Sarcini de lucru.

2.Citeaza un fragment (2-5 fraze)care ti se pare interesant sub un aspect oarecare

si,comentandu-l,motiveaza-ti alegerea(numai in cazul lucrarilor de critica si istorie
literara).
“Ceea ce este viu intr-o opera de arta (palpitul operei de arta) dispare, ramanand numai
ceea ce este ideologie. Valoarea estetica a unei opere, o data cu trecerea timpului, nu
mai corespunde unui gust, contand din punct de vedere istoric, documentar. Fenomenul
estetic sufera in acest caz o evidenta mutatie, trecand in sfera culturalului: fenomenul
pur estetic tinde sa devina un fenomen cultural, care nu poate fi inteles si nu-si capata
chiar semnificatia decat ca semn estetic al unei civilizatii, ca manifestare a unei
sensibilitati de mult disparute, pe ale carei vestigii urmeaza sa le studiem in complexul
tuturor fenomenelor esentiale ce determina acea civilizatie".(Istoria literaturii romane
contemporane)
Aceasta mutatie implica fara indoiala o „iremediabila prapastie estetica", in formularea
lui Lovinescu care impune legatura cu opera exclusiv din punct de vedere intelectual, al
eruditiei. in opinia criticului, valoarea estetica are valabilitate numai in cazul operelor
contemporane receptorului. De aici, se poate aborda conceptul lovinescian de
sincronism. Criticul considera ca sensibilitatea unei anumite epoci este aceeasi,
impunand forme (creatii) proprii. Este necesar, in aceasta situatie, ca valorile estetice sa
fie valabile pentru toate popoarele. E. Lovinescu are in vedere decalajul dintre
sensibilitatea veacului si forme, decalaj care se manifesta in anumite spatii geografice.
Criticul are in vedere sincronizarea culturii unui popor cu o cultura superioara,
sincronizare ce implica simularea si stimularea. El este convins ca semnele civilizatiei
romane moderne apar atunci cand in Tarile Romane patrund influentele occidentale,
determinand imprumutarea unor forme specifice. Simularea acestor forme este absolut
necesara, obligatorie fiind stimularea aparitiei fondului pentru aceste forme. Trebuie sa
retinem insa un aspect important in teoria lovinesciana a sincronismului: fenomenul de
sincronism este „tranzitoriu", el nu impune forme, ci provoaca sensibilitatea pentru a-si
gasi formele estetice corespunzatoare.

3.Citeaza o judecata critica(dintr-un volum,revista de specialitate ,indicand autorul si

sursa)in legatura cu un roman interbelic la alegere si redacteaza un comentariu pe
marginea respectivei judecati.
Camil Petrescu, scriitorul care a văzut idei
Ion Ionescu-Bucovu(ziarul Natiunea)

În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „negreșit că trebuie să lămurim

că dacă partea întâia a acestui roman e fabulație, e adică născocită de autor care nici
nu era însurat și nici nu avea o familie pe vremea aceea și deci eroul Ștefan
Gheorghidiu cu soția lui e pură ficțiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a
cărții, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de
campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului Gheorghidiu.” Pentru
autenticitate ambele părți sunt scrise la persoana întâi. Romanul se rupe de proza
tradiționalistă prin modernitatea stilului, prin autenticitatea dată de persoana întâi. Un
cuplu de îndrăgostiți, Gheorghidiu și Ela, sunt aruncați în lumea burgheziei prin
căpătarea unei moșteniri. Pompiliu Constantinescu arată că „Literatura dlui Camil
Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entități contradictorii.
Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în
iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și primejdie a
echilibrului interior. În iubire dl Petrescu vede lupta a două esențe biologice. Bărbatul îți
angajază într-o experență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă ca
să să-și retragă elanul capricios al unei permanente funcții vegetative. Originalitatea sa
se mișcă între acești doi poli variabili.” Este ceea ce Eminescu spusese demult în
„Luceafărul”, dar din alte unghiuri. Avem aici două drame, o dramă erotică a geloziei și
una a războiului., un fel de roman al iubirii și altul al războiului. La terminarea războiului
Gheorghidiu ne relatează:„A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care
aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea cerută
de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la
Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți… de
la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul” Este moartea individului vechi intrat
într-o nouă formă de evoluție. Camil Petrescu lasă cartea suspendată, dar într-o notă
din subsolul romanului „Patul lui Procust”, reiese că „ sublocotenentul în rezervă Ștefan
Gheorghidiu și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei.

4.Realizeaza(consultand bibliografia de specialitate de nivel academic si in legatura cu

romanul romanesc interbelic)fise pentru urmatoarele concepte de teorie
literara:realism,naturalism,psihologic(psihologism),analiza
psihologica,personaj,tema(tematica,tematism),narrator,naratiune,autor-
auctorial,proustianism,balzacianism.
Realism

Noul curent literar începe să devină obiectul unor formulări teoretice în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi după 1900. Trebuie însă subliniat că, în conştiinţa literară a
epocii, realismul nu este clar diferenţiat de clasicism şi romantism. Ion Heliade
Rădulescu, autor cu preferinţe clasice, va cere scriitorului (în jurul anului 1860) să fie un
„pictor fidel ce copiază după natură”, să redea obiectele şi evenimentele „aşa cum
sunt”.

Titu Maiorescu susţine orientarea literaturii spre realism, subliniind că: noua literatură
este „foarte sănătoasă”, subiectul ei este „viaţa specific naţională”, iar personajele
aparţin „claselor de jos”; tipurile realiste trebuie să reprezinte „permanenţe umane”
(Literatura română şi străinătatea, 1882). Cu toate acestea, temperamentul şi formaţia
clasicistă a mentorului Junimii îl vor face să rămână pe poziţia unui „realism clasic”,
neputând accepta aspectele prea „joase” ale curentului, pe care le califică drept
„realism brutal”.
Aspectul complex al vieţii zugrăvite de realişti are consecinţe şi la nivelul genurilor
literare cultivate: romanul aparţine genului epic, dar el conţine „şi lirism, şi descripţie, şi
dramatism”, devenind un gen complex. În virtutea acestei complexităţi, tragicul nu va
mai fi despărţit de comic în cadrul aceleiaşi opere. Ibrăileanu duce această idee mai
departe, arătând că „nu există bariere de netrecut nici în privinţa şcolilor (ceea ce
anticipează teoria lui George Călinescu cu privire la caracterul relativ al curentelor
literare). La acelaşi scriitor pot coexista elemente aparţinând unor şcoli diferite,
explicabile prin structură, aspiraţii, cultură.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, se observă două tendinţe ale
realismului: diversificarea şi adâncirea, ambele corespunzând complexităţii sporite a
vieţii în epoca respectivă. Acum apar marile construcţii epice ale lui Liviu Rebreanu,
romanele lui Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi George
Călinescu (Cartea nunţii şi Enigma Otiliei).

În general, în perioada interbelică, discuţiile teoretice se poartă mai puţin în jurul

realismului, cât mai ales în jurul romanului. Eugen Lovinescu acredita ideea unui roman
citadin, caracterizat prin obiectivitate, şi va pleda pentru proza reflexivă şi analitică a lui
Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu. George Călinescu era de părere că
literatura română trebuie să parcurgă mai întâi stadiul balzacian, pentru a ajunge la
proustianism, ilustrând această idee prin propria creaţie romanescă.

Literatura epocii este diversă şi bogată, principalele orientări fiind ilustrate în special de
mari creaţii, certificând fiecare, prin valoare, propria direcţie. Din proza obiectivă a lui
Slavici, dar şi din romanul” lui Nicolae Filimon şi Duiliu Zamfirescu, va coborî Liviu
Rebreanu. Realismul se apropie de punctul cel mai înalt, o dată
cu Ion (1920). Ion, Răscoala şi Gorila sunt romane-frescă, dar Rebreanu aduce în
literatură psihologii individuale, aparte, ca Apostol Bologa (Pădurea Spânzuraţilor), şi
psihologia colectivă, în Răscoala.
Dezbaterile teoretice în jurul realismului au avut ca obiectiv stabilirea unei „linii de
demarcaţie între conţinutul istoric-literar al noţiunii de realism şi ceea ce ar reprezenta
un principiu durabil al literaturii şi artei”. În acest sens, George Călinescu vorbeşte
despre „realism” şi celelalte curente literare (clasicism, romantism, baroc), cu
sublinierea că ele nu există în stare pură. Romanul este, pentru Călinescu, „o scriere
tipic realistă, demonstrarea unei idei printr-o experienţă”, iar efortul artistului trebuie
îndreptat în sensul de „a face inteligibilă şi vie aparenţa incoherentă pentru alţii, într-un
cuvânt, de a crea o ficţiune stabilă care să încifreze experienţa”.

Naturalism

Naturalismul este un curent literar ce a luat nastere in Franta intre anii 1860-1880, ca o
prelungire exagerata a realismului, raspandit ulterior in toate tarile lumii. Numele
curentului deriva de la cuvantul "natura" si dezvaluie amprenta biologicului, a ereditatii,
in creionarea personajelor literare, deci, a omului in general.

Spre deosebire de realism, care trateaza indivizii in mediul lor social, asa cum sunt ei in
realitate, naturalismul duce la extrem principiile estetice realiste, dezvaluind aspecte
sumbre, macabre, bolnavicioase, chiar dezgustatoare, ale omului ca fiinta biologica,
condusa de ereditate, de boala, si nu de ratiune. Pe langa caracterul biologic mostenit,
naturalistii considera ca mediul social joaca un rol crucial in dezvoltarea personalitatii
umane. Astfel, scriitori naturalisti trateaza personaje precum alcoolicii, criminalii sau
persoane imbolnavite psihic si fizic de un mediu social viciat.

Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate in prezentarea cazurile

patologice surprinse in operele literare. Pana atunci acest instrument literar fusese
utilizat in literatura doar de Balzac, Stendhal si Flaubert.

Asadar, desi nu pot fi considerati scriitori naturalisti, regasim tehnici si caracteristici

specificice acestui curent literar in scrierile lui Barbu Stefanescu Delavrancea,
I.L.Caragiale, Liviu Rebreanu si chiar in opele lui Ioan Slavici sau Costache Negruzzi.
Intrucat nu putem aborda o singura opera literara in vederea identificarii si argumentarii
procedeelor naturaliste, vom dezvalui prezenta elementelor naturaliste in mai multe
scrieri.

I.L Caragiale aduce in ochii cititorului un naturalism radical, cu accente patologice si

sociologice, fiind preocupat de detalierea si explicarea metodelor intocmai. De exemplu,
in nuvela "In vreme de razboi", Caragiale a studiat atent angoasa, nelinistile sufletesti
aduse la paroxism ale lui Stavrache care, in urma unei lungi indoieli asupra reintoarcerii
fratelui sau, caruia ii luase averea, innebuneste de-a dreptul cand acesta apare.
Personajul este surprins in toate etapele nebuniei, alienarii mentale, de la aparitia
obsesiei, pana la instalarea dementei. Astfel, naratorul analizeaza subtil subconstientul,
ca forma biologica a individului. Tema nuvelei urmareste nasterea si evolutia unei stari
psihologice, prin creionarea etapelor, a manifestarilor si a simptomelor unei boli
mentale. Totusi, "In vreme de razboi" ramane o opera realista, psihologica, cu accente
naturaliste.

In opera literara "Doua loturi" personajul principal, Lefter Popescu, trece de la o stare la
alta, de la disperare la speranta, de la fericire la deznadejde, ca in final sa fie aruncat
intr-o alienaree mentala incorigibila, intr-o prabusirea psihica iremediabila.

Asadar, desi un scriitor clasic cu accente realiste, Caragiale reuseste sa creioneze, sa

surprinda in stil naturalist, intr-o analiza minutioasa a tuturor etapelor unei bolii mentale,
personaje legate de o stare psihica intr-o continua transformare.

Asadar, naturalismul nu se regaseste in literatura romana in stare pura, niciun scriitor

autohton neputand fi numit in totalitate naturalist. Totusi, influentele acestui curent literar
se resimt in operele mai multor nume romanesti.

Analiza psihologica

In 1926, criticul Garabet Ibraileanu disocia, in eseul “Creatie si analiza”, doua modalitati
de realizare a romanului:
"Creatia", adica infatisarea comportarii personajelor; si "analiza", adica descrierea starii
sufletesti a acestora; constatand ca ele "se gasesc impreunate, in diverse proportii, la
orice prozator de talent".

In literatura romana interbelica, apar romane de analiza psihologica ( Camil

Petrescu, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, Anton Holban, “Ioana”
etc).

Personajul este imprevizibil, inadaptat din punct de vedere psihic.

Este prezentat din interior, cu lumea sa de ganduri si sentimente care nu au totdeauna

corespondenta in lumea reala, este ilogic uneori, prada obsesiei, hipersensibil, facand
acte gratuite (de ex. Stefan Gheorghidiu traieste cu o luciditate bolnavicioasa
sentimentul geloziei, interpreteaza gesturile Elei, sotia sa, sub imperiul banuielii ca este
inselat, ca ea se abate de la iubirea ideala in care cei doi parteneri se dedica total unul
altuia, au drept de viata si moarte unul asupra celuilalt; eroul isi urmareste starile
sufletesti - spaima, groaza - si pe front, in timpul bombardamentelor inamice )

Evenimentele sunt prezentate din interior, sunt trairi, sentimente, ganduri si mai putin
fapte exterioare, la persoana I, implicand subiectivitatea autorului (Stefan Gheorghidiu
rememoreaza la pers. I avatarurile dragostei sale fata de Ela si experientele primului
razboi mondial, fiind personaj narator).Constructia romanului de analiza psihologica
poate fi, aparent fara logica ,faptele fiind povestite nu in ordine cronologica, ci in functie
de fluxul memoriei, dandu-se importanta detaliului, dilatandu-se timpul real .

Personaj

Personajul este o categorie fundamentala a operelor epice si dramatice; el ocupa locul

principal în sistemul operei literare, alaturi de alte categorii teoretice precum istorie si
discurs, spatiu si timp etc.

Constructia personajului se realizeaza prin asocierea a doua dimensiuni: una

sociala, exterioara, alta psihologica, interioara.

Personajul sufera o schimbare în evolutia naratiunii. Personajul literar din

Antichitate si pâna în secolul XX se caracterizeaza prin consecventa, unitate interioara
si verosimilitate. Personajul literar în secolul XX tinde sa-si piarda consecventa, scriitorii
explorând cu predilectie lumea lui interioara, cu contradictiile ei intensificate prin
analiza.

- personajul din secolul XIX este înfatisat dintr-o perspectiva obiectiva, în relatiile
sale exterioare cu lumea

- personajul modern din secolul XX este atipic. El este prizonierul propriei sale
lumi pe care o vede, o comenteaza, o critica, o analizeaza din exterior. Subiectivitatea
constituie pentru el realitatea primordiala.

Personajele se pot clasifica în:

- principale, secundare si episodice

- protagonist (eroul principal) si antagonist (adversarul eroului principal)

- personaje mobile (dinamice; se schimba profund pe parcursul actiunii.

