelarie, ea fiind cunoscută doar de câţiva călugări şi grămătici
ai cancelariei domneşti, motiv pentru care pravilele încep să fie redactate şi în limba română..
La început, pravilele bisericeşti (in slavona sau romana) au fost multiplicate sub formă de manuscrise
pentru ca apoi să fie multiplicate prin tipărire după ce tiparul a pătruns şi în ţările române. Pravilele tipărite
apar de la mijlocul sec. 17.
Cele mai importante pravile în limba slavonă sunt:
1. „Pravila de la Târgovişte” (1452) elaborată de grămăticul Dragomir din porunca domnului
Vladislav al Ţării Româneşti
2. „Pravila de la Putna” (1581) care este bilingvă, redactată în română şi slavon cu text
interliniar
3. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1618) din Moldova
4. „Pravila de la mănăstirea Bistriţa” (1636) din Oltenia
Izvoarele acestor pravile au fost
 „Sintagma alfabetică” o lucrare din 1335 de la Salonic denumită a lui Matei Vlastares
 “Nomocanoanele părinţilor Bisericii”
 Legislaţia împăraţilor bizantini – “Bazilicalele” lui Leon al II-lea filosoful (exemplu)
Cele mai importante pravile în limba română:
 „Pravila Sfinţilor Apostoli” scrisă de diaconul Coresi (1560-1562) la Braşov, denumită şi
„Pravila de la Ieud”, după numele localităţii din Maramureş unde a fost descoperit singurul
exemplar al acestei pravile.
 „Pravila Aleasă” scrisă de logofătul Eustrapie (1632), în Moldova, el a preluat izvoare
bizantine conţinute într-o lucrare intitulată nomocanonul lui Mihail Malaxos

100
 „Pravila de la Govora” sau Pravila cea Mică tipărită în Țara Românească la 1640 din porunca
domnului Matei Basarab în 2 ediţii identice: o ediţie pentru Țara Românească, cu o prefaţa
scrisa de mitropolitul Theofil al Ţării Româneşti şi una pentru Transilvania, cu o prefaţa scrisa
de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.
Conţinutul pravilelor bisericeşti este extrem de variat, deorece alături de textele cu caracter juridic
sunt cuprinse şi texte din diverse alte domenii: extrase din lucrări religioase, date istorice despre sinoadele
bisericeşti şi despre părinţii bisericii, autori de pravile, cronici, tabele de calculare a timpului, diferite
formulare pentru întocmirea unor acte.
La rândul lor, dispoziţiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe ramuri şi instituţii de drept,
astfel încât normele de drept laic alternează cu normele de drept canonic, cele de drept civil alternează cu
cele de drept penal şi procesual. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal, infractiunile era socotite
pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse duhovnicesti erau socotite ca forme de ispasire
a pacatelor.
Prin conţinutul lor mistic şi prin discriminările sociale făţişe pe care le consacrau, pravilele au
contribuit la consolidarea relațiilor de productie de tip feudal. Pe de alta parte, având în vedere izvoarele
utilizate la elaborarea lor, pravilele marchează cea de-a doua etapă a evoluţiei dreptului românesc sub
influenţa dreptului roman şi anume etapa receptării ideilor şi instituțiilor juridice române pe cale mediată,
aşa cum au fost ele adaptate la realităţile feudale ale Bizanțului, adica din acest moment influenta dreptului
s-a realizat pe filiera bizantina.
În toate cele 3 ţări române pravilele bisericeşti au un conţinut similar, mergând până la identitate,
ceea ce arată unitatea de concepţie a dreptului nostru feudal scris ca o continuare firească a unităţii de
reglementare din Legea Ţării (dreptul feudal nescris).
Pravilele bisericeşti nu au fost doar simple construcţii teoretice, ci ele au fost destinate să aibă şi o
finalitate practică, adică să se aplice efectiv în practica instanţelor de judecată.
Totusi, există puţine documente care să ateste faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanțe
erau chiar erau date în baza pravilelor. Acest fenomen se explică prin faptul că hotărârile judecătoreşti în
materie penală şi a dreptului familiei se dădeau în formă orală, iar cele care se dădeau în formă scrisă fie
nu ni s-au păstrat întrucât părţile litigante nu au avut interesul să le păstreze, fie nu indicau capul de pravilă,
adică textul din pravilă pe baza căruia s-a pronunţat hotărârea respectivă.
În litigiile referitoare la dreptul de proprietate, hotărârile erau date întotdeauna în scris şi întotdeauna
erau motivate cu texte din pravile. Asemenea hotărâri ni s-au păstrat pentru că părţile litigante aveau tot
interesul să păstreze documente care reprezentau dovada titlului lor de proprietate.
Una dintre cele mai celebre hotărâri care s-a păstrat, conţinută într-un hrisov dat în vremea domnului
Alexandru Ilias, este hotărârea dată în procesul dintre „Florica” şi „Maria”. Florica era fata legitimă a lui

101
Mihai Viteazul, iar Maria fata naturală. Procesul a fost soluţionat pe baza pravilei, în hotărâre se indică
textul din pravila pe care aceasta se întemeiază, iar sentinţa a fost pronunţată în favoarea fiicei legitime,
Florica.
HRISOAVELE LEGISLATIVE
Hrisoavele domnești au avut, mult timp, un caracter individual, adică erau acte de aplicare a
dispoziţiilor Legii Ţării la cazuri particulare.
Începând de la sfârşitul sec. 16 şi până la începutul sec. 17, apar hrisoavele legislative, care conţin
norme cu caracter general, aplicabile tuturor subiectelor de drept si pe intreg teritoriul tarii.
Unul dintre primele hrisoave legislative şi dintre cele mai controversate este așezământul dat de
Mihai Viteazul în 1595, în care se menţionează cu referire la ţăranii dependenţi „care pe unde va fi să fie
rumân în veci”. Unii istorici români, analizând aşezământul, au concluzionat că el conţine dispoziţii prin care
ţăranii dependenţi sunt legaţi de glie. In legatura cu acest hrisov, unii autori au afirmat ca prin intermediul
lui, Mihai Viteazul, fortat de o conjunctura nefavorabila si sub presiunea boierilor, ar fi procedat la legarea
taranilor dependenti, de glie. Opinia nu poate fi impartita, pentru ca in 1595 se afla in plina desfasurare
riposta militara otomana in Tara Romaneasca fata de atitudinea antiotomana a lui Mihai Viteazul. Poporul
din stanga Oltului s-a refugiat pe mosiile din dreapta Oltului, in Oltenia, ce apartineau banului si partidei
boieresti ce-l sprijinea. Dand acest hrisov, cu privire la taranii dependenti, Mihai Viteazul nu i-a legat de
glie, ci pentru a-i favoriza pe boierii olteni, a modificat dispozitiile Legii Tarii, ce anterior anului 1595
prevedeau legarea de glie a taranilor dependenti. Daca s-ar fi aplicat dispozitiile Legii Tarii, boierii din
dreapta Oltului ar fi trebuit sa-i remita pe taranii dependenti din stanga Oltului, refugiati pe mosiile lor,
stapanilor acestora, ori prin asezamant Mihai Viteazul ii elibera pe boierii din dreapta Oltului de aceasta
obligatie legala, pentru a-i favoriza. Totodata, Mihai Viteazul creeaza o noua categorie de tarani dependenti,
,,rumânii de legatura", adică ţăranii liberi fugiţi pe moşiile din dreapta Oltului la data asezamantului.
Aşezăminte similare au fost date în Moldova de Ştefan Tomșa şi Miron Barnovschi.
Ulterior, pe măsura centralizării puterii domneşti, intervenţiile domnilor în materie legislativă
exprimate în formă hrisoavelor legislative s-au înmulţit semnificativ.
PRAVILELE LAICE 15.12.16 (2)
Au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan şi cu un conţinut similar în Țara Românească
şi Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizată de a interveni rapid cu reglementări în cele
mai diverse domenii ale vieţii sociale. Pentru boieri, pravilele laice au reprezentat mijloace de limitare a
puterii domneşti, întrucât, aşa cum spune cronicarul Grigore Ureche, acolo „unde nu sunt pravile, din voia
domnilor, multe strâmbătăţi se fac”. Pravilele laice au repreezentat si un mijloc de limitare a arbitrariului
domnesc.
I. Cartea românească de învăţătură

102
În Moldova, în 1646, Eustrapie/Eustache a elaborat la porunca domnului Vasile Lupu Cartea
românească de învăţătură, prima codificare cu caracter laic din istoria dreptului românesc. Ea a fost tipărită
la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Titlul este semnificativ, e carte românească de învăţătură,
lucrare aparuta din initiativa romaneasca, iar izvoarele avute în vedere la elaborarea sa au fost sintetizate şi
codificate într-o viziune proprie şi nu într-o manieră compilatoare. Astfel, este o lucrare de sinteza si
originala. Termenul de învăţătură nu are un sens didactic, ci are un sens juridic, acela de poruncă
domnească sau de dispoziţie obligatorie care atrage sancţionarea domneasca asupra acelora care nu
ascultă de astfel de învăţături.
Izvoarele acestei pravile sunt:
 „Nomos ghiorghicos” (legiuirea agrară bizantină), data in timpul Imparatului Leon Isaul.
 O lucrare denumită „Praxis et teoricae criminalis” a unui renumit penalist italian Prospero
Farinacci, latinizat Farinacius.

II. Îndreptarea legii


În Tara Românească, în 1652, un călugăr erudit pe numele său Daniil Panoneanul, care ulterior a
ajuns mitropolit al Transilvaniei, a elaborat din porunca domnului Matei Basarab, contemporanul si rivalul
lui Vasile Lupu, „Îndreptarea legii” sau „Pravila cea Mare”, tipărită la Târgovişte şi care conţine o
predoslovie (prefaţă) scrisă de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti. Şi titlul acesteia este semnificativ,
sugerând acelasi scop, influenţarea comportamentului uman prin dispoziţii legale noi. Cuprinsul acestei
pravile este mai dezvoltat decât al pravilei din Moldova şi reproduce în linii generale cuprinsul pravilei
munteinzate a celei a lui Lupu, însă conţine totodată şi nomocanonul lui Mihail Malaxos, iar în partea finală
conţine unele chestiuni de caracter general din diverse domenii cum ar fi medicina, gramatica, filozofie si
diverse chestiuni canonice.
Conţinutul juridic al celor 2 pravile este asemănător şi se referă, in principal, la reglementarea
relaţiilor sociale din agricultură, prcum si sancţionarea faptelor cu caracter penal, iar dispoziţiile de drept
civil şi procesual civil sunt mai reduse numeric.
Asistăm la o sistematizare a dispoziţiilor cuprinse în pravile în pricini (secțiuni), glave (capitole) şi
zaciale (articole).
Cele 2 pravile au o structură bipartită.
PARTEA I a pravilelor conţine normele care reglementează relaţiile sociale din agricultură, consacrând:
1. Legarea de glie/pamant a ţăranilor dependenţi
2. Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe ţăranii fugiţi şi de a-i readuce pe moşii

103
3. Interdictia celorlalti boieri de a ii primi pe mosiile lor pe taranii fugiti si de a ii returna
stapanilor lor.
4. Obligațiile de plată a rentei feudale către stăpânii feudali precum şi dreptul stăpânilor
feudali de a-i pedepsi pe ţăranii care nu-şi îndeplineau aceste obligaţii.
5. Norme referitoare la paza hotarelor, a recoltelor şi ale bunuri agricole.
6. Norme referitoare la creşterea vitelor, împărţirea recoltelor şi schimburile de terenuri.

PARTEA 2 se refera la Instituţiile de drept civil, penal şi procesual.


1.MATERIA PERSOANELOR
În materia persoanelor, persoanele fizice denumite obraze se clasifică în slobozi (liberi) şi robi.
Majoratul este fixat la 25 de ani, însă răspunderea juridica pentru faptele proprii intervine de la 18
ani.
Căsătoria, familia şi rudenia sunt reglementate pe baza aceloraşi principii din pravilele bisericeşti.
Căsătoria este precedată de logodnă – instituție preluată din dreptul bizantin, ea conferă soţului puterea
maritală asupra soţiei, menajarea zestrei, dar şi un drept de corecţie care merge până la pedepsirea fizică a
soţiei şi închiderea ei. Desfacerea casatoriei se facea prin moartea unuia dintre soti, prin repudiu si prin
divortul pronuntat pe cale judecatoreasca. Pravilele recunosc un anumite efecte juridice ale concubinajului,
astfel incat concubina infidela isi pierde averea analog cu pierderea zestrei de catre femeia adulterina. Sunt
reglementate si institutiile adoptiei si tutelei.
2. MATERIA BUNURILOR
În materia bunurilor este protejată in mod deosebit proprietatea imobiliară. Se face distinctia intre
bunurile ce formeaza obiectul proprietatii reglementate de dreptul laic (mirean) si bunurile considerate
sfintite, ce se bucura de o protectie speciala, potrivit prevederilor dreptului canonic. Defrisarea sau lazuirea
sunt elemente noi ce se regasesc.
Uzucapiuneanu nu era recunoscută. Acţiunea în revendicare putea fi intentata oricând.
3. MATERIA SUCCESIUNILOR
În materia succesiunilor, moştenirea putea fi deferită prin testament, întocmit în formă scrisă-denumit
zapis - sau în formă orală, adică cu limbă de moarte, sau putea fi deferită potrivit legii şi se numea moştenire
„ab intestat” (fără testament).
Este introdusă că o sancțiune- nedemnitatea succesorală pentru asasin şi fii acestuia la moştenirea
celui asasinat.
Deasemenea, sunt prevăzute ca şi categorii de moştenitori legali, descendenții si ascendentii la
infinit, precum şi colateralii până la gradul 9. Copiii naturali vin doar la mostenirea mamei si sunt
reglementate rezervele succesorale si cantitatea disponibila in functie de numarul copiilor.

104
4. MATERIA OBLIGAŢIILOR
În ceea ce priveşte materia obligaţiilor, ea era reglementata avându-se la bază principiul răspunderii
personale, iar principalele izvoare de obligaţii erau contractele şi delictele. Acestea puteau fi incheiate
proprio nominem, in nume propriu, sau prin mandatari (pristari sau ispravnici).Pentru validitatea contractelor
se cere ca vointa partilor contractate sa nu fie vitiata prin violenta (sila) sau prin dol (amagire). Principalele
contracte reglementate de pravile sunt: de vanzare, incheiere, imprumut, donatie.Se mentine acelasi sistem
de garantie ca si in legea tarii (zalogul si chezasii).
5. MATERIA DREPTULUI PENAL
Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată.
Infracţiunile erau denumite vini/greşeli, fiind incontinuare clasificate după gradul lor de
periculozitate socială în vini mari şi vini mici.
Se introduc concepte noi in materia dreptului penal precum:
-Infracțiunea flagrantă era denumită „vină de faţă şi arătată”.
-Pentru prima dată la calificarea unei infracţiuni se aveau în vedere poziţia subiectivă a infractorului
(„gândul făptaşului”), apoi momentul şi locul săvârşirii faptei.
Sunt introduse categorii noi în materie penală:
 tentativa
 concursul de infracţiuni
 complicitatea
 recidiva
Sunt reglementate si cauzele care înlătura răspunderea penală cum ar fi
 nebunia
 legitima apărare
 ordinul superiorului
 vârstă sub 7 ani
Sunt reglementate cauze care atenuează răspunderea penală – circumstanțe atenuante:
 bătrâneţea
 vârstă sub 10 ani
 Stare de mânie
 Stare de beţie
Sunt reglementatecauze care agravează răspunderea penală – circumstanțe agravante:
 calitatea de boier la infracţiunea de hiclenie
 calitatea de ruda in cazul indemnului la savarsirea infractiunii de desfrâu.

105
6. SISTEMUL SANCŢIONATOR
În ceea ce priveşte sistemul sancţionator, el este în linii generale acelaşi (cuprindea: pedeapsa cu
moartea sub diferite forme, alte pedepse fizice, pedepse privative de libertate - temnita, ocna, surghiunul
la manastire-, pedepse cu caracter religios - anatema, interdictia de a intra in biserica, neingropare-,
pedepse infamante –purtarea prin targ-, pecuniare –amenzile (gloabe)-) şi se introduc pe lângă pedepsele
principale şi pedeapsa complementară a confiscării averii în cazul infracţiunilor grave cum este hiclenia.
Pravilele prevăd că judecătorul are o foarte largă posibilitate de apreciere-„voia judeţului e foarte
largă”, în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată initial sau poate să dispună chiar
iertarea de pedeapsă.
Sistemul sancţionator are şi un vădit caracter discriminator, în sensul că pravilele recomanda ca
pedepsele fizice să nu se aplice boierilor şi clericilor şi chiar dacă li se aplică aceste pedepse fizice, ele să
fie înlocuite cu surghiunul sau cu pedepse pecuniare. Dimpotrivă, pravilele precizează că pedepsele fizice
urmau să se aplice membrilor categoriilor sociale inferioare.
7. MATERIA DREPTULUI PROCESUAL
Pe plan procesual există 2 categorii de instanțe:
 laice
 bisericeşti
Nu funcţiona principiul specializării instanţelor, astfel încât acestea aveau o competență generală,
atât în materie civilă, cât şi penală. Acestea aveau si atributiuni in materii administrative, ceea ce putea duce
la o subordonare a acestora in rezolvarea procesului.
În ceea ce priveşte materia penală, acţiunea putea fi promovată de victima faptei penale, dar şi de
alte persoane cărora legea le acordă legitimare procesuală activă:
1. părintele putea introduce act penal pentru copil
2. stăpânul pentru slugă
3. soţul pentru soţie
4. egumenul pentru monahi si clerici
5. dascălul pentru ucenic
in cazul talhariei sau falsului de moneda, denuntul era obligatoriu.
8. MIJLOACELE DE PROBĂ
În ceea ce priveşte mijloacele de probă, acestea sunt:
 proba cu martori (testimonială)
 jurământul
 înscrisurile
 Expertizele si prezumţiile denumite presupusuri, semne sau înţelesuri

106
În materie penală, era admisă tortura ca instrument procedural pentru a smulge mărturisirea
învinuitului, daca acesta neaga savarsirea faptei, dar exista si alte metode de probare a vinovatiei.
În ceea ce priveşte proba testimonială, forţa sa probantă era diferită în funcţie de poziţia socială a
martorului: boierii si clericii atunci când erau audiaţi trebuiau crezuţi mai mult, cand erau martori.
Nu erau cunoscute căile de atac, însă cel nemulţumit de hotărârea pronunţată de o instanţă putea
să se adreseze instanţei superioare.
Nu exista principiul autorităţii de lucru judecat, însă erau recunoscute anumite termene de prescripție
a dreptului material la acţiune.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE ÎN EPOCA REGIMULUI TURCO-FANARIOT


• Regimul turco-fanariot a fost instaurat in Tara Romaneasca in 1716, dupa caderea lui
Constantin Brancoveanu si in 1711 in Moldova dupa caderea lui Dimitrie Cantemir, a durat
pana la revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821 si a cunoscut 2 faze:
I. Prima faza (1711 Moldova, 1716 T.R. Pana la 1774
• a debutat cu instaurarea acestui regim si s-a sfarsit in 1774, cu pacea si tratatul de la Kuciu-
Kainardji.
• Asistam apogeul dominatiei otomane asupra tarilor romane: domni fanarioti sunt recrutati
din Fanar, si se comporta ca niste agenti fiscali, asimilati pasilor cu 2 tuiuri, sunt numiti direct
de sultan, fiind integrati ierarhic in administratia otomana.
• Durata domniilor este foarte scurta (in medie este de 2 ani si jumatate), iar fanariotii se
comporta ca niste arendasi ai tarilor romane, fiind preocupati de indeplinirea obligatiilor fata
de Poarta (din ce in ce mai numeroasa) si de spolierea fiscala a tarilor romane, in interesul
propriu si al clientelei lor politice.
• Tronurile principatelor erau scoase la mezat si se practica totodata sistemul mutarii domnilor,
dintr-o tara in alta, sistem ce a avut si efecte pozitive, in sensul ca a asigurat evolutia unitara
a dreptului in cele 2 principate.
Regimul nobiliar slabeste pentru ca puterea domnului, numit direct de catre Poarta, este foarte
larga, in contextul in care toti domnii acestei perioade sunt alogeni.
In locul Sfatului Domnesc, se constituie Divanul Domnesc, cu ocomponenta mult mai
restransa decat cea a Sfatului, si cu un rol consultativ. Majoritatea membrilor, boierilor din

