Ministerul Educației și Învățământului al României

Facultatea Transfrontalieră de Științe Economice, Umaniste și Inginerești

Universitatea ”Dunărea de Jos” din Galați
Specialitatea: Administrarea Afacerilor Internaționale Euroregionale

Referat
Tema: Geopolitica Chinei

A efectuat: Masterandul Nucă Sergiu

Anul II grupa AAIE
Verificat: Bercu Oleg
Conf.dr.habil.

Cahul, 2018
 Geopolitica reprezintă o știință ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui
stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii
internaționale în ansamblu. Este vorba, desigur, de politica internă şi de politica externă a statelor,
pentru că statul este, la ora actuală, entitatea politică de bază a planetei.
În 1899 politologul suedez Rudolf Kjellen a introdus în uz noțiunea de geopolitică, deși
fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în
lucrarea Geografia politică. Aşadar, geopolitica se prezintă ca fiind o modalitate de studiere a
determinărilor geografice asupra politicii.
Geopolitica nu studiază statele în parte, ci jocul politic dintre state, căci aceasta este ştiinţa
relaţiilor şi a presiunilor dintre state. „Geopolitica apare ca ştiinţa atmosferei sau a stării politice
planetare. Ea trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta politică. Această hartă -înţelegerea şi
prezentarea ei- formează sau ar trebui să formeze obiectul ei.
Ca subiectul lucrării, este prezentată analiza Chinei din aspectul geopolitic.
Cînd analizăm China din punc de vedere geopolitic, există opinii că această țară ar putea
reprezinta viitorul omenirii: are cea mai mare populație, este cel mai mare exportator și, în curînd,
probabil, va fi cea mai mare economie și cea mai puternică forță militară a lumii. Dacă privim
înapoi la, să zicem, ultimii 30 ani, creșterea Chinei este de-a dreptul spectaculoasă, alimentînd
opiniile optimiste de mai sus. Sub aspectul fragmentării, geografia chineză se deosebește net de
cea americană sau europeană, dar se aseamănă cu cea canadiană.
Pe harta actuală a Chinei se pot distinge două arii distincte, separate în 15 mari părți:
Partea centrală – Han China, subîmpărțită, la rîndul ei în sub-zonele: Nord-estică, axată pe
fluviul Galben, este leagănul etnic al grupului dominant Han. Fluviul Galben nu este navigabil, în
principal din cauza numeroaselor lucrări inginerești, menite să controleze inundațiile sale
catastrofale. Unificarea teritoriilor nord-estice într-o singură zonă, controlată de etnia Han, a
însemnat milenii de războaie, conflicte civile și epurări etnice.
Central-estică, străbătută de Yangtze, unul dintre cele mai importante fluvii ale lumii, cu
circa 4.800 km navigabili. Prezența Marelui Canal (circa 1.800 km) este o legătură fizică
importantă între nordul și centrul Chinei
Sud-estică, muntoasă, fără rîuri importante (dacă excludem o scurtă porțiune a rîului Pearl,
din extremitatea sudică). Sub-zona găzduiește majoritatea porturilor naturale chinezești și o
importantă populație non-Han, care nu a putut fi complet asimilată, precum în nord. Hong Kong
este o potențială sursă de secesionism.
În nord se vorbește dialectul mandarin, în timp ce în sud predomină dialectul cantonez.
Aceste dialecte folosesc sistem ortografic asemănător, dar sunt aproape de neînțeles reciproc
atunci cînd sunt vorbite.
 Teritorii tampon ne-chinezești care înconjoară partea centrală: Tibet, în sud-vest; Xinjiang,
în nord-vest; Mongolia interioară, în nord; și Manciuria, în nord-est. Primele trei sunt recunoscute
de Beijing ca regiuni autonome, în timp ce Manciuria este o regine mai mare, formată din trei
provincii nord-estice. Circa 160 milioane de oameni locuiesc aici.
Istoric și, uneori, în prezent, „zestrea” geografică a Chinei a creat probleme legate de:
- Menținerea unității interne în regiunile cu populație Han predominantă.