Transformarea lor trebuie sa fie plauzibila, justificata, convingatoare) si personaje
imobile (statice; ramân neschimbate pe parcursul unei povestiri; apar mai ales în
literatura clasica: avarul, mizantropul, tradatorul, îndragostitul, arivistul,aventurierul,
inadaptatul etc.)
Tema

Tema este construita dintr-un domeniu, o idee, o atitudine, un sentiment etc. în

jurul carora se încheaga actiunea unei opere artistice.

Exemple: a iubirii, a naturii, a conditiei umane (viata, moartea, fericirea, suferinta,

esecul existential), a destinului omului superior, a aspiratiei spre ideal, a creatiei si
creatorului, a jertfei creatoare, tema timpului, a vârstelor (copilaria, adolescenta etc.), a
raportului dintre om si Dumnezeu, a istoriei, a eroismului, a luptei (pentru libertate,
pentru dreptate).

Proustianism

Inovaţia esenţială a romanului proustian constă în noutatea raportului narator - lume

creată în creaţia artistică. Dacă în romanul de tip balzacian şi obiectiv naratorul avea o
poziţie transcendentă, extradiegetică, în raport cu lumea inventată, demiurgică deci
(omniscient, omniprezent), iar lumea creată de el făcea concurenţă tipurilor umane
reale, romanul proustian propune un narator integrat universului creat (narator
intradiegetic), el luând cunoştinţă de personaje, de locuri şi de fapte doar odată şi numai
din perspectiva personajului devenit narator. Naraţiunea, prin subiectivismul ei, este
adesea fragmentară, confuză, contradictorie, în funcţie de claritatea sau acuitatea
percepţiei naratorului. Proust promovează un procedeu literar nou, analiza psihologică
modernă, care, opunându-se analizei psihologice tradiţionale, impusă de Dostoievski şi
de romanul obiectiv, prezintă trăirile personajului din interior, în manieră subiectivă,
sugerând autenticitatea şi spontaneitatea fenomenelor şi trăirilor descrise. Scriitorul
francez nu urmăreşte exclusiv crearea de monografii, de romane frescă socială, ci
urmăreşte mai ales traseul sinuos, paradoxal, viu, spontan al sentimentelor, fluxul
memoriei şi al memoriei involuntare (afective) provocate de o banală întâmplare sau de
o senzaţie sau impresie fugare. Dacă eul nu poate cunoaşte decât prin sine, romanul va
lua aspectul unui jurnal, al unei confesiuni la persoana I, iar locul raţiunii si al inteligenţei
ca modalitate unică şi privilegiată de cunoaştere va reveni intuţiei, ca în estetica
simbolistă sau impresionistă.

Ca o consecinţă, în planul construcţiei romaneşti ordinea evenimentelor nu mai este

una strict cronologică şi logică, a timpului istoric, exterior, ci urmează fluxul memoriei,
traseul sinuos, abisal al memoriei afective. Evenimentele se vor reorganizează după o
logică a anamnezei afective, involuntare, în funcţie de stimulii care le vor provoca în
memorie: întâmplări, senzaţii şi impresii inedite. Intriga şi acţiunea sunt înlocuite cu
analiza. Problema timpului şi a cunoaşterii. Format în epoca de glorie a simbolismului,
Marcel Proust a transpuns în noua formulă a romanului o parte din principiile şi
modalităţile de creaţie ale acestei mişcări artistice. Apelând la sinestezie, la conceptul şi
trăirea subiectivă şi intuitivă a duratei pure, el încearcă să transpună artistic trăirea
inconfundabilă şi irepetabilă a unui moment al experienţei. Dar, ca şi Baudelaire, Proust
tinde să depăşească simpla descriere a unor momente infinitezimale şi disparate ale
experienţei. După cum, prin sinteza sinestezică a senzaţiilor, poetul francez dorea să
treacă dincolo de simboluri pentru a ajunge la esenţa misterioasă a realităţii cunoscută
doar în aparenţele ei, Proust încearcă asocierea momentelor aparent disparate
decoperindu-le legătura internă, cea din durata pură. Cunoaşterea artistică, înfăptuită
prin intuiţie, depăşeşte cunoaşterea logică, comună, din timpul istoric. Recuperarea
timpului concret, ireversibil, poate fi astfel posibilă.

Tendinţa generală a sf. sec.X IX şi începutul sec.XX este refuzul a tot ceea ce este
obiectiv, raţional, tipic, generic şi abstract şi acceptarea entuziastă a ceea ce este
subiectiv, intuitiv, atipic, concret şi individual.

Balzacianism

Balzacianismul este un concept estetic ce a impus un model literar prin care

seanalizează imaginea dramatică a societății franceze după revoluția de la 1789,
subtoate aspectele ei, societate în care banul și puterea acestuia prevalează
asupraaltor privilegii și valori reale. Termenul provine de la autorul Honore de Balzac,
scriitor care consideră că romancierul trebuie să fie un istoric al societății prin
exactitatea și rigoarea informațiilor, un medic ce consultă sufletul, dar nu ignoră corpul,
un pictor care descrie cadrul în care evoluează personajele, un om al legii, martor
al exceselor oamenilor și un filosof și un savant întrucat arta nu este doar o copie
banală arealității, ci solicită imaginația scriitorului care are talentul de a pune cap
la capelementele pentru a realiza un tot unitar. (n felul acesta, Balzac devine
istoriculascensiunii burgheziei. Tehnica balzaciană presupune ilustrarea vieții burgheze
de la începutul secolului al XX-lea, cand puterea banului conduce societatea degradată.
Banul are o putere distrugătoare asupra eticii unei societăți și în acest sens Balzac
afirma:’’Zeul la carese închină toți este banul’’.Ideea de paternitate reprezintă nucleul
epic al romanului. Spațiul reprezintă o dimensiune importantă în romanele balzaciene,
de aceea descrierile sunt ample și detaliate, folosindu-se tehnica detaliului
semnificativ.Incipitul presupune plasarea cu exactitate a evenimentelor în timp și
spațiu.Personajele au o trăsătură dominantă de caracter, aceasta definindu-le în
esențelelor morale.In literatura romană, autorul George Călinescu este cel care aduce
în actualitate acest model literar, în perioada interbelică, deși la modă erau tehnica
proustiană și tehnica gidiană, promovate de Camil Petrescu. Susținand o evoluție
sănătoasă aromanului romanesc, autorul declară că momentul de coerență deplină îl
reprezintă balzacianismul.

5.Identifica alte 5 concepte relevante pentru studiul romanului romanesc interbelic si

realizeaza fise pentru fiecare dintre ele in conditiile precizate la pct.4.

Tradiționalismul
interbelic este reprezentat de gruparea din jurul revistei Gândirea. Aceasta va prelua o
mare parte din ideile înaintașilor, de la critica maioresciană a formelor fără fond, la
militantismul în favoarea sufletului național, dar altoite pe o bază spiritualist-ortodoxistă.
Direcția tradiționalistă, deși combate modernismul, acceptă totuși formule estetice noi.
Reprezentanți:
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu.

Caracteristicile romanului tradițional :

- este o creație care observă aspectele sociale, mai ales pe cele rurale, tematica lui
creionându-se în jurul vieții social-istorice (țăranul, parvenirea);
- lumea surprinsă este una obiectivă, iar personajul se supune legilor lumii, colectivității;
- narațiunea este scrisă la persoana a III-a (heterodiegetică); naratorul este omniscient,
obiectiv (sau parțial obiectiv, neimplicat);
- este construit echilibrat, simetric;
- evenimentele se derulează în mod cronologic, prin înlănțuirea logică a episoadelor
narative;
- acțiunea este lineară (subiectul respectă momentele subiectului, iar conflictele
exterioare sunt dezvoltate puternic, dar pot apărea și conflicte interioare);
-personajele se încadrează tipologic, au o evoluție epică previzibilă;
-timpul și spațiul sunt bine precizate, obiective;
-stilul este elaborat.