107
Divan sunt in continuare romani, dar multi dintre dregatorii din Divan patrund alogenii, adusi
si recrutati din clientela domnilor fanarioti. In imprejurari deosebite, precum in timpul domniei
lui Constantin Mavrocordat, este convocat sfatul de obste al tarii, avand o competenta mai
larga, in sensul ca aceasta adunare include membrii divanului, alti boieri, negustori mari,
conducatorii bisericii, comandanti militari, rolul acestei adunari fiind de a se pronunta asupra
unor reforme de stat.
In ceea ce proveste dregatoriile, numarul lor creste din necesitatea capatuirii domnilor
fanarioti, iar cresterea aceasta se face fie prin crearea de dregatorii noi, fie prin dublarea sau
triplarea celor existente.
II. A doua faza (1774-1821)
Asistam la o serie de schimbari importante, in sensul ca prin tratatul de pace de la K-K, este inlaturata
obligatia de exportare a bunurilor doar pe piata otomana si la preturi de dumping, astfel ca, ulterior,
Tarile Romane intra in circuitul economic european, devenind o importanta tara de export, mai ales a
produselor agricole, pentru restul europei. Cresterea de cerere i-a determinat pe boieri sa isi extinda
stapanirea absoluta asupra celei mai mari parti a mosiei lor si sa impuna condintii din ce in ce mai
grele taranilor care lucrau aceste terenuri. Cultivarea nu se facea intensiv, ci extensiv si prin crrstereea
obligatiilor taranilor fata de boieri.
Tot prin tratatul de pace de la K-K, Rusia dobandeste un drept de interventiein treburile interne
romanesti, in calitate de tara protectoare, alaturi de Turcia, care ramane suzerana. Acest tratat prevede
o durata fixa a domniei de 7 ani, cu posibilitatea schimbarii domnului numai pentru greseli grave, iar
Rusia dobandesteun drept de intercesiune in favoarea tarii romane, silind Turcia sa treaca de la simpla
recunoastere a drepturilor tarilor romane, la respectarea efectiva a lor.
Se infiinteaza un nou organ de stat la nivel centrat, numita Vornicia Obstilor, care are atributiuni
administrative in domeniul invatamantului, comertului, industriei, lucrarilor publice, problemelor
edilitare, s.a. In ceea ce priveste sistemul dregatoriilor, el continua sa se extinda prin aceleasi metode:
crearea unor dregatorii noi sau dublarea si triplarea celor existente.
EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PRIMA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Prima faza se caracterizeaza printr-o slaba dezvoltare de elaborare a dreptului, pentru ca domninatia
otomana era la apogeu, iar autonomia principatelor fusese mult stirbita. Cu toate astea, si in aceasta epoca se
adopta pravile. Este vorba despre:
1. ,,Nomocanonul" lui Gheorghe din Trapezunt, intocmit in Tara Romaneasca in 1730, din porunca
lui Nicolae Mavrocordat. Este o lucrare scrisa in limba greaca, ce cuprinde dreptul canonic.
2. ,,Manualul de legi" al marelui paharnic, Mihai Fotino, elaborat din ordinul domnului Stefan Nicolae
Racovita, structurat in 3 parti, cuprinzand dreptul canonic si dreptul laic, fiind o noutate ca dispozitiile sale

108
sunt structurate pe ramuri de drept. Ca alt element de noutate, aceasta pravila este prima care contine
dispozitii de drept comercial.
Activitatea de elaborare a dreptului in aceasta perioada a fost influentata si de puterea protectoare
(Rusia), in sensul traducerii din limba rusa a legiuirii Imparatesei Ecaterina a II-a.
In prima faza, procesul de legiferare a fost cu precadere influentat de reformele lui Constantin
Mavrocordat.
CONSTANTIN MAVROCORDAT
Prima fază a regimului a fost dominată din perspectiva elaborării dreptului de personalitatea lui
Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat că o figură aparteîn galeria domnilor fanarioţi şi a dominat
prinerudiţia şi activitatea sa această primă fază.
Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii (6 în Țara Românească şi 4 în Moldova) în total 22 de ani
de domnie, un record rămas neegalat pentru epoca respectivă.
Fiind o persoană extrem de erudită a încercat să guverneze ţările române în spiritul absolutismului
iluminat asemenea împăraţilor Austriei.
REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT
El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului și vieții sociale.
Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:
1. relaţiile de producţie de tip feudal se aflau în plină descompunere
2. noile relaţii de tip capitalist apar şi se dezvoltă
3. vechile monopoluri feudale sunt înlăturate
4. suprastructura instituţională a ţărilor române trebuia pusă în acord cu baza economică
Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme care au fost consacrate prin aşezământul din
1740 şi publicate în revistă „Mercure de France” in 1742.
Aşezământul din 1740 cuprinde următoarele reforme:
1. Reforma în domeniul organizării cultului religios
În articolele 1-4 se realizează o reformă în domeniul organizării cultului religios, în sensul că preoţii
şi mănăstirile sunt scutite de dări, dar drepturile de judecată ale acestora sunt limitate şi se introduc
epitropiile mănăstireşti ca instrumente de control cu privire la modul în care erau administrate bunurile
bisericii, in scopul de limitare a abuzurilor.
2. Reforma privind instituția boieriei
În articolul 5 se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legată exclusiv
de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat şi nu de stăpânirea sau exercitarea dreptului de
proprietate asupra unei moşii. Boierii devin un fel de functionari.
Sub acest aspect boierii se împart în 2 categorii ierarhice:

109
 boierii veliţi şi urmașii lor care purtau denumirea generică de neamuri, adică cei care deţineau
dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit Sfatul Domnesc).
Aceştia erau scutiţi de toate dările.
 boierii mazili care îndeplineau dregătorii mai mici, ei erau scutiţi doar de o parte din dari.
3. Reforma privind administrația locală, conducerea județelor
În articolele 7-8 se prevede că la conducerea judeţelor din Țara Românească şi a ţinuturilor din
Moldova sunt aşezaţi 2 ispravnici: unul cu atribuţiuni administrative şi celălalt cu atribuţiuni judecătoreşti,
ceea ce a reprezentat un prim pas în consacrarea principiului separaţiei puterilor în stat. Tot Mavrocordat
a prevăzut acordarea de lefuri pentru toţi dregătorii, sens în care a fost creată o aşa-numită „casă a răsurilor”,
un fond alimentat de anumite impozite şi care era destinat pentru plata lefurilor slujbaşilor româneşti.

4. Reforma fiscală
Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală în articolele 9,10,12,13 prin care a suprimat
unele dări şi a unificat toate celelalte dări într-una singură denumită „sama obştească”,plătibilă în 4
sferturi. Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se de la 4 sferturi la 12 sferturi. Aceasta reformă a pus
capăt haosului fiscal care domina ţările romane.

5. Reforma socială
Prin aşezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat şi o reformă socială, dar în sens
negativ- a interzis strămutarea ţăranilor dependenţi de pe moşii şi, sub presiunea boierilor, i-a obligat pe
aceştia să lucreze un anumit număr de zile suplimentare pentru boieri, fără a preciza însă numărul de zile,
ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor. 5.1.201
Pe acest fond, între 1741-1746 asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moşie) aceştia
refugiindu-se la Sud de Dunare, in Imperiul Ototman,, unde sarcinile fiscale erau mai blânde. Asistăm la o
diminuare considerabilă a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe Constantin Mavrocordat,
pe atunci domn in Tara Romaneasca, să realizeze cea mai importantă reformă a sa, reforma socială.
Astfel, printr-un aşezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească, Mavrocordat a stabilit o serie
de masuri, astfel că cei care se întorceau în ţară urmau a fi iertaţi de rumânie pe baza unor certificate de
iertare de rumânie emise de Divanul domnesc. Scutirea de dari pentru 6 luni, platirea unei taxe unice in
cuantum de 5 taleri, platibila in 4 sferturi. Cei veniti se puteau aseza pe orice mosie, nu doar pe mosia de pe
care fugisera, de asemenea avand obligatia de a munci pe rezerva feudala timo de 6 zile pe an si trebuiau sa
dea dijma la semanaturi. Domnul le promitea fugarilor introsi in Tara Romaneasca, eliberarea unui certificat
110
de iertare de rumanie, de catre divanul Domnesc. Acest asezamant continea o lacuna juridica, unii autori
sustinand ca era intentionata: nu se preciza data pana la care cie fugiti puteau sa se intoarca pentru a beneficia
de prevederile asezamantului. In acest context, fenomenul de bejenie s-a amplificat, in sensul ca si ceilalti
tarani dependenti de mosii au fugit la Sud, avand sa se intoarca pentru a beneficia de prevederile
asezamantului.
Ca atare, la 5 august 1646, C. Mavrocordat a dat un nou asezamant prin cree a dispus eliberarea din
stare de dependenta a tuturor rumanilor, stapanii lor fiind invitati sa elibereze fara plata, iar in caz contrar,
contra unei sume de 10 taleri, obligat.
O masura asemanatoare a luat C. Mavrocordat si in moldova in 1 iunie 1679, prevazand eliberara
gratuita a taranilor dependenti din Moldova (vecini).

Reformele lui C. Mavrocordat au o importanta covarsitoare pentru modernizarea tarilor romane, in


directia inlocuirii productiilor romane de tip feudal, cu noile relatii de productie de tip capitalist. Fostii tarani
dependenti devin tarani clacasi, ei fac conventii cu boierii, astfel ca primesc proprietati sa le cultive, in
schimbul unui numar de zile de claca. Aceasta claca imbraca forma unui contract de adeziune, ale caruit
clauze si conditii nu puteau fi negociate de catre taran.
Taranul clacas nu mai este legat de mosie, dar este legat de sat, pe care nu il poate parasi decat cu
acordul stapanului, in caz contrar, stapanul putand sa il readuca in stat „manu militari”, cu forta armelor.
Domnii fanarioti care au urmat, au dat o serie de urbarii, prin care au stabilit numarul zilelor de claca,
tendinta fiind aceea de a spori numarul de zile de claca. Insa, reformele lui Mavrocordat nu au dus la o
desfintare totala a starii de dependenta de tip feudal, intrucat au continuat sa existe categorii sociale ramase
in stare de dependenta feudala: scutelnici si oslusnici. Ambele categorii sunt persoane care lucreaza in cadrul
curtilor boieresti si au obligatii fiscale doar fata de boieri, nu si fata de stat. Scutelnicii sunt cei care
indeplinesc in cadrul Curtilor Boieresti o munca calificata, iar oslușnicii sunt cei care care indeplinesc munci
necalificate in Curtile Boieresti.
Ţăranii fugiţi care se întorceau se puteau stabili pe orice moşie, iar foştii lor stăpâni nu-i mai puteau
urmări. Aceştia aveau obligaţia de a munci un anumit număr de zile şi de a plăti o dijmă la produsele
obţinute de pe terenurile pe care le cultivau. Acest aşezământ conţinea un viciu juridic -nu preciza data
până la care cei fugiţi trebuiau să se întoarcă pentru a beneficia de prevederile aşezământului, astfel încât
aşezământul din 1 martie 1746 în loc să stopeze fenomenul bejeniei l-a amplificat.
Şi mai mulţi ţărani au fugit pentru a se putea întoarce şi beneficia de prevederile aşezământului.
Mavrocordat a dat la 5 august 1746 un nou ordin prin care a dispus eliberarea tuturor românilor din starea
de dependenţa de tip feudal, stăpânii lor fiind invitaţi să-i elibereze fără plată, iar dacă refuzau erau obligaţi

