INTRODUCERE

Până acum toată lumea a auzit predicţiile conform cărora “efectul de seră” va afecta
climatul lumii în secolul 21 şi în viitor. Termenul de “efect de seră”, în utilizarea sa
obişnuită, se referă la faptul că media temperaturilor globale ale aerului va creşte cu mai
multe grade, ca urmare a prezenţei în atmosferă a dioxidului de carbon şi a celorlalte gaze cu
“efect de seră”.
Un “furnizor” important al dioxidului de carbon emis în atmosferă este centrala
termoelectrică funcţionând cu combustibil fosil. Mulţi oameni de ştiinţă consideră că procesul
de încălzire globală se manifestă deja de ceva timp, dar a fost scăpat de sub control, şi că, în
mare parte, acest proces este motivul creşterii temperaturii cu două treimi de grad Celsius,
creştere înregistrată începând din 1860. Creşterii medii globale a temperaturii i se pot asocia
atât efecte pozitive, cât şi negative. Într-adevar, fenomenul încalzirii globale rapide este
considerat a fi cea mai importantă problemă de mediu cu care se confruntă omenirea în
prezent.
Spre deosebire de fenomenul distrugerii ozonului din stratosferă (care s-a manifestat
în mod spectaculos prin apariţia găurii în stratul de ozon), fenomenul încălzirii globale
datorat efectului de seră nu s-a manifestat încă într-un mod prin care să convingă pe toată
lumea de existenţa sa. În prezent, nimeni nu este sigur de extinderea sau de creşterea
temperaturii în viitor. Dacă actualele modele atmosferice sunt corecte, o încălzire atmosferică
globală semnificativă se va manifesta oricum în următoarele decade. În orice caz, este
important ca oamenii să înţeleagă care sunt factorii care conduc la această creştere globală a
temperaturii, astfel încât să se poata lua în prezent măsuri care să împiedice catastrofe
potenţiale cauzate de modificări rapide în viitor.
Lucrarea de faţă tratează funcţionarea unei termocentrale folosind ca sursă de
energie biogazul, un gaz de fermentaţie alcătuit în principal din două gaze: metan (CH4) în
proporţie de 6070 % şi dioxid de carbon (CO2) în proporţie de 2530 %.
În prima parte a lucrării sunt prezentate aspecte generale cu privire la principalele
probleme globale ale omenirii, poluarea, efectul de seră, schimbările climatice şi la politica

1
energetică a Uniunii Europene şi directivele acesteia adoptate în contextul nevoii de
responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului.
A doua parte a lucrării prezintă aspecte generale cu privire la biogazul obţinut din
biomasă, sursă de energie regenerabilă şi inepuizabilă.
A treia parte a lucrarii tratează aspecte generale cu privire la funcţionarea,
caracteristicile şi componentele unei centrale termoelectrice.
În cea de-a patra parte a lucrării este realizat studiul de evaluare a impactului asupra
mediului a unei centrale termoelectrice care foloseşte drept combustibil biogazul obţinut prin
fermentaţie anaerobă.

Raportul om-mediu natural. Probleme globale ale omenirii

Specia umană a intrat pe scena istoriei şi a creaţiei cu 80.000 de ani în urmă, dar în 200
de ani de industrializare a reuşit să pericliteze viaţa planetei, veche de peste 4,5 miliarde de
ani. Şi asta pentru că economia şi era industrială au abuzat în mod iresponsabil de natură, în
vederea sporirii profiturilor, tratând-o ca pe o simplă resursă. Numai în ultima sută de ani
populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de
combustibili fosili de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori.
La începutul acestui mileniu societatea umană se confruntă cu probleme globale,
precum: suprapopularea, penuria de hrană, poluarea, schimbările climatice, epuizarea
resurselor, instabilitatea economică, dispariţii specii, analfabetism, instabilitate socială şi
politică, sistem sanitar inadecvat, pericolul unui război nuclear, creşterea criminalităţii, etc1.
Un loc aparte în cadrul problemelor globale ale omenirii îl ocupă problemele de mediu,
a căror studiere este importantă atunci când vorbim despre protecţia mediului. Din categoria
problemelor de mediu fac parte: schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon, accidente
majore, acidifierea, pierderi în biodiversitate, ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi,
gestiunea deficitară a apei dulci, degradarea pădurii, instabilitatea zonelor de coastă, deşeurile,
stresul urban, riscul chimic2, etc.

1
Vladimir, Rojanschi, Florina, Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.97.
2
Ibidem

2
 Datorită agravării lor, importanţa problemelor de mediu creşte cu fiecare zi, motiv
pentru care mulţi specialişti o consideră prioritatea numărul unu, înaintea unor priorităţi de
natură economică şi socială. Periclitarea echilibrelor ecologice dă peste cap toate scările de
valori şi în cazuri limită, poate conduce la însăşi distrugerea sistemelor economice şi sociale.
Pentru a soluţiona problemele cu care se confruntă în prezent omenirea, trebuie să
abordăm sectorial fiecare problemă în parte dar, în acelaşi timp, trebuie să facem şi o abordare
integrată a acestor probleme în evidenta conexiune dintre ele. Din păcate, nu este sesizată
problema necesităţii participării tuturor ţărilor la rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei
mediului (schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon, deşertificarea etc.). Astfel, ţările
în curs de dezvoltare se confruntă cu grave probleme de protecţie a mediului la nivel local sau
naţional, nemaiavând disponibilităţi, mai ales materiale de a contribui la rezolvarea celor
globale. În ultimele două secole, când tendinţele spre globalizare s-au accentuat economiile
naţionale devenind tot mai interdependente, diferenţele privind P.I.B./locuitor dintre ţările
dezvoltate şi cele subdezvoltate au crescut de la 3:1 în anul 1800, la 10:1 în 1990 şi la 60:1 în
anul 2000, ceea ce reflectă diferenţele dintre nivelul de dezvoltare al acestor ţări3.

3
Daniela, Gavrilă, Creşterea economică - beneficii şi costuri, Tribuna economică, nr.49, 2002, p.65-66.

3
 Fig.1. Efectul de seră

A devenit tot mai larg răspândită convingerea, atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în
curs de dezvoltare, că fără luarea unor măsuri eficiente în direcţia protecţiei mediului se vor
produce o serie de modificări ale mediului cu caracter global, ireversibil, care nu vor mai
putea fi controlate. În această categorie putem include efectul de seră, deteriorarea şi
distrugerea stratului de ozon, modificările climatice etc. Separat de efectele globale sunt
vizibile şi efecte cu caracter regional, cum sunt deforestarea, dispariţia unor specii de plante şi
animale, poluarea factorilor de mediu, deteriorarea solului etc. La acestea se adaugă poluarea
urbană sau locală datorată concentrării unor mari mase de populaţie. Apar astfel probleme
deosebit de severe de poluare a aerului, acumularea deşeurilor urbane, depozitarea deşeurilor
periculoase, poluarea apelor, infestarea apei freatice etc. Acestea sunt, pe scurt, unele din
motivele pentru care protecţia mediului a devenit atât de prezentă în viaţa noastră.
Aria de cuprindere a problematicii mediului înconjurător se circumscrie următoarelor
nivele: nivelul global şi transnaţional (schimbările climatice, distrugerea stratului de ozon

4
etc.), nivelul habitatelor naturale (deforestarea, protejarea ecosistemelor), nivelul factorilor de
mediu (solul, apa, aerul), nivelul spaţiilor amenajate (urbane, industriale).
Actuala dezvoltare economică, în formele pe care le cunoaştem, este în întregime
distrugătoare a mediului. Se observă atât o agravare cantitativă a poluării, cât şi o schimbare
de fond a problemelor ecologice. Ca fenomene proeminente: poluările locale fac loc poluărilor
globale, printre care amplificarea efectului de seră constituie exemplul cel mai semnificativ.
Se observă o „deconectare” a originii geografice a poluării de locul său de manifestare, iar
unele probleme de mediu vor afecta cu uşurinţă planeta în ansamblul său. Sunt din ce în ce
mai puternice interdependenţele ecologico - economice şi ating teritorii din ce în ce mai
îndepărtate. O decizie la nivel microeconomic influenţează, prin lanţul de cauzalităţi, stări
economice şi ecologice de ansamblu, care sunt adesea ignorate şi ca urmare a insuficienţelor
cadrului legislativ. Principalele elemente ce trebuie luate în considerare, la momentul actual,
sunt: respectarea Principiului „Poluatorul Plăteşte”, corectarea fisurilor drepturilor de
proprietate asupra resurselor naturale şi, la fel de important, introducerea şi promovarea eco -
industriilor şi a tehnologiilor curate.
Ar trebui să înţelegem că modelul de creştere economică, dominat de principiul
maximizării interesului privat, trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe interdependenţele
în creştere, care presupun şi luarea în calcul a interesului general.
Sensul profund al ideii de globalizare, constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi
autopropulsat al problemelor lumii4. De aceea, orice întâmplare petrecută într-o zonă a
mediului înconjurător, cu consecinţe defavorabile vieţii, orice experienţă de rezolvare pozitivă
a acestor „rele” se constituie în informaţii de organizare şi conlucrare pentru depăşirea unor
viitoare situaţii similare. De aici decurge şi necesitatea unei abordări previzionale responsabile
a problemelor mediului natural, atât la scară naţională, cât şi planetară.
Ansamblul planetei este ameninţat de „îngrămădirea” unor riscuri ecologice majore,
cum sunt: deforestarea masivă, efectul de seră, alterarea stratului de ozon, etc. La astfel de
probleme globale trebuie găsite soluţii globale.
Poluarea figurează pe locul trei pe lista problemelor globale ale omenirii. Este vorba
de poluarea aerului, apei, solului şi de cea acustică.

4
Luminiţa Gabriela, Popescu, Globalizarea şi competitivitatea în afaceri, Tribuna economică, nr.20, 2003,
p.65.

5
 Poluarea aerului a produs deja perturbări ale echilibrului natural şi distrugeri de vieţi
omeneşti. Combustibilii fosili sunt folosiţi cu precădere, iar din arderea completă a acestora
rezultă în principal dioxid de carbon, iar din arderea incompletă rezultă impurităţi, particule în
suspensie, hidrocarburi, dioxid de sulf etc. Anual, au fost eliminate în atmosferă 6 miliarde de
tone de dioxid de carbon. O pătrime din acesta este absorbit de Oceanul Planetar, o altă
pătrime de către păduri, iar restul, adică jumătate din cantitatea totală, are consecinţe deja
cunoscute: efectul de seră cu încălzirea globală, subţierea stratului de ozon şi apariţia găurilor
negre. Emisiile industriale ale gazelor de seră ameninţă creşterea cu 2-4 ºC a temperaturii
globului de-a lungul secolului următor şi nu dau semne de atenuare. Distrugerea stratului de
ozon conduce la intensificarea radiaţiei ultraviolete care are efecte de frânare a fenomenelor
biotice şi de necrozare a ţesuturilor vii. Ca urmare a modificării balanţei de dioxid de carbon
apar schimbările climatice. Acestea sunt efecte ale activităţii antropice care se manifestă la
scară globală şi, de aceea, se regăsesc pe lista problemelor globale ale omenirii.

Fig.3. Circuitul carbonului în natură

6
 Schimbările climatice afectează atât activitatea economică, cât şi ecosistemele naturale
şi artificiale. La toate acestea se adaugă şi defrişarea unor suprafeţe imense de păduri,
îndeosebi tropicale şi subtropicale (adevărate laboratoare naturale de consumare a dioxidului
de carbon şi de producere a oxigenului) în paralel cu o creştere susţinută a eliminărilor de
dioxid de carbon ce rezultă din activitatea industrială. Modificările produse ca urmare a
emisiilor de dioxid de carbon şi nu numai, se manifestă prin apariţia extremelor meteorologice
- simultan sau în alternanţă şi anume: ploi torenţiale însoţite de grindină cu dimensiuni mari,
perioade secetoase prelungite pe doi, trei ani, inundarea unor suprafeţe din plajele mărilor
deschise şi oceanelor (pentru anul 2070 se prevede o creştere cu un metru a nivelului
Oceanului Planetar). De asemenea, se observă: modificările din zonele temperate, în special
din cea nordică, a celor două anotimpuri mediane - primăvara şi toamna - se fac cu o frecvenţă
din ce în ce mai mare, mai ales în ultimul deceniu; canicule prelungite, simultan cu
temperaturi de minus 70 ºC; creşterea riscului îmbolnăvirilor datorită combinării emisiilor
nocive cu temperaturi ridicate produse de efectul de seră. În multe oraşe ale lumii, în
asemenea situaţii, aerul devine irespirabil şi obligă populaţia urbană la purtarea măştilor
filtrante - Tokio, New Mexico, Seul şi unele metropole din Europa.
Apa reprezintă o resursă - cheie în viaţa zilnică, agricultură şi industrie, aflându-se într-
un echilibru critic în multe regiuni ale lumii, gestiunea deficitară a apei dulci reprezentând o
problemă de mediu actuală a omenirii. Apa este cel mai puternic afectată de fenomenul de
poluare fiind, de multe ori, depăşită capacitatea de refacere naturală. În prezent, din păcate, se
constată o degradare progresivă a surselor prin încărcarea cu reziduuri. Astfel, are loc
eliminarea reziduurilor vieţii colective prin reţeaua de canalizare direct în apele curgătoare,
deversarea în râuri a numeroase produse chimice, care constituie deşeuri rezultate din
activitatea industrială şi deversarea apelor reziduale neepurate. Poluarea cu petrol a oceanelor
a atins proporţii critice, iar frecvenţa şi scara manifestărilor a crescut rapid, dând o lovitură
puternică nu numai echilibrului marin, ci şi sănătăţii omului. Acidifierea apelor reprezintă o
altă formă de poluare a acestora. Arderea combustibililor fosili (petrol sau cărbune), cât şi a
carburanţilor în motoare degajă în atmosferă cantităţi importante de dioxid de sulf şi dioxid de
azot, ca urmare a impurităţilor conţinute. Aceste gaze pot rămâne în atmosferă mai multe zile
şi se deplasează pe sute sau mii de kilometri, până când întâlnesc condiţii de reacţie

7
(conversie) în acizi (acid sulfuric şi acid azotic), care împreună cu amoniacul cad pe pământ
sau în ape de suprafaţă sub forma unor ploi acide ce afectează compoziţia chimică a solului
sau a apelor de suprafaţă, determinând o aşa zisă „acidifiere”. Uscarea unor păduri, cât şi
moartea unor lacuri sunt urmare a acestei acţiuni acide.

Fig.4. Evoluţia
concentraţiei CO2 din
atmosferă

Poluarea solurilor este efectul intervenţiei necontrolate şi neraţionale a omului. Astfel,

unul din procesele care degradează sever solurile este eroziunea. Tăierea masivă a pădurilor,
suprasolicitarea păşunilor, nerespectarea regulilor de irigaţii, depozitarea necontrolată a
deşeurilor de diverse tipologii a declanşat numeroase forme de degradare, atât a proprietăţilor
fizice, cât şi a celor chimice şi biologice ale solului, în ansamblu a disponibilităţii şi fertilităţii
acestuia. Datorită urbanizării şi industrializării, importante suprafeţe de teren sunt sustrase din
circuitul agricol.
În plină epocă industrială, poluarea acustică ne pândeşte la tot pasul. Folosirea
combustibililor fosili în industrie, petrochimie, termocentrale, transport etc. a condus la
constatarea unor modificări globale pe termen scurt. În anul 1974 au apărut primele studii
concrete prin care se atrăgea atenţia lumii întregi asupra pericolelor subţierii stratului de ozon
şi a apariţiei găurilor negre care pun în contact direct razele ultraviolete cu suprafaţa
Pământului. Consecinţele au început să devină îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât măsurile
luate nu s-au dovedit suficiente. La începutul anilor ’90 modificările climaterice au devenit
atât de vizibile încât ne vom găsi în pragul unei catastrofe dacă nu ne vom recăpăta controlul
asupra destinului nostru pe intervale mici de timp, având în vedere stabilizarea creşterii
populaţiei în funcţie de posibilităţile economice şi energetice.

8
 Dispariţia speciilor este o altă problemă globală cu care se confruntă în prezent
omenirea şi are la bază diferite cauze: tăierile masive de păduri, incendiile şi distrugerile
provocate de secetă sau temperaturi foarte scăzute duc la o scădere continuă a suprafeţei
împădurite, iar lipsa preocupărilor pentru replantări este evidentă. De exemplu, Etiopia avea în
1950 o suprafaţă împădurită apreciată la 80% din total, iar în prezent aceasta s-a redus la 5%.
Scăderea suprafeţelor împădurite este una din cauzele dispariţiei unor specii de animale şi
anume a unora dintre acelea care-şi aveau sediul acolo 5. Printre cauzele dispariţiei accelerate a
speciilor mai menţionez: absorbţia emisiilor nocive de către mări, oceane, lacuri interioare
(acest proces se face pe seama pierderilor masive din apă a unor compuşi indispensabili florei
şi faunei), uciderea pe scară largă (pentru blană, carne, spaţiu pentru animalele domestice),
ruperea de lanţuri trofice, distrugerea habitatului, eliminarea voită a unor specii autohtone în
favoarea altora mai productive.

Globalizarea în viziunea Conferinţei de la Rio versus Johannesburg

Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra pământului de la Rio din 1992 este
considerată în prezent ca un moment definitoriu în lupta pentru dezvoltarea durabilă.
Evenimentul de la Rio a lansat Convenţia asupra Biodiversităţii şi Convenţia Cadru asupra
Schimbărilor Climatice, în timp ce la Conferinţa de la Johannesburg, din anul 2002, nu au
existat convenţii legale obligatorii în discuţie, fiind direcţionată către acţiune practică.
La Conferinţa de la Johannesburg, liderii lumii au ţinut prelegeri în care au arătat
modul în care ei au înţeles să atingă ţintele dezvoltării mileniului6.
Implementarea planului elaborat la Conferinţa de la Johannesburg a inclus un set de
obiective noi printre care unele din ele se referă la7:

5
Florina, Bran, Ildikó, Ioan, Carmen, Trică, Eco - economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Editura A.S.E.,
Bucureşti, 2004, p.77.

6
Dumitrache, Caracota, Constantin Răzvan, Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile şi
competitive. Idei şi experienţe istorice, Editura A.S.E., Bucureşti, 2004, p.34.
7
Ibidem 6.

9
- minimizarea efectelor dăunătoare asupra sănătăţii oamenilor şi mediului generate de
producţia şi utilizarea chimicalelor, până în anul 2020;
- stoparea pierderii biodiversităţii până în anul 2010, aşa cum a fostm agreat la Conferinţa de
la Rio de Janeiro din 1992 de către părţile semnatare ale Convenţiei Biodiversităţii.
Crucială pentru dezvoltarea durabilă este folosirea energiei durabile. Unul din aşa-
numitele „eşecuri” de la Rio din 1992 s-a referit la energie. Naţiunile producătoare de ţiţei,
conduse de Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.) au fost severe la Rio, în
rezistenţa lor să includă prevederi în Agenda 21 care puteau constrânge utilizarea
combustibililor fosili. Şi în agenda negocierilor de la Johannesburg energia ocupă un loc de
frunte. La Johannesburg s-a reconfirmat faptul că dezvoltarea energetică durabilă se găseşte în
centrul competiţiei pentru dezvoltarea durabilă. Acest Summit a acordat o mai mare atenţie
dezvoltării energiei alternative în toată lumea şi tot aici ţările care au ratificat protocolul de la
Kyoto din anul 1997 au reconfirmat angajarea lor de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră
la 5,2% până în anii 2008-2012, iar alte ţări au fost încurajate să se alăture cât mai repede
posibil. Dar pentru rezolvarea problemelor globale ale omenirii este nevoie de un consens
general şi mai ales de obţinerea sprijinului celui mai puternic industrializat stat din lume -
Statele Unite ale Americii care nu au ratificat protocolul de la Kyoto.