Romanul obiectiv

-își propune să redea cu fidelitate realitatea, universul surprins fiind unul coerent și
caracterizat de coeziune (descrieri, detalii semnificative);
-naratorul este omniscient, având acces direct și nelimitat la conștiința fiecărui personaj,
urmărind o surprindere globală a realității, fiind înzestrat cu capacitatea de a controla
desfășurarea evenimentelor;
-narațiunea se desfășoară obiectiv, la persoana a III-a;
-evenimentele se derulează în mod cronologic, de la expozițiune spre deznodământ, în
funcție de memoria voluntară;

- perspectiva narativă este una obiectivă;

-incipitul și finalul sunt construite în ideea realizării unui tot unitar cu scopul creării
aceleiași impresii de realitate transfigurată fidel;
- modelul narativ este construit de prozatorul francez Honoré de Balzac.

Romanul subiectiv

-reacționează împotriva formulelor tradiționale de roman, manifestând interes pentru

viața interioară a personajelor;
-autorul își propune să ,,absoarbă” lumea în interiorul conștiinței (să-și integreze lumea
sieși), anulându-i epicul și omogenitatea, conferindu-i dimensiuni metafizice;
-naratorul se identifică perfect cu personajul, narațiunea este homodiegetică, iar
naratorul subiectiv;
-personajele sunt ființe complexe, cu o viață interioară bogată și complicată, preocupate
de autoanaliză și introspecție, firi meditative;
-conflictul interior coexistă cu cel exterior; realitatea exterioară declanșează de multe ori
procese de conștiință;
-cronologia faptelor este absentă, apare acromia

– lipsa unei cronologii înlocuite cu un timp subiectiv, interior ordonat de fluxul

conștiinței;

-subiectivitatea este realizată prin: memoria involuntară (procedeu de declanșare a

amintirilor în mod spontan, nedirijat); introspecția (modalitate de concretizare a trăirilor
interioare ale personajului, redată la nivel textual prin monologul interior); narațiunea la
persoana I (homodiegetică); fluxul conștiinței (succesiune de gânduri, monologuri, idei
personale);

Autenticitatea

Unul din conceptele îndelung discutate ale perioadei interbelice a fost autenticitatea,
adica sublinierea în cadrul cercetarii a relativitatii si limitelor cunoasterii; aducerea în
prim-planul atentiei a rolului subiectivitatii, intuitiei, subconstientului, senzatiilor,
trecutului; au impus si cunoasterii artistice o alta viziune, alte tehnici, alt limbaj. Adeptii
autenticitatii propun, in primul rand, renuntarea la pretentia de ubicuitate, la pozitia
demiurgica a autorului, la creatia apodictica, deductiva, cauzala specifica romanul
traditional. Apoi, acceptarea in raport cu evolutia moderna a disciplinelor cunoasterii, a
rolului intuitiei, senzatiilor, subconstientului, trecutului si a faptului ca singurul adevar –
relativ si el – este cel subiectiv, apartinand celui care nareaza propria experienta si prin
ea a celorlalti. Toate insemnand sete ontologica de adevar, de concret, renuntarea la
automatismele logicii discursive, anticonventionalism literar, artistic, textual. Acest
nucleu al conceptului de autenticitate configurat in perioada interbelica va fi nuantat si
experimentat in creatie de la un protagonist la altul. Daca pentru Anton Holban şi Camil
Petrescu, autenticitatea era apanajul psihologismului, Mircea Eliade vede în
autenticitate modalitatea de a depasi individualismul, posibilitatea de a te include in
universal prin experienta. Pentru Mircea Eliade autenticitatea este o chestiune de
identitate intre autor, narator si personaj. Un alt aspect important legat de autenticitate
lui Eliade il constituie prezenta miturilor si simbolurilor. Faptul ca in povestirile si
romanele sale aproape fiecare imagine sau personaj ,,seamana” cu o intamplare sau o
figura exemplara este profund legat de ideea de autenticitate.

Anticalofilismul

Stilul anticalofil

-Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare
a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.

-Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.

-Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care

vor duce la opțiunea finală.

-Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra -

existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).

-Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.

-Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără

compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“

Camil Petrescu este impotriva ,,scrisului frumos”,sustinand ca stilul trebuie sa fie

,,net”,de ,,process verbal”.Autorul sustine idea ca prsonajele nu trebuie sa se
suprapuna peste ,,caractere”,ci trebuie sa surprinda unicitatea,irepetabilul.

6.a)enumera si organizeaza in logica si in regimul de rigori al discursului de specialitate

aspectele care crezi ca se cer discutate in mod obligatoriu in comentarea
romanului…(se schiteaza,din perspectiva considerate optima,comentariul unui roman la
alegere din programa cursului)
Baltagul
de M. Sadoveanu

M.Sadoveanu - are un rol important in evolutia romanului romanesc, exersand in

„Baltagul” formula traditionala a romnului realist de observatie sociala si de
problematica morala

Caracterul operei
- roman complex, cu caracter mitic, simbolic si baladesc
- roman al transhumantei
- roman initiatic
- roman al familiei
- roman al dragostei
- roman cu intriga politista

Titlul
- baltagul- topor cu doua taisuri
- are caracter simbolic: este unealta si arma, semnificand viata si moartea

Tema : vietii si a mortii si cea a cautarii adevarului se construiesc pe motivul

calatoriei.

Viziunea asupra lumii:

- este una traditionala si se concentreaza in cele trei planuri narative

Perspectiva narativa:
- este obiectiva
- apartine unui narator omiscient si omniprezent, care ofera o viziune „din
spate”
- naratiunea este realizata la persoana a III-a

Tehnica narativa:
- inlantuirea cronologica a secventelor

Timpul:
- vag, precizat prin mari sarbatori crestine: Sf. Andrei, Postul Mare

Spatiul:
- are o dubla dimensiune: inchis (satul Magura), un spatiu securizant, si deschis
(Dorna, Bistrita, toponime reale, Raul Neagra, toponim simbolic)

Structura compozitionala:
- clasica, perfect echilibrata
- 16 capitole, grupate in trei parti: asteptarea lui Nechifor, calatoria Vitorei si a
lui Gheoghita, implinirea datinii si a justitiei
- structura interioara include trei planuri:
> planul existentei individuale si familiale urmareste calatoria Vitorei
>existenta comunitatii de oieri, o lume arhaica care se confrunta cu
forme noi de viata sociala
>planul mitic si simbolic bazat pe credinte superstitii, mentalitati, vis,
semne

Incipitul:
- include o legenda cosmologica care proiecteaza existenta oierilor in cosmos
- schiteaza un portret al personajului colectiv
- introduce personajul absent al romanului, Nechifor

Finalul este inchis si in relatie cu incipitul:

- familia Lipan isi va relua viata conform randuielilor

Conflictul:
- este atat exterior, cat si interior
- corespunde celor trei planuri
- conflictul exterior, de interese si moral, dinamizeaza primele doua planuri
- conflictul interior este dezvoltat in cel de-al treilea plan

Personajele:
- principale: Vitoria si Nechifor
- secundare: Gheorghita
- episodice: Minodora, Mos Pricop, baba Maranda
Vitoria:
- personaj complex , de factura realista
- exponent al comunitatii din care face parte
- relizat prin tehnica basoreliefului
- individualizat direct si indirect
- statutul social dezvaluie conditia de mama si sotie iubitoare
- fire energica si hotarata, harnica si priceputa
- dovedeste credinta in Dumnezeu si traditie
- apara randuielile si „citeste” semnele naturii (moment relevant:
purificarea spirituala si fizica inainte de plecare)
- ipostaza de sotie releva relatia dintre ea si Nechifor Lipan
- ipostaza de mama descopera relatia ei cu Minodora si Gheorghita