111
să-i elibereze cu plata unei sume de 10 talere. Totodata, ei erau scutiti de dari 6 luni si apoi plateau 5 talere
impartite in 4 sferturi, trebuind sa lucreze 6 zile pe an in folosul stapanilor mosiilor.
La 1 iunie 1749, pe când era domn al Moldovei, Mavrocordat a dat un aşezământ asemănător pentru
Moldova pentru că el prevedea eliberarea gratuită şi necondiţionată a vecinilor.
Această reformă a avut următoarele consecinţe:
 încetează starea de dependenţa de tip feudal
 raporturile dintre boieri şi ţărani nu mai au o bază legală, ci au o bază contractuală, în
sensul că se încheie anumite învoieli între boieri şi ţărani prin care ţăranii primesc în folosinţă
o parte din moşii şi în schimbul acestei folosinţe sunt obligaţi să presteze un număr de zile de
clacă pentru boieri şi să plătească dijma la produsele obţinute de pe terenurile primite în
folosinţă
De iure, situatia taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai aflau in
stare de dependenta fata de boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a taranilor
deveniti clacasi, pentru ca acele invoieli se realizau in conditii contractuale foarte dezavantajoase
pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate clauzele impuse de boier. Principala invoiala a fost
numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel, taranii nu mai sunt legati de pamant, ci de sat,
pentru ca nu poate parasi satul decat cu acordul stapanului mosiei, acesta avand dreptul de a-l readuce
,,manu militari".
Domnii fanarioţi au dat o serie de urbarii (hotărâri domneşti) prin care s-au fixat anumite limite
pentru numărul zilelor de clacă şi, totodată, s-a stabilit şi nartul, adică cantitatea de muncă care trebuia
prestat într-o zi de clacă. Tot prin aceste urbarii se prevedea şi faptul că ţăranul este legat de sat, pe care nu-
l poate părăsi până nu-şi îndeplineşte obligaţia de a presta numărul respectiv de zile de clacă, în caz contrar
el putând fi readus cu forţa înapoi.
EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN CEA DE-A DOUA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
PRAVILELE ADOPTATE ÎN CEA DE-A DOUA PERIOADĂ A REGIMULUI TURCO-
FANARIOT
Ce am scris eu, penultimul curs: Ele contin o serie de trasaturi comune:
-izvoarele bizantine isi pierd ponderea de odinioara in elaborarea acestor pravile, in favoarea
codurilor burgeheze europene, cu precadre Codul Napoleon (1804) si Codul Civil Austriac. Din
acste coduri sunt extrase majoritatea principiilor de drept si institutiilor de drept reglementate de
pravilele adoptate in cea de-a doua faza a acestui regim.
-prin aceste pravile se realizeaza pentru prima data o codificare a Legii Tarii si o sistematizare a
principiilor Dreptului Obisnuielnic, premiera in istoria dreptului romanesc.
-pravilele din aceasta faza se caracterizeaza si prin o serie de progrese semnificative pe planul

112
sitematizarii si tehnicii de reglementare juridica. O atentie speciala este acordata, in cadrul acestor
prravile, procodurii de judecata, fapt explicabil prin faptul ca tarile romane nu se mai aflau in orbita
de influenta a Imp Oto pe plan comercial, ele intrand in circuitul comercial european, prin
inlaturarea monopolului otoman asupra comertului exterior al principatelor.
In acest context, se inmultesc litigiile dintre resortisantii locali si dintre unele puteri straine, aflati in
relatii sociale pe teritorii romane, context in care exista pericolul ca acestia sa invoce, asa cum o
faceau in Imperiul Otoman, imunitatea de jurisdictie sub pretextul ca tarile romane sunt parte
integranta a Imperiului Otoman si ca procedura de judecata ste greoaie si inapoiata.
In I. Otoman exista si pretextul ca instantele otomane erau religioase, nu laice, altfel spus, in I.
Otoman, toate procesel dintre resortisanti otomani si straini se judecau in ambasadelor statelor, ceea
ce insemna o grava stirbire aduse I. Otoman. In principate, pravilele au acordat o atentie deosebita
procedurii de judecata, aceasta desfasurandu-se dupa cele mai moderne principii la acea vreme.
Astfel, se evita imunitatea de jurisdictie pentru resortisantii din principat sau tarile straine.
-legiuirile adoptate in aceasta faza au fost adoptate atat in limba romana, cat si in greaca noua,
deoarece domnii fanarioti erau de sorginte greaca.

Clasificare: legiuirile se impart in doua categorii: 1.nomocanoane si legiuiri clasice bizantine/


pravile noi, adica pravile care nu sunt inspirate din vechiul drept bizantin.
In prima categorie:
-Nomocanonul lui Antimivireanul (Capetele de Porunci), care a avut doua editii.
-traducere a Hexabiblului lui Constantin Armenoculos, realizata de marele paharnic Toma Cara.
Acesta este unul dintre cele mai importante elemente ale legislatiei bizantine, fiind elaborat in epoca
de declin a Imperiului Bizantin, adica in epoca paleologilor. Dar care si-a gasit aplicarea in cadrul
instantelor de judecata, o foarte lunga perioada de timp.

2.Legiuiri care au ramas la stadiul de lucrari cu caracter privat si legiuiri care au fost promulgate de
catre domni, dobandind prin efectul promulgarii un caracter oficial.
Din cadrul legiuirilor cu caracter privat mentionam:
-pandectele lui Toma Cara, elaborate la 1806, din ordinul domnului fanarior Alexandru Moruzzi.
Lucrarea era proiectata sa aiba o structura tripartita, partea intai despre persoane, partea doi despre
lucruri, partea trei despre actiuni. Modelul urmat era Institututele lui Gaius. Din nefericire,
paharnicul nu a realizat decat prima parte, motiv pentru care lucrarea nu a fost promulgata de domni
si oficializata.
-Primul Cod Civil roman, Manualul Juridic al lui Andronache Donici, elaborat la 1814 de catre

113
unul dintre cei mai mari pravilisti romani. Un cod civil admirabili din punctul continutului de
reglementare, dar neaprobat deoarece autorul era adept al Miscarii Carbunarilor, o miscare a unor
boieri progresisti, inspirata din miscare Carbonarilor, din Italia. Lucrarea nu a fost promulgata si
pentru pentru ca autorul se afla in conflict cu alti doi pravilisti, si anume Cristian Flechtenmacher si
Anania Puzanos, acestia doi fiind favoritii domnului fanariot Scarlat. Chiar daca lucrarea nu a fost
promulgata oficial, datorita valorii sale exceptionale, ea s-a aplicat in practica instantelor de judecata
din ambele tari romane pana la adoptarea Codului Civil Român.

Lucrarile promulgate oficial: -coduri –legiuiri cu caracter special


Codurile sunt trei: Pravilniceasca Condica, Codul Calimah, Legiuirea Caragea.
Pravilniceasca Condica a fost elaborata in 1775 din ordinul lui Alexandru Ipsilanti, fanariot, dar nu a
intrat in vigoare decat in 1780, datorita opunerii Imperiului Otoman. Denumirea in romana este
„Mica Randuiala Juridica”, iar in greaca „Sintagmation Nimocon”, fiind doua editii. Izvoarele
acestei pravile sunt Legea Tarii, Basilicalele, jurisprudenta, precum si doctrina juridica moderna
(lucrarile lui Montesquieu si Becaria). Nu se cunoaste autorul acestei pravile, ca autorul prezumtiv,
unii autori plasandu-l pe Ienăchiță Văcărescu, singura pesoana care indeplinea toate condtiile pentru
a indeplini aceasta munca. De facto, Pravilicesca Condicta s-a aplicat pana in 1818, iar in jure pana
la abrogarea expresa prin codul lui Alexandru Ioan Cuza.
Codul Calimah sau Condica Țivilă a Moldovei, elaborat din ordinul domnului Scarlat Calimah.
Pentru elaborarea acestui cod au fost create mai multe comisii. In varianta romana, comisia ii
cuprindea pe Cristian Flechtemacher, Petrache Asachi si Damaschin Bojică. Pentru varianta in
limba neogreaca, comisia ii cuprindea pe Cristian Flechetmacher, Anania Cusanos si Andronache
Donici.
Izvoarele acestui cod sunt Legea Tarii, dreptul bizantin, codul civil francez de la 1804, codul
Napoleon si codul civil austriac de la 1811, care la randul sau era elaborat dupa modelul codului
civil francez. Acest cod civil are doua versiuni: in neogreaca, aparuta la 1817 si in romana, la 1833.
A existat si o controversa in practica instantelor in legatura cu chestiunea de a sti de cand se practica
aceasta pravila. Aceasta controversa a fost solutionala in sensul ca se aplica din 1817, chiar daca in
romana a aparut ulterior.
Structura codului Calimah. 2032 de articole, structurare in o parte introductiva cu 24 de articole, trei
parti si doua anexe, cuprinzand regulile aplicabile lentru concursul creditorilor si pentru licitatii.
Prima parte se dupeste dritul persoanelor, a doua dritul lucrurilor, a treia inmarginirile ce
privesc dritul persoanelor dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva exista o parte
importanta care spune ca Legea Tarii ramane dreptul comun in toate materiile.

114
Legiuriea Caragea a fost intocmita in 1818, in Tara Romaneasca, si aintrant in 1819 in vigoare,
autorii sunt Atanastie Hristofor, precum si Nestor, mare logofat al dreptatii (Ministrul Justitiei) si
primul profesor de drept la scoala domneasca. Proiectul elaborat de acestia a fost revizuit de
stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Lucrarea are o structura alcatuita din 6 parti. Prima despre
obraze, a doua despre lucruri, a treia despre tocmeli, a patra despre daruri si mosteniri, a cincea
despre vini, a sasea despre ale judecatii. Astfel, acest cod are caracter eclectic, reunind un cod
civil, unul penal, si de procedura, 1-4 civil, 5 penal, iar 6 procedura.
Şi legiuirile adoptate în această a doua fază sunt în esenţa lor feudale, însă prezintă anumite
particularităţi atât sub aspectul conţinutului, cât şi pe planul formei.
I. Astfel,izvoarele bizantine pierd ponderea avută odinioară în favoareaprincipiilor de drept şi instituțiilor
juridice extrase din codurile burgheze europene.
II. În al doilea rând, asistăm la o codificare la Legii Ţării şi sistematizarea acesteia pe instituţii juridice.
III. În al treilea rând, se remarcăimportante progrese pe planul sistematizării, precum şi pe planul tehnicii de
reglementare juridică. Sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă se apropie foarte mult de cea
pe care o regăsim în codurile burgheze europene.
IV. În al patrulea rând, aceste pravile sunt de regulă bilingve, fiind redactate în limba romană şi în limba
neogreacă.
V. În sfârşit, pravilele acordă o atenţie deosebită aspectelor de drept procesual, în special Pravilniceasca
Condică, fapt explicabil prin aceea ca după Pacea de la Kuciuk-Kainardji, ţările române, fiind atrase în
circuitul economiceuropean, asistăm la multiplicarea raporturilor juridice de natură civilă şi, mai ales,
comercialăîntre resortisanții ţărilor române şi cei din ţările europene, iar dispoziţiile de natură
procedurală erau imperios necesare pentru a evita imunitatea de jurisdicţie aplicabilă resortisanților
ţărilor europene în Imperiulotoman cu motivaţia căinstanţele otomane erau islamice şi nu laice, iar
procedura era învechită.
Prin aceste dispoziţii procedurale se dorea sublinierea ideii că ţările române sunt țări creştine şi nu
islamice, că ele nu fac parte integrantă din Imperiulotoman, iar normele de natură procedurală sunt
suficient de evoluate pentru a putea fi aplicate în cadrul unor eventuale litigii dintre resortisanţii
autohtoni şi cei străini.
Ce era scris, penultimul curs:
LEGIUIRILE ADOPTATE ÎN CEA DE-A 2 FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază pot fi împărțite în 2 categorii:
 Nomocanoane şi legiuirile laice bizantine