Fig.5. Evoluţia emisiilor globale ale CO2 în cele mai poluatoare ţări

10
 Cel mai important aspect de la Johannesburg este implementarea. La Johannesburg,
Uniunea Europeană a lansat două parteneriate asupra apei şi energiei, care trebuie să fie rapid
implementate, aceasta depinzând însă de ceea ce este realizat pe plan regional, naţional şi
local. Declaraţia politică şi implementarea planului adoptate la Johannesburg, împreună cu
rezultatele întâlnirii Organizaţiei Mondiale de Comerţ de la Doha din anul 2001 şi Conferinţa
Naţiunilor Unite cu tema „Finanţare şi dezvoltare” de la Monterey din anul 2002, au pus
fundamentul pentru un parteneriat global asupra dezvoltării durabile care să mărească asistenţa
pentru dezvoltare şi accesul la piaţă al ţărilor în curs de dezvoltare, buna guvernare şi un
mediu mai bun.
Un aspect foarte important al Conferinţei de la Johannesburg a fost acela că toate ţările
au reafirmat importanţa soluţiilor multilaterale asupra problemelor globale. Cu alte cuvinte, la
probleme globale trebuie găsite soluţii globale.
Globalizarea vieţii economico - sociale şi a spiritului uman este un proces firesc,
expresie a nevoii de asigurare a controlului riscurilor pe care le generează accentuarea
complexităţii externalităţilor pozitive şi negative ale asigurării echilibrului înaintării,
generaţiilor umane care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ, în condiţii de incertitudine8.

Schimbări climatice. Protocolul de la Kyoto

În ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6 ºC şi în Europa cu

1,2 ºC, iar deceniul ’90 a fost cel mai călduros din ultimii 150 de ani. Se preconizează că
temperaturile vor creşte cu 1,4 - 5,8 ºC până în 2010, creşterile cele mai mari înregistrându-se
în Europa de Est şi Sud. Sistemul climatic terestru pare deci orientat spre schimbare. Prin
modelări matematice, specialiştii prognozează că, datorită creşterii alarmante a emisiilor
antropice de gaze cu efect de seră, schimbările climatice globale se vor desfăşura tot mai rapid
şi vor ajunge la un nivel de echilibru, cu o temperatură mai ridicată decât oricare alta întâlnită
de-a lungul existenţei umane. Se manifestă însă o considerabilă incertitudine şi chiar
scepticism cu privire la prognozele ştiinţifice sus-menţionate. Astfel, încălzirea indiscutabilă
cu 0,6 ºC a temperaturii medii globale în secolul al XX-lea este interpretată de unii autori ca
înscriindu-se în limitele „naturale” ale variabilităţii climatice din ultimele secole. Mai mult,

8
Popescu, Constantin , Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, p.339.

11
recenta încălzire reprezintă doar aproximativ jumătate din cea rezultată din modelele
atmosferice matematice.
Unele dintre modelele matematice actuale ale climei globale sunt de acord, în general,
că mărirea concentraţiei de dioxid de carbon şi altor gaze cu efect de seră va produce o
încălzire globală de câteva grade Celsius. Regiunile boreale şi cele subarctice sunt considerate
a fi de o sensibilitate aparte la modificările regionale sau globale ale mediului înconjurător.
Anotimpurile din regiunile temperate au un caracter mai excesiv în zonele nordice, atât ca
durată, cât şi ca amplitudine, cu ecarturi mari de temperatură între iarnă şi vară. De altfel,
variabilitatea climatică este şi ea mai pronunţată pentru scări de timp de ordinul deceniilor sau
mai mari. Se preconizează manifestarea mai intensă a tuturor fenomenelor meteo, cu
intensificarea precipitaţiilor în secolul XXI, la altitudini medii şi înalte, cu scăderi în unele
regiuni şi creşteri în altele, la altitudini joase, intensificarea amplitudinii fenomenelor meteo
determinând inundaţii şi secete extreme.
La latitudini mari, ca şi în regiunile montane, printre efectele importante ale schimbării
climei, se vor număra intervenţiile în procesele de îngheţ-dezgheţ şi modificări în
comportamentul gheţarilor, cu o gamă largă de efecte secundare în procesele geomorfologice,
condiţiile hidrologice şi regimul termic al solului, precum şi în ceea ce priveşte vegetaţia,
habitatele naturale şi amenajările antropice.
Calotele glaciare joacă în prezent, ca şi în ultimele câteva milioane de ani, un rol de
pivot în modelarea mediului înconjurător la nivel global. Prin creşterea şi descreşterea lor, se
modifică topografia suprafeţei Pământului, influenţând astfel temperaturile globale şi
deplasarea maselor de aer. Ele stochează apa şi schimbă nivelul mărilor şi oceanelor.
Cercetătorii apreciază că ridicarea nivelului mării este, fără îndoială, cel mai important şi mai
vizibil efect al încălzirii globale şi al efectului de seră, cu cele mai severe consecinţe asupra
regiunilor costiere joase, plajelor şi terenurilor umede.
Ca urmare a schimbărilor climatice, se va intensifica riscul dispariţiei unor specii mai
vulnerabile şi reducerea biodiversităţii, în timp ce unele specii ar putea creşte în cantitate sau
ca areal de extindere. Pericolul iminent pentru omenire este legat de variabilitatea crescândă în
intensitate şi frecvenţă a furtunilor şi altor evenimente extreme legate de vreme şi climă, cum
sunt inundaţiile şi secetele, valurile de căldură din zone urbane importante şi impactul creşterii
nivelului mării în zonele joase de coastă. O mare problemă, conform acestor modele, este

12
aceea că schimbările climatice vor persista timp de mai multe secole, chiar dacă emisiile de
gaze cu efect de seră de provenienţă antropică s-ar diminua, deoarece unele dintre aceste gaze
(îndeosebi dioxidul de carbon) au rezidenţă atmosferică foarte lungă.9
În 5 iunie 1992 a fost adoptată Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările
climatice. Protocolul de la Kyoto la Convenţia - cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 şi ratificat de România prin Legea nr.
3/2001, are drept ţintă limitarea cantitativă şi reducerea emisiei de gaze cu efect de seră faţă de
nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008 - 2012. Protocolul prevede ca totalul
emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, exprimate în bioxid de carbon echivalent, să nu
depăşească cantităţile atribuite ţărilor semnatare, calculate ca urmare a angajamentelor de
limitare cantitativă şi de reducere a emisiei, în scopul reducerii cu cel puţin 5% a emisiilor
globale în perioada de angajare 2008-2012 faţă de nivelul anului 1989.
România, care s-a numărat printre primele semnatare ale Protocolului de la Kyoto, şi-a
luat următoarele angajamente:
- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în perioada de angajare 2008-2012, la 92% din
nivelul acestora în anul 1989 (reducere cu 8%)
- realizarea nu mai târziu de 2007 a unui sistem de estimare a emisiilor de gaze cu efect de
seră
- elaborarea şi implementarea politicilor în vederea promovării dezvoltării durabile
- realizarea, înainte de prima perioadă de angajament, adică înainte de 2008, a Registrului
Naţional de emisii de gaze cu efect de seră.

Participarea la utilizarea mecanismelor protocolului de la Kyoto

Protocolul de la Kyoto permite Părţilor, care l-au ratificat, să-şi îndeplinească

angajamentele de reducere a emisiilor de GES combinând politicile şi măsurile interne cu trei
mecanisme flexibile, şi anume: Implementare în comun - (JI); Mecanism de dezvoltare curată
- (CDM), Comercializarea internaţională a emisiilor – (IET).
Mecanismele JI si CDM asigura reducerea de emisii prin dezvoltarea unor proiecte
specifice în tarile eligibile în care conditiile de realizare sunt mai avantajoase.

9
Raport privind starea mediului pe anul 2005, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului,
http://www.arpm7c.ro/RAPORT-PRIVIND-STAREA-MEDIULUI-PE-ANUL-2005-1601

13
 Dacă o ţară emite mai mult decât cantitatea alocată ei sub Protocol, ea poate folosi
aceste mecanisme pentru a achiziţiona fie unităţi de cantitate alocată - AAU prin
comercializarea acestora, fie unităţi de reducere a emisiilor- ERU, obţinute în urma proiectelor
implementate în comun, fie reduceri certificate de emisii – CER prin mecanismul de
dezvoltare curată.
Implementare în comun. Conform articolului 6 al Protocolului de la Kyoto,
Implementare în comun (JI) este un mecanism proiectat astfel încât să faciliteze transferul de
tehnologii şi creşterea absorbţiei de carbon. Părţile din Anexa 1 a Convenţiei pot transfera
către sau achiziţiona de la alte Părţi din Anexa 1 unităţi de reducere a emisiilor (ERU) sau
credite rezultate din activităţile proiectelor de JI ce reduc emisiile de GES sau măresc
absorbţia de GES, în timpul primei perioade de angajament.
Pentru aprobarea proiectelor, guvernele ţărilor interesate să implementeze în comun
proiecte de reducere a emisiilor de GES, încheie memorandumuri de înţelegere. România a
semnat 10 astfel de memorandumuri de înţelegere cu guvernele Elveţiei, Olandei, Austriei,
Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Franţei Italiei şi Finlandei precum şi cu Fondul prototip al
carbonului înfinţat de Banca Mondială.
Pînă în prezent 21 de proiecte JI se află în diferite stadii de realizare. Marea majoritate
a proiectelor aprobate se situează în zona autorităţilor locale: sisteme de încălzire centralizată
(prin utilizarea surselor regenerabile de energie – rumeguş energie geotermală), închideri de
depozite de deşeuri. Proiectele realizate pe baza acestui mecanism favorizeaza
retehnologizarea în domeniile in care se realizează.
Mecanismul de dezvoltare curată. Articolul 12 al protocolului de la Kyoto specifică
faptul că CDM are dret scop sprijinirea statelor în curs de dezvoltare ce nu sunt incluse în
Anexa 1 în obţinerea unei dezvoltări durabile şi permiterea folosirii reducerilor de emisii
realizate în astfel de proiecte de către Părţile din Anexa 1 pentru conformarea cu
angajamentele de reducere din Protocol.
Având în vedere capacitatea de a îndeplini angajamentul de reducere prevăzut de
Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012), România nu va
recurge la această opţiune. Utilizarea de CMD va putea fi reconsiderată în viitor.
Comercializarea Internaţională a Emisiilor reprezintă abilitatea a două entităţi, care
trebuie să-şi reducă emisile, de a tranzacţiona între ele o parte din creditele de emisii. Analiza

14
scenariului privind emisiile de GHG indică un potenţial considerabil al României de a vinde
AAU (unităţi de cantitate alocată) conform Articolului 17 din Protocol de la Kyoto.
România va introduce un sistem de comercializare internaţionala a emisiilor, conform
Articolului 17 din Protocolul de la Kyoto, inclusiv în forma unei Scheme Verzi de Investiţii
(GIS). Acest sistem se va baza pe alocarea veniturilor din IET pentru promovarea investiţiilor
de reducere a emisiilor de GHG din România şi pentru alte proiecte cu beneficii asupra
mediului. Primul transfer de AAU-uri se poate realiza in 2008, deşi primele venituri pot fi
aşteptate mai repede.10

Participarea României la implementarea schemei europene de comercializare a

certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră

Schema europeană de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră

(EU ETS) este stabilită prin Directiva 2003/87/CE privind înfiinţarea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră Schema se aplică în România
începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, iar a doua fază a
schemei se desfaşoară în perioada 2008-2012, corespunzând cu prima perioadă de angajament
a Protocolului de la Kyoto.
Scopul schemei UE privind comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră (EU ETS) reprezintă promovarea unui mecanism de reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră de către agenţii economici cu activităţi care generează astfel de emisii, în aşa fel încât
îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la Kyoto să fie mai putin
costisitoare.
Funcţionarea schemei se bazează pe tranzacţionarea certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră care au fost alocate operatorilor care deţin instalaţii în care se desfaşoară
activităţi reglementate de H.G. nr. 780/2006 , în masura în care aceştia respectă prevederile
privind limitele pentru emisiile de CO2. Un certificat de emisii de gaze cu efect de seră
reprezintă titlul care conferă unei instalaţii dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon

10
Raport privind starea mediului pe anul 2007, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului,
www.ipmbc.mido.ro/download/2728.doc

15
echivalent într-o perioadă definită, valabil pentru îndeplinirea scopului HG nr. 780/2006 şi
transferabil în condiţiile prevăzute de acest act normative.
Pentru implementarea H.G. nr. 780/2006 a fost elaborat Planul National de Alocare
(NAP) care reprezintă documentul prin care se stabileşte numărul total de certificate de emisii
de gaze cu efect de seră, alocate la nivel naţional, precum şi la nivelul fiecărei instalaţii care
intră sub incidenţa prevederilor HG nr. 780/2006. Planul Naţional de Alocare este elaborat
pentru anul 2007, ultimul an al perioadei 2005-2007 şi pentru perioada 2008-2012, fiind
transmis Comisiei Europene într-un singur document consolidat.
Planul devine operaţional pentru România după aprobarea lui prin Hotărâre a
Guvernului României, ca urmare a notificării aprobării acestuia de către Comisia Europeană.
Au fost definite următoarele 8 sectoare (de alocare) ETS: sectorul energie, sectorul
rafinare produse petroliere, sectorul producţie şi prelucrare metale feroase, sectorul ciment,
sectorul var, sectorul sticlă, sectorul ceramică, sectorul celuloză şi hârtie. Odată stabilit
numărul de certificate ce revine fiecăruia dintre cele opt sectoare, acestea sunt alocate
instalaţiilor din cadrul sectorului.
Potrivit HG nr. 780/2006, România alocă certificatele de emisii de gaze cu efect de
seră cu titlu gratuit. Rezerva pentru nou intraţi rămasă neutilizată la sfârşitul perioadei 2008 –
2012 este valorificată prin scoatere la licitaţie.
Numărul de certificate ce au fost alocate în anul 2007 este de 74.836.235. Numărul de
certificate ce urmează a fi alocate în cea de-a doua perioadă (2008-2012) este 379.721.760
(întreaga perioadă), cu o valoarea medie de 75.944.352 anual.

Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005) al Comunităţii Europene şi

raportul privind inventarul pe 2007

Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut în intervalul 2004-2005, după cum

menţionează raportul anual de inventariere a emisiilor de gaze cu efect de seră al Comunităţii
Europene, pregătit de Agenţia Europeană de Mediu (AEM) din Copenhaga. Raportul intitulat
„Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005) al Comunităţii Europene şi raportul
privind inventarul pe 2007” a fost prezentat secretariatului Convenţiei-cadru a Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru schimbările climatice (UNFCCC) drept document oficial al

16
Comunităţii Europene. AEM a făcut publice în prealabil aspectele principale ale raportului în
mai 2007, din raţiuni de interes public şi politic în ceea ce priveşte chestiunile legate de
schimbările climatice.
Versiunea finală a respectivului raport a fost prezentată la UNFCCC la 27 mai 2007.

Aspectele principale ale raportului final sunt următoarele:

 UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 0,8% (35,2 milioane de tone de
CO2 echivalente) între 2004 şi 2005 – în principal datorită unei scăderi a emisiilor de
CO2 de 0,7% (26 milioane de tone).
 UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 2,0% în 2005 faţă de anul de
referinţă[1] stabilit în baza Protocolului de la Kyoto.
 UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 1,5% între 1990 şi 2005
 UE-27: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 0,7% (37,9 milioane de tone de
CO2 echivalente) între 2004 şi 2005
 UE-27: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 7,9% faţă de nivelurile din 1990

Germania, Finlanda şi Ţările de Jos au contribuit cel mai mult la reducere în

valoare absolută pe teritoriul UE-15 (vezi tabelul nr.1). Reducerea emisiilor de CO 2 a
dus la reducerea globală a emisiilor de gaze cu efect de seră în aceste ţări.
Germania a redus emisiile cu 2,3% sau 23,5 milioane de tone CO 2 echivalente:
unul dintre principalele motive care au dus la scăderea emisiilor a fost trecerea de la
utilizarea cărbunelui la gaze naturale pentru producţia de electricitate şi energie
termică in reţelele publice. În plus, emisiile provenite din transportul rutier şi de la
gospodării şi servicii au scăzut semnificativ.
Finlanda a redus emisiile cu 14,6% sau 11,9 milioane de tone CO2 echivalente:
reducerea emisiilor s-a datorat în principal unei scăderi considerabile a utilizării
combustibililor fosili în producţia de electricitate şi energie termică in reţelele publice,
datorită importurilor de energie electrică. A scăzut în special utilizarea cărbunelui.
Ţările de Jos au redus emisiile cu 2,9% sau 6,3 milioane de tone CO 2
echivalente: s-a utilizat o cantitate mai mică de combustibili fosili în producţia de

17
 electricitate şi energie termică pentru reţelele publice. Gospodăriile şi sectorul
serviciilor au utilizat mai puţin combustibil, datorită iernii mai călduroase.11

Stat membru 1990 An ref. 2005 Variaţie Variaţie Variaţie Variaţie Obiective
(mil. (mil. (mil. 2004-2005 2004-2005 1990- referinţă- 2008-2012
tone) tone) tone) (mil. Tone) (%) 2005 2005
Austria 79.1 79.0 93.3 2.1 2.3% 18.0% 18.1% -13.0%
Belgia 145.8 146.9 143.8 -3.8 -2.6% -1.3% -2.1% -7.5%
Bulgaria 116.1 132.1 69.8 0.9 1.3% -39.9% -47.2% -8.0%
Cipru 6.0 6.0 9.9 0.0 0.2% 63.7% 63.7% -
Cehia 196.2 196.3 145.6 -1.5 -1.0% -25.8% -25.8% -8.0%
Danemarca 69.0 69.3 63.9 -4.3 -6.3% -7.4% -7.8% -21.0%
Estonia 43.6 43.0 20.7 -0.5 -2.3% -52.6% -52.0% -8.0%
Finlanda 71.2 71.1 69.3 -11.9 -14.6% -2.7% -2.6% 0.0%
Franţa 664.2 663.9 663.4 -2.7 -0.6% -1.9% -1.9% 0.0%
Germania 1227.9 1232.6 1001.6 -23.6 -2.3% -18.4% -18.7% -21.0%
Grecia 108.7 111.1 139.2 1.6 1.2% 28.0% 25.4% 25.0%
Ungaria 93.7 123.0 80.5 1.0 1.2% -18.4% -34.5% -6.0%
Irlanda 55.4 55.8 69.9 1.3 1.9% 26.3% 25.4% 13.0%
Italia 519.5 519.5 582.2 1.7 0.3% 12.1% 12.1% -0.5%
Letonia 26.4 26.0 10.9 0.2 1.5% -58.9% -58.0% -8.0%
Lituania 43.1 48.1 22.6 1.6 7.2% -53.0% -53.1% -8.0%
Luxemburg 12.7 12.7 12.7 -0.1 -0.4% 0.4% 0.4% -28.0%
Malta 2.2 2.2 3.4 0.2 6.1% 54.8% 54.8% -
Ţările de jos 213.0 214.6 212.1 -6.3 -2.9% -0.4% -1.1% -6.0%
Polonia 486.2 586.9 399.0 2.3 0.6% -18.0% -32.0% -6.0%
Portugalia 59.9 60.9 85.6 0.9 1.0% 42.8% 40.4% 27.0%
România 243.7 282.6 153.7 -6.4 -4.0% -38.2% -45.6% -8.0%
Slovacia 73.0 73.4 43.7 -0.8 -1.6% -33.3% -33.6% -8.0%
Slovenia 18.4 20.2 20.3 0.4 2.1% 10.2% 0.4% -8.0%
Spania 287.4 289.4 440.6 15.4 3.6% 53.3% 52.3% 15.0%
Suedia 72.2 72.3 67.0 -2.7 -3.9% -7.3% -7.4% 4.0%
Anglia 771.4 779.9 657.4 -3.0 -0.5% -14.8% -15.7% -12.5%
UE-15 4257.2 4278.8 4192.0 -35.2 -0.8% -1.5% -2.0% -8.0%
UE-27 5620.9 * 5177.0 -37.9 -0.7% -7.9% * *

11
Comunicat de presă al Agenției Europene de Mediu: Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005)
al Comunităţii Europene şi raportul privind inventarul pe 2007,
http://www.eea.europa.eu/pressroom/newsreleases/eu-greenhouse-gas-emissions-decrease-in-2005

18
 * - Nu se aplică
Alte ţări UE-15 care au înregistrat scăderi ale emisiilor între 2004 şi 2005 sunt: Belgia,
Danemarca, Franţa, Luxemburg, Suedia şi Regatul Unit. Anul de referinţă pentru majoritatea
gazelor cu efect de seră stabilit prin Protocolul de la Kyoto este 1990 pentru UE-15, însă
aproape toate statele membre utilizează 1995 ca an de referinţă pentru gazele fluorurate sau
„gazele F”.
În valoare absolută, Spania este ţara în care s-a înregistrat cea mai mare creştere a
emisiilor de gaze cu efect de seră între 2004 şi 2005 (vezi tabelul din cadrul notelor pentru
editor). În Spania, creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 3,6% sau 15,4 milioane de
tone de CO2 echivalente s-a datorat în special producţiei de electricitate şi energie termică
pentru reţelele publice. Acest fapt se datorează unei creşteri a producţiei de energie electrică
de la centralele termice (17%), si a unei scăderi a producţiei de energie electrică de la
hidrocentrale (-33%).
Alte ţări UE-15 care au înregistrat creşteri ale emisiilor între 2004 şi 2005 sunt:
Austria, Grecia, Irlanda, Italia şi Portugalia.
Acest raport este documentul oficial prin care UE prezintă UNFCCC totalul emisiilor
interne de gaze cu efect de seră în perioada 1990-2005. În acest context, expresia „emisii
interne” se referă la emisiile de pe teritoriul UE. Raportul conţine informaţii privind emisiile
de gaze cu efect de seră din UE-15 şi UE-27. De asemenea, explică în mod detaliat procesul
prin care se evaluează emisiile în UE şi prin care se efectuează verificarea calităţii. AEM este
responsabilă pentru redactarea şi publicarea respectivului raport anual şi utilizează informaţiile
raportate de guvernele naţionale în cadrul mecanismului de monitorizare a emisiilor de gaze
cu efect de seră al CE.
În 2005, Sistemul de comercializare a certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră
al Uniunii Europene (EU ETS) a inclus aproximativ 47% din totalul de emisii de CO 2 şi
aproximativ 39% din totalul de emisii de gaze cu efect de seră din UE-15. EU ETS a inclus
aproximativ 49% din totalul de emisii de CO2 şi 41% din totalul de emisii de gaze cu efect de
seră din UE-25. În general, informaţiile EU ETS au fost utilizate de statele membre ale UE ca
element de calcul, în vederea raportului menţionat, al emisiilor totale de CO 2 în ceea ce
priveşte sectoarele Energie şi Procese industriale. Cu toate acestea, o cuantificare explicită a

19
contribuţiei EU ETS la emisiile totale de CO2 la nivel de sectoare şi subsectoare pentru UE-15
sau UE-25 nu este inca posibila.
Conform Protocolului de la Kyoto, UE-15 are drept obiectiv comun o reducere a
emisiilor totale de gaze cu efect de seră cu 8% faţă de anul de referinţă. Pentru UE-27, nu
exista inca un obiectiv comun in contextul Protocolului de la Kyoto. Raportarea oficială a
emisiilor cu scopul de a respecta obiectivele Protocolului de la Kyoto va începe în 2010 – când
se vor raporta emisiile pentru anul 2008. Între timp, raportul reprezintă cea mai relevantă şi
mai exactă sursă de informaţii privind emisiile de gaze cu efect de seră din UE. El poate fi
utilizat pentru urmărirea performanţelor UE în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră interne (adică de pe teritoriul UE), în vederea respectării obiectivelor de la
Kyoto.
Părţile la Protocolul de la Kyoto pot utiliza surse de absorbtie a bioxidului de carbon,
precum şi aşa-numitele „mecanisme flexibile”, cu scopul de a reduce şi mai mult emisiile de
gaze cu efect de seră în afara teritoriilor lor naţionale – ca supliment faţă de reducerile interne.
Prin urmare, masurile interne (la nivel EU) constituie metoda principală de realizare a
obiectivelor de la Kyoto.
Raportul de inventariere sugerează faptul că emisiile interne de gaze cu efect de seră au
scăzut cu aproximativ 2,0% faţă de anul de referinţă stabilit de Protocolul de la Kyoto. În ceea
ce priveşte UE-15, anul de referinţă pentru CO2, CH4 şi N2O este 1990; pentru gazele
fluorurate, 12 state membre au ales 1995 ca an de referinţă, în timp ce Austria, Franţa şi Italia
au ales 1990. Având în vedere că inventarul UE-15 este suma inventarelor statelor membre,
estimările de emisii de gaze fluorurate în anul de referinţă al UE-15 sunt suma emisiilor din
1995 înregistrate în 12 state membre şi a emisiilor din 1990 înregistrate de Austria, Franţa şi
Italia. Emisiile din anul de referinţă pentru UE-15 includ şi emisiile provenite din
despăduririle practicate în Ţările de Jos, Portugalia şi Regatul Unit [„Raportul iniţial al
Comunităţii Europene în temeiul Protocolului de la Kyoto” (AEM, 2006)].
Malta nu a furnizat estimări ale emisiilor de gaze cu efect de seră pentru 2005, prin
urmare datele furnizate în tabel se bazează pe aproximarea datelor lipsă.
UE-27 nu are un obiectiv comun în temeiul Protocolului de la Kyoto

20
 UE-15: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania, Suedia, Regatul Unit
UE-27: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Regatul Unit.

Dezvoltarea durabilă - modelul de dezvoltare a omenirii în viitor

Răspunsul societăţii umane la actuala criză ambientală ale cărei componente de bază
sunt suprapopularea, epuizarea resurselor şi poluarea este dat de dezvoltarea durabilă care se
propune a fi modelul de dezvoltare a omenirii în viitor.
Dezvoltarea durabilă implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi
responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de cele viitoare. Dezvoltarea economică durabilă
presupune o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, în care preceptul „Omul trebuie să fie
stăpân al naturii” aparţinând lui René Descartes şi care a reprezentat cuvântul de ordine al
secolului al XIX-lea şi o bună parte a secolului al XX-lea sub imperiul revoluţiei industriale să
fie înlocuit cu „Omul trebuie să fie parte a naturii şi protector al ei”. Conştiinţa apartenenţei la
natură a omului trebuie să devină un imperativ al celei mai mari părţi a locuitorilor planetei.
Numai aşa se va putea răspunde pozitiv la toate provocările viitorului. Dintre acestea două
sunt vitale: creşterea populaţiei şi progresele accelerate ale tehnologiei într-un mediu dat, tot
mai limitat în ceea ce priveşte resursele de supravieţuire. Astfel că dezvoltarea economică
durabilă trebuie să vizeze şi condiţii favorabile pentru soluţionarea gravelor probleme sociale
cu care se confruntă individul şi comunităţile umane. În acest sens, dezvoltarea economică
durabilă reprezintă forma de dezvoltare care reuneşte într-un tot echilibrat creşterea
economică, protecţia mediului înconjurător, justiţia socială şi democraţia.

21
 Fostul premier al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland în calitate de Preşedinte al
Comisiei Mondiale de Mediu şi Dezvoltare a prezentat în anul 1987 raportul „Viitorul nostru
comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi”12. Regăsim mesajul acestui raport în cadrul „Principiului 3” al Declaraţiei
de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare (3-14 iunie 1992), conform căruia „dreptul la
dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare”.
Referire la dezvoltarea durabilă se face şi în Standardul I.S.O. 14.001, în introducerea
acestuia, precizându-se că: „Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult
să atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor
activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele
lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al
dezvoltării politicilor economice şi a altor măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a
creşterii preocupării părţilor interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv
dezvoltarea durabilă”13.
Dezvoltarea durabilă cuprinde ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea
dincolo de limita de suportabilitate şi regenerare a ecosistemelor, iar fundamentul acesteia îl
reprezintă necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţie a
mediului. În această etapă de dezvoltare a omenirii este esenţial ca, în toate ţările, aceste
obiective să fie integrate de la început, cu scopul de a minimiza pagubele economico -
ecologice.14
În ultimii ani, operaţionalizarea dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic
pentru întreaga umanitate, ea trebuind adaptată la specificul fiecărei ţări, în funcţie de
particularităţile naţionale demografice, ale mediului natural, ale spaţiului construit etc. Sensul
dezvoltării durabile poate fi înfăptuit numai prin găsirea celui mai bun model endogen de
reconciliere între om şi natură. Ţările nedezvoltate în paşii pe care-i urmează pe calea
dezvoltării nu trebuie să imite drumul urmat de ţările dezvoltate din trecut până azi, soluţia

12
Cicerone, Ionescu, Cum să construim şi să implementăm un sistem de management de mediu în conformitate
cu I.S.O. 14.001, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.31.
13
European Commission (1996), International standard I.S.O. 14.001. Environmental Management Systems.
Specification with guidance for use. Referance number 150.
14
M., Falque, Dévelopement durable: pour un nouveau contenu, I.C.R.E.I., Paris, 1992.

22
dezvoltării lor trebuie să se bazeze pe crearea unei societăţi care este intrinsec compatibilă cu
mediul său. Dacă ar imita ţările dezvoltate, urmând astfel paşii parcurşi de acestea în drumul
către dezvoltare, ele ar repeta şi acele erori pe care le-au făcut ţările dezvoltate în trecut şi care
au condus la situaţia actuală de deteriorare a mediului.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Nivelul optim corespunde acelei
dezvoltări de lungă durată, care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca
modelul să fie operaţional este necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la
toate subsistemele ce formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de
la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Atât Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din 3-14 iunie 1992 de
la Rio de Janeiro, cât şi Conferinţa O.N.U. de la Johannesburg din 26 august - 4 septembrie
2002 au contribuit în mod semnificativ la conştientizarea urgenţei unei dezvoltări durabile. Cu
aceste ocazii a fost adresat lumii întregi un mesaj clar şi anume: fără o gestionare mai bună a
mediului înconjurător dezvoltarea va fi subminată, iar fără o dezvoltare accelerată a
ţărilor sărace, politicile privind mediul vor eşua.

Energie durabilă şi sigură, politica energetică a Uniunii Europene in susţinerea

durabilităţii ecologice

Sursele neconvenţionale de energie sunt cunoscute în literatura de specialitate sub

denumirea de „surse noi”, însă numai tehnologiile de captare, conversie şi utilizare energetică
şi economică sunt relativ noi. Aceste surse de energie prezintă o serie de particularităţi de care
trebuie să se ţină cont atât în procesul de utilizare, cât şi în activitatea de includere a acestora
în balanţa energetică. Sursele neconvenţionale de energie se regenerează în urma unor procese
naturale şi sunt inepuizabile, ceea ce le conferă calitatea de resursă certă în energetica
viitorului. De asemenea, prezintă o mare simplitate în construcţie şi pot fi utilizate atât în
sistemul energetic descentralizat pentru consumatori izolaţi, cât şi conectate la sistemul
energetic naţional.

23
 La nivel mondial, din totalul resurselor primare existente, de 10.038 Mtep, sursele
regenerabile de energie reprezintă 1.352 Mtep adică 13,5%. Din acestea, energia hidroelectrică
reprezintă 2,2%, energia conţinută în combustibil şi deşeuri biodegradabile (biomasă solidă)
10,8% şi alte resurse 0,5%.15
În anul 2001, un procent de 15,5% din totalul producţiei de energie electrică din
Uniunea Europeană a fost produs din surse regenerabile.63 Resursele regenerabile de energie
reprezintă deja o componentă semnificativă în cadrul economiei de combustibili pe plan
mondial. Ele pot avea o contribuţie tot mai importantă la diversificarea alimentării cu
energie, reducerea emisiilor şi durabilitatea dezvoltării energetice pe termen lung. În
schimb, pe termen scurt şi mediu, regenerabilele moderne vor rămâne o componentă destul
de redusă a alimentării cu energie în ţările industrializate, revenindu-le un rol de completare şi
nu de substituire a energiei pe bază de combustibili fosili şi nucleari. În ţările mai slab
dezvoltate, rolul resurselor regenerabile în acoperirea cererii de energie fiabilă şi accesibilă ca
preţ va fi tot mai important, mai ales în zonele rurale, unde utilizarea lor va fi susţinută prin
subvenţii direcţionate temporare.16
Sursele regenerabile de energie pot să contribuie prioritar la satisfacerea nevoilor
curente de energie electrică şi de încălzire în zonele rurale defavorizate. Valorificarea surselor
regenerabile de energie, în condiţii concurenţiale pe piaţa de energie, devine oportună prin
adoptarea şi punerea în practică a unor politici şi instrumente specifice sau emiterea de
„certificate verzi” („certificate ecologice”). Certificatul verde este un document ce atestă o
cantitate de 1 MWh energie electrică produsă din surse regenerabile de energie. El se poate
tranzacţiona, distinct de cantitatea de energie asociată acestuia, de pe o piaţă bilaterală sau
centralizată.17 În prezent, calitatea esenţială a energiei neconvenţionale de resursă nepoluantă
a readus în atenţie alternativa înlocuirii treptate a energiei produse pe bază de combustibili
fosili. Sursele regenerabile de energie asigură creşterea siguranţei în alimentarea cu energie şi

15
Stănciulescu Georgeta, Popescu Mihaela, Caracasian Lusine, Anton Bogdan – Evaluarea cadrului de
reglementare şi acţiuni necesare privind producerea energiei electrice din surse regenerabile de energie, în
Mesagerul energetic nr. 30, aprilie 2004, pag. 11.

16
Doucet Gerald – Energia produsă din surse regenerabile. Puncte de vedere CME, în Mesagerul energetic nr.
41, martie 2005, pag. 1.

17
Conform HG nr. 1892/4.11.2004 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei electrice din
surse regenerabile de energie, publicată în MO nr. 1056 partea I din 15.11.2004.

24
limitarea importului de resurse energetice, în condiţiile unei dezvoltări economice durabile.
Aceste cerinţe se realizează în context naţional, prin implementarea unor politici de conservare
a energiei, creştere a eficienţei energetice şi valorificare superioară a surselor regenerabile.
Cota energiei regenerabile în consumul global de energie al Uniunii Europene este
strâns legată de tendinţele consumului şi de conservarea energiei. Consumul de energie
regenerabilă a stagnat la cca. 6% din consumul global, în ciuda creşterii anuale considerate în
sector de 3% şi evoluţiei spectaculoase în sectorul energiei vântului în ultimii zece ani. În
termeni absoluţi, cota energiilor regenerabile în consumul de energie va înregistra o creştere la
orizontul anului 2030 (Figura nr.18). Această proporţie (în termeni relativi) în balanţa de
energie va depinde mult de viitorul conectărilor la reţeaua de energie electrică şi de cel al
competiţiei în producţia descentralizată.

Fig. Evoluţia consumului de energie din surse regenerabile în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană are drept ţintă creşterea contribuţiei energiilor regenerabile în

consumul global de energie al statelor membre la 12% în 2010, ceea ce va produce efecte
benefice, concretizate în crearea de noi locuri de muncă şi exportul tehnologiilor europene în

18
Sursa: Cartea verde – către o strategie europeană a securităţii alimentării cu energie, Comisia Europeană,
noiembrie 2000, pag. 40-41.

25
ţările mai slab dezvoltate. De asemenea, pentru anul 2010 se preconizează producerea energiei
electrice din surse regenerabile într-o proporţie de 22% energie electrică verde (Tabelul nr.).19

Ţara Energie electrică produsă Ţara din surse regenerabile de

energie
1997 (TWh) 1997 (%) 2010 (%)
Belgia 0,86 1,10 6,00
Danemarca 3,21 8,70 29,00
Germania 24,91 4,50 12,50
Grecia 3,94 8,60 20,10
Spania 37,15 19,90 29,40
Franţa 66,00 15,00 21,00
Irlanda 0,84 3,60 13,20
Italia 46,46 16,00 25,00
Luxemburg 0,14 2,10 5,70
Olanda 3,45 3,50 9,00
Austria 39,05 70,00 78,10
Portugalia 14,30 38,50 39,00
Finlanda 19,03 24,70 31,50
Suedia 72,03 49,10 60,00
Marea Britanie 7,04 1,70 10,00
Uniunea Europeană 338,41 13,90 22,00
România 17,51 29,00 30,00
Tabelul nr. Valori de referinţă pentru energia electrică produsă din surse regenerabile

În viziunea europeană, pentru încadrarea unei surse de energie în categoria surselor

regenerabile, produsele sau procesele naturale trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă
potenţial energetic şi să poată fi convertite în energie prin tehnologii accesibile în prezent. În
acest sens, sunt definite20 ca regenerabile următoarele categorii de surse de energie: energia
solară, energia eoliană, energia geotermală, energia valurilor, energia mareelor, energia hidro,
biomasa, gazul de deposit (gaz rezultat din fermentarea deşeurilor), energia conţinută în gazul
de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare a apelor uzate, biogazul.

19
Conform Directivei 2001/77/EC privind „Promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile pe
piaţa unică de energie”, adoptată de Parlamentul European în septembrie 2001.

20
Conform Directivei 2001/77/EC privind „Promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile pe
piaţa unică de energie”, adoptată de Parlamentul European în septembrie 2001.

26
 Elementele care diferenţiază astfel de surse de cele convenţionale constau în dispersia
pronunţată a potenţialului exploatabil pe arii relativ extinse şi dependenţa nemijlocită de
condiţiile meteorologice şi de anotimp (sezoane), excepţie făcând numai energia geotermală.

Politica energetică a Uniunii Europene. Directive

Promovarea surselor de energie durabile, competitive şi sigure este un obiectiv cheie al

politicilor Uniunii Europene. Atenţia sporită acordată dificultăţilor determinate de schimbările
climatice a promovat energia pe prima pagină a agendei UE. Din acest motiv, Consiliul
guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii a hotărât în 2007 să crească contribuţia BEI la
dezvoltarea energiei nepoluante pentru Europa şi să lanseze o facilitate specială de împrumut
pentru investiţiile în energie în afara Uniunii Europene.
Planul de acţiune adoptat de Consiliul European de la Bruxelles din martie 2007
defineşte politica energetică a Uniunii Europene. Acesta stabileşte, de asemenea, obiective
ambiţioase:
 reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020 comparativ cu
1990;
 o pondere de 20% a energiilor regenerabile în configuraţia energetică a Uniunii
Europene;
 pondere de 10% a biocombustibililor în cantitatea de benzină şi motorină folosită
pentru transporturi
 reducerea cu 20% a consumului energetic comparative cu prognozele de bază pentru
2020.21

21
Carte verde privind instrumentele de piaţă utilizate în scopuri aferente politicii de mediu şi altor
politici conexe, Sursă: Secretar General al Comisiei Europene semnat de către dl Jordi AYET PUIGARNAU,
director,
http://www.minind.ro/domenii_sectoare/leg_armonizata/mediu_31_01/Carte_verde_instrumente_de_piata_pt_pr
omovare_mediu-RO.pdf

27
 La începutul anului 2008, Comisia Europeană a convenit asupra unui pachet
cuprinzător de propuneri „Acţiunea Clima” care vor veni în sprijinul angajamentelor
Consiliului European privind combaterea schimbărilor climatice şi promovarea energiei
regenerabile. BEI urmărește atent evoluţia politicii energetice. În acest context, împrumuturile
BEI pentru energie şi schimbări climatice vizează cinci domenii prioritare:
 energia regenerabilă;
 eficienţa energetică;
 cercetarea,dezvoltarea şi inovarea în domeniul energetic;
 securitatea şi diversificarea aprovizionării interne (inclusive reţele transeuropene de
energie);
 şi securitatea aprovizionării cu energie din afara Uniunii Europene, precum şi
dezvoltarea economică în ţările vecine şi ţările partenere.
Întrucât energia este un domeniu presant în ceea ce priveşte investiţiile, banca
acţionează în consecinţă. Pentru 2007, obiectivul a fost acordarea unor împrumuturi în valoare
totală de 4 miliarde EUR pentru proiecte energetice în interiorul şi în afara Uniunii Europene,
din care 900 milioane EUR pentru energia regenerabilă. În realitate, banca a acordat
împrumuturi de 5,4 miliarde EUR în Uniunea Europeană (plus Islanda), 1,5 miliarde EUR
pentru surse de energie regenerabilă şi încă 1,4 miliarde EUR în afara Uniunii, din care 518
milioane EUR pentru energie regenerabilă. S-au acordat împrumuturi în valoare de 500
milioane EUR în baza unei facilităţi speciale în valoare de 3miliarde EUR, creată pentru
finanţarea până în 2013 a investiţiilor energetice în afara mandatelor de dezvoltare actuale în
ţările vecine, ţările ACP, Africa de Sud, Asia şi America Latină.
Împrumuturile acordate pentru sursele de energie regenerabilă au atins sume record.
Prin comparaţie, în ultimii ani valoarea anuală medie a împrumuturilor acordate pentru energie
regenerabilă a fost de aproximativ 450 milioane EUR. BEI a finanţat tehnologii mature
utilizate deja la scară comercială, cum ar fi parcurile eoliene terestre, energia hidroelectrică,
energia geotermală şi biomasa solidă.
BEI a finanţat, de asemenea, tehnologii de ultimă oră, aflate într-o fază incipientă de
aplicare, precum conversia fotovoltaică, tehnologiile de producere a energiei termice solare și
a biocombustibililor din generaţia a doua. Investiţiile în noile tehnologii de energie

28
regenerabilă au un scop dublu: producerea de electricitate şi contribuirea la reducerea costului
tehnologiei, în special în baza principiului de învăţare din mers.
Eficienţa energetică a reprezentat împrumuturi în valoare de 945 milioane EUR în
Uniunea Europeană. Cogenerarea sau producţia simultană de energie termică și electrică,
precum și reţelele de termoficare, constituie o prioritate pentru bancă. În Italia, BEI a acordat
Eni împrumuturi în valoare de 200 milioane EUR pentru construirea unei centrale cu ciclu
combinat în afara oraşului Ferrara, facilitând dezafectarea mai multor centrale electrice pe
bază de păcură, învechite, ineficiente şi mai poluante. În Germania, BEI a finanţat o instalaţie
de incinerare a deşeurilor cu producere de căldură la Suhl, in Turingia.

Resurse energetice neconvenţionale

BIOMASA – SURSĂ DE ENERGIE

REGENERABILĂ

Reacţiile de descompunere pe cale aerobă a deşeurilor au loc indiferent că sunt dirijate,

controlate şi valorificate, sau nu, dar în acest din urmă caz toţi aceşti compuşi se degajă liber,
în atmosferă. Cunoscându-se cantităţile impresionante de deşeuri care există în prezent şi că în
medie rezultă 500 m3 N de metan la o tonă de deşeuri organice fermentate, putem intui ce
cantitate enormă de gaz este eliminată în atmosferă. Acest gaz, care stagnează în deşeuri,
captat şi utilizat, poate deveni o sursă spectaculoasă de energie, fiind considerată aproape
inepuizabilă. Descompunerea biomasei de origine vegetală sau animală se realizează în natură
prin organisme unicelulare (microorganisme), fără a fi necesar niciun aport energetic. Este
vorba despre grupele principale descompunătoare, respectiv ciupercile şi bacteriile. Prin faptul
că sunt mici (bacterii ≈1/1000 mm) raportul suprafaţă/volum este foarte mare şi, deoarece
transformarea materialelor de către microorganisme este proporţională cu suprafaţa specifică
(şi nu cu masa), rezultă un randament de descompunere foarte mare pe care-l realizează aceste
organisme. Un alt element de performanţă a microorganismelor este faptul că pot descompune

29
diferite substanţe şi sunt adaptabile în scurt timp la condiţii de mediu schimbătoare. Deoarece
bacteriile nu sunt supuse proceselor de metabolism fixe, ci dispun de o mare adaptabilitate, au
capacitatea să descompună toate substanţele organice naturale şi o mare parte din compuşii
organici artificiali. Biomasa este considerată o sursă majoră de energie regenerabilă, cu o cotă
de aproximativ 63 % în consumul total de energie regenerabilă al UE. Contribuţia biomasei a
crescut cu un ritm mediu de până la 3,3 % pe an în perioada anilor 1990–1999, atât pentru
producerea de energie (în special în ţările nordice) cât şi pentru utilizarea directă în scopuri
casnice. Evoluţia tehnologiilor pe bază de biomasă (care sunt tot mai competitive şi viabile
economic) va constitui importante repere strategice în contextul liberalizării pieţei de energie.
Substanţele care pot fi descompuse de microorganisme sunt specifice majorităţii tipurilor de
deşeu din localităţi, respectiv:
• deşeuri din producţia de alimente şi din pregătirea mâncărurilor;
• deşeuri vegetale din grădini, parcuri etc.;
• deşeuri din hârtie, carton, textile din fibre naturale, celuloză;
• fecale, excremente;
• deşeuri din lemn;
• deşeuri de la abatoare.22
Din compoziţia generală a reziduurilor din diferite ţări şi oraşe de pe glob, materiile
organice constituie următoarele procentaje (medie): SUA, 22,5; Canada, 10,0; Marea Britanie,
10–15; Suedia, 12; Elveţia, 15–25; Norvegia, 30–40; Israel, 71,3; Finlanda, 10; Polonia, 35–
45; Paris, 24; Berlin, 22; Madrid, 45; Haga, 14; Bruxelles, 23; Praga, 22–35.
Cantităţile de biogaz (valori informative) obţinute din materii organice aflate la
îndemână sunt prezentate în tabelul 2 .
Tabel nr. 2. Cantităţile de biogaz obţinute din materii organice
Nr. crt. Denumirea materiei Cantitate, kg Biogaz –medie, m3
Organice
1 Frunziş uscat 50 22
2 Deşeuri vegetale (verzi) 50 35
3 Coceni de porumb 50 40
4 Dejecţii de porcine 60 30
Total 210 127
Sursa:
22
Bejan, Mircea, Rusu, Tiberiu, Buletinul AGIR nr. 1, ianuarie-martie, 2007, p.16

30
 Se poate obţine o producţie medie de 0,5 m 3/kg de materie uscată, care rezultă în
funcţie de calitatea materiei organice folosite, de felul amestecurilor executate, etc. astfel, în
m3/kg: frunziş uscat, 0,45; deşeuri vegetale (verzi), 0,45–0,94; coceni de porumb, 0,81;
dejecţii de porcine, 0,39–0,54; dejecţii păsări, 0,21– 0,31; gunoi divers, 0,24; pleavă de grâu,
0,90; nămol staţii de epurare, 0,39–0,60.

Biogazul

Biogazul este un produs al fermentării anaerobe a produselor organice. Tehnologiile

biologice de producere a gazelor combustibile folosite în prezent în multe ţări de pe glob tind
să dezvolte acţiunea unor microorganisme, cu scopul de a se obţine o biomasă bogată
convertibilă în metan. Biomasa înmagazinează energie solară, prin procesele de fotosinteză ale
plantelor din care provine.
Descompunerea biomasei de origine vegetală sau animală se realizează în natură prin
organisme unicelulare (microorganisme), fără a fi necesar niciun aport energetic. Biogazul
obţinut prin descompunerea pe cale aerobă a deşeurilor conţine 50–90 % gaz metan (CH 4),
10–40 % CO2 şi 0–0,1 % H2S şi are o compoziţie comparabilă cu a gazului metan brut.
Conversia biologică a radiaţiei solare prin intermediul fotosintezei furnizează anual, sub formă
de biomasă, o rezervă de energie evaluată la 3 x 1021 J/an, ceea ce înseamnă de zece ori
cantitatea totală de energie consumată pe plan mondial în fiecare an. Printre altele, lucrarea
concluzionează că folosirea biogazului obţinut, împreună cu arderea resturilor care rămân
după fermentare, rezultate din reziduurile colectate într-o localitate care are 1 milion de
locuitori, ar reprezenta aproximativ 50 % din necesarul consumului anual de gaz metan.

Fig. Fluxul tehnologic al unei staţii de biogaz

1 – Staţie de pompare; 2 – Decantor gravitaţional; 3 – Ingroşător de nămol;

31
4 – Staţie de distribuţie a nămolului; 5 – Reactor de fermentare anaerobă;
6 – Ape uzate; 7 – Biogaz; 8 – Nămol fermentat.

CONSIDERAŢII GENERALE

Biogazul este un produs al fermentării anaerobe a produselor organice. El se produce

pe cale naturală pe fundul bălţilor şi lacurilor, ieşind la suprafaţă sub formă de băşicuţe. Este
cunoscut de multă vreme sub denumirea de gaz de baltă sau gaz de gunoaie (se produce şi în
timpul fermentării gunoaielor). Constituie o metodă aplicată cu succes în câteva ţări cu
populaţii mari din Asia (se apreciază că în China sunt peste 10 milioane de astfel de instalaţii,
în regiunile rurale aceste instalaţii asigurând peste 80 % din producţia de energie necesară.
Procedeul denumit „Globar Gas Schema” este folosit în India de peste 75 de ani, fiind peste 80
mii de instalaţii în funcţiune). În urma cercetărilor făcute între anii 1942 şi sfârşitul celui de al
Doilea Război Mondial de chimistul Ducelier şi inginerul agronom Marcel Isman, metoda şi-a
făcut apariţia şi în Europa, mii de ferme fiind echipate cu astfel de instalaţii. După cel de-al
Doilea Război Mondial, vestgermanii au iniţiat o acţiune pe scară largă, construind uzine
biologice în care, prin prelucrarea reziduurilor menajere şi a subproduselor agricole, obţineau
biogaz şi bioîngrăşăminte.Tehnologiile biologice de producere a gazelor combustibile folosite
în prezent în multe ţări de pe glob tind să dezvolte acţiunea unor microorganisme cu scopul de
a se obţine o biomasă bogată convertibilă în metan.23

Condiţiile biologice şi biochimice în procesele anaerobe

Mecanismul de reacţie

La fermentaţie (un proces anaerob care se produce în absenţa oxigenului din aer) se
descompune substanţa organică într-un recipient închis (reactor). Ca produse de descompunere
se obţin gazul metan (CH4) şi dioxidul de carbon (CO2).

23
Bejan, Mircea, Rusu, Tiberiu, Buletinul AGIR nr. 1, ianuarie-martie, 2007, p.13

32
 În condiţii anaerobe, substanţa organică este descompusă după următoarea ecuaţie
chimică:

CnHaOb + (n×a/4 – b/2)H2O → (n/2 – a/8 + b/4) + (n/2 + a/8 – b/4)CH4

Fig. Instalaţie de biogaz de mică capacitate24

1 – podea de lemn; 2 – agitator; 3 – perete exterior; 4 – conductă de evacuare gaz;
5 – lest de balast pe podea de lemn; 6 – clopot de tablă (gazometru);
7 – burlan de evacuare; 8 – bucşă de bronz; 9 – canal de evacuare;
10 – perete interior al camerei de alimentare; 11 – perete interior al camerei de evacuare

24
Păunescu, Ioan, Paraschiv, Gigel, Albu, Bogdan, Managementul mediului şi obţinerea biogazului în fermele
suinicole, Organizaţia GeoEcologică Accent, p.23

33
 Din punct de vedere biochimic, microorganismele regenerează purtătorii de energie în
cadrul metabolismului lor, prin oxidarea carbonului legat organic (C nHaOb) până la CO2. O
parte a carbonului legat organic trebuie să accepte electroni eliberaţi în procesul de oxidare,
deoarece O2 ca acceptor de electroni nu este disponibil. Carbonul redus se combină apoi cu
hidrogenul (CH4), formânduse gazul metan.
În general, descompunerea anaerobă a substanţei organice trebuie considerată ca fiind
un proces metabolic complicat. În etapele succesive de descompunere, grupuri de organisme
specializate sunt active – dacă dispun de un echipament enzimatic suficient. Aceste organisme
necesită condiţii de mediu constante şi o mare stabilitate de proces, care trebuie realizate
printr-un efort tehnologic corespunzător, dacă se doreşte obţinerea unei cantităţi mari de gaz.
În procesul anaerob, cantitatea de energie a microorganismelor pe unitatea cantitativă
este relativ redusă. Motivul este că se obţine ca produs metabolic un gaz cu un conţinut ridicat
de energie, cum este CH4. Pentru acoperirea necesarului lor de energie, organismele trebuie să
aibă o rată mare de descompunere. Această performanţă (de descompunere crescută) este
caracteristică pentru procesul de fermentaţie.

34
 Fig. Schema tehnologică a unui sistem de fermentare cu alimentare continuă25

Reacţia de descompunere pe cale anaerobă a deşeurilor urbane:

Materie organică + H2O = celule noi + CO2 + CH4 + NH3 + H2S = METAN,
conduce la producerea metanului, a deşeurilor de noroi, a dioxidului de carbon şi a unor
cantităţi mici de ammoniac şi sulfat de hidrogen.

25
Păunescu, Ioan, Paraschiv, Gigel, Albu, Bogdan, Managementul mediului şi obţinerea biogazului în fermele
suinicole, Organizaţia GeoEcologică Accent, p.18

35
 Fig. Schema unui fermentator cilindric26
1-Fermentator; 2-Conductă de alimentare; 3-Groapă pentru efluent;
4-Tub de gaz; 5-Evacuare efluent

26
Păunescu, Ioan, Paraschiv, Gigel, Albu, Bogdan, Managementul mediului şi obţinerea biogazului în fermele
suinicole, Organizaţia GeoEcologică Accent, p.17

36
 În funcţie de compoziţia reziduurilor, prin amestecarea lor cu mâluri de la bazinele de
decantare pentru epurarea apelor menajere, se pot obţine 400–600 m3N de biogaz la 1 t de
acest amestec, cu o putere calorifică de 2500–4500 kcal/ m3N. Biogazul obţinut prin
descompunerea pe cale aerobă a deşeurilor conţine 50–90 % gaz metan (CH 4), 10–40 %
CO2 şi 0–0,1 % H2S şi are o compoziţie comparabilă cu a gazului metan brut.
Folosindu-se această metodă, reziduurile pot fi valorificate în totalitate, practic
devenind o sursă de materii prime a unei ramuri noi de producere a energiei, deoarece după
terminarea fermentării rezultă un produs care în cazul arderii are o putere calorifică de 2500–
3500 kcal/kg, superioară ligniţilor inferiori folosiţi în cea mai mare parte în centralele electrice
din ţară. Acest produs obţinut în instalaţii care sunt uşor de construit/ executat, prin
valorificarea reziduurilor menajere împreună cu cele stradale şi apele uzate provenite din
gospodării, poate fi folosit sub formă de brichete sau sub formă de praf. Este un foarte bun
îngrăşământ pentru agricultură, fiind biodegradabil şi nu poluează solul, apele freatice şi pe
cele de suprafaţă. Deşeurile de noroi produse pot fi uscate pentru a se obţine un pământ cu
calităţi deosebite sau un filtru asemănător unui burete, care are rol de fertilizator şi care
prezintă efecte benefice pentru fertilizarea solului. Aceste filtre pot fi folosite în
preamestecarea deşeurilor urbane organice pentru a crea un „slurry feed stock”
(pastă/nămol/mâl, ce constituie materie primă) şi care va fi supus în continuare procesului de
compostare. Pot de asemenea să fie folosite ca un îngrăşământ lichid.

Compoziţia biogazului

Gazele formate în procesul de fermentaţie, metanul şi dioxidul de carbon, se găsesc

într-un anumit raport cantitativ, influenţat de diferiţi factori. Pe de-o parte, compoziţia
deşeurilor organice influenţează raportul CH4/CO2. La descompunerea anaerobă a hidraţilor de
carbon se formează biogaz cu o compoziţie de CH4/CO2 = 1/1. Acest raport poate avansa până
la CH4/CO2 = 2/1, cu cât este mai mare partea unor proteine şi grăsimi bogate în carbon. O
astfel de compoziţie a deşeurilor duce atât la o producţie mai mică de CO 2 cât şi la un consum
de apă pentru a acoperi necesarul de hidrogen (H2) în vederea formării CH4. Componenţa
reziduurilor menajere în România (valori orientative) este prezentată în tabelul 3.

37
Soluţiile influenţează în continuare compoziţia biogazului. CO2 extras din biogaz este
precipitat sub formă de carbonat. Gradul de producere a procesului de precipitare este, de
asemenea, dependent de compoziţia deşeurilor. Conţinutul de sulf şi azot în deşeul fermentat
influenţează cantitatea urmelor de gaze din biogaz, în special conţinutul de amoniac (NH 3) şi
hidrogen sulfurat (N2S). Totuşi, aceste gaze, foarte corozive şi inhibitoare ale fermentaţiei, se
obţin în cantitate foarte mică la fermentaţia deşeurilor biologice „normale”. La utilizarea
biogazului în motoare pe gaz, nu este în mod normal necesară epurarea gazelor.27

Tabelul nr 3:
Nr.crt. Denumirea deşeului % din total

1 Metale 21
2 Hârtie 17.8
3 Moloz de la construcţii, veselă spartă 12.5
4 Resturi alimentare 12.4
5 Cenuşă 10.0
6 Deşeuri lemnoase 6.2
7 Frunziş şi paie 5.0
8 Materiale plastice 3.5
9 Textile 3.0
10 Oase 2.9
11 Praf 2.0
12 Piele 2.0
13 Cărbune 1.2
14 Diverse 0.5

Procese biologice şi biomecanice de descompunere şi transformare

Cele mai importante procese biologice şi biomecanice de descompunere şi transformare ce

caracterizează procedeele aerob-microbiene de tratare a deşeurilor sunt: descompunerea
celulozei şi chitinei; descompunerea xilanului; descompunerea ligninei; formarea humusului;
formarea metanului; amonificare/nitrificare; nitrificare/denitrificare.

27
Bejan, Mircea, Rusu, Tiberiu, Buletinul AGIR nr. 1, ianuarie-martie, 2007, p.15

38
Fig. Circuitele închise ale carbonului şi ale substanţelor nutritive anorganice la
producerea biogazului 28

● Descompunerea celulozei şi chitinei.

Substanţa vegetală, în procesul de compostare, este formată în proporţie de 40–70 %
din celuloză. Celuloza este o componentă esenţială a pereţilor celulari ai plantelor inferioare
sau superioare şi contribuie decisiv la rezistenta ei şi la permeabilitatea pentru apă. Celuloza
este un polimer format din molecule de glucoză, aşanumitele hexoze.
În condiţii aerobe, celuloza este descompusă de ciuperci şi bacterii specializate, proces
care este relative insensibil la modificările pH-ului şi la temperaturile ridicate din compost.
28
Legendi, Amelitta, Barbu, Viorica, Articol Biogazul- energie prin conversie naturala, Monitorul Arotem, anul
11, nr 1, 2007

39
Chitina este o substanţă formată din molecule de acetilglucosamin-N, care sunt structurate
asemănător celulozei şi reprezintă o componentă esenţială a pereţilor celulari ai ciupercilor.
● Descompunerea xilanului.
Xilanul este de asemenea o componentă principală a substanţei vegetale. Acţionează ca
material de depozitare şi de susţinere a plantelor. Paiele conţin, de exemplu, până la 30 %
xilan, iar lemnul de foioase, 20–25 %. Xilanul este descompus în mediu acid în principal de
ciuperci, iar în mediu bazic (pH > 7), de bacterii. Pe ansamblu, descompunerea xilanului este
un proces care se realizează mai uşor decât descompunerea celulozei şi de către un număr mai
mare de tipuri de microorganisme. Ca hidrat de carbon, xilanul este format din hexoze,
pentoze şi acizi.
● Descompunerea ligninei.
Formarea ligninei, prin efectele ei, este numită şi „lemnificarea” substanţei vegetale.
18–30 % din masa uscată a substanţei vegetale constă în lignină şi reprezintă partea lemnoasă
a unei plante. Lignina constă din molecule de compuşi aromatici, legate tridimensional, la care
unitatea de bază este diferită de la plantă la plantă. De exemplu, la conifere, este alcoolul
coniferil, la foioase – alcoolul sinapinal, iar la ierburi –alcoolul cumar. Prin reacţii enzimatice
şi chimice, din aceşti monomeri se formează lignina polimerică.
Descompunerea efectivă a ligninei se realizează foarte lent şi numai de către tipuri
specializate de ciuperci, în condiţii de mediu extrem de variabile. Optim pentru
descompunerea ligniei, realizată prin procese metabolice oxidative, este intervalul de
temperatură 45...50 °C.

● Formarea humusului.
Odată cu descompunerea ligninei începe formarea substanţelor humice. Motivul este
că în timpul intervenţiei microbiene asupra structurii ligninei sunt stimulate şi reacţii chimice.
Acestea duc la polimerizarea moleculelor rupte la descompunerea ligninei şi la alte produse
metabolice microbiene. Substanţa organică se denaturează, iar din componentele materialului
de fermentaţie se formează humusul. Prin formarea humusului, în timpul descompunerii
ligninei, azotul liber este legat şi îmbogăţeşte materialul nou format.
● Formarea metanului.

40
 Bacteriile metanogene există exclusiv în mediu anaerob. La introducerea oxigenului
ele dispar imediat. Formarea metanului este facilitată de o temperatură între 40 şi 60 °C şi o
valoare a pH-ului între 6,5 şi 8,5. La începutul procesului de fermentaţie, este disponibilă o
mare diversitate materială, respectiv substanţe uşor valorificabile, formate din molecule simple
ce se pot descompune uşor. În compostul finit, formarea metanului nu se mai realizează,
deoarece această condiţie nu mai este îndeplinită.
● Amonificarea.
Amonificarea este un proces de bază în descompunerea biomasei, respectiv în
metabolismul microorganismelor. Prin descompunerea proteinelor, sunt puşi la dispoziţie
aminoacizi, care degradaţi (mineralizaţi) sunt în continuare prelucraţi şi devin componente de
bază ale descompunerii biomasei. De asemenea, la începutul procesului de compostare, prin
amonificare se formează proteine, valorificate de microorganisme pentru aprovizionarea cu
azot. Cantitatea de azot mineral (aici NH 4-N) din materialul în fermentaţie poate deveni
problematică, deoarece în anumite condiţii, la valori ale pH > 7 amoniacul se poate degaja.
Aceasta reprezintă o poluare a mediului şi are ca urmare o pierdere de azot a îngrăşământului
format din compost.
● Nitrificare/Denitrificare.
În procesul de nitrificare, într-o prima etapă, amoniacul este oxidat la nitrit (NO 2), iar,
în a doua etapă, se realizează oxidarea la nitrat (NO 3). Bacteriile nitrificatoare (nitrificanţi)
necesită un mediu aerob, performanţa nitrificării fiind influenţată de schimbările temperaturii
şi ale valorilor pH-ului. Formarea nitratului se realizează mai ales în zonele de margine ale
grămezilor de gunoi din spaţiile deschise, nu însă şi la temperaturi mai mari de 40 °C în
instalaţii închise. Concentraţiile mari de azot mineralizat prezente în procesul de compostare
pot conduce la poluări ale apei freatice, prin spălarea nitraţilor de către apele de precipitaţii.
La denitrificare, microorganismele iniţial aerobe, puse în condiţii anaerobe, îşi obţin necesarul
de oxygen din NO2/NO3, folosindu-l ca agent oxidant pentru descompunerea legăturilor
organice, luând naştere, ca urmare a procesului de reducere, protoxidul de azot (N 2O) şi azot
elementar (N2). Denitrificarea apare în compost dacă în zona grămezilor cu concentraţii mari
de nitrat se realizează condiţii anaerobe. Procesul este puţin sensibil la mediu, şi se realizează
mai puternic la valori ale pH-ului de ≈ 7 şi la temperaturi de aproape 30 °C.29

29
Bejan, Mircea, Rusu, Tiberiu, Buletinul AGIR nr. 1, ianuarie-martie, 2007, p.16

41
 Biogazul obţinut prin descompunerea pe cale aerobă a deşeurilor conţine 50–90 % gaz
metan (CH4), 10–40 % CO2 şi 0–0,1 % H2S şi are o compoziţie comparabilă cu a gazului
metan brut.

PARAMETRII FIZICO-CHIMICI ŞI ENERGETICI AI BIOGAZULUI.

Biogazul poate fi caracterizat prin:

a) Proprietăţi fizice: gaz fără culoare, cu miros specific de ouă clocite (datorită hidrogenului
sulfurat); fără gust
b) Compoziţia aproximativă - metan (60-62%), dioxid de carbon (36-38%), hidrogen sulfurat
(max. 2%), mici cantităţi din alte elemente (hidrogen, azot, oxigen, vapori de apă, particule
solide, etc.)
c) Putere calorifică - 5400 – 7200 Kcal/ m3;
d) Densitate (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 1.21 kg/ m3;
e) Index Wobbe (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 19.5 MJ/ m3
f) Viteza maximă de ardere (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 0.25 m/s;
g) Aer necesar teoretic (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 5.71 m3aer/m3gaz;
h) Concentraţie maximă de CO2 în gazele de ardere (CH4 -60%, CO2-38%, altele -2%) –
17.8%;

Centrala termoelectrică. Caracteristici generale

Producerea energiei electrice şi/sau termice se realizează în instalaţii grupate în spaţiu,

a căror caracteristică principală o constituie centralizarea, astfel încât se poate spune că
producerea energiei (electrice şi/sau termice) are loc în centrale.

42
 O centrală termoelectrică este un ansamblu sistemic de echipamente şi instalaţii care
realizează un lanţ (o serie) de transformări energetice, în scopul obţinerii energiei electrice şi
termice. Criteriul principal de clasificare îl constituie felul energiei primare, care stă la baza
lanţului de transformări. În tabelul de jos este prezentată această clasificare, cu indicarea
notaţiilor convenţionale adoptate în ţara noastră pentru aceste centrale.

Tabel nr.4. Clasificarea centralelor termoelectrice după criteriul energiei primare

Denumirea Energia Modul de Lanţul Notaţii

centralei primară transformare transformarilor
Energie CTE-centrală
chimică→ termoelectrică
Energie fosilă: de condensaţie
Centrală carbuni, petrol, Energie CET-centrală
termoelectrică gaz,turbă, şisturi termică→ electrică de
clasică bituminoase ardere termoficare
Energie CTG-centrală cu
mecanică→ turbine cu gaze
CDE-centrală
Energie electrică diesel electrică

Generatoare de abur

Generatorul de abur este un utilaj care transformă apa în abur de presiunea şi

temperatura necesară, cu ajutorul căldurii produse prin arderea combustibililor clasici, sau din
reacţii nucleare. Clasificarea generatoarelor de abur se poate face din mai multe puncte de
vedere, ca de exemplu:
• după scop: încălzire, obţinere de abur tehnologic, energetic sau combinat;
• după sursa de căldură: cu combustibil fosil, nuclear, electrice, solare etc.;

43
• după presiune: de joasă presiune (0,7-6 atm), de medie presiune (6-50 atm), de înaltă
presiune (60-220 atm) şi de presiune supracritică;
• după circulaţia apei: cu circulaţie naturală sau forţată;
• după volumul de apă: cu volum mare sau mic.
Elementele constructive ale unui generator de abur sunt: focarul (în cazul utilizării
combustiblilor fosili), fierbătorul (vaporizatorul sau cazanul), supraîncălzitorul de abur,
economizorul (preîncălzitorul de apă) şi preîncălzitorul de aer.
Focarul. Sub aspect constructiv diferă în funcţie de proprietăţile fizice şi nergetice ale
combustibilului utilizat, cât şi de specificul instalaţiilor complexe în care este integrat. Focarul
este dotat cu grătare pentru combustibilii solizi, cu injectoare pentru combustibilii lichizi şi cu
arzătoare pentru combustibilii gazoşi.
Instalaţiile de ardere a combustibililor sunt prevăzute cu dispozitive de introducere a
aerului (normal sau îmbogăţit în oxigen), la temperatura ambiantă, sau preîncălzit. Suflantele
de aer trebuie astfel dimensionate încât să asigure un exces de oxigen faţă de cel
stoechiometric şi să asigure totodată presiunea necesară pentru tiraj în instalaţie. Când se
utilizează lignit pulverizat, sau şist bituminos se prevăd suplimentar, injectoare de păcură
pentru pornirea şi menţinerea stabilităţii arderii. Acestea sunt plasate în focar la mai multe
nivele. Prin pornirea sau scoaterea din funcţiune a acestor injectoare se reglează şi temperatura
de supraîncălzire a aburului.
Vaporizatorul (fierbătorul sau cazanul) este agregatul în care se produce vaporizarea
apei, datorită schimbului de căldură dintre gazele fierbinţi şi apa supusă încălzirii. Schimbul
de căldură se realizează în condiţii optime, cu cât conductivitatea termică a pereţilor este mai
ridicată, ceea ce se realizează utilizând apă dedurizată, sau demineralizată. Sub aspect
constructiv, generatoarele de abur se diferenţiază în:
• generatoare cu cazane ignitubulare, la care prin ţevi circulă gazele de ardere, ţevile având
o dispoziţie longitudinală şi sunt imersate în apa care se vaporizează (cazanul de tip
Cornwall). Aceste cazane au un domeniu limitat de utilizare, deoarece funcţionează cu
cantităţi mari de apă în raport cu suprafaţa încălzită, se încălzesc greu (au inerţie mare) şi
lucrează la o presiune relativ joasă, de maxim 8 atm;
• generatoare cu cazane acvatubulare, alcătuite dintr-un sistem fascicular de ţevi
fierbătoare, aşezate vertical, prin care circulă apa care preia căldura de la gazele de ardere,

44
care circulă în exterior. Gazele fierbinţi rezultate în focar în urma arderii combustibilului
cedează cea mai mare parte din căldura lor în zona ţevilor fierbătoare şi a supraîncălzitorului.
Pe măsură ce se formează, vaporii de apă se acumulează în colectoare cilindrice (domuri), de
unde sunt trimişi în supraîncălzitor.
Generatoarele acvatubulare au cea mai largă răspândire, atât în industria energetică, cât
şi în alte industrii unde se utilizează aburi, deoarece lucrează cu randament superior celor
ignitubulare. Prezintă suprafaţă mai mare de încălzire şi deci capacitate mai mare de a produce
vapori. Lucrează la presiuni mai mari, de 25-40 atm, ajungând şi la 100 atm, presiune care se
atinge în timp relativ scurt. Prezintă siguranţă în exploatare şi livrează vapori supraîncălziţi.
Dezavantajul constă în înlocuirea periodică a unor părţi din ţevile fierbătoare, datorită
depunerilor de săruri pe pereţii interiori.
Supraîncălzitorul este constituit dintr-un sistem de serpentine legate în paralel la unul
sau mai mulţi colectori de intrare şi ieşire a aburului. Se plasează în partea superioară a
focarului, în zona de temperatură de 800-900°C. Prin supraîncălzirea aburului se obţine
creşterea presiunii acestuia, necesară pentru acţionarea turbinelor. De exemplu: la 100°C
presiunea este de 1 atm, la 500°C - 140 atm, 600°C – 240 atm, 650°C – 340 atm.
Pentru realizarea unei economii de căldură, reducerea consumului specific de
combustibil şi exploatarea cât mai raţională şi economică a instalaţiei, generatoarele sunt
izolate la exterior cu materiale termoizolante. În acelaşi scop, sunt prevăzute cu dispozitive
schimbătoare de căldură, care recuperează căldura gazelor înainte de a fi evacuate prin coş,
denumite preîncălzitoare pentru apă (economizoare) şi pentru aer.
În fig. de mai jos se prezintă schema unui generator de abur cu circulaţie naturală,
prevăzut cu cazan acvatubular. Apa epurată din rezervorul 6 se introduce în preîncălzitorul 7,
şi de aici în sistemul fierbător (căldarea de abur), format din ţevile fierbătoare 4 şi tamburii
colectori 9. Se obţine abur la presiune scăzută, care trece apoi prin supraîncălzitorul 5, pentru
creşterea presiunii odată cu creşterea temperaturii şi este trimis la consumator, care în cazul
centralei electrice este turbina.
În afară de acest circuit apă-abur, în generator există şi al doilea circuit, aer-
combustibil-gaze arse. Astfel aerul preîncălzit în schimbătorul de căldură 1 asigură arderea
combustibilului în focarul 2, iar gazele arse produse, care au o temperatură ridicată, străbat

45
sistemul de ţevi fierbătoare prin exterior, apoi cele două preîncălzitoare (7 şi l) şi sunt evacuate
la coş (8). Generatorul de abur se găseşte într-o incintă izolată termic.

Fig.Schema de principiu a generatorului de abur.

Bilanţul termic stabileşte eficienţa funcţionării generatorului pe baza calculului

căldurii produse în focar şi a căldurii conţinute în aburul produs. Diferenţele ce apar între cele
două mărimi reprezintă pierderile de căldură. La întocmirea unui bilanţ termic riguros trebuie
să se ţină seama şi de cantitatea de căldură intrată cu aerul, apa şi combustibilul şi cea pierduta
cu gazele arse, cenuşa etc. În cazul unui generator ce utilizează combustibil gazos, bilanţul
termic total poate fi scris sub forma:
∑ Qi =∑ Qe + ∑ Q p

unde: ∑ Qi - reprezintă căldura intrată

∑ Q ereprezintă căldura ieşită

∑ Q p reprezintă căldura pierdută
∑ Qi se compune din :

a) Q f - căldura produsă prin arderea combustibilului în focar ;

46
Q f =m c · Pc
unde: m c - masa combustibilului
Pc - putera calorifică a combustibilului

b) Qc - căldura combustibilului

Q c =m c ·c c ·t c
unde: c c - reprezintă căldura specifică,
t c- reprezintă temperatura combustibilului

c) Q apă - căldura apei:

Q apă =m apă · c apă · t apă

d) Qaer - căldura aerului

Q aer =m aer · c aer · t aer

∑ Q e se compune din:

a) Qu - căldura utilă, existentă în cu aburul produs

Qu=mabur · H abur
unde : H - entalpia aburului (conţinut caloric)

b) Q g - căldura pierdută în gazele arse, evacuate la coş

a

Q g =mg · c g ·t g
a a a a

unde : m g - reprezintă masa gazelor arse

a

47
Se poate scrie ecuaţia bilanţului:
Q f + Q c +Q apă +Q aer =Qu +Q g +Q aer
a

În cazul combustibililor solizi apare şi căldura pierdută prin evacuarea cenuşii. Randamentul
transformărilor termice într-un cazan de abur este dat de relaţia:

Qu
η= · 100[% ]
Qf

Depinde de tipul cazanului, în general având valori cuprinse între 70 şi 90%.

Randamente mai mici au cazanele în care se ard combustibili inferiori solizi, iar randamente
mai mari au cazanele în care se ard combustibili lichizi şi gazoşi, sau praf de cărbune. O
premieră industrială în acest domeniu a fost realizată de firma franceză Pechiney, care a făcut
posibilă arderea în strat fluidizat a praful de cărbune , cu randament de combustie de 99%,
randament termic global de 93,3%, obţinând o producţie de 145 t/abur de 112-145 bari şi
445°C. Concentraţia emisiilor poluante este de asemenea sub normele prevăzute în standardele
internaţionale.

Generatorul de abur cu circulaţie forţată (Benson)

În generatoarele cu circulaţie forţată lipseşte tamburul de apă, ţevile fierbătoare fiind

sudate câte două pe ambele părţi ale unei platbande din oţel, formând pereţi membrană.
Agregatul devine mai suplu, mai uşor, pericolul de explozie e diminuat, dar necesită apă total
demineralizată, pentru a nu se depune săruri pe pereţii membranei, cât şi o reglare elastică şi
exactă a temperaturii (fig. ). Apa trece prin economizorul 3, coboară în vaporizatorul 8, urcă în

48
vaporizatorul rezidual 5, unde aburul se şi supraîncălzeşte puţin. Aburul parcurge apoi
supraîncălzitorul principal 6, după care este livrat la consumator.

Fig. .Schema unui generator Benson. Fig. .Perete membrana

1-pompă; 2-dispozitiv de laminare; 3-economizor; 1-ţevi; 2-izolaţie termică;
4-suprafaţă de incălzire suplimentară; 5-vaporizator 3-tablă; 4-ancore
rezidual; 6-supraincălzitor; 7-arzător; 8-vaporizator;
9-aparat pentru măsurarea diferenţei de temperatură.

Generatorul este în formă de turn, cu coşul de gaze amplasat deasupra. Este executat
din pereţi membrană, izolaţi termic de învelişul metalic exterior. Combustibilul utilizat este
praful de lignit sau un amestec de lignit cu şist bituminos. Aceste generatoare se impun din ce
în ce mai mult în special la debite unitare mari şi parametrii ridicaţi ai aburului. (de exemplu,
20-1745 t abur/h, presiune abur de 40-340 atm, temperatura de supraîncălzire de până la
650°C).
Randamentul termic este mai mare la generatoarele cu circulaţie forţată, unde poate
atinge valoarea de 95%. La alegerea variantei de generator de abur se are în vedere şi
consumul de combustibil, care depinde de producţia de abur, randamentul termic şi modul de
exploatare.
Prin utilizarea sistemelor de preîncălzire se obţin următoarele avantaje:
• reducerea consumului specific de combustibil;

49
• intrarea mai rapidă în regimul de lucru;
• evitarea contracţiilor şi a dilatării ţevilor fierbătoare, deci mărirea duratei de funcţionare, prin
preîncălzirea apei;
• creşterea randamentului termic.

Schimbătoare de căldură
Pentru realizarea transferului de căldură de la un fluid cu nivel termic ridicat (aer
cald,gaze de combustie, abur, apă caldă, uleiuri minerale calde etc.) la un fluid cu nivel termic
scăzut (apă rece, aer rece, amestecuri refrigerente etc.) se utilizează utilaje numite
schimbătoare de căldură. În funcţie de operaţia pe care o efectuează, schimbătoarele de
căldură se numesc: răcitoare, condensatoare, preîncălzitoare, evaporatoare, boilere, fierbătoare
etc. În cazul în care servesc la recuperarea căldurii reziduale, sau la menţinerea temperaturii
optime într-un utilaj se numesc recuperatoare respectiv regeneratoare de căldură.
Eficacitatea transferului termic depinde de suprafaţa de transfer (mărime, natura
materialului), natura fluidelor, diferenţa de temperatură Δt şi direcţia de deplasare a celor două
fluide (în echicurent, în contracurent, în curent încrucişat, sau mixt).
Fluxul termic Q este dat de relaţia:
Q=K · A· Δ t
J
unde: K = coeficientul total de transfer termic, [ 2 ]
m · grad·h
A = suprafaţa de transfer termic,[m2 ];
Δ t = diferenţa medie de temperatură:

Δ t '−Δ t ' '

Δ t=
Δt '
ln
Δt ' '

Δt ' şi Δ t ' ' au semnificaţiile prezentate în figura

Cele mai utilizate schimbătoare de căldură sunt schimbătoarele de căldură tubulare (fig.7.6.),
cu circulaţie în contracurent, în care se realizează un transfer termic eficient. Acest tip de utilaj
poate fi utilizat şi în calitate de reactor catalitic, în care caz în spaţiul tubular se aşează
catalizatorul.

50
Fig.nr .Circulaţia fluidelor şi variaţia temperaturii în lungul unui schimbător de căldură.

Cele mai utilizate schimbătoare de căldură sunt schimbătoarele de căldură tubulare

(fig.), cu circulaţie în contracurent, în care se realizează un transfer termic eficient. Acest tip
de utilaj poate fi utilizat şi în calitate de reactor catalitic, în care caz în spaţiul tubular se
aşează catalizatorul.

Fig. . Schimbător de căldură

tubular (în contracurent).
1-manta; 2-placă tubulară; 3-ţevi şi spaţiu
tubular; 4-capace; 5-flanşă de prindere a
capacului.
Montarea ţevilor în plăcile tubulare:
a) după hexagoane regulate;

51
 b) după cercuri concentrice

Pentru schimbul termic realizat sub 500°C se utilizează schimbătoare de căldură din
oţel carbon, până la 900°C, din oţeluri aliate, iar în cazul purtătorilor de căldură cu temperaturi
suprinse între 900°C şi 1400°C se construiesc recuperatoare de căldură din materiale refractare
(şamotă etc.).

Centrale termoelectrice cu turbine cu abur

În funcţie de modul în care se valorifică energia potenţială a aburului ce intră în turbine

se disting următoarele tipuri de termocentrale: cu condensaţie, cu termoficare (contrapresiune),
cu prize de abur. Lanţul transformărilor energetice este următorul:

Echimică → Etermică → Eabur → Emecanică → Eelectrică

Primele două transformări energetice au loc în generatorul de abur, următoarea transformare

are loc în turbină şi ultima în generatorul electric.

Turbina cu abur

Este un dispozitiv care transformă energia acumulată în aburul produs de cazan la

presiuni ridicate, în energie mecanică prin intermediul unor palete aflate în mişcarea de rotaţie.
Prin urmare, energia potenţială a aburului este transformată în energie cinetică. În centralele
termoelectrice cu condensaţie se utilizează turbine multietajate (în trepte) la care presiunea
finală de ieşire a aburului din utilaj este apropiată de cea atmosferică. În acest fel se consumă
cea mai mare parte a energiei conţinute în abur, randamentele acestor turbine fiind ridicate. În
centralele cu contrapresiune, aburul este evacuat la presiuni superioare celei atmosferice în
vederea utilizării lui în alte scopuri, de ex. ca abur tehnologic, abur pentru termoficare etc.
Randamentele propriu-zise ale acestor turbine sunt mai scăzute, însă dacă se ia în
considerare utilizarea căldurii aburului secundar, acest tip de instalaţii sunt mai eficiente.

52
Mărimile caracteristice turbinelor sunt: puterea, turaţia, debitul de abur, (t/h), presiunea şi
temperatura aburului la intrare şi ieşire. Din punct de vedere economic, prezintă importanţă
puterea efectivă, Pe, la arborele turbinei care se poate determina prin raportul:
Pe = Pn .ηg
unde: Pn - puterea nominală a generatorului de curent electric aşezat coaxial cu turbina
ηg - randamentul generatorului.

Generatorul de curent electric

Este o maşină electrică care transformă energia mecanică primită de la turbină în

energie electrică. Mărimile caracteristice generatorului sunt: turaţia, puterea şi tensiunea la
borne. Puterea generatorului trifazat utilizat cel mai frecvent în industria electromecanică, este
dată de relaţia:
P= √ 3 · U·I·cos Φ
unde: U - tensiunea electrică dintre faze, în volţi
I - curentul de linie, în amperi
ϕ - unghiul de defazaj dintre tensiunea şi intensitatea curentului.
Tendinţa actuală este de a construi generatoare de puteri din ce în ce mai mari,
deoarece indicii economici cresc direct proporţional cu puterea generatorului. Se construiesc
turbogeneratoare până la 1300 MW la tensiuni ce variază între 400V şi 24 kV.
Randamentul generatorului este definit prin raportul dintre puterea utilă furnizată la
borne, P2, şi puterea primită de la turbină P 1. Valoarea randamentului depinde de mai mulţi
factori şi creşte odată cu puterea. Astfel, pentru turbogeneratoare răcite cu aer, în plină sarcină
şi la cos ϕ= 0,8, randamentul este de 92 - 95%, la puteri de 0,5 - 3MW şi 95 - 98% la puteri de
3,5 - 100 MW. Randamentul generatoarelor moderne de mare putere, răcite cu hidrogen,
atinge 99%.

Centrale termoelectrice cu condensaţie

53
 În centralele termoelectrice cu condensaţie (fig. ), energia potenţială a aburului cu t =
560°C şi p = 140-240 atm este transformată în lucru mecanic de către o turbină, în care aburul
se destinde total până la presiunea de 1-1,2 atm (abur mort), după care este evacuate într-un
condensator. Condensul se recirculă în generatorul de abur, după ce pierderile de apă au fost
completate cu apă dedurizată. Energia aburului este utilizată integral pentru obţinerea energiei
electrice. Termocentralele cu condensaţie funcţionează cu un randament de cca. 16-35%.

Fig. . Schema de principiu a

centralei termoelectrice cu condensaţie:
1-cazan de abur; 2-supraîncălzitor;
3-turbină de abur; 4-generator electric;
5-condensator; 6-turn de răcire;
7-pompă; 8-rezervor apă; 9-staţie
dedurizare apă.

Bilanţul energetic se calculează cu relaţia:

Ei =Eu + E p
în care: Ei - energia introdusă în sistem;
Eu - energia utilă;
E p - energia pierdută / disipată
În cazul centralelor termoelectrice cu condensaţie se notează cu: Q - cantitatea de
căldură dată de către combustibil; L - lucrul mecanic util executat de aburul introdus în

54
turbină; Qo - cantitatea de căldură pierdută în condensator; q - pierderi diverse de căldură (cu
gazele de ardere, prin radiaţie etc.). Bilanţul energetic devine:
Q=L+(Q 0 +q)
Randamentul energetic:
Eu
η= ·100 [% ]
Ei
L Q−(Q o + q) Q o+ q
η= ·100= ·100=(1− )· 100
Q Q Q
Randamentul global al termocentralelor cu condensaţie este egal cu raportul dintre
energia produsă la bornele generatorului şi energia combustibilului ars în focarul cazanului şi
este cuprins între 36 şi 42% pentru centrale moderne şi poate fi chiar mai mic pentru centrale
mai vechi:

3600 ⋅ E g
ηc = ·100 [%]
C ⋅ PC

unde: Eg - reprezintă energia electrică produsă de generator;

C - consumul de combustibil al cazanului, kg /h;
PC - puterea calorifică a combustibilului, kJ/kg;
3600 - factorul de transformare energie electrică / energie termică.
transformarea energiei chimice în energie electrică:
ηCC =η cazan ·η generator · ηx
unde: η x - reprezintă produsul altor randamente precum a conductelor de abur, utilizării interne
de abur etc.
Pentru creşterea randamentului se tinde să se mărească în primul rând randamentul
termic al cazanului, care este cel mai scăzut, în jur de 45-50%, prin ridicarea presiunii
aburului, preîncălzirii recuperative, supraîncălzirii intermediare etc.
Avantajul principal al acestui tip de termocentrale îl constituie faptul că pot fi
amplasate în imediata apropiere a sursei de combustibil, eliminându-se astfel cheltuielile de
transport cu combustibilul, de cele mai multe ori cărbune inferior.

Centrale termoelectrice cu contrapresiune, sau cu termoficare

55
 În termocentrale cu termoficare (fig.7.8) aburul iese parţial destins din turbina cu
contrapresiune, la o presiune suficient de ridicată (6 atm) pentru a putea fi utilizat în unele
procese tehnologice, sau la încălzirea clădirilor (industriale sau edilitare). În procesul de
termoficare, aburul se condensează, după care este colectat şi recirculat în cazanul de abur.
Randamentul acestor centrale este mai ridicat, ajungând 60-65%.
Bilanţul energetic:
Q=L1 +Q 1 +q
în care: Q 1 - căldura utilizată pentru termoficare.
Randamentul energetic:
L1 +Q 1 Q−q q
η= · 100= · 100=(1− )· 100
Q Q Q
Centralele cu termoficare produc atât energie electrică cât şi căldură pentru
alimentarea consumatorilor termici. În funcţie de natura consumului acoperit de centrală se
deosebesc termocentrale industriale, urbane şi mixte, care pot cuprinde şi sere agricole.
Randamentele acestor centrale sunt cuprinse între 60 şi 65% şi depind de anotimp şi modul de
utilizare a aburului secundar.
Randamentul global al acestor centrale este dat de relaţia :
3600 ⋅ E g +Q t
ηC = · 100[% ]
C ⋅ PC
unde: Q t - reprezintă energia termică livrată pentru termoficare, celelalte notaţii având aceleaşi
semnificaţii ca în cazul anterior.

Centrale termoelectrice cu prize de abur

În aceste termocentrale (fig.) o parte din abur este utilizat pentru obţinerea energiei
electrice şi iese din turbină ca abur mort (1-1,2 atm), iar altă parte din abur iese din turbină la

56
presiunea de 6 atm, parţial destins şi este utilizat la termoficare. Punctele din care se preia
aburul tehnologic se numesc “puncte de priză”, iar dispozitivele prin intermediul cărora se ia
aburul se numesc prize de abur.

Fig. Schema de principiu a Fig. . Schema de principiu a centralei

centralei termoelectrice cu termoelectrice cu prize.
termoficare.

Bilanţul energetic:
Q=L2 +Q 2 +(Q '0 + q)
Randamentul energetic:
L2 +Q 2 Q 0 +q
η= · 100=(1− )· 100, Q ' 0 <Q 0
Q Q

Instalaţii cu turbine cu gaze

Turbinele cu gaze reprezintă un tip de motor termic mai recent introdus în sectorul
energetic, dar şi în alte domenii industriale în care este necesară producerea de energie
mecanică şi electrică din energia dezvoltată prin combustie, sau în diferite procese tehnologice
ca energie reziduală.

Comparativ cu instalaţiile cu turbine cu abur, instalaţiile cu turbine cu gaze prezintă

următoarele avantaje:

57
• lipsa generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe care măresc investiţiile şi costul
suprafeţelor ocupate;
• lipsa instalaţiilor de condensare şi a instalaţiilor anexe;
• debit de apă foarte redus şi posibilitatea utilizării apei de răcire cu temperatură ridicată;
• dimensiuni de gabarit reduse la puteri unitare egale;
• posibilitate de pornire rapidă, chiar la puteri unitare mari (15 minute faţă de 7-8 ore la
termocentralele cu abur);
• posibilitatea realizării unor instalaţii mobile cât şi a unor grupuri compacte cu puteri mici şi
foarte mici în scopuri speciale;
• domeniu de utilizare deosebit de extins.
În prezent, tipurile de turbine cu gaze au ajuns să aibă caracteristici comparabile cu a
celor mai moderne instalaţii cu turbine cu abur, care se găsesc după o îndelungată perioadă de
funcţionare.
Alegerea unui anumit tip de turbină se face în urma unei analize termodinamice, care
urmăreşte să stabilească, prin calcule preliminarii pentru fiecare variantă în parte, valorile
optime ale randamentului, debitului specific de gaze şi consumul de combustibil. Compararea
variantelor din punct de vedere tehnico-economic: cost, greutate, condiţii generale de
exploatare, factor de amortizare, serveşte în primă aproximaţie, la stabilirea investiţiilor şi a
cheltuielilor de exploatare. După alegerea tipului de turbină şi stabilirea parametrilor
termodinamici determinanţi (tipul şi parametrii ciclului de funcţionare, temperatura maximă în
zona paletelor primei trepte, raportul de compresie, factorul de recuperare, pierderi hidraulice
etc.), se dispune de elementele necesare pentru proiectarea diferitelor părţi constructive ale
instalaţiei (turbină, compresor, cameră de ardere, schimbătoare de căldură), precum şi pentru
optimizări.
În fig. se prezintă o instalaţie de producere a energiei electrice cu turbină cu gaze (aer,
heliu). Agentul termic, după trecerea prin compresor (C) şi recuperatorul de căldură (1), se
încălzeşte mai întâi în schimbătorul de căldură (2) şi cu temperatura de 660-700°C şi 27 at
intră în turbină (T). După destindere, căldura reziduală este utilizată în schimbătorul de
căldură recuperator (1), agentul termic se răceşte apoi la 140°C şi se recirculă în sistem.
Compresorul şi generatorul sunt alimentate de către turbină, când aceasta intră în regim.
Puterea unitară a instalaţiei este de 200 MW.

58
Fig. . Schema centralei electrice cu turbină de gaze, cu circuit închis.

1 –schimbător de căldură; 2-preîncălzitor pentru gaze; 3-

răcitor cu gaz de reciclu; CA – cameră de ardere; T -
turbină de gaze; M - motor; C-compresor.

În stadiul actual, randamentele instalaţiilor cu turbine cu gaze cu putere unitară de

10-20 MW şi care funcţionează la temperaturi maxime de 650-700°C au ajuns să egaleze şi
chiar să depăşească randamentele instalaţiilor cu turbine cu aburi cu puteri de 100 MW.
În instalaţiile cu turbine cu gaze se poate utiliza orice fel de combustibil şi chiar gaze
cu putere calorică redusă (gaze produse prin gazeificare subterană a cărbunilor, gaz de furnal,
gaze de generator etc.), care prezintă dificultăţi la utilizare în focarele cazanelor generatoare de
abur. Consumul de apă în acest tip de instalaţii este de numai 25-35% din consumul
instalaţiilor cu turbine cu abur, în afară de faptul că în cazul turbinelor cu abur apa trebuie să
fie tratată în vederea îndepărtării durităţii. Din această cauză, instalaţiile cu turbine de gaze
sunt indicate în locuri lipsite de apă, sau ca instalaţii de vârf şi de avarie.
În general, la puteri de peste 100 MW turbinele cu abur sunt de preferat; la puteri de 50 MW
turbinele cu gaze pot da rezultate bune, la puteri sub 25 MW randamentul instalaţiilor cu
turbine cu gaze depăşeşte net pe cel al instalaţiilor cu turbine cu abur.

59
 Noxe produse în procesul de ardere al
Biogazului

Procesul de ardere a combustibilului se desfăşoară organizat, în focarul

generatorului de abur, camera de ardere a turbinei cu gaze, cilindrul motorului cu ardere
internă.
Arderea combustibilului este, în esenţă, un proces de oxidare, a cărui complexitate
nu poate fi descrisă prin ecuaţii simple. Calculul cantităţilor de aer necesare arderii si al
produselor de ardere se face cu relaţii de bilanţ material, pe baza ecuaţiilor chimice
stoichiometrice globale.
Compoziţia chimică pentru un combustibil gazos se poate prezenta sub forma:

X CH + X C 0 + X N + X O + X C 0 + X H + X H S + X C H + X C H + … X C H + X C H + X C
4 2 2 2 ❑ 2 2 2 2 2 4 2 6 3 6 3 H8 + XC H + XC 4 8 4 H 10 + XC H +
5 12

,
unde Xi [%] este conţinutul procentual respectiv: X CH - de metan; X C 0 - de bioxid de 4 2

carbon; X O - de oxigen molecular; X N - de azot molecular; X C 0 - de oxid de carbon; X H

2 2 ❑ 2

- de hidrogen molecular; X H 2 S - de hidrogen sulfurat; X C 2 H2 - de acetilena; X C 2 H4 – de

etilen; X C 2 H6 - de etan; X C 3 H6 - de propilen; X C 3 H8 - de propan; X C 4 H8 - de butilen; X C 4 H 10 -

de butan; X C 5 H 12 - de pentan; X C 6 H6 - de benzen; X C 6 H 14– de hexan.

Calculul volumelor de gaze de ardere

Biogazul ales are următoarea compoziţie:

x CH =60.5%; x C 0 = 36.5%; x H S =1.5%; x H =0.5; x N =0.5; x O =0.5;

4
❑
2
❑
2
❑
2
❑
2
❑
2
❑

Puterea calorifică inferioară, Hi , a biogazului, având compoziţia chimică

prezentată mai sus, se poate calcula cu relaţia:
 KJ 1
H i=
[ ] 3
mN
=
100
❑
C0 H
2
❑
2
H S
2
CH
❑
2
C H
·[ X C 0 · H i + X H · H i + X H S · H i + X CH · H i + X C H · H i + X C
2
❑
2

4
❑
4

2 2
❑
2 2

2
H4
C2 H 4
· Hi
❑ + XC 2
H6
C2 H 6
· Hi
❑ +

1
H i= ·¿
100
1
H i= ·¿
100
1 KJ
H i=
100
· 26 71060=26710.6 3
mN [ ] ❑

Kcal
H i=26710.6 · 0.23885=6379.82
[ ] m3N ❑

KJ
Unde H ij [ ] este puterea calorifică inferioară a componentei j ( j fiind respectiv C 0 2,
m3N❑

H 2, H 2 S , CH 4, C 2 H 2, C 2 H 4 , C 2 H 6, C 3 H 6, C 3 H 8, C 4 H 8, C 4 H 10, C 5 H 12,C 6 H 6 , C 6 H 14 ).

KJ
Valorile uzuale ale puterii calorifice inferioare, în [ ] m 3N❑
, sunt respectiv:

H Ci 0 = 12620; H iH = 23354; H iH S= 23354; H CH

❑
2
❑
2
i =35764; H Ci H = 56870;
❑
2
❑
4
❑
2 2

H Ci H =58990; H Ci H = 63670; H Ci H = 85890; H Ci H =91138 ;

❑
2 4
❑
2 6
❑
3 6
❑
3 8

H Ci H8
=113370 ; H Ci H10
=118500 ; H Ci H =145900 ; H Ci H6
=140200; H Ci
4 4 5 12 6 6 H 14
❑ ❑ ❑ ❑ ❑ =173190.

Se precizează că puterea calorifică inferioară a combustibilului convenţional, la care se

pot raporta toţi combustibilii, este de cca. 29307 kJ/kg (7000 kcal/kg).

m3N
0
Volumul teoretic de aer uscat necesar arderii , V a ❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=
1
21
·¿

unde, în plus, X O este conţinutul procentual deO 2 .

2

m3N
V 0
a
❑
[ ] m 3
N
❑

❑
=
1
21
·¿
 m3N
V 0a ❑
[ ]
m3
N
❑
❑

=
1
21
·[0.5· 36.5+0.5 · 0.5+1.5 ·1.5+2 · 60.5 – 0.5]

m3N m3N
V 0
a
❑
[ ]
m3
N
❑
❑
1
= ·141.25=6.726 3
21 mN [ ] ❑

0
Volumul teoretic de aer umed necesar arderii,V a , um , este: ❑

m3N
V 0
a , um
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=(1+
28.9645
· X )· V 0a ,
18015.34 aer
❑ ❑

unde, Xaer [g/kg] este conţinutul de umiditate al aerului.

m3N
V 0
a , um
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=(1+
28.9645
18015.34
·10) ·6.726

m3N m3N
V 0
a , um
❑
[ ] [ ]
m 3
N
❑
❑

=6.834
m 3
N
❑

0
Volumul teoretic de bioxid de carbon, CO2, rezultat din ardere,V C 0 ,este: 2
❑

m 3N
V 0
C 02
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=
1
100
·[ X C 0 + X CO + X C H +2 · ( X C
2
❑ ❑
4
❑
2
❑
H2
+ XC 2 H4
+ X C H ) +3 · ( X C
❑
2 6
❑
3
❑
H6
+ X C H )+ 4 · ( X C
3 8 4 H8
+ XC H
❑
4

m3N m3N
V 0
C 02
❑
[ ]
mN
3
❑

❑
=
1
· X + X C H ]=
100 [ C 0 2
❑
1
100
· ( 36.5+60.5 )=0.97 3
4
❑

mN [ ] ❑

0
Volumul teoretic de bioxid de sulf, SO2, rezultat din ardere,V S O , este: 2
❑

m3N 1 XH S
V 0
S 02
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

= ·
100 2
,2
 m3N m3
V 0S 0 2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=
1 1.5
·
100 2
=0.0075 N3
mN [ ] ❑

0
Volumul teoretic de azot, N2, introdus şi rezultat din ardere,V N , este: 2
❑

m3N XN
V 0
N2
❑
[ ] m 3
N
❑
❑

= 2

100
❑

+ 0.79· V 0a ,❑

m 3N m 3N
V 0
N2
❑
[ ] m 3
N
❑
❑

=
0.5
100
+0.79 ·6.726=5.318 3
mN [ ] ❑

0
Volumul teoretic (minim) de gaze de ardere uscate,V g , este: ❑

m 3N
V 0g ❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=V 0C 0 +V 0S 0 +V 0N ,
2
❑
2
❑
2
❑

m3N m3N
V 0
g
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=0.97 +0.0075+5.318=6.2955
[ ]
m 3
N
❑

0
Volumul teoretic de apă, H2O, introdus si rezultat din ardere,V H O , este: 2
❑

m 3N
V 0
H2 O
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=
1
100
·[ X H + X H 2
❑
2 S
❑ + XC 2
❑
H2
+2 · ( X C H + X C H ) +3 · ( X C
4
❑
2 4
❑
2 H6
❑ + X C H + X C H )+ 4 · ( X C
3 6
❑
6 6
❑
3
❑
H8
+XC

m3N m3N
V 0
H2 O
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=
1
100
· [ 0.5+1.5+2 ·60.5 ] =1.23 3
mN [ ] ❑

❑
 0
Volumul teoretic de (minim) de gaze de ardere umede,V g ,um , este: ❑

m3N
V 0
g ,um
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=V 0g +V 0H
❑
2 O ,
❑

m 3N m 3N
V 0g ,um ❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=6.2955+ 1.23=7.5255
[ ] m 3
N
❑
❑

0
Volumul real de aer umed necesar arderii, V a , um , este: ❑

m3N
V 0
a , um
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=α focar · V 0a ,um ,
❑ ❑

m3N m3N
V 0a , um ❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=1.02 ·6.834=6.97
[ ]
m 3
N
❑

unde α focar este coeficientul de exces de aer în focar, care are următoarele valori uzuale:
❑

1.02÷1.05 pentru gaze şi pacură; 1.15÷1.25 pentru cărbune pulverizat; 1.25÷1.4 pentru cărbune
ars pe grătar; 1.6÷2 pentru gunoi.

❑
Volumul real de azot, N2, introdus si rezultat din ardere,V N ,este: 2
❑

m3N
V ❑
N2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=V 0N +0.79 ·(α cos −1) · V 0a ,

2
❑ ❑ ❑

m 3N m3N
V ❑N 2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=5.318+0.79 · ( 1.04−1 ) ·6.726=5.53

[ ]
m 3
N
❑

unde α cos =α focar + Δα este coeficientul de exces de aer la coş, iar Δ α sunt
❑ ❑

infiltrările pe traseul focar-coş, care au următoarele valori uzuale: 0.2 în preîncalzitorul

de aer rotativ; 0.1 în filtrele de cenuşă şi instalaţia de desulfurare; 0.02÷0.04 prin
neetanşeităţile focarului şi canalului convectiv.

❑
Volumul real al gazelor de ardere uscate rezultate din ardere,V g ,este: ❑

m 3N
V ❑g ❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=V 0g +(α cos −1) ·V 0a ,

❑ ❑ ❑

m3N m3N
V ❑
g
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=6.2955+ (1.04−1 ) · 6.726=6.564

[ ]
m 3
N
❑

❑
Volumul real de apă, H2O, introdus şi rezultat din ardere, V H O ,este: 2
❑

m3N 12.05 · X aer

V ❑
H2 O
❑
[ ]
m 3
N
❑

❑
=V 0H 2
❑
O
+
1000
·( α cos −1)· V 0a ,
❑ ❑

m 3N m3
V ❑H O2
❑
[ ]
m 3
N
❑

❑
=1.23+
12.05 ·10
1000
· ( 1.04−1 ) · 6.726=1.262 3N
mN [ ]
❑

unde, x aer este umiditatea aerului introdus pentru ardere, ce se poate considera
❑

cca. 10 g/kg.

❑
Volumul real al gazelor de ardere umede rezultate din ardere, V g ,um ,este: ❑

m3N
V ❑
g ,um
❑
[ ]
m 3
N
❑

❑
=V ❑g +V ❑H O ,
❑
2
❑

m 3N m 3N
V ❑
g ,um
❑
[ ]
m 3
N
❑

❑
=6.564+1.262=7.826
[ ]
m 3
N
❑
❑

❑
Volumul de oxigen rămas, după ardere, în gazele de ardere,V O ,este: 2
❑
 m 3N
V❑
O 2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=0.21 ·(α cos −1) ·V 0a ,

❑ ❑

m3N m3N
V ❑
O2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

=0.21 · ( 1.04−1 ) ·6.726=0.0564

[ ]
m 3
N
❑

Biogazul ales pentru analiză poate fi caracterizat prin:

Proprietăţi fizice: gaz fără culoare, cu miros specific de ouă clocite (datorită hidrogenului
sulfurat); fără gust
a) Compoziţia aproximativă - metan (60-62%), dioxid de carbon (36-38%), hidrogen
sulfurat (max. 2%), mici cantităţi din alte elemente (hidrogen, azot, oxigen, vapori de
apă, particule solide, etc.)
b) Putere calorifică - 6379.82 Kcal/m3;
c) Densitate (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 1.21 kg/m3;
d) Index Wobbe (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 19.5 MJ/m3;
e) Viteza maximă de ardere (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 0.25 m/s;
f) Aer necesar teoretic (CH4 -60%, CO2-38%, altele-2%) – 6.726 m3 aer/m3 gaz;
g) Concentraţie de CO2 în gazele de ardere (CH4 -60%, CO2-38%, altele -2%) – 15.4%;
Kcal
Puterea calorifică inferioară Hi =6379.82 [ ]
m 3N
❑

m3N
Volumul teoretic de aer uscat necesar arderii V =¿6.726
0
a
❑
[ ] m 3
N
❑

m 3N
Volumul teoretic de aer umed necesar arderii V
0
a , um
❑ = 6.834
[ ] m 3
N
❑
❑

m3N
Volumul teoretic de bioxid de carbon, CO2, rezultat din ardere V
0
CO 2
❑ =0.97
[ ] m 3
N
❑
❑

m 3N
Volumul teoretic de bioxid de sulf, SO2, rezultat din ardere V
0
SO 2
❑ =0.0075
[ ] m 3
N
❑
❑
 m3N
0
Volumul teoretic de azot, N2, introdus şi rezultat din ardere V N =5.318 2
❑
[ ]
m 3
N
❑
❑

m3N
0
Volumul teoretic (minim) de gaze de ardere uscateV =6.2955
g
❑
[ ] m 3
N
❑

m 3N
Volumul teoretic de apă, H2O, introdus şi rezultat din ardere V
0
H2 O
❑ =1.23
[ ]m 3N
❑

m3N
0
Volumul teoretic (minim) de gaze de ardere umede,V g ,um =7.5255
❑
[ ]
m 3
N
❑

m3N
Volumul real de aer umed necesar arderii,V
0
a , um
=6.97
❑
[ ]
m 3
N
❑

m3N
Volumul real de azot, N2, introdus şi rezultat din ardereV
❑
N2
❑ =5.53
[ ]
m 3
N
❑

m 3N
❑
Volumul real al gazelor de ardere uscate rezultate din ardereV g =6.564 ❑

[ ] m 3
N
❑
❑

m 3N
Volumul real de apă, H2O, introdus şi rezultat din ardere,V
❑
H2 O
❑ =1.262
[ ] m 3
N
❑
❑

m3N
Volumul real al gazelor de ardere umede rezultate din ardereV
❑
g ,um
❑ =7.826
[ ] m 3
N
❑

m3N
Volumul de oxigen rămas, după ardere, în gazele de ardere V
❑
O2
❑ =0.0564
[ ] m 3
N
❑
❑

O problemă deosebită, cu impact asupra mediului, se produce în cazul arderii

incomplete. Arderea se numeşte incompletă când o parte din combustibil ramâne nears
sau arde, astfel încât, o parte din produsele arderii, constituie componente combustibile.
Deoarece dintre elementele principale constitutive ale combustibililor, carbonul arde cel
mai greu, rezultă că, în cazul arderii incomplete, carbonul va rămâne, fie nears,
producând funingine, fie se va transforma parţial în oxid de carbon, cu degajare mult mai
mică de caldură.
Cauzele arderii incomplete pot fi: 1) lipsa de oxigen; 2) repartiţia neuniformă a
aerului; 3) răcirea bruscă a camerei de ardere; 4) amestecarea defectuoasă a
combustibilului cu aerul. Funinginea este o consecinţă a arderii incomplete si este
constituită din granule fine de carbon.

Impactul instalaţiilor de alimentare cu combustibil a

centralelor termoelectrice

În mod uzual, în centralele termoelectrice combustibilul utilizat este gazos, lichid

sau solid. Funcţie de tipul combustibilului şi capacitatea centralei, apar instalaţii specifice
şi cicluri diferite de preparare a combustibilului, care au impact asupra mediului, prin
dimensiunea instalaţiei (teren ocupat), prin poluanţii rezultaţi din procesul de depozitare
şi stocare şi, nu în ultimul rând, prin reziduurile rezultate, în cantităţi mari, care necesită
depozitarea (zgură, cenuşă).

Instalaţii de alimentare cu combustibil gazos

Dezavantajul principal al utilizării gazelor drept combustibil de bază este

posibilitatea redusă de stocare, astfel încât generatoarele de abur alimentate cu
combustibil gazos sunt înzestrate şi cu dispozitive pentru arderea unui combustibil de
rezervă (de regulă pacură).

Funcţiile instalaţiei de combustibil gazos se reduc la asigurarea unei presiuni cât mai
constante a gazelor în faţa arzătoarelor, la contorizarea şi la asigurarea măsurilor de
protecţie împotriva exploziilor. Măsurile de protecţie vizează asigurarea împotriva
creşterii sau reducerii presiunii gazelor şi admisiei necontrolate în focar.
Alimentarea cu combustibil gazos se face în flux continuu, fără stoc, iar singura
acumulare, ce compensează oarecum variaţiile între producţie şi consum, o constituie
volumul conductelor de transport.
 Acumularea de gaze are loc la nivel regional sau naţional prin prevederea unor
stocuri subterane cu volum constant şi presiune variabilă sau constantă. Gazele sunt
aduse la centrală prin două conducte magistrale, 2 x 60 %, din consumul nominal de
gaze. Alimentarea generatoarelor de abur se face prin staţii de reducere si reglare a
presiunii, astfel încât în faţa arzătoarelor să fie o suprapresiune de 0.2÷0.6 [bar]. La
intrarea în acestea sunt filtre separatoare de apă şi namol.
Staţia de reglare a presiunii poate avea una sau două trepte de reducere, funcţie de
presiunea la care este racordată, pentru evitarea vitezelor supracritice. Viteza gazelor este
limitată la 60 ÷ 80 [m/s], pe conductele magistrale şi la 20÷30 [m/s], pe conductele spre
generatorul de abur, din cauza pierderilor de presiune şi a zgomotului.
Conductele de gaze sunt izolate fonic, împotriva zgomotului, şi termic, împotriva
pierderilor de caldură, care ar putea să conducă la condensarea apei (eventual chiar
îngheţarea), strangulând astfel secţiunea conductei de transport.
Staţia de reglare a presiunii este amplasată la marginea centralei şi aparţine
furnizorului. În figura este prezentată o staţie de reglare a presiunii cu două trepte, în
care: 1- conducta magistrală; 2 - filtru separator de apă şi nămol; 3 - instalaţie de reducere
a presiunii, treaptă 1; 4 - instalaţie de reducere a presiunii, treaptă 2; 5 - contor masură; 6
- colector ieşire; 7 - supapă de sigurantă.
La turbină se prevede o uşoară încălzire a gazului în schimbătorul de căldură, Sch,
pentru că, prin destinderea gazelor în turbină, temperatura s-ar reduce prea mult.

Fig. Staţie de reglare a presiunii cu două trepte

 Indicatori de impact

Definirea si determinarea indicatorilor de impact asupra mediului, a sistemelor de

cogenerare, permite cuantificarea impactului ecologic a acestora, element deosebit de
util, atât în faza implementării unei soluţii noi de cogenerare, cât şi în cazul analizei
auditului funcţionării sistemelor deja existente.
În tabelul sunt sintetizate principalele tipuri de impact asupra mediului şi
factorii care le produc, aferente sistemelor de cogenerare.
Tabelul nr. Principalele tipuri de impact asupra mediului
Tipul Acţiunea Asupra cui
de impact acţionează
Epuizarea rezervelor de resurse Consumul de rezerve Rezerve de resurse
naturale neregenerabile naturale
Efectul de seră Emisia gazelor cu efect de Echilibrul termic al
seră: CO2, CH4, N2O, CFC, planetei
O3, NOx, CO, COV
Degradarea stratului de ozon Emisia gazelor cu efect Stratul de ozon
fotochimic (CFC)
Toxicitate Emisii de substanţe chimice, Oameni, faună,
caldură, emisii radioactive floră
Acidificare Emisii chimice: SO2, NO2, Floră, faună
Toxicitate şi HCl
ecotoxicitate Eutrofizare Emisii de elemente ca azot, Floră, faună
fosfor în componenţa apelor
uzate
Zgomot Emisii sonore Oameni, faună
Miros Emisii mirositoare Oameni, faună
Ocuparea Gradul de ocupare a unei Oameni, faună,
Factori spaţiului suprafeţe şi a timpului floră
perturbatori Impact vizual Construcţii (înalţime, volum, Oameni
formă)

Fiecărui tip de impact i se asociază indicatori sau indici de impact, pe baza

cărora se face evaluarea din punct de vedere ecologic a diferitelor sisteme de cogenerare.
Calculul indicilor de impact se face pe baza poluanţilor emisi în cadrul fiecărui tip de
impact.
 Pentru determinarea principalilor indicatori de impact, se consideră cele
două subsisteme, principalele componente ale conturului de analiză.
În continuare, se vor prezenta principalii indicatori de impact, prin care se
caracterizează efectul ecologic al diferitelor filiere de cogenerare.

Efectul de seră

Reprezintă încălzirea atmosferei provocată de captarea radiaţiilor infraroşii

reflectate de suprafaţa pământului. Compararea potenţialelor de încălzire aferente
emisiilor de gaze pentru diferitele soluţii de cogenerare se face pe baza indicatorului
Global Warming Potentiel (GWP), recomandat de SETAC (Society of Environmental
Toxicology and Chemistry).
GWP- ul unui gaz este definit de Intergovernmental Pannel on Climat Change
(IPCC) ca integrala pe un interval de timp dat, a variaţiei schimbului de energie prin
radiaţie, generat prin injecţia unui kg de gaz în atmosferă.

∫ Ai (t)Ci (t )dt❑
❑ ❑ ❑

0
GWP = T
∫ A CO2 (t)CCO 2 (t) dt❑
❑ ❑ ❑

unde: Ai – contribuţia unui constituent gazos, i, ca urmare a creşterii cu o unitate a

concentraţiei acestuia; Ci - concentraţia gazului “i”, menţinută o perioadă de timp “t”
după emisie ; ACO2, CCO2 - au semnificaţiile menţionate anterior, fiind aferente
dioxidului de carbon. GWP-ul unui gaz se exprimă relativ la GWP-ul dioxidului de
carbon, considerat egal cu 1.
Potenţialul global al efectului de seră al unui efluent gazos este determinat
însumând potenţialele elementare ale efectului corespunzător fiecărui gaz component al
emisiilor aferente cogenerării:
 GWP=∑ GWPi ·m i [kg CO2 echivalent/u.f.]
❑ ❑

unde : GWPi [kg CO2 echivalent]- potenţialul efectului de seră al elementului i, din
efluentul gazos; mi [kg/ u.f.] - cantitatea din elementul i ; u.f. – unitatea funcţională.
Potenţialul dioxidului de carbon este considerat egal cu 1 şi toate celelalte gaze se
raportează la acesta; de exemplu, potenţialul CH4 este 35.

Epuizarea resurselor naturale de materii prime

Pentru calculul acestui indicator, se fac următoarele ipoteze:

 se consideră materiile prime naturale de natură energetică, aferente fiecărui
subsistem al ciclului de viaţă;
 impactul materiilor rezultate din procesele de reciclare sau recuperare din cadrul
diverselor subsisteme se consideră nul.
Epuizarea resurselor naturale, notat ERN, este caracterizată de trei parametri:
1. consumul de materii prime;
2. contribuţia la epuizarea rezervelor naturale;
3. imposibilitatea regenerării materiilor prime
Acest indicator se determină utilizând urmatoarea relaţie:
mi❑

ERN = [m3 ]
a
unde: mi [unităţi de masă/u.f.] - masa materiei prime energetice consumată în
cadrul subsistemului; a [an] – durata de viaţă până la epuizare (perioada de abundenţă),
definită ca raportul dintre rezerva mondială şi consumul mondial anual.
Această mărime este variabilă în timp şi este funcţie de locul rezervei. Pentru
ciclurile de cogenerare, de regulă, perioada de abundenţă se consideră de 220 ani pentru
cărbune, 40 ani pentru păcură, 50 ani pentru gaze naturale, 50 de ani pentru uraniu si un
an pentru deşeuri menajere. Perioada de abundenţă aferentă deşeurilor menajere, utilizate
drept combustibil (în cazul procesului de incinerare cu recuperare de energie ) are
valoarea 1, deoarece se consideră ca toate rezervele de deşeuri sunt consumate în
întregime (tratate sau eliminate).
Acidifierea

Reprezintă perturbarea echilibrului acido-bazic al atmosferei, datorată emisiilor

gazoase cu caracter acid (rezultate din procesele aferente cogenerării). Acestea pot
provoca perturbări semnificative a tuturor elementelor mediului ambiant (aer, apă, sol),
inducând o creştere a pH–ului. Cel mai utilizat indicator de acidifiere este aciditatea
echivalentă în raport cu SO2. Relaţia de determinare a acestui indicator este:

AP=∑ A Pi · m i [kg SO2 echivalent/u.f.]

❑ ❑

unde :
AP [kg SO2 echivalent / u.f.] - potenţialul de acidifiere;
APi [kg SO2 echivalent / kg] - potenţialul de acidifiere al substanţei „i”;
mi [kg/ u.f.] - cantitatea substanţei i , emisă de unitatea funcţională.
Principalele emisii ce produc acidifiere : SO2, NO, NO2, NO3, NH3, HCl, HF. Potenţialul
de acidificare al unor substanţe curente este de 1 pentru SO 2, luat ca bază, de 0.7 pentru
NO2, de 0.88 pentru HCl si de 1.60 pentru HF.

Poluarea fotooxidantă

Ca urmare a reacţiilor fotochimice ale oxizilor de azot şi a compuşilor organici

volatili (COV), în baza troposferei se formează cantităţi importante de fotooxidanţi,
deosebit de toxici pentru organismele vii. Creşterea semnificativă a concentraţiei acestor
produse are repercursiuni importante asupra ecosistemelor.
Aceste perturbări sunt sesizate, în general, la nivel local sau regional. Printre
fotooxidanţi, cel mai important este ozonul. Indicatorul utilizat pentru exprimarea acestui
impact se numeşte indice al potenţialului de formare a ozonului fotochimic (PCOP) şi
reprezintă (HEIJUNGS, 92) masa de ozon produsă de 1 kg de substanţă emisă
suplimentar. Pentru referinţă, se consideră etilena. De aceea, el se exprimă în kg
echivalent etilenă. Relaţia de calcul a potenţialului de formare a ozonului fotochimic este:
POCP=∑ POCPi ·m i [kg C2H4 echivalent/u.f.]
❑ ❑

unde:
POCP [kg C2H4 echivalent / u.f.] - indicele potenţialului de poluare fotooxidantă;
POCPi [kg C2H4 echivalent / kg] - indicele substanţei i referitor la potenţialul de poluare
fotooxidantă;
mi [kg/ u.f.] - cantitatea emisă de substanţa i.

Ecotoxicitatea

Acest indice ia în consideraţie efectele toxice produse, în principal, de metalele

grele şi de hidrocarburile aromatice nehalogenate în mediile acvatice şi terestre.
Ecotoxicitatea este evaluată prin doi factori :
• ecotoxicitatea terestră – ECT (Ecotoxicological Classification Factor for Terrestrial
Ecosistem);
• ecotoxicitatea acvatică – ECA (Ecotoxicological Classification Factor for Aqvatic
Ecosistem).
Principalele substanţe cu efecte toxice sunt : As, Cd, Cr, Co, Cr, Pb, Hg, C 6H6 (benzen),
C6H5OH (fenol), dioxina, petrol brut.

ECT =∑ ECT i ·m i [kg/u.f.]

❑ ❑

ECA=∑ ECA i ·m i [kg/u.f.]

❑ ❑

unde: ECTi, ECAi - factori de ponderare a ecotoxicităţii terestre şi acvatice pentru o

substanţă i ; mi [kg/ u.f.] - cantitatea de substanţă i emisă.

Emisii de particule

Pentru emisiile sub formă de particule, factorul de emisie se calculează

I partic =∑ m i · Ci [kg]
❑ ❑ ❑

i
unde:
mi [kg] – masa de particule;
Ci - constanta ce caracterizează particule.
În tabelul sunt sintetizaţi principalii indicatorii de impact, cei mai utilizaţi în evaluarea
ecologică a filierelor de cogenerare, poluanţii care produc impactul şi modul de
determinare a acestora.
Tabelul nr. Principalii indicatori de impact

Impact Poluanţi care Indicator Mod de determinare

produc
impactul
1 2 3 4
Epuizarea rezervelor Consumul de Epuizarea rezervelor
de resurse naturale materii naturale, ERN [kg/an] mi
ERN =∑
prime a
a = 50 ani
Efect de seră CO2, CH4 Global Warming
Potential, GWP [kg CO2] GWP=∑ GWPi · mi
GWPCO2 = 1
GWPCH4 = 35
Acidificare SO2, NOx Potenţial de acidificare,
atmosferică AP [kg SO2] AP=∑ AP i · mi
APSO2 = 1
APNOx = 0.7
Emisii HC, CH4, Photochemical Ozone
fotooxidante CO Creation Potentiel, POCP=∑ POCPi · mi
PCOP [g C2H4] POCPHC=0.416
POCPCH4 = 0.07
POCPCO = 0.036
 Emisii de praf Particule Volul critic [kg]
mi
Ipartic=∑
Ci
Cpraf = 0.07

unde: mi - masa materiei prime energetice consumată în cadrul subsistemului i; a – anii

de disponibilitate a rezervei.

Evaluarea impactului asupra mediului a unei soluţii de

cogenerare pe biogaz

Aspecte generale privind cogenerarea şi mediul

Cogenerarea, ca soluţie de producere combinată şi simultană a energiei electrice

şi termice, prin avantajele energetice, economice şi ecologice pe care le prezintă, se
încadrează în categoria tehnologiilor “curate” de producere a energiei.
Pentru analiza impactului asupra mediului a diferitelor instalaţii, în domeniul
legislativ, sunt stabilite principalele categorii de instalaţii, restricţiile impuse prin lege
fiind stabilite în concordanţă cu aceste clase (categorii) de instalaţii. În ceea ce priveşte
instalaţiile de cogenerare (turbine şi motoare), în legislaţia aferentă protecţiei
mediului din ţările Uniunii Europene (UE), acestea sunt incluse în categoria “mici
instalaţii de ardere”. În această catetogie sunt incluse toate instalaţiile de cogenerare
(turbine, motoare termice) cu puteri termice intrate (a combustibilului utilizat) mai mici
de 50 MW. Celelalte instalaţii, cu puteri termice mai mari de 50 MW, sunt sub incidenţa
altor directive europene şi anume, acelea referitoare la limitarea emisiilor poluante
atmosferice emise de instalaţiile de ardere cu putere (termică a combustibilului utilizat)
mai mare de 50 MW (1988). Analiza complexă a impactului asupra mediului a producerii
diferitelor forme de energie este necesară:
  în vederea stabilirii “optimului ecologic”, în cazul implementării unei surse noi
de energie;
 pentru analiza functionării unor surse de energie existente, în vederea aplicării
celor mai eficiente măsuri pentru reducerea impactului asupra mediului.

O analiză completă a impactului asupra mediului, a producerii diferitelor forme de

energie, presupune:
 selectarea unei metodologii cât mai complexe de analiză a impactului asupra
mediului a soluţiilor de producere a diferitelor forme de energie;
 stabilirea ipotezelor aplicării metodei de analiză ecologică considerate;
 alcătuirea unei baze de date necesare întocmirii analizei de mediu, având în
vedere ipotezele stabilite;
 determinarea emisiilor aferente producerii diferitelor forme de energie;
 stabilirea şi calculul indicatorilor de impact;
 analiza indicatorilor de impact determinaţi;
 interpretarea şi compararea indicatorilor de impact rezultati pe baza analizei
ecologice efectuate, cu normativele si reglementarile interne şi internationale în
vigoare pentru tipologia de instalaţii utilizate în cadrul surselor de caldură
considerate.

Prezentarea situaţiei analizate şi a ipotezelor avute în vedere

S-a analizat din punct de vedere al impactului asupra mediului soluţia de

cogenerare cu motoare termice şi cu turbine cu gaze, care utilizează drept
combustibil biogazul. O importanţă deosebită o are definirea unităţii funcţionale. În
sistemele de cogenerare analizate, cantităţile de energie produse se exprimă în aceleaşi
unităţi (au acelaşi sistem de raportare).
Unitatea funcţională utilizată în mod curent, în cadrul analizei impactului asupra
mediului a diferitelor sisteme de cogenerare este producţia unei cantităţi totale de energie
electrică plus termică de 100 kWh, considerată la ieşirea din instalaţie, într-un interval de
timp de o oră. O importanţă deosebită o are stabilirea conturului analizat, care, în mod
curent, se consideră compus din următoarele subsisteme componente:
 subsistemele (extracţiei, tratării şi transportului ) producerii combustibilului
utilizat în sistemele de producere a energiei în cogenerare;
 subsistemul conversiei energiei în cadrul soluţiei de cogenerare.

Ipoteze

În cazul sistemelor cu un grad de complexitate ridicat (sisteme de cogenerare),

pentru abordare, este necesară stabilirea unor ipoteze simplificatoare care în mod curent,
sunt:
 se neglijează aspectele de impact asupra mediului a fabricării instalaţiilor de
producere a energiei din cadrul centralelor de cogenerare, deoarece impactul
materialelor componente ale acestor instalaţii este mult mai scăzut decât impactul
funcţionării acestora, pe întreaga durată de viaţă (relativ mare).
 randamentele turbomaşinilor (turbine, motoare), generatoarelor electrice,
cazanelor recuperatoare sunt considerate incluse în randamentul global al
sistemului de cogenerare.
 în cadrul bilanţurilor se consideră valorile energiilor produse (electrică şi
termică).
 se consideră impactul subsistemelor aferente producerii combustibilului utilizat în
centralele de cogenerare: (extracţia, prelucrarea şi transportul) până la unităţile de
cogenerare. De asemenea, pentru combustibilul lichid, se consideră impact asupra
mediului eliminarea deşeurilor rezultate în cadrul proceselor de rafinare a
petrolului.
 se poate considera neglijabil impactul asupra mediului a utilizării apei în unităţile
de cogenerare (răcire, agent termic). Efectele efluenţilor lichizi rezultaţi din
funcţionarea diferitelor sisteme de cogenerare (în special, în cazul turbinelor cu
gaze şi a motoarelor termice) sunt neglijabile deoarece, în cadrul acestor tipuri de
 instalaţii, apa are rol numai de fluid caloportor. Circuitele recuperative se pot
considera cu o aproximaţie suficient de bună ca fiind cvasiînchise, fără pierderi
mari de apă. De asemenea, consumul de apă al sistemelor considerate nu are un
impact semnificativ asupra mediului ambiant.
 efectele consumului de aer comburant se iau în consideraţie în cadrul poluării
atmosferice produse de sistemele de producere a energiei (în cadrul procesului de
ardere).

În figura este exemplificat un contur de analiză a impactului asupra mediului a unui sistem
de cogenerare.

Fig. Limitele sistemului de cogenerare în analiza de impact asupra mediului

Determinarea emisiilor aferente

 Emisiile aferente etapei “A” a ciclului de viaţă a combustibilului gazos (extracţie,
transport, prelucrare) nu sunt dependente de forma de energie produsă si de natura sursei
care o produce.
Întâlnim două situaţii şi anume:
1. Prima situaţie presupune că biogazul este realizat intr-o staţie de biogaz
inglobată în sistemul de producere al energiei electrice sau termice (sau
cogenerare) respective şi acesta nu mai necesită prin urmare transport, fiind
colectat direct de un sistem de conducte. Această situaţie are în considerare
doar impactul în urma producerii biogazului (prin urmare doar resturile din
urma procesului de fermentaţie a dejecţiilor şi anume nămolul de
fermentare).
2. A doua situaţie presupune că biogazul produs într-o staţie de biogaz să fie
colectat şi transportat către o centrală termoelectrică.Această situaţie are în
considerare atât impactul produs de etapa de producţie a biogazului (prin
urmare resturile din urma procesului de fermentaţie a dejecţiilor) cât şi
impactul etapei de transport al biogazului pe distanţe lungi.

Emisii aferente etapei “A” anterioare intrării combustibilului la sursa de energie,

combustibil gazos – biogaz.

Etape incluse în “A” Tip emisie Valoare Condiţii specifice

1 2 3 4
● Putere calorifică -
6379.82 Kcal/m3
1. Prelucrare Nămol din fermentare ● Compoziţia - CH4 60-
62%, CO2 36-38%, H2S
max. 2%,
● ηprelucrare = 71%
Emisii aferente etapei “A” doar in condiţiile în care biogazul este transportat pe distanţe
lungi
2. Lichefiere Pierderi de combustibil 0.061 Nm3/Nm3 ● ηlichefiere = 83%
3. Transport
praf 0.02 g/Nm3 cons Randamente transport:
CO 2.2 g/Nm3 cons
NOX 4.4 g/Nm3 cons
 SO2 0.03 g/Nm3 cons
3.1. Transport stare gazoasă CH4 0.4 g/Nm3 cons.
Consumuri energetice gaz = 0.01 g/Nm3 cons.
CO 0.2 g/km/t transp.
NOX 1.6 g/km/t transp ● ηtransport1 = 97%
SO2 0.1 g/km/t tarnsp (stare gazoasă)
HC nemetanic 0,1 g/km/t tarnsp.
3.2. Transport lichefiat CO2 33.4 g/km/t transp
Consumuri energetice en. el.=0.5 MJ/km/t

● η transport2 = 73%
(lichefiat)

Emisiile aferente etapei “B” - transformări energetice în cadrul sursei de energie

(centrala de cogenerare)
Tip sursă Tip emisie Valoare (g/100kWh) Observaţii
Putere < 20MW Putere >20MW
CET (TG) praf 2.15 0.715 Volum gaze de
CO 12 .155 12 .155 ardere, Vg = 7.82
(turbine cu gaze)
SOX 157 1 . 43 Nm3/ Nm3
NOX 19 .78 13 .156
CO2 2 .2 · 104 2 .2 · 104 ηTG = 78%
CET (MT) praf 6.34 12.7
(motoare termice) CO 85 . 85 70 . 04
SOX 380 4 . 44
NOX 58 . 328 58 . 328 ηMT = 88%
CO2 2 . 9· 104 2 . 9· 104

Determinarea principalilor indicatori de impact şi analiza lor

În tabel sunt sintetizaţi principalii indicatori de impact, cel mai curent utilizaţi, în
evaluarea ecologică a filierelor de cogenerare, poluanţii care produc impactul şi modul de
determinare a acestora. Principalii indicatori de impact caracteristici filierelor de
cogenerare
Impact Poluanţi care Indicator Mod de determinare
 produc
impactul
1 2 3 4
Epuizarea Consumul de Epuizarea rezervelor mi
ERN =∑
rezervelor de materii prime naturale, a

resurse naturale ERN (kg/an) A=50 ani

Efect de seră CO2, CH4 Global Warming GWP=∑ GWPi · mi
Potential, GWP CO2 = 1
GWP (kg CO2) GWP CH4 = 35
Acidificare SO2, NOX Potenţial de AP=∑ AP i · mi
atmosferică acidificare, AP SO2 = 1
AP (kg SO2) AP NOX = 0.7
Emisii HC, CH4, CO Photochemical POCP=∑ POCPi · mi
fotooxidante Ozone POCP HC=0.416
Creation Potentiel, POCP CH4 = 0.07
PCOP (g C2H4) POCP CO = 0.036
Emisii de praf praf Volum critic, m aer3
m
Ipartic=∑ i
Ci
Cpraf=0.07

unde : mi - masa materiei prime energetice consumată în cadrul subsistemului “i”,

în unităţi de masă/unitate funcţională; a - rezerva mondială / consumul mondial anual, în
ani, aferent unui tip de combustibil.
O etapă deosebit de importantă a studiului impactului asupra mediului a
sistemelor de cogenerare, constă în interpretarea valorilor indicatorilor de impact
calculaţi. Evaluarea sistemelor de cogenerare din punct de vedere al impactului asupra
mediului se poate face:
A. evaluarea “impact cu impact”, luând în consideraţie câte un singur indicator de impact
calculat;
B. evaluarea globală a impacturilor.

Evaluarea sistemelor de cogenerare“impact cu impact”

 Se stabilesc indicatorii semnificativi pentru sistemele de cogenerare şi pe baza
acestora se face comparaţia între diferitele sisteme de cogenerare sau/şi între acestea şi
producţia separată a celor două forme de energie. Acest mod de evaluare se mai numeşte
şi “sistem cu sistem”. Se poate utiliza şi reprezentarea grafică a indicilor de impact
calculaţi, prin histograme, denumite ecoprofile.
În acest fel se obţin concluzii parţiale, privind impactul sistemelor de cogenerare
asupra mediului:
 impactul ecologic al unui sistem de cogenerare comparativ cu producţiile
separate;
 impactul ecologic comparativ al mai multor sisteme de cogenerare.
Deficienţele evaluării “impact cu impact”, al cărei grad de elocvenţă este dat şi de
numărul de indicatori de impact consideraţi, se pot elimina prin aplicarea evaluării
globale.
Evaluarea globală a sistemelor de cogenerare constă în traducerea în parametri
decizionali a rezultatelor calculelor indicatorilor de impact, pentru caracterizarea din
punct de vedere ecologic a sistemelor de cogenerare, prin aprecierea metodelor
matematice de analiză multicriterială, diferenţiate în special prin modul de formulare a
rezultatelor obţinute, ceea ce impune alegerea metodei de analiză. În exemplul analizat s-
a exemplificat o evaluare “impact cu impact”.
Pentru compararea din punct de vedere al impactului asupra mediului a soluţiilor
de cogenerare menţionate, în tabel, sunt prezentate valorile principalilor indicatori de
impact pentru soluţiile analizate.

Tip soluţie de cogenerare Observaţii

CET - ITG CET - MT
Putere Putere Putere Putere
Indicator
< >20MW < >20MW
20MW 20MW
Epuizarea rezervelor 2 ·10−4 2.3 ·10 −4
2.04 · 10−4 2.04 · 10−4 Soluţia cu MT mai
de resurse naturale eficientă ecologic
Efect de seră 0.674 0.674 0.598 0.598 Soluţia cu MT mai
 eficientă ecologic
Acidificare 0.185 0.0313 0.424 0.0647 Soluţia cu TG mai
atmosferică eficientă ecologic
Emisii fotooxidante 1.06 1.06 14.1 8.37 Soluţia cu TG mai
eficientă ecologic
4 4 5 5
Emisii de praf 5 ·10 3.12 ·10 1.1 ·10 2 ·10 Soluţia cu TG mai
eficientă ecologic

Astfel, pentru cazurile analizate atât pentru puteri mai mici de 20 MW, dar şi
mai mari, din punct de vedere al indicatorilor, “epuizarea rezervelor de resurse naturale"
şi "efect de seră", soluţia CET cu MT este mai eficientă ecologic, iar din punct de vedere
al celorlalţi trei indicatori, soluţia CET cu TG este mai eficientă ecologic.

Aplicarea analizei ciclului de viaţă

Exemplul analizat prezintă modul de aplicare a primei etape a analizei ciclului

de viaţă (ACV) a unui combustibil – biogaz, utilizat într-o centrală de cogenerare.
Poluanţii au efecte negative asupra calităţii mediului, nu numai ca atare, deci ca poluanţi
primari, ci şi prin produsele lor de reacţie în atmosferă, aşa numiţii poluanţi secundari.
Având în vedere ponderea sectorului energetic în poluarea globală, s-a ajuns în situaţia
impunerii de restricţii privind cantităţile de poluanţi ce pot fi evacuate de către fiecare
ţară, la nivel global, respectiv de către fiecare companie din cadrul acestui sector de
activitate, la nivel local. De asemenea, din cauza schimbărilor climatice generale, cauzate
în principal de poluare, s-au luat măsuri de limitare a cantităţilor de poluanţi emişi prin
creşterea tehnologiilor sau schimbarea acestora cu unele mai puţin poluante.
Analiza Ciclului de Viaţă (ACV) este folosită ca un instrument pentru evaluarea
impactului asupra mediului al ansamblului de activităţi asociate filierei de producţie a
energiei electrice şi termice în cogenerare, începând de la extragerea materiei prime
(combustibilul) până la eliminarea deşeurilor.
Analiza Ciclului de Viaţă (ACV) este compusă din patru etape principale:
a. Definirea obiectivelor (prezentarea problemei de rezolvat şi descrierea ciclului de viaţă
ce urmează a fi studiat):
• studierea consumurilor legate de ciclul de viaţă al procesului de producere a energiei
electrice şi termice în cogenerare;
• stabilirea consecinţelor asupra mediului înconjurător.

Reprezentarea schematică a sistemului

b. Bilanţ materie-energie sau ecobilanţ (recenzarea fluxurilor de intrare şi iesire din

sistemul studiat, susceptibile de a fi responsabile de producerea de consecinţe asupra
mediului înconjurător):
• stabilirea câmpului spaţial (Centrala Electrică de Cogenerare);
• stabilirea câmpului temporal (perioada de la punerea în funcţiune si până în prezent a
Centralei de Cogenerare);
• stabilirea datelor necesare întocmirii bilanţului (cantităţi de combustibil, consumuri de
apă, alte materii prime şi materiale, deşeuri).

c. Analiza de impact (traducerea acestor fluxuri în impacturi potenţiale):

• emisii de poluanţi în aer, apă, sol.

d. Evaluarea comparativă şi interpretarea rezultatelor.

Ipoteze generale. Se consideră două etape principale ale ACV:
• etapa prelucrării şi transportului combustibilului; s-a examinat evoluţia cantităţii de
combustibil în diferite puncte, de la prelucrare şi până la sosirea la CET;
• etapa transformării energetice a biogazului, de la intrarea în CET şi până la transmiterea
energiei la utilizator. Bilanţul este realizat pentru o unitate de bază de 100 KWh energie
utilă.
Stiind că în timpul operaţiilor de prelucrare şi transport cantităţi cunoscute de
energie şi materie primă sunt pierdute, s-a determinat, pentru valoarea finală utilizată de
100 kWh, pentru cele două etape ale ACV, cantitatea reală de combustibil necesară în
fiecare punct al procesului. Etapele principale ale ACV sunt următoarele:
• etapa prelucrării biomasei şi de producere a biogazului;
• etapa transformării biogazului (arderea ).

Etapa producerii biogazului

În acest proces, bilanţul unei astfel de instalaţii de producere a biogazului (Anexa

nr. 1 ) este următorul :
 materia cu care se alimentează instalaţia este egală cu materia care se produce
prin fermentare
 materia cu care se alimentează instalaţia reprezintă apă + dejecţii în raport 1/1
 din proces rezultă biogazul şi nămolul din fermentare
Cantitatea de biogaz produsă pentru necesarul de 100 kWh de energie electrică plus
termică este de aproximativ 350 m3 de biogaz, în procesul de fermentare consumându-se
aproximativ 125 de tone dejecţii plus 125 de tone apă diluţie.

Transport

Pentru transportul a 350 m3 de biogaz se estimează un consum energetic de

aproximativ 0.175 MJ/km.
 Emisii gazoase

La producerea biogazului se estimează o evaporare de CH4 de 0.1kg/t de biogaz, iar

pentru 100 kWh rezultă o evaporare de CH4 de 0.035 kg.
Reziduuri

În urma procesului de producţie al biogazului rezultă nămolul din fermentare care

conţine substanţe fertilizante şi care poate fi usor separat de apa de nămol, ambele putând
fi utilizate în scopul fertilizării solului.

Etapa transformării biogazului (arderea)

Determinarea emisiilor aferente etapei arderii combustibilui la sursă – CET

În tabelul nr sunt prezentate emisiile aferente arderii biogazului la centrala

termoelectrică.
Tip sursă Tip emisie Valoare (g/100kWh) Observaţii
Putere < 20MW Putere >20MW
CET (TG) praf 2.15 0.715 Volum gaze de
CO 12 .155 12 .155 ardere, Vg = 7.82
(turbine cu gaze)
SOX 157 1 . 43 Nm3/ Nm3
NOX 19 .78 13 .156
CO2 2 .2 · 104 2 .2 · 104
ηTG = 78%
CET (MT) praf 6.34 12.7
(motoare termice) CO 85 . 85 70 . 04
SOX 380 4 . 44
NOX 58 . 328 58 . 328 ηMT = 88%
CO2 2 . 9· 104 2 . 9· 104
 Concluzii

Una dintre problemele principale de a cărei soluţionare depinde dezvoltarea

civilizaţiei noastre, problema care a revenit pe primul plan al preocupărilor oamenilor
de stiinţă, este asigurarea cu energia necesară dezvoltarii activităţilor de bază, care
condiţionează evoluţia progresivă a nivelului de trai al populaţiei globului pământesc.
Consumul mondial de energie a crescut semnificativ şi se prevede că va continua
să crească până în 2020, cu o rată anuală de 2 %. Dacă rata globală de creştere a
consumului de energie, de aproximativ 2 % pe an, continuă, se prevede o dublare a
consumului de energie până în 2035 şi o triplare a acestuia până în 2055, faţă de anul
1998.
Creşterea ponderii E-SRE pe piaţa internă reprezintă prima acţiune concretă a
Uniunii Europene de atingere a obligaţiilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră rezultate în urma ratificării Protocolului de la Kyoto. Directiva 2001/77/CE
stabileşte pentru statele membre UE ţinte care trebuie atinse la nivelul anului 2010,
respectiv ponderi ale E-SRE din consumul intern brut de energie electrică. Atingerea
acestor ţinte este posibilă numai în condiţiile dezvoltării unor sisteme de promovare a
producerii de E-SRE, ştiut fiind că această energie este mai scumpă decât cea obţinută
utilizând combustibili convenţionali.
Utilizarea surselor de energie regenerabile SER are avantajul perenităţii lor şi al
impactului neglijabil asupra mediului ambiant, ele neemiţând gaze cu efect de seră.
Chiar dacă prin ardere biogazul elimină o cantitate de CO 2, aceasta este absorbită de
biomasă pe durata creşterii sale, bilanţul fiind nul. În acelaşi timp aceste tehnologii nu
produc deşeuri periculoase, iar demontarea lor la sfârşitul vieţii, spre deosebire de
instalaţiile nucleare, este relativ simplă.
Statistica mondială apreciază că, într-un an, în lume biomasa nefolosită de om se
cifrează la circa 150 ·109 t. Considerând că 1 t biomasă uscată produce doar 300 m 3 gaz
metan (300 m3 gaz ≈ 1,25 barili ţiţei ≈ 250 kg combustibil convenţional), rezultă circa
2,5·106 kcal. Apreciind că numai 25 % din întreaga cantitate de biomasă se transformă
în gaz metan, rezultă 50 ·109 barili ţiţei, adică 34 ·109 t/an ≈ 50 ·109 t cc. Iar dacă
anual, pentru încălzire, se consumă la nivel mondial 9 ·109 t cc (dintre care mai mult de
65 % petrol şi gaze), înseamnă că numai 5 % din cantitatea de biomasă transformată
anual asigură consumul actual de combustibil pe întreg globul …