- Menținerea controlului în regiunile-tampon.
- Protejarea zonei costale de ingerințele străine.
În prezent, guvernul central, confruntat cu o economie supra-finanțată, încearcă să facă pași
mici pentru diversificarea sectorului financiar, separat de cel bancar. O cale pe care oficialitățile
încearcă să o urmeze sunt investițiile în interiorul Chinei. Prima problemă este că zona sudică
interioară este prea muntoasă pentru a permite o populație importantă să trăiască acolo. Din această
cauză, în sud se vor găsi numai orașe maritime. În nord-estul țării, principala problemă geografică
este lipsa unui fluviu major care să acționeze ca sursă de capital. Asta înseamnă că, pentru a crea
o aria locuibilă sustenabilă în regiune, totul va trebui să fie subvenționat: transporturile,
termocentralele, chiar și construirea unor orașe întregi. Efectul principal al acestei situații este că
orice produse fabricate în nordul Chinei nu sunt competitive în raport cu cele făcute pe coastă.
Pentru că orașele din nord-est să rămînă relevante, guvernul trebuie practic să dubleze subvențiile
locale.
Diferențele dintre cele două arii majore ale Chinei, separate de izohieta de 15 in, nu se
rezumă numai la cantitatea precipitațiilor. Există o clară diferență economică între Han China și
restul Chinei. Venitul per capita în regiunile-tampon din vest este cu 30-50% mai mic decît venitul
mediu din restul țării. Iar zona din China, care se găsește deasupra mediei – cu circa 100% mai
mult, este o fîșie subțire de provincii de-a lungul coastei Pacificului.
Însă venitul per capita nu este un indicator al bunăstării economice, pentru că nu ne spune
nimic despre distribuția bogăției. Un parametru mai bun este venitul per familie. Conform datelor
oferite de World Bank, peste 650 milioane de chinezi trăiesc în familii care cîștigă mai puțin de 4
dolari/zi. Iar jumătate din aceștia fac parte din familii unde cîștigul zilnic este mai puțin de $3,10
– adică circa $1.000 pe an.
Aceste date singure nu captează adevărata realitate a Chinei. Săracii descriși mai sus nu
locuiesc în zona litorală, care este mult mai bogată. Spus altfel, majoritatea bogăției Chinei este
concentrată într-o fîșie de 350 km, de-a lungul coastei oceanice. Următorii 800 – 1.500 km către
vest sunt teritoriul chinezilor Han care trăiesc într-o sărăcie de lumea a treia. În realitate, China
este o țară predominant săracă, cu un lustru subțire de prosperitate.
 Fara nici o îndoială, statul cu cea mai impresionantă evoluție din istoria Asiei este China.
Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost atît de spectaculoasă, încît a activat și a adus în
prim plan potențialitățile sale, care pînă nu demult erau doar latente. Este vorba despre suprafață
și bogății – al treilea stat ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, dispunînd de considerabile
resurse naturale, populație- cea mai populată țară a lumii, despre poziția geografică- China fiind
din acest punct de vedere duală, cu o pregnantă dimensiune continentală, dar și cu o puternică
dimensiune oceanică. Cît despre puterea militară, China deține una dintre cele mai puternice
armate, în măsură să-i promoveze și să-i protejeze interesele. Nu este nici un fel de exagerare să
spunem că ridicarea Chinei este cea mai importantă tendință a momentului.
Impactul chinez s-a făcut simţit treptat. Pînă la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în
raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiţii
străine, relocalizări industriale şi stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi.
Există un curent de opinie care afirmă că actuala creştere economică urmează modelul japonez.
Măsurile cele mai importante erau: tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările
sociale, micşorarea inegalităţilor sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creşteri de PIB de
10% pe an. Dar astfel de rezultate china obține datorată creșterii economice. În ultimele trei decenii
cea mai dinamică economie din întreaga lume a fost şi continuă să deţină recordul mondial
Republica Populară Chineză. În ultimele decenii nici o altă ţară nu a mai avut o perioadă atît de
lungă şi un ritm de dezvoltare mediu anual atît de înaltă de cca. 10 la sută, precum a avut China.
Ceea ce caracterizează această perioadă de dezvoltare, pe care analişti politici şi economici,
personalităţi marcante ale lumii contemporane o definesc surpriza secolului XX a fost stabilitatea
politico- economică, o creştere constantă, fără suişuri şi coborîşuri.
Creşterea sănătoasă şi puternică a economiei chineze a creat o bază pentru stabilitatea
preţurilor şi a cursului monedei naţionale, Yuanul faţă de dolarul SUA şi alte valute convertibile,
aspecte benefice pentru economie şi pentru viaţa chinezilor.
Principiile reformei şi alte politicii de deschidere spre lume au fost astfel gîndite şi formulate
de conducătorii chinezi, încît au permis trecerea Chinei de la economia socialistă excesiv
centralizată şi dirijată la economia socialistă de piaţă cu specific chinez, în condiţiile în care nivelul
de viaţă al chinezilor s-a îmbunătăţit continuu, iar China a devenit una din marile puteri economice
ale lumii. În decurs de aproape trei decenii de reformă, în China din cei 350 milioane de persoane
cîte erau în stare de sărăcie, peste 250 milioane au depăşit acest statut umilitor şi degradant.
Economia Republicii Populare Chineze este considerată a doua economie națională la nivel
mondial (urmîndu-i Statelor Unite ale Americii și fiind urmată de Japonia). Totodată, aceasta este
economia majoră cu cea mai rapidă creștere, cu o medie a procentului de creștere de 10% pe
parcursul ultimilor 30 de ani.
 Dezvoltarea economică în China are loc sub conducerea Partidului Comunist Chinez în baza
planurilor cincinale. În urma tempourilor de creștere ecomonică rapidă, guvernul a hotărît să
mențină creșterea în jurul a 8-9 % pe an. Cu ajutorul investițiilor externe, din care aproximativ
80% sunt investițiile chinezilor cu trai permanent peste hotare, conform planurilor PCC în 2010
economia Chinei ar trebui să întreacă economia SUA.
China este unul dintre principalii producători mondiali de huilă (locul 1), petrol (150 mil.
t/an), minereu de fier (locul 1), tungsten (locul 1), stibiu, minereuri neferoase, sare (locul 2).
Producţia de cărbune (1,36 mld. t/an) şi de petrol asigură necesarul intern şi excedente
semnificative pentru export (27,8 mil. t), mai ales spre Japonia şi Coreea. Producţia de energie
electrică depăşeşte 1000 mld. kWh/an (locul 2 pe glob), iar industria siderurgică se dezvoltă rapid
( 1000 mil. t oţel, locul 1 pe glob). Un ritm susţinut înregistrează petrochimia, industria electronică
şi construcţia de autovehicule( în principal pe baza investiţiilor străine), dar şi industria textilă, de
confecţii şi jucării (locul 1 pe glob), tot mai prezente la export (mai ales pe piaţa SUA, generînd
un important deficit comercial pentru SUA).
Agricultura reuşeşte să satisfacă solicitările uriaşei pieţe interne şi să contribuie la exporturi.
Agricultura asigură 21% din PIB şi antrenează 54% din populaţia activă a ţării. China este primul
producător mondial de cereale (grîu, orez), bumbac, batate, tutun, rapiţă, ceai şi ocupă locuri
fruntaşe la trestie de zahăr, floarea-soarelui, cartofi, soia. Deşi suprafaţa cultivate nu este foarte
mare (10% din teritoriul ţării), pe unele terenuri se obţin însă 2-3 recolte anual. Creşterea
animalelor cunoaşte o dinamică remrcabilă, asigurînd, alături de pescuit (locul 1 pe glob),
consumul intern, precum şi materii prime industriale.
China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei
economiilor lumii. Este suficient să menţionăm că potrivit estimărilor experţilor în următorii 10-
20 de ani va depăşi economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a
depăşit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini şi umbre în situaţia actuală.
Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020,
ca să îşi atingă adevăratul potential al fortelor sale. De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest
sens, ajungîndu-se la creşterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial
în 2010. Multe dintre produsele prezente pe piaţa internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preţ
mult mai mare în China decît în SUA. Se ajunge la situaţia paradoxală în care un turist chinez
achiziţionează un produs de pe piaţa americană la o treime faţă de valoarea unuia similar din ţara
natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cît posibil, la fel ca şi “produsele de lux”,
denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le doreşte, din motive de
concurentă.
 Industria chineză reprezintă, la rîndul ei, o istorie de succes, însă plină de umbre. Pornită
prin iniţiative etatiste, strict dirijată de Partidul Comunist Chinez (PCC), este şi astăzi proprietatea
statului într-o proporţie semnificativă. Dezvoltată în ultimele decenii prin influx masiv de capital
străin, investiţiile în special occidentale de capital şi au dus la o creştere fără precedent.
Industria asigură 47% din PIB, antrenează 23% din forţa de muncă şi traversează o perioadă
de restructurare vizînd adaptarea marilor întreprinderi de stat la cerinţele pieţei interne şi externe
( în 1996 jumătate din firmele de stat lucrau în pierdere).
O iniţiativă unilaterală în acelaşi domeniu este construirea mai multor segmente de cale
ferată de mare viteză, similară în concept cu TGV-ul francez. Iniţiativa chineză vizează legarea
Beijingului cu Londra, printr-o linie care ar permite străbaterea imensei distanţe în doar două zile,
ceea ce constituie o provocare la nivel geopolitic. Oportunităţile economice aduse de proiect vor
permite penetrarea economică a zonelor din fosta Uniune Sovietică, mărirea schimburilor
comerciale între Uniunea Europeană, Rusia şi China, precum şi înlăturarea monopolului rus în
domeniul transporturilor feroviare. Actualmente doar Transsiberianul leagă Extremul Orient de
Europa, iar o asemenea iniţiativă îngrijorează firesc partea rusă. Dacă va fi construit, va reprezenta
cel mai important proiect internaţional cu capital chinez şi o operă inginerească remarcabilă. China
mai doreşte să se conecteze printr-un proiect similar cu zona Indochinei, care ar avea urgentă
nevoie de o infrastructură modernă.
Creşterea economică a Chinei nu putea avea loc fără mijloace maritime. În momentul actual
comerţul chinez se sprijină în procente din ce în ce mai mari pe componenta sa navală. Fără o reţea
terestră capabilă să susţină volumul imens de mărfuri exportate, China este silită să recurgă la o
flotă comercială impresionantă.
Dar poziția georgafică favorabilă din punct de vedere a căilor comerciale și vecinii, adduce
mari probleme ce țin de securitatea alimentară și suprafața arabilă limitată.
China trebuie să hrănească 22% din populația globului cu numai 7% din terenul arabil și
circa 6% din resursele de apă mondiale. Zonele cultivate au scăzut cu 6,4% între 1996 și 2004. În
plus, din ce în ce mai mult teren arabil este desemnat pentru alte scopuri, incluzînd construcții.
Suprafața de pămînt alocată unui fermier chinez este de 0,6 ha, în timp ce un fermier american
posedă în medie 100 ha.
În prezent sunt numai 118.755.000 ha de pămînt arabil, sau doar puțin mai mult de 900
m2per locuitor, ceea ce reprezintă mai puțin de 40% din media mondială. Dar și mai îngrijorător
este că aceste resurse limitate se diminuează constant.
Premierul Wen Jiabao a avertizat în martie 2007 că, dacă pămîntul arabil va scădea sub
120.600.000 ha, China nu va mai putea să se hrănească. Probabil din această cauză, Beijingul
încurajează companiile chineze să cumpere pămînt arabil în alte țări, în special în Africa și
America de Sud, ca o modalitate de a garanta securitatea resurselor alimentare domestice.
Terenul arabil existent este afectat, în proporție de circa 40%, de degradare produsă prin
eroziune, fertilitate redusă, schimbarea acidității, secetă, inundații și poluare.
China suferă regulat de pe urma secetelor. De exemplu, în 2009 s-a înregistrat una dintre
cele mai severe secete, nemaiîntîlnite din 1951. Aceste evenimente meteorologice au multiple
efecte negative asupra populației, producției alimentare și a creșterii animalelor.