115
 Nomocanonul lui Antim Ivireanulintitulat “Capetele de porunci”, apărut într-o a2-a ediţie în
1785, prima ediţie apăruse în 1714.
 Traducerea realizată de către paharnicul Toma Carra a unei lucrări bizantine denumite
,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos.
 Legiuirile laice româneşti, legiurile noi care la rândul lor se divid în 2 categorii:
 Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn
 Legiuiri oficiale, promulgate de către domnii fanarioţi
Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn
Din prima categorie fac parte 2 lucrări foarte importante:
1. “Pandectele lui Toma Carra” întocmite de acest mare poet şi pravilist în 1806 din ordinal
domnul fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se doreau a fi o lucrare cu o structură tripartită,
prima parte referindu-se la persoane, a 2-a parte referindu-se la lucruri, a3-a parte referindu-se la
acţiuni (structura acestei lucrări este inspirată din Institutele lui Gaius). Paharnicul Toma Carra nu
a putut realiza decât o parte.
2. A doua lucrare rămasă la stadiul de proiect este „Manualul juridic a lui Andronache
Donici”, elaborate de același mare pravilist în 1814. Este primul Cod civil românesc. Această lucrare
de o valoare ştiinţifică excepţională nu a fost promulgată oficial, întrucât Andronache Donici era un
simpatizant al mişcării cărvunarilor din Moldova, dezavuata de domnul Scarlat Calimah, iar al
doilea motiv este rivalitatea dintre Andronache şi ceilalţi pravilişti oficiali ai domnului. Pe același
fond, lucrarea sanu a fost promulgată oficial, dar s-a aplicat în practica instanțelor de judecată până
la adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza (1865). Nu a fost promulgat oficial pentru ca
Andronache Donici era un membru marcant al miscarii carvunarilor ce milita pentru modernizarea
statului pe principii progresive si care era dezavuata de domnul Moldovei, Scarlat Calimachi.
Andronache Donici se afla in rivalitate cu alti 2 pravilisti ai epocii: Cristian Flechtenmacher si Anania
Cuzanos (protejatii lui Scarlat Calimachi).
Pravilele adoptate de către domnii fanarioţi la rândul lor sunt de două categorii:
 lucrări cu caracter de cod
 legiuiri speciale
CODURILE PROMULGATE OFICIAL
Legiuirile care au un caracter de codificare sunt:
 Pravilniceasca Condică
 Codul Calimah
 Legiuirea Caragea

116
1. PRAVILNICEASCA CONDICĂ
Pravilniceasca Condică, denumită în limba neogreacă este „Sintagmation nomicon” iar în limba
română- “Mica rânduială juridică”. A fost elaboratăîn două edițiiîn 1775 din ordinul domnului AL. Ipsilanti
şi a intrat în vigoare abia în 1780 datorită împotrivirii Imperiului Otoman.
Izvoarele acestei pravile sunt
1. Legea ţării/ Obiceiul pământului
2. Bazilicalele
3. Jurisprudenţa sau poveţele
4. Doctrina juridică modernă, şi anumelucrările lui Montesquieu şi Beccaria
Autorul prezumtiv al acestei pravile este Ienăchiță Văcărescu, singurul erudit al epocii care cunoștea
izvoarele. Știa și neogreaca.
Dispoziţiile acestei pravile s-au aplicat de facto până în 1818, când a intrat în vigoare Legiuirea
Caragea, şi de iurepână în 1865, când a intrat în vigoare codul civil Al. Ioan Cuza.
2. CODUL CALIMAH (CONDICA ŢIVILĂ A MOLDOVEI)
Iniţiativa elaborării acestei pravile aparţine domnului Scarlat Calimah, care în 1813 a alcătuit două
comisii pentru elaborarea pravilei, una pentruversiunea în limba neogreaca, în 1817, şi cealaltă
pentruversiunea în limba română, în 1833.
Comisia pentru versiunea în limba neogreacă avea următoarea componență: Christian
Flechtenmacher, pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah, Anania Cuzanosşi Andronache Donici.
Comisia pentru versiunea în limbaromână avea următoarea componență: Christian Flechtenmacher,
Petrache Asachi şi Damaschin Bojinca.
Versiunea în limba neogreacă a fost promulgată oficial de către domnul Scarlat Calimah în anul
1817, iar versiunea în limba română a fost promulgată abia în 1833.
Acelașicod civil conţine 2032 de articole structurate în 3 părţi şi un preambul care conţine 24 de
articole. În acelpreambul se precizează în mod expres că Legea ţării este drept comun în toate materiile
reglementate de cod. Prima parte este intitulatăDritul Persoanelor, a2-a parte este intitulatăDritul
Lucrurilor, a 3-a parte este intitulată înmărginirile ce privesc “Dritul persoanelor împreună cu al
lucrurilor”. De asemenea, codul are şi 2 anexe care cuprind regulile referitoare la concursul creditorilor şi
vânzarea la mezat.
Izvoarele acestei pravile au fost:
1. Legea ţării
2. Dreptul bizantin
3. Codul Civil francez de la 1804

117
4. Codul Civil austriac de la 1811, acesta din urmă la rândul său elaborat pe modelul cod civil
francez
3. LEGIUIREA CARAGEA
Legiuirea Caragea elaborată din porunca domnului Ioan Gh. Caragea şi intrată în vigoare la 1819.
Autorii acestei pravile sunt Atanasie Cristopol şi logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare logofăt
al dreptății, adică un fel de ministru de justiţie şi, de asemenea, a fost primul român profesor de drept la
școala domnească.
Proiectul legiuirii Caragea, aşa cum a fost elaborat de cei doi, a fost revizuit de stolnicii Constantin
şi Ioniţă Bălăceanu.
Această lucrare, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogenă, deoarece reuneşte laolaltă
dispozițiile de drept civil, de drept penal şi de drept procesual.
Legiuirea Caragea este structurată în 6 părţi:
1. prima parte – Despre obraze(capitol referitor la persoane)
2. a2-a parte –Despre lucruri (capitol referitor la bunuri)
3. a3-a parte–Despre tocmeli (capitol referitor la contracte)
4. a4-a parte – Despre daruri şi moşteniri (capitol referitor la liberalităţi). Aceste prime 4
capitole alcătuiesc un Cod civil.
5. a 5-a parte – Despre vini, adică este un cod penal
6. a6-a parte – Despre ale judecăţilor, adică este un cod de procedură
LEGIUIRILE SPECIALE
În afara acestor legiuiri oficiale, care au caracterul unor coduri, au existat şi legiuiri speciale,
adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioţi în anumite materii.
Spre pildă, o legiuire specială foarte importantă este intitulatăSobornicescul hrisov dat în 1785 de
domnul Alexandru Mavrocordat prin care erau reglementate si relațiile dintre boieri şi ţăranii clăcaşi cu
referire la
 numărul zilelor de clacă şi
 la nart (cantitatea de muncă pe care târanul clăcaş trebuie să o presteze într-o
zi de clacă).
A imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii:
1. in 14 august 1785 prin care se interzicea intocmirea de acte de mestesugire de danie, vanzare sau
schimb avand ca obiect acapararea cu silnicie a pamantului tarii, insa dispozitiile ei se aplicau doar pentru
viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la actele mestesugite deja intocmite;
2. din 12 septembrie 1785 se interzice vanzarea separata a robilor tigani in vederea asigurarii unitatii
familiilor acestora.
118
O altă categorie - Ponturile sau Urbariile între care cel mai important “Pontul Boierescului”
promulgat în 1805 de către domnul fanariot Al. Moruzi, prin care se reglementeaza raportul dintre boieri si
taranii clacasi, in sensul stabilirii numarului de zile de claca si a nartului (cantitatea de munca ce trebuia
prestata intr-o zi de claca).

Conținutul pravilelor date în a doua fază a regimului fanariot


Principalele instituții din pravile
Drept privat: INSTITUIȚIA PROPRIETĂȚII
Dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale a boierilor asupra mosiilor
lor de străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor, proces care a debutat cu reforma lui Constantin
Mavrocordat. Boierii erau interesat de asta pentru a extinde rezerva feudala, terenurile cultivate in regie
proprie.
Marcând trecerea de la concepţia feudală a proprietății divizate la concepţia burgheză a proprietății
absolute, aceste legiuiri prevăd ca atributele proprietății pot fi împărţite între două persoane, din care una
are dritul fiinţei lucrului, iar cealaltă are dritul folosului lucrului, dar aceste doua drepturi se pot reuni si
asupra aceleiasi persoane, si atunci dreptul de proprietate este desavarsit sau neimpartit, adica absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile juridice dintre boieri şi ţăranii
clăcaşi izvorăsc dintr-un contract de emfiteoză, asa cum arata in mod expres Legiuirea Caragea, prin urmare
se confirmă împrejurarea că aceste raporturi nu mai au o bază legală, ci o bază contractuală.
Aceasta înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului de proprietate al boierilor asupra moşiilor
lor.
Transmiterea folosinţei unei părţi din moşie către ţăranii clăcaşi în baza unor contracte încheiate cu
boierii nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moşiilor lor. Mai
mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde şi asupra altor categorii de terenuri, altele
decât cele arabile, în baza unui aşezământ pentru păduri şi dumbrăvi, adoptat de domnul Alexandru
Moruzi. Astfel, utilizarea pădurilor de către ţăranii clăcaşi pentru satisfacerea unor necesităţi personale este
condiţionată de plata unei taxe denumite „zeciuială”, ceea ce înseamnă recunoaşterea indirectă a dreptului
absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.

119
Asistăm totodată la tendinţa unor domni fanarioţi ca prin interpretarea tendenţioasă a unor instituții
juridice să ajungă la desfiinţarea dreptului străvechi de proprietate, atât al ţăranilor liberi, cât şi al boierilor
autohtoni. Aceasta în vederea asigurării resurselor necesare căpătuirii clientelei lor politice.
De pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că, la origine, toate
pământurile au aparţinut domnului şi, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului
fără hrisov de danie domnească, astfel încât terenurile stăpânite fără hrisov de danie urmau să treacă în
proprietatea domnului, în calitatea sa de titular al lui dominium eminens!
Însă Sfatul de obşte al Moldovei a respins această interpretare dată de domnul Scarlat Calimah,
arătând că, potrivit Legii Ţării, doar terenurile pustii şi pustiite sunt terenuri domneşti şi, chiar dacă am
admite că la origine toate terenurile au fost domneşti şi au intrat în stăpânirea boierilor şi ţăranilor fără hrisov
de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio
longissimi temporis cu termenul de 40 de ani care, potrivit bazilicalelor, se aplică şi imobilelor domneşti).

MATERIA PERSOANELOR
Clasificarea persoanelor se face “după noroc“ în:
 slobozi
 robi
 sloboziţi
Țăranii care munceau pe moşiile boiereşti denumiţi clăcaşi sau locuitori.
Legislaţia adoptată în această perioadă este o expresie a interesului boierilor de a spori numărul
zilelor de clacă ca măsură extensivă de creştere a producţiei agricole pe fondul antrenării ţărilor române în
circuitul economic european.
Astfel, daca Pravilniceasca Condică stabileşte un minim de 6 zile de clacă şi maxim de 12 zile de
clacă, Legiuirea Caragea stabileşte un minim de 12 zile de clacă pe an, fără maxim şi cu un nart sporit.
De asemenea, asistăm la o creştere impresionantă a numărului scutelnicilor şi posluşnicilor care nu
aveau obligaţii fiscale faţă de stat, ci doar dependență faţă de boieri, motiv pentru care, în 1814, în Țara
Românească, s-a stabilit că în niciun judeţ numărul scutelnicilor şi posluşnicilor nu poate fi mai mare decât
numărul birnicilor, adica cei care platesc impozit catre stat.
În ceea ce priveşte robii, aceştia erau asimilaţi lucrurilor, ca si sclavii din dreptul roman, însă li se
recunoaște o capacitate juridică limitată, ca şi în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta era necesară
realizării unor interese ale proprietarilor lor. Spre exemplu, robii puteau să apară ca reprezentanți ai
stăpânilor lor în raporturile acestora cu alte persoane.
Ca un element de noutate este reglementarea persoanelor juridice în cadrul unui capitol distinct,
fapt explicabil prin apariţia primelor societăţi comerciale ca urmare a dezvoltării relațiilor de producție de

120
tip capitalist, intensificarea comerțului. Acestea erau denumite „tovărăşii” în Pravilniceasca Condică şi în
Legiuirea Caragea şi ”persoane moraliceşti” în Codul Calimah.
Erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărăşiile neguţătoreşti şi anume:
1. Formarea capitalului social al societății comerciale
2. Administrarea societăţilor
3. Impartirea castigurilor si pierderilor intre asociati
4. Stingerea sau încetarea societăţii comerciale

FAMILIA, RUDENIA ŞI CĂSĂTORIA.


În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.
Rudenia putea fi „duhovniceasca” (prin botez sau cununie) sau de sânge sub întreita linie:
suitoare- dreaptă linie, coborâtoare- dreaptă linie şi lăturalnică linie, zice Codul Calimah, sau rudenia de
sânge putea fi de sus, de jos sau de mijloc/alături- Legiuirea Caragea.
Erau interzisecăsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi între slobozi şi robi.
Copiii rezultaţi din relaţia unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni liberi, iar
în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, spre pildă, Legiuirea Caragea prevedea „separaţia de corp a soţilor”,
adică despărțirea în fapt a soţilor.
În ceea ce priveşte zestrea sau dota era consacrată regula evaluării sau preţuirii bunurilor mobile
ce intrau în componenţa dotei, cu excepţia bunurilor mobile prin natura lor (spre pildă robii şi animalele,
zice Codul Calimah), efectul fiind acela că în cazul în care zestrea trebuia înapoiată soţul trebuia să răspundă
în limitele valorii fixate în momentul preţuirii si nu subsecvent. În ceea ce priveşte robii si animalele, atât
Pravilniceasca Condică, cât şi Codul Calimah prevedeau ca aceştia trebuie restituiţi în acelaşi număr cu cei
conţinuţi în foaia de zestre.
Adulterul soţiei ducea la pierderea zestrei, care trecea în proprietatea bărbatului, iar soţia
adulterină urma a fi închisă în mănăstire. Codul Calimah este mai sever şi prevede că dacă din căsătorie
nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soţului care, iar dacă timp de 2 ani de zile nu îşi ia înapoi soţia din
mănăstire, ea rămâne închisă la mănăstire pentru tot restul vieţii. Legiuirea Caragea este mai puţin severă
şi restrânge dreptul de proprietate al soţului la jumătate din zestrea soţiei adulterine, iar aceasta nu mai
poate fi închisă în mănăstire aşa cum prevedea Codul Calimah. Mai mult decat atat, aceeasi regula se aplica
si sotului adulterin, in cazul Legiuirii Caragea.

121
În ceea ce priveșteobligaţia de înzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine părinţilor, sau, dacă
aceştia nu sunt în viaţă, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea prevăd ca sarcina
înzestrării fetelor revine fraţilor, ca un corolar al privilegiului masculinităţii.
Totodată, pravilele introduc instituţii noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi
1. Instituţia tutelei, denumită epitropie
2. Instituţia curatelei, denumită curatorie, pentru administrarea bunurilor copiilor minori şi
orfani
3. Domnul Scarlat Calimah a înfiinţat chiar şi judecătorii epitropicești pe lângă episcopiile de
la Roman şi Huşi şi o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove pe lângă mitropolia
de la Iaşi.
4. Este reglementată şi instituţia adopţiei denumită înfiere. In Codul Calimah, spre deosebire
de celelalte legiuiri, se precizeaza ca acesti copii adoptati se numesc copii de suflet, adica copii
care se primesc pentru hrana si cresterea lor, spre folosul sufletesc.
5. Totodată, sunt aşezate pe baze moderne răspunderea civilă şi răspunderea penală, pe baza
criteriului răspunderii personale. Astfel, Pravilniceasca Condică prevede că soţia nu răspunde
pentru datoriile soţului şi nici pentru faptele penale ale acestuia săvârşite fără participarea
ei, după cum nici părinţii nu răspund pentru faptele comerciale şi pentru faptele penale
săvârşite de copiii lor care sunt majori şi, ca atare, nu se mai afla în întreţinerea lor. Ultima
dată.
MATERIA SUCCESIUNILOR
Moștenirea putea fi deferită ab intestat sau potrivit testamentului lăsat de defunct, dacă acesta este
valabil întocmit și își produce efectele.
În materia moștenirii legale au vocație succesorală cele 3 categorii de rude de sânge până la gradul
VIII, precum și soția supraviețuitoare.
1. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, cât a unui
copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar
2. Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o
căsătorie anterioară, soțul supraviețuitor dobândește o cotă indiviză în proprietate, cuprinsă
între 1/6 și 1/3 din moștenire.
3. În lipsa altor rude, soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire.
4. Dacă nu există succesori se declară vacantă, fiind culeasă de către stat.
5. Bunurile robului decedat fără moștenire revin stăpânului acestuia.

122
Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală pe care o denumește partea legitimă, precum
și moștenirea destinată sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de înmormântare și de
omenie a defunctului.
Între legiuirile din Țara Românească și Moldova avem o serie de deosebiri. Codul Calimah – se
deschide succesiunea și-n cazul declarării morții civile a persoanei pe care o declară moarte politicească.
Toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora, echivalentul lui collatio dotis(raportul
bunurilor dotale) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah, copiii
naturali au dreptul de moștenire, dar vin în concurs cu cei legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea consacră
vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea mamei.
Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate, precum necinstirea, acuzarea pe
nedrept prin acțiuni penale, neîngrijirea în caz de boală(motive enumerate de Legiuirea Caragea) sau
vătămarea reputației familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei credințe(motive prezentate
de Codul Calimah).
Moștenirea testamentară este atunci când defunctul a lăsat un testament care își produce efectele,
adică nu este caduc. Testamentul se putea întocmi în formă scrisă– diată, sau în forma orală a 5 martori,
aceștia putând consemna în scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admiși ca martori conform Codului
Calimah femeile, robii, săracii, creștinii fățarnici și desfrânații.
MATERIA OBLIGAȚIILOR
În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevede multe dintre
principiile de bază ale contractelor, iar Codul Calimah dezvoltă o adevărată teorie generală a obligaţiilor,
consacrând ca izvoare de obligaţii legea, tocmeala (contractul) şi vătămarea pricinuită cuiva (delictul).
Ambele coduri clasificau tocmelile după forma lor în: scriseși nescrise (prin viu grai.)
Codul Calimah face distincţie între contracte sau tocmeli:
 Unilaterale - cele care generează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţile contractante
 Bilaterale (sinalagmatice) - generează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante
Potrivit legiuirilor, condiţiile de validitate ale contractelor erau:
1. Capacitatea: era denumită vrednicia persoanelor, fiind amănunţit reglementată în Codul Calimah,
afirmându-se în acest sens cătot omul se socoteşte vrednic de a-şi câştiga dritul, însă după rânduielile
făcute de legi. Aceste legi, însă, restrângeau capacitatea unor categorii sociale, potrivit discriminărilor
de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât şi pentru drepturile politice. Erau consideraţi incapabili sau
nevrednici şi cei condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni grave pe toată durata executării
pedepsei. Li se aplica o pedeapsă complementară alăturată pedepsei pricniciple.
2. Consimţământul: Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă şi vicleşug, adică să nu
fie vițiat prin violenţă sau dol.
123
3. Obiectul: Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerţ, adică în circuitul
juridic civil.
4. Cauza: Legiuirea Caragea reproduce după modelul Codului Napoleon principiul cauzei licite şi
morale, arătând ca tocmeala împotriva pravilelor şi a năravurilor celor bune (un contract încheiat cu
încălcarea legii şi a moralelor) nu se întocmeşte.
În ceea ce priveşte contractele în special, Pravilniceasca Condică reglementează contractul de
împrumut, iar Legiuirea Caragea şi Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o mare varietate de
contracte:
1. Vânzarea
2. Donaţia
3. Schimbul
4. Arenda
5. Contractul de împrumut
6. Contractele de depozit şi comodat
7. Contractul de mandat
8. Chezăşia și Zălogul
9. Anticreza
1. CONTRACTUL DE VÂNZARE
Amănunţit reglementat în ambele legiuiri ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare pe care îl
atinseseră relaţiile de producţie de tip capitalist.
Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă orală. Potrivit
Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile şi a robilor. Erau
instituite anumite incapacităţi la înstrăinare, spre pildă, egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau
averile mănăstirilor pe care le administrau şi, de asemenea, erau instituite anumite incapacităţi la dobândire,
spre pildă, necreştinii, armenii și evreii nu puteau dobândi moşii. Aceste interdicţii sunt reglementate în Codul
Calimah. Se respecta de asemenea dreptul de protimis.
De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune dacă preţul era mai mic
de jumătate din valoarea de circulaţie a bunul. Dacă, însă, cumpărătorul dorea să păstreze bunul trebuia
să completeze preţul până la limita minimă prevăzută de lege.
2. CONTRACTUL DE DONAȚIE
Este reglementat în mod asemănător în cele două coduri fiind prevăzute în mod expres cauzele de
revocare a donaţiilor şi fiind, totodată,reglementate şi darurile de logodnă, cele de dinaintea nunţii şi cele
de a doua zi după nuntă.
3. CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

