Țara Românească și Moldova

Constituirea celor două state medievale românești în secolul al XIV-lea

înseamnă continuarea și evoluția unui proces în ceea ce privește
organizarea lor instituțională. Procesul de instituționalizare a societății
medievale românești îl putem lega de domnia lui Mircea cel Bătrân
pentru Țara Românească și de cea a lui Petru Mușat pentru
Moldova, însă acest proces va continua și mai departe, în timpul
urmașilor acestora.

Instituția principală, domnia, era exercitată de un mare voievod și

domn. Domnul era stăpânul țării; de altfel, însăși etimologia cuvântului
ne spune acest lucru, termenul „domn” venind de la latinescul dominus
= stăpân, suveran, împărat. Succesiunea la domnie era bazată pe
principiul ereditar-electiv și viