Sunteți pe pagina 1din 6

LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONTACT CU ALTE LIMBI

LIMBA ROMÂNĂ ŞI LIMBILE BALCANICE

Limba română prezintă în structura ei, essential latină, cîteva trăsături care o
individualizează de celelalte limbi romanice.

Unele din aceste trăsături se întâlnesc şi în limbile balcanice, fapt care a determinat pe
unii lingvişti să admită existenţa şi influenţa unei „uniuni lingvistice balcanice”1.

Primul cercetător care a formulat ideea „uniunii lingvistice balcanice” a fost slavistul
B. Kopitar2, care vorbea – desigur în mod eronat – de „o singură formă de limbă”, cu trei
feluri de material lingvistic, referindu-se la română, albaneză şi bulgară. Lingvistul german
Fr. Miklosich3 a lărgit cadrul „uniunii balcanice” cu sîrba, neogreaca şi turca (aceasta din
urmă prezintă, însă, prea puţine particularităţi comune pentru a fi inclusă în această uniune).

Cel care a încercat să ofere o ilustrare mai temeinica a „uniunii lingvistice balcanice”
a fost lingvistul danez Kristian Sandfeld, care prin lucrarea Linguistique balkanique, Paris,
1930, pune bazele unei noi ramuri a lingvisticii: balcanologia. El arată că aşa cum se poate
vorbi de o filologie clasică, care cuprinde două limbi diferite genealogic, latina si greaca, tot
aşa se poate vorbi de o filologie balcanică.

Conceptul de lingvistică balcanică nu este de acelaşi ordin cu cel de lingvistică


romanică ori slavă. Nu avem aici identităţi genealogice, ci exclusiv structural, ce pot fi
descrise cu mijloacele lingvisticii tipologice. Lingvistica balcanică nu este numai o problemă
a interacţiunii dintre limbile balcanice, ci şi o problem importantă a lingvisticii generale4.

Studiul sistematic al limbilor din sud-estul Europei, efectuat de lingvişti si filologi


însemnaţi (printer care menţionăm pe G. Meyer, G. Weigand, N. Jokl, P. Skok, V. Georgiev,
Th. Capidan, Ov. Densusian, A L Rosetti etc.), a precizat cîteva particularităţi specific. S-a
ajuns la concluzia că româna, bulgara, albaneza, necogreaca şi sârbo-croata prezintă, în afară
de elementul constitutive, specific pentru fiecare limbă in parte, şi o serie de trăsături
comune, care fac ca toate aceste limbi, deşi au origini diferite, să constituie o “uniune
lingvistică”. Cum se explică trăsăturile comune de limbă la atîtea popoare cu graiuri diferite?

Unitatea lingvistică nu e decît o urmare a unităţii de cultură şi a smbiozei strînse din


trecut între aceste popoare. Convieţuirea secular în condiţii asemănătoare de viaţă economică,
socială şi politică, aceleaşi influenţe culturale, aceeeaşi religie şi folclor, toate împreună au
determinat crearea şi dezvoltarea unei mentalităţi asemănătoare, a unor concepţii şi

1 Termenul a fost întrebuinţat pentru prima oară de N. S. Troubetzkoy, şeful Şcolii


fonologice de la Praga, în 1928, la primul Congres Internaţional de lingvistică, unde a propus
distincţia între două tipuri de grupări lingvistice: familiile de limbi şi uniunile lingvistice.
2 În „Wiener Jahrbucher der Littcratur”, XLVI (1829), p. 86.
3 Die turkischen Elemente in dem sudost und osteuropaichen Sprache, Wien, 1884.
4
convingeri care la rîndul lor au produs aceeaşi “imaginaţie lingvistică”, “cu trebuinţe identice
de îmbogăţire a graiului”1.

Th. Capidan2 arată că e suficient să schimbăm cuvintele dintr-o expresie obişnuită în


una din limbile balcanice cu cuvintele din oricare altă “limbă balcanică”, pentru ca expresia
să fie perfect înţeleasă; această concepţie este exagerată şi pe drept cuvînt a ost criticată de S.
Puşcariu, care propune să se vorbească despre o lingvistică sud-est europeană mai curînd
decît despre o „lingvistică balcanică”3.

Factorii care ar explica trăsăturile comune ale „uniunii lingvistice” sud-est europene
sînt următorii4:

1) Acţiunea substratului. În interpretarea istorică a coincidenţelor lingvistice


balcanice un rol important revine substratului balcanic comun. Care a
supravieţuit în limbile albaneză şi română, şi s-a infiltrat apoi, din acestea, şi
în limbile care au început să se vorbească în Balcani mai tîrziu (bulgara şi
sîrba).
2) Alt factor îl constituie influenţa greacă, care s-a prelungit în tot cursul evului
mediu asupra limbilor balcanice, mai ales după ce limba greacă a fost adoptată
ca limbă oficială a Imperiului roman de răsărit.

Organizarea în state a popoarelor în Peninsula Balcanică s-a făcut după model


bizantin şi înriurirea puternică a culturii greceşti pe teritoriile amintite a continuat prin
biserica ortodoxă. Credinţa ortodoxă adoptată de aceste popoare le-a ţinut, şi după adoptarea
în viaţa de stat şi in biserică a limbii slave, multă vreme în dependenţă spirituală de Bizanţ,
le-a apropiat de civilizaţia greacă.

Influenţa bizantină asupra popoarelor balcanice s-a manifestat nu numai în domeniul


vieţii spirituale, ci şi în domeniul material. „în privinţa trăsăturilor <balcanice> de civilizaţie,
ele se manifestă în caracterele comune ale tipurilor de case şi ale meseriilor, în modul de a
efectua transporturile, în sfîrşit, în asemănările privind portul femeilor, şi în materie de
folclor: colinde, ceremonii de nuntă” etc5.

3) Contactul permanent dintre popoarele din Peninsula Balcanică a fost


considerat factorul de căpetenie în crearea unor coincidenţe lingvistice
balcanice. Mobilitatea extraordinară de care au dat dovadă, în trecut,
popoarele balcanice a favorizat legături permanente. Istoria ne arată rolul
important pe care l-au jucat migraţiile păstoreşti ale acestor populaţii dintr-o
parte într-alta a Peninsulei Balcanice, favorizînd contactul dintre oamenii care
vorbeau limbi diferite, creînd situaţii favorabile bilingvismului şi
trilingvismului.

1
2
3
4
5
Prin acest contact, prin vorbirea a două sau mai multor limbi a fost posibilă trecerea
dintr-o limbă în alta a unor particularităţi lingvistice sau expresii idiomatice.

TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE LIMBII ROMÂNE


ŞI CELORLALTE LIMBI BALCANICE

1. FONETICĂ

1) În fonetică, crearea unei vocale neaccentuate, cu timbru asemănător în


română, albaneză şi bulgară: ă, ë, λ:

lat. camisia > dr. cămaşă, alb. këmishë; lat. parentem > dr. părinte, alb. përint; bg. car
– cλricλ; báštá – básrinλ.

În condiţii fonetice identice se deyvoltă o vocală al cărui timbru este aproape acelaşi1.

2) Tratamentul identic al lui -n- intervocalic > -r-, în românăşi albaneză:

După cum s-a arătat2, rotacismul s-a rpodus în mod independent în cele două limbi,
dar inovaţia a fost condiţionată de debilitatea lui -n- (intervocalic) în română şi albaneză. Ca
urmare a felului în care aceste limbi au grupat în aceeaşi silabă vocala accentuată urmată de o
oclusivă nazală.

3) Labializarea grupurilor es şi et:

În română şi în albaneză apare procesul de labializare a lui e din grupurile


consonantice es, et în anumite condiţii (v. p. 183).

Tratamentul labial mai apare în unele dialecte greceşti la o epocă veche, în vechea
macedoneană şi Italia meridională, acolo unde s-a exercitat o influenţă grecească asupra
dialecelor italiene3. Tendinţa spre labializare în Peninsula Balcanică dovedeşte o grupare care
nu poate fi întîmplătoare.

1
2
3
2. MORFOLOGIE

În morfologie, următoarele particularităţi au fost considerate de unii lingvişti ca


„trăsături balcanice”: postpunere articolului hotărît, dispariţia infinitivului, formarea
viitorului cu auxiliarul „a avea” etc. (v. p. 231, 330).

3. LEXIC

În domeniul vocabularului, limba română cunoaşte o serie de expresii care lipsesc în


celelalte limbi romanice, dar care se întalnesc în limbile din „uniunea lingvistică balcanică”:
albaneză, bulgară şi neogreacă. Cele mai multe dintre aceste expresii idiomatice au pornit din
neogreacă şi nu au fost traduse în celelalte limbi balcanice prin calcuri lingvistice. După cum
s-a arătat1, unele dintre aceste sînt mai vechi, iar altele mai recente, moderne. Uneori e greu
de făcut o delimitare între aceste două categorii de expresii. Menţionăm cîteva exemple dintre
expresiile pe care limba română le posedă la comun cu celelalte limbi:

rom: unul şi unul „oameni aleşi”, alb. një e një, ngr.

rom. mi se cade „ am dreptul la”, alb. më bije, bg. pada mi se;

rom. într-un ceas bun „noroc” (urare), ab. oară bună, bg. na dobăr čas, ngr.

rom. aşa i-a fost scris, bg.

rom. cai verzi pe pereţi, alb

Şi alte expresii ca: a mînca pîine cu sare împreuna, a lua cu binele pe cineva, te
manîncă spinarea, nu-l taie capul, i s-a deschis pofta etc. cunosc corespondenţe în limbile
balcanice2 .