124
Amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică care stabileşte
1. obligativitatea înscrisului
2. menţiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă
3. faptul că alături de înscris la încheierea contractului trebuiau să fie prezenţi cel puţin 3
martori pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.
În caz de neplată scadenţă, creditorul se adresa instanţei care stabilea vânzarea la mezat (la licitaţie
publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanţie de aur, astfel încât creditorul să se
îndestuleze din preţul obţinut. Dacă împrumutul era garantat cu garanţi personali, numiţi chezaşi, atunci
pravilele consacră în favoarea chezaşilor beneficiile de diviziune şi de discuţiune.
Beneficiul de diviziune=dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a cere divizarea datoriei
intre toţi chezaşii (când sunt mai mulţi chezaşi).
Beneficiul de discuţiune=dreptul chezaşului urmărit în justiţie de creditor de a-i cere creditorului să
îl urmărească mai întâi în justiţie pe debitorul principal (chezaş=debitorul accesoriu) şi numai dacă acesta
se dovedeşte a fi insolvabil şi în limitele insolvabilităţii sale să îl urmărească în justiţie pe chezaş.
După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introduce conceptul nou de cambie în materia
împrumutului denumită poliţă sau carte de împrumutare. Pentru polița neplătită la termen se admitea o
dobândă dublă. E un titlu cu credit, o obligație abstractă, între 3 persoane, trăgător, tras și beneficiar.
Toate legiuirile admit şi existenţa împrumutului cu dobândă, dobânda este fixată la maxim 10% pe
an cu interzicerea anatocismului (dobândă la dobânda) şi a cametei (dobânda mai mare decât cea maximă
admisă de lege).
Însă, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti,
dovadă că era încetăţenităpractica ținerii la muncă a ţăranilor debitori de către boierii creditori în contul
dobânzilor la sumele împrumutate.
4. CONTRACTUL DE ARENDĂ
Foarte amănunţit reglementat –arendarea moşiilor și chiriile locuințelor. Sunt varietăți ale locatio
rei. Se prevede dreptul de protimis al copărtașilor.
Erau reglementate şi varietăţi ale arendei: contractul de emfiteoză şi contractul de clacă.
5. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE
Foarte amănunţit reglementat - obiect: imobilele cu destinaţie de locuinţă.
Sunt prevăzute în amănunţime obligaţiile ţăranilor clăcaşi faţă de moşie:
1. plata dijmei la tarla
2. numărul zilelor de clacă
3. interdicţia de a aduce îmbunătăţiri, de a clădi şi de a defrişa fără acordul moşierului.
prezentant totodată şi vechile monopoluri ale boierilor pe domeniile lor.

125
4. dreptul stăpânului moşiei de a moşteni casa, gospodăria şi îmbunătățirile funciare realizate
de către clăcaşii fugiţi de pe moşie sau care au murit fără a avea moştenitori
MATERIA DREPTULUI PENAL
Dreptul penal clasifică infracţiunile în vini mari şi vini mici, şi nu desprinde cu totul conceptul de
infracţiune de persoana făptuitorului, infractorului.
O foarte importantă categorie de infracţiuni: acelea care sancţionează abuzurile slujbaşilor
domneşti.
 Pravilniceasca Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de împricinaţi
şi ale ispravnicilor faţă de locuitorii judeţelor şi, totodată, faptele de corupţie ale
judecătorilor şi ale celorlalţi slujbaşi ai instanţelor de judecată.
O altă categorie de infracţiuni amănunţit reglementată: cea care sancţionează faptele îndreptate
împotriva noului sistem probator în justiţie.
 Este incriminatăplastografierea de acte, pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul
domnesc.
 De asemenea, este incriminată mărturia mincinoasă, martorii mincinoşi condamnaţi fiind
înscrişi într-o aşa-numită condica a şireţilor. De asemenea, este sancţionat şi traficul de
influenţă.
O altă categorie de infracţiuni o reprezintă cele săvârşite în legătură cu activitatea comercială.
În această materie, este incriminată bancruta frauduloasă. Cei în cauză erau denumiţi= mufluzi
mincinoşi, adică: comercianţii care în mod fals pretindeau că sunt în faliment, adică în stare de incapacitate
de plată, pentru a se sustrage de plata datoriilor către creditorii lor.
De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor penale, cât şi
a celor civile şi este sancţionată atât pe plan penal, cât şi pe plan civilîncălcarea dreptului de protimis.
De asemenea, se menţin pedepsele fizice şi în continuare judecătorul are o largă posibilitate de
apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime şi maxime ale pedepselor, ci conţin formule destul
de echivoce de genul “să se pedepsească” sau “să se pedepsească grav”. Se realizează totuşi un progres în
direcţia dozării pedepsei în funcţie de poziţia subiectivă a făptuitorului. Astfel, Legiuirea Caragea distinge
între omorul cugetat şi omorul necugetat (infracţiunea de omor şi infracţiunea de ucidere din culpă).
DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI
DREPTUL PROCESUAL
Instanţele se constituie ca nişte organe colegiale, ierarhizate şi specializate, în cadrul unuisistem
stabilit în Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoare categorii de instanțe:
1. Judecătoria după la judeţe: compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ţinerea condicilor de
judecată (grefier) şi doi slujbaşi pentru munci marunte ai instanţei (aprozi şi agenţi procedurali).Cu

126
toate acestea, ispravnicii judeţelor păstrează atribuţiuni de judecată fie singuri, fie împreună cu
judecătorul din cadrul acestei instanțe.
2. Departamenturile:
 în materie civilă:
 la Bucureşti–2 departamenturi: unul compus din 8 judecători, celălalt din 7 judecători
 la Craiova–o judecătorie cu 4 boieri judecători
 la Iași–departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mărunte şi Divanul
Judecătoresc pentru pricinile mai mari.
 în materie penală:
 la București–un departament al vinovăţiilor denumit în greacă criminalion
 la Craiova – instanța asemănătoare compusă din 3 boieri
 la Iași–un departament al afacerilor criminale.
 în materia litigiilor cu caracter de extraneitate (în care una dintre părţi este un străin):
 în Țara Românească= departamentul străinelor pricini
 în Moldova = departamentul treburilor străine.
 pentru infracțiuni și conravenții cu caracter polițenesc se deschid la București Spătăria, pentru
zonele perifercie și mahalale,și Agia, pentru zona centrală.
3. Departamentul veliţilor boieri, precum şi Divanul Olteniei de la Craiova–aceste instanțe judecau în primă
instanţă: litigiile dintre boieri şi ca instanţă de apel: apelurile formulate de împricinaţi împotriva
hotărârilor pronunţate de celelalte departamenturi.
4. Divanul Domnesc - prezidat de către domn (Țara Românească + Moldova). E instanta suprema.
DISPOZIŢIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL
Pravilele introduc o serie de reforme menite să modernizeze activitatea de judecată, spre pildă:
1. introduse condicile de judecată.
2. devine obligatorie redactarea în motivarea hotărârilor cu arătarea capului de pravilă.
3. devine posibilă reprezentarea în justiţie:
a. prin mandatari– vechili
b. prin avocaţi – vechili de judecată
4. Se înfiinţează registre de publicitate imobiliară şi se introduce obligativitatea înscrierii în
aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conţinute în: zapise, diate, seneturi şi foi de
zestre.
5. Se introduce condica siretilor
6. Este introdus sistemul recuzării judecătorilor

127
7. se introduc termene de prescripţie pentru dreptul material la acţiune şi pentru exercitarea
opţiunii succesorale
8. sunt legiferate şi o serie de proceduri speciale cea a falimentului şi arbitrala, se introduce
înscrisurile speciale, CAMBIILE denumite poliţe şi procedura subsecvenţă acestora denumită
procedura CAMBIALA. Legiferarea unor proceduri speciale: falimentul, arbitrajul, dar si a
unor inscrisuri speciale (polite sau cambie).

TRANSILVANIA. ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL TRANSILVANIEI IN PERIOADA


DOMINATIEI HABSBURGICE. 1688-1848.
Organizarea de stat.
Dupa asediul Vienei din 1683, profitand de slabirea puterii imperiului Otoman, Austria a lansat o politica
de expansiune, iar Transilvania i-a devenit vasala in 1688, situatia fiind acceptata de Dieta de la Fagaras,
care a statuat ca alegerea principelui Transilvaniei se va face si pe viitor, potrivit vechilor reguli. In 1691,
prin Diploma Leopoldină, Imparatul Austriei si-a asumat obligatia de a respecta legile si institutiile politice
ale Transilvaniei, iar pe plan intern, prin Pacea de la Karlowitz din 1699, Turcia recunoaste pierderea
Transilvaniei in fata Imperiului habsburgic.
Mihai Apafi II a fost contrans sa renunte la drepturile sale de principe al Transilvaniei, in favoarea
imparatului austriei.
In 1722, prin “Pragmatica sancțiune”, sunt abrogate toate legile si cutumele privind alegerea principelui
Transilvaniei, acesta uramand a veni la tron potrivit regulilor care reglementau succesiunea la tronul
Austriei, iar in 1765 Transilvania este ridicata la rangul de mare principat in cadrul Imperiului Habsburgic..
Guvernatorul Transilvaniei care avea si calitatea de presedinte al tarii era ales de Dieta si confirmat de
Imparat. Guvernatorului ii revenea sarcina rezolvarii problemelor civile.
Comandantul general militar putea fi ales si guvernator, astfel ca ajungea sa cumuleze functiile de
conducator civil si militar.
Un alt organ de conducere era Comisariatul Tarii, ce avea in atributii controlul aprovizionarii militare.
Problemele fiscale cadeau in pricina Tezauratului.
Guvernul provincial era supravegheat de Cancelaria Aulică de de la Viena, in cadrul careia s-a infiintat (in
1695) Camera Aulică Transilvania.
Organizarea Bisericii
Habsburgii au adoptat o politica de amagire a sperantelor romanilor de a li se recunoaste drepturi politice
sub conditia unirii bisericii ortodoxe din Transilvania cu Roma. Biserica unită urma sa fie recunoscuta
religie receptă a Transilvaniei. In acest sens, sinodul din 1697 de la Alba Iulia, convocat de episcopii Teofil

128
si Atanasie Anghel a hotarat, in principiu, unirea cu Roma, confirmata prin o Diploma a Imparatului
Leopold I, prin care preotii uniti urmau sa fie scutiti de obligatiile iobăgesti.
In 1701, scutiriele se extind asupra taranilor aserviti, dar Diploma Leopoldina nu a fost acceptata de Dieta.
Fruntasii Bisericii Unite, in special Inocențiu Micu-Klein, au luptat pentru drepturile inscrise si pentru
recunoasterea oficiala a natiunii Române. In 1744, printr-un rescript imperial, imparateasa Maria Tereza a
dat curs acestor cereri, dar dieta l-a interpretat in sensul ca el priveste doar nobilii si clericii, iar natiunea
romana nu ar fi a patra natiune din Transilvania, ci o lipitura la cele trei natiuni privilegiate. Aceste masuri
au favorizat deznationalizarea celor care doreau sa acceada la dregatorii.