O parte a problemei este faptul că populația s-a obișnuit cu prețuri mici ale apei, ceea ce nu
crează stimulente pentru utilizarea mai eficientă a apei. Totuși, cantitatea de apă disponibilă per
locuitor în China este mai puțină de un sfert din media mondială. Penuria de apă reduce producția
economică a țării cu circa 1,3%, iar poluarea produce pierderi suplimentare de 1%.
La fel este problemă majora a securitații ecologice și sociale. Securitatea ecologică în China
este un subiect fierbinte. Cifrele sunt alarmante, deşi există şi unele domenii unde s-au făcut
progrese adecvate. În special emisia de dioxid de carbon este la un maxim istoric, deţinînd un
nedorit loc întîi, încă de acum patru ani, cand a depăşit America. În ritmul actual de evoluţie s-a
calculat ca în 2020, de una singură, ţara va produce aceeaşi cantitate de gaze cu efect de seră ca
întreg globul în 2008. Ne putem aminti cum în timpul Olimpiadei de Vară din 2008 în oraşele care
găzduiau competiţiile sportive au fost închise temporar o serie de fabrici poluante, pentru
desfăşurarea în bune condiţii a probelor sportive, situaţie care spune multe în privinţa poluării.
Liderii chinezi arată că cel puţin o treime din această producţie de gaze se datorează companiilor
multinaţionale care astfel păstrează ţările dezvoltate mai curate în dauna Chinei. Însă fabricile
locale au un consum mult mai mare de energie per unitate de produs finit comparativ cu ţările
occidentale, ceea ce a făcut necesară şi căutarea unor surse curate de energie. În acest moment se
asistă la cea mai mare creştere a producţiei de panouri solare la nivel mondial, în timp ce programul
de reîmpădurire este condus admirabil în această ţară, mare exportatoare de masă lemnoasă. China
este printre puţinele ţări a căror suprafaţă împădurită creşte anual.
Alte situaţii grave sunt legate de poluarea apelor, care ameninţă o încă şi mai rapidă secătuire
a rezervelor de apă potabilă sau dedicată agriculturii. Se speră că aderarea Chinei la Protocolul de
la Kyoto va conduce treptat la o mai bună utilizare a resurselor hidrice remarcabile pe care le
posedă. Aceasta deoarece mai multă energie din centralele hidroelectrice va duce la un consum
mai scăzut de material fosil şi la o irigare mai eficientă. În China cărbunele reprezintă materia
prima a termocentralelor, ducînd la ploi acide şi emisii masive de dioxid de carbon. De menţionat
că pentru moment nu este prevăzută în cazul chinez vreo limitare a emisiei de gaze, însă aderarea
statului chinez la acordul internaţional este în orice caz un pas înainte.
 Stabilitatea internă este prioritatea conducerii comuniste, care a cedat foarte rar în faţa
revendicărilor populaţiei. Reformele pe care PCC le-a introdus au avut grijă să blocheze domenii
de internet care pot sugera poziţii ostile sau gînduri subversive, cenzura de stat fiind foarte atentă
la detalii. Viziunea asupra drepturilor omului este profund diferită sub aspect filozofic de
interpretarea dată de ONU, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Conform punctului
de vedere oficial chinez, drepturile nu sunt un dat obiectiv, incontestabil şi universal aplicabil,
fiind doar cîştigate sau cîştigabile într-un anumit context istoric. Drepturile nu pot exista în absenţa
responsabilităţilor, ele sunt produsul conjuncturilor sociale, istorice. Suma lor este dată de ceea ce
societatea poate oferi populaţiei într-o anumită perioadă, deci pot varia în timp. Modelul unic
afirmat de ONU nu ar reprezenta nimic altceva decît impunerea la scara globală a unei viziuni
occidentale, o continuare a colonizării sub aspect cultural. Personal consider că aceste argumente
abile pur şi simplu doresc să ascundă dorinţa liderilor chinezi de a nu-şi vedea pusă la îndoială
propria legitimitate, indiferent de context.