Există diferenţe între modul de a înţelege aportul balcanic la constituirea


individualităţii lingvistice a românei. După unii lingvişti (al. Rosetti), limba română este o
limbă romanică aparţinând „uniunii lingvistice balcanice”, deci deosebirile faţă de celelalte
limbi romanice se explică, în cea mai mare parte, prin „uniune”.

Un alt punct de vedere este exprimat de S. Puşcariu, Iorgu Iordan etc., care consideră
că o definire a românei prin caracterul ei balcanic, atîta vreme cît unele elemente considerate
balcanice apar şi în alte limbi romanice, cuprinde o referinţă geografică, nu una de conţinut,
lingvistică3.

1
2
3
În principiu, caracterul baalcanic al românei nu constă nu numai în prezenţa unui
element comun cu limbile albaneză, bulgară sau greacă – adesea un asemenea fapt lingvistic
poate apărea şi în alte idiomuri romanice vestice sau în latină (de exemplu viitorul cu „a
vrea”, vocala de timbru ă, adjoncţiunea lui volet la pronumele nedefinite) – ci în poziţia lui în
sistem, care poate fi specifică unei grupări lingvistice de contact, mai mult decît uneia
genealogice1.

În concluzie, studierea contactelor dintre limbile balcanice a demonstrat expistenţa


unor trăsături comune, care se referă la unele elemente de structură fonologică, morfologică
şi sintactică, cît şi lexicală. Aceste trăsături sînt fenomene de convergenţă, şi nu de filiaţiune2.

INFLUENŢA SLAVĂ

Problema raporturilor lingvistice salvo-române a preocupat pe numeroşi lingvişti


români şi străini, încă din primele decenii ale sec. al XIX-lea3.

Primele contribuţii valoroase în cercetarea ştiinţifică a raporturilor lingvistice salvo-


române sînt legate de numele lui B. P. Hasdeu, care în activitatea-i prodigioasă şi
multilaterală a acordat o atenţie deosebită împrumuturilor slave, fiind totodată şi primul
editor al documentelor slavo-române. Un aport deosebit în domeniul cercetăii influenţei slave
în limba română, şi invers, al influenţei române în limbile slave, îi revine lingvistului Fr.
Milklosich. Lucrarea din Die slavischen Elemente im Rumunischen, Viena, 1861, a oferit
decenii de-a rîndul o competentă sursă de informare asupra cuvintelor de origine slavă în
limba română.

În slavistica românească, un loc important ocupă activitatea lui Ion Bogdan,


întemeietorul Ctedrei de slavistică a Universităţii din Bucureşti, care prin valoroasele
cercetări, ediţii de cronici şi documente slavo-române s-a impus ca un reprezentant de seamă
al filologiei şi istoriografiei româneşti.

Dintre lingviştii români care s-au ocupat de raporturile slavo-române menţionăm pe I.


Bărbulescu, Th. Capidan, Ov. Densusianu, Ş. Puşcariu, Al. Rosetti, E. Petrovici, I. Pătruţ, G.
Mihăilă şi alţii, ale căror contribuţii valoroase au precizat locul elementelor slave în limba
română.

1 V. Niculescu, Individualitatea, p. 12
2 V. Puşcariu, LR, I, p. 173
3 V. Mihăilă, Studii de lexicologie, p. 157-205
CONDIŢIILE ISTORICE ALE CONTACTULUI CU SLAVII

Cuprinşi în amplul fenomen al dislocării de populaţii de la începutul mileniului trecut,


cunoscut sub numele de migraţia popoarelor, ramuri masive de slavi şi-au părăsit patria
primitivă, deplasîndu-se spre apus, ajungînd până la Vistula şi Oder, spre nord până la Marea
Baltică şi spre sud până în Peninsula Balcanică.

Slavii care s-au îndreptat spre sud au urmat în drumul lor două direcţii: o parte a slavilor,
trecînd prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia, şi-au continuat incursiunile stabilindu-se, cei
mai mulţi, în sudul Dunării, în cursul sec. VI-VII. Aceasta este ramura bulgaro-macedoneană,
care a dat naştere, în urma asimilării protobulgarilor1, poporului bulgar de astăzi.

Cealaltă ramură s-a aşezat în Cîmpia Panonică, unii continuînd imigrarea înspre sud pînă la
Marea Adriatică. Aceste grupuri formează ramura sîrbo-croată şi slovena.

1 Procesul de slavizare a bulgarilor, neam de limbă turcică, cvare în frunte cu Asparuh trec Dunărea pe la 679-
680, a avut loc in sec. VII_IX e.n.

S-ar putea să vă placă și