Drept: in privinta evolutiei dreptului din aceasta perioada, putem identifica urmatoarele:
-toate legiuirile feudale aplicate anterior in Transilvania, adica Unio Trium Natiorum, Tripartitum-ul lui
Werboczi si Aprobatae et Compilatae Constitutiones au fost intarite de Austria prin art. 1 din Diploma
Leopoldina din 1691.
Ca elemente de noutate:
-Rezolutia alvitiana din 1693 prin care s-a decis organizarea camerei aulice a Transilvaniei in cadrul
Cancelariei Aulice de la Viena
-Pragmatica Sanctiune din 1713 a stabilit sistemul de succesiune la tronul principatului.
-Hotararea Dietei Transilvaniei din 1714 care fixa numarul zilelor de claca (4 zile/saptamana pentru iobagi;
3 zile/saptamana pentru jeleri). Aceasta hotarare a Dietei a fost amendata de imparateasa Maria Tereza
printr-un rescript imperial din 1647 care prevedea 4 zile/saptamana pentru taranii fara vite si 3
zile/saptamana pentru taranii cu vite. Acest rescript nu s-a aplicat, fiind respins de dieta.
In 1769, imparateasa Maria Tereza a dat un nou rescript imperial “Punctele regulative”, (“Certa
puncta”) prin care nobilii transilvaneni erau invitati sa nu mai comita abuzuri asupra taranilor. Si
aceasta hotarare a fost respinsa de Dieta Transilvaniei.

TRANSILVANIA 1848-1918
Regimul neoabsolutist – care a durat din 1848 pana in 1860 si care s a dovedit a fi neviabil in
conditiile framantarilor interne din imperiu generate de asuprirea locula si nationala si a izolarii Austriei in
urma infrangerilor suferite in Italia si formarii statului national roman.
Regimul liberalist 1860-1867 – a fost instaurat la 20 oct 1860 cand dupa convocarea senatului
imperial de la Viena in cadrul caruia intrau reprezentantii tuturor natiunilor din imperiu, inclusiv romani,
imparatul a dat diploma imperiala pentru reglementarea raporturilor publice din monarhi, act prin care
organizarea imperiului a suferit importante modificari plecandu-se de la recunoasterea tuturor natiunilor din
imperiu si a drepturilor acestora de a-si pastra individualitatea istorica si politica printr o organizare proprie

129
si prin respectarea legilor si asezamintelor proprii. In ciuda impotrivirii maghiare, curtea de la Viena a
convocat in 1863 dieta Transilvaniei pe baza unui regulament electoral provizoriu ce dadea curs intr-o mare
masura principiului reprezentarii proportionale ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale si nationale a
organului legiuitor. Aveam 40 de regalisti denumiti de imparat si 125 de deputati alesi. In urma acestei alegeri
au rezultat 48 deputati romani, 44 maghiari si 33 sasi. Deputatii maghiari au refuzat sa participe la lucrarile
Dietei intrunite la Sibiu. Legislatia dietei de la Sibiu a constat in:
1. Anularea legii din 1848 prin care se stabilea unirea Transilvaniei cu Ungaria.
2. Recunoasterea confesiunilor sale prin articulare, modalitate practica de participare a romanilor la
viata de stat.
3. Recunoasterea limbii romane ca limba ofociala alaturi de maghiara si germana.
4. Constituirea tribunalului suprem al Transilvaniei 1865 instamta ce urmaa sa decida in al 3-lea grad
de jurisdictie in procesele civilie si penale, sa solutioneze conflictele de competenta intre tabla regeasca de la
Targu Mures si tribunalul de la Sibiu sau dintre autoritatile din Transilvania si cele din afara ei, sa solutioneze
conflictele dintre organizatiile politice si cele judecatoresti din Transilvania si sa se pronunte cu privire la
modificarea sau adoptarea legii.
5. Schimbarea sistemului electoral prin adoptarea ca lege a regulamentului provizoriu pe baza caruia
se intrunise dieta de la Sibiu.
Au mai existat o serie de probleme care au stat in atentia dietei, dar care n-au fost solutionate din
pricina dualismului austro-ungar. Dintre acestea amintim problema agrara construirea unei cai ferate care sa
faca legatura cu Romania, modernizarea sistemului impoztelor si constituirea unui buget provincial si reforma
administrativa prin inlocuirea comitatelor scaunelor si a districtelor cu 12 unitati administrativ teritoriale.
Regimul dualist 1867-1918 – in sept 1865 Dieta de la Sibiu a fost defiinta convocandu-se o noua
dieta la Cluj pe baza unei legi feudale din 1711. Noua dieta avea 190 de regalisi si 108 deputati majoritatea
maghiari. Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria. In 1867 s-a incheiat acordul dintre
Austria si Ungaria in urma caruia Frantz Joseph I a capatat si titlul de regele apostolic al Ungariei si a luat
nastere imperiul austro-ungar. A fost astfel consfintita o uniune personala completata cu elemente de uniune
reala, caci existau 3 ministere comune : de razboi, externe si finante si 2 parlamente la Viena si la Budapesta.
In 1868 Dieta maghiara a hotarat desfiintarea marelui principat al Transilvaniei si incorporarea sa la Ungaria
astfel ca Dieta Transilvaniei si guvernul au fost desfiintate iar Transilvania avea doar dreptul de a-si trimite
deputati in parlamentul de la Pesta.
Legislatia de reprimare a romanilor a constat in:
1. Legea cu privire la statulul national din 1868 prin care sa confrunta nationalitatea cu cetatenia
consacrandu-se o natiune unica si indivizibila, natiunea maghiara
2. Legea electorala din 1874 a reglementat un cens mai ridicat in Transilvania fata de Ungaria

130
3. Legea privind organizarea invatamantului din 1868 acorda dreptul de a infiinta scoli elementare
medii si normale nu numai statului, ci si confesiunilor religioase sau asociatiilor in orice limba, dar limba
maghiara era obligatorie, iar programa de invatamant era stabilita de ministerul instructiunii. Era obligatorie
si istoria literaturii maghiare predata in limba maghiara, iar bacalaureatul la aceasta disciplina era sustinut tot
in maghiara
4. Legea privind introducerea limbii maghiare in toate scolile primare adoptata in 1879
5. Legea din 1893 privind urmarirea disciplinara a invatatorilor vinovati de activitati antistatale, adica
de activitati impotiva unitatii statului si folosirea limbii maghiare
6. Legea prin care s-a prevazut ca principala obligatie a gradinitelor si azilurilor de copii era asigurarea
cunoasterea de catre prescolari a limbii maghiare
7. Legea presei din 1872 potrivit careia un exemplar pentru fiecare publicatie trebuia depus la tribunal
si la procuratura curtilor de apel, precum si la ministerul de interne, iar pentru fiecare articol urmau a raspunde
autorul redactorul si editorul.
Revolutia de la 1821
Este expresia unui proces complex de adancire a contradictiilor dintre clasa feudala si celelalte
categorii sociale si dintre poporul roman si fanariotii aflati in slujba otomanilor; de aici rezulta dublul caracter
social si national al miscarii revolutioniste conduse de Vladimirescu. Revolutia s-a desfasurat in cadrul mai
general al luptei poparelor din SE Europei pentru eliberarea de sub dominatie otomana. In acest context, in
prima faza a revolutie, Vladimirescu a actionat in legatura cu Eteria ce avea sediul in Rusia, deoarece
primise garantii ca aceasta miscare de eliberare a Greciei se bucura de sprijinul Imperiului Tarist. Dupa
dezavuarea lui Ipsilanti de catre tar, Tudor Vladimirescu si a schimbat atitudinea cu atat mai mult cu cat
Ipsilanti incerca sa determine o interventie a Tarii Romane pentru a implica Rusia in razboi. El a incercat o
apropiere de Turcia conditionata de inlaturarea domnilor fanatioti si revenirea la sistemul domniilor
pamantene.
Programul revolutiei – de la 28 ianuarie si pana la 27 mai 1821 puterea politica a fost detinuta de
Vladimirescu si de armata revolutionara constituita in adunarea poporului. Dupa ce armata de revolutionari
s-a stabilit la Bucuresti Vladimirescu a stabilit divanul domnesc ca organ al administratiei tarii, urmand ca
acesta prin aparatul de care dispunea sa-i aduca la indeplinire dispozitiile. Recunoasterea divanului era in
conceptia lui Tudor una temporara pana la organizarea aparatului de stat pe noi baze. Principiile noii ordini
constitutionale a statului sunt cuprinse in actele emise de puterea revolutionara. Proclamatia de la Bades, de
la Bolintin, de la Bucuresti si cel mai important document: CERERILE NORODULUI ROMANESC,care
reprezinta un veritabil proiect de constitutie.
Dispozitiile:

131
1. statul urma sa fie o monarhie constitutionala iar domnul trebuie sa jure ca va respecata comstitutia;
2. se inlatura conditia originii aristocratice pentru indeplinirea unei dregatorii; in toate dregatoriile
atat laice cat si ecleziastice numirile urmau a se face numai dupa merit;
3. se interzicea innobilarea persoanelor ce nu detineau dregatorii astfel ca adoptarea titlurilor nobiliare
era conditia de indeplinirea unei functii in aparatul de stat.
4. Reorganizarea sistemului judiciar in sensul reducerii taxelor de judecata a inlesnirii accesului
tuturor la justitie si afirmarea suveranitatii prin inlaturarea privilegiilor de cate se bucurau strainii in fata
justitiei.
5. Infiintarea armatei nationale.
6. Biserica urma a fi subordonata statului si legilor. Mitropolitul urma a fi ales de popor. Obligatia
bisericii de a infiinta scoli cu predare in limba romana in conditii de completa gratuitate la care sa aiba acces
toti tinerii indiferent de cond sociala.
7. Desfiintarea vamilor interne, a privilegiilor si scutirilor acordate negustorilor romani in vederea
dezvolarii pietei interne.
8. Revenirea la sistemul platilor impozitului in 4 sferturi.
9. Desfiintarea starii de dependenta personala la care se aflau sfetnicii si poslujnicii.
10. Alungarea din tara a boierilor acuzati de grave abuzuri, preluarea pamanturilor boierilor ostili
revolutiei si inapoierea pamanturilor luate taranilor de catre boieri prin abuz si inselaciune.
Revolutia a fost marcata de unele inconsecvente cauzate in principal de caracterul eterogen al fortelor
sociale implicate si de scopurile diferite ale acestora, de contextul national instabil al epocii precum si de
influenta negativa a Eteriei.

132