Situaţia etnică este un subiect delicat, care a produs destule situaţii încordate. Din populaţia
chineză aproximativ 91% aparţine etniei majoritare han, restul fiind distribuit între alte 55 de
grupuri enice recunoscute oficial. Datorită politicii copilului unic, iniţiată în 1979 s-a asistat la o
modificare a compoziţiei pe vîrste a populaţiei, precum şi la o modificare a raportului dintre
majoritate şi restul etniilor. Politica aceasta se adresa doar grupului han, iar la ora actuală se asistă
la o dublare a ponderii celorlalte etnii. Tot datorită acestui program tendinţa de îmbătrînire a
populaţiei este printre cele mai accentuate din lume, ceea ce va pune o mare presiune pe bugetul
naţional în privinţa pensiilor. Disparitatea între sexe este foarte mare la naştere, cu aproximativ
doi baieti pentru fiecare fată, astfel încît la ora actuală s-a interzis avortarea fetuşilor de sex
feminin. Însă pe viitorii 20 de ani îşi va spune cuvîntul, limitînd şi mai mult volumul naşterilor.
Distribuţia populaţiei prezintă o neuniformitate pronunţată, cu 55% din teritoriu ocupat de doar
6% dintre locuitori. Este vorba de regiunile cele mai îndepărtate de zona chineză propriu-zisă:
Mongolia Interioară, Tibet, Xinjiang, Qinghai, Gansu, regiuni cu procente însemnate de minorităţi
neasimilate.
O altă cauză sau mai bine zis o piedică în calea Chinei este acea diferențiere existentă în
cadrul statului, unde se regăsesec atît regiuni foarte bogate (unde este aglomerată practic toată
industria) dar și zone extrem de sărace, unde oamenii trăiesc sub limita sărăciei. O încercare de
omogenizare a acestor zone sau măcar de estompare a acestor disparități se poate realiza, doar
prin non-intervenția statului în ecomonie, prin lăsarea libertății pieței de autoreglare, lucru care în
momentul de față este foarte improbabil.
China trebuie să se construiască pe sine, să se perceapă drept o entitate distinctă ca mai apoi
să construiască lumea din jur. În această modelare a noii constelații mondiale trebuie să țină seama
de ceilalți, de celelalte state, care au culturi diferite. Dacă China va reuși să amelioreze diferențele
dintre statele lumii, să se dirijeze într-un arbitru mondial, atunci putem afirma că acest gigant și-a
găsit calea. Mai mult decît atît, dacă China va fi capabilă să susțină miracolul economic, reajustarea
raporturilor sale cu ceilalți poli ai puterii lumii reprezintă una din cele mai dificile sarcini ale
Relațiilor Internaționale în deceniile care urmează.
Interesant de urmărit este și direcția în care se îndreaptă anumite cheltuieli din bugetul Chinei
alocate preponderent achiziționării de armament militar, dar și de tehnologie navală, ceea ce
reflectă aspirațiile acesteia de a-și dezvolta un potențial naval. China începe să se preocupe de
pregătirea unei armate mai flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera și în afara granițelor
teritoriale chineze. Noua doctrină are în vedere capacitatea de a proiecta puterea, mai curînd decît
cea de apărare propriu-zisă. Noua tranziție a Chinei nu este, de la socialism la capitalism, ci de la
putere continentală clasică la putere continentală maritimă. Este o condiție extrem de dificilă
pentru că puterea politică maritimă implică un alt tip de comportament și alte caracteristici: este
mai deschisă, mai liberală, mai mobilă, mai înclinată să folosească arma comerțului decît arma
propriu-zisă.
În lucrarea de faţă au fost prezentate diferite caracteristici, posibilități dar și probleme care
China le deţine din punct de vedere geopolitic. Creșterea explozivă a Chinei din ultimii 30 de ani
a creat un colos, dar unul ale cărui fiind însăși geopolitica sa, aceasta fiind deosebit de fragidă,
avînd ca efecte pozitive și cele negative expuse mai sus. Totuși China rămîne a fi o supra putere
economică a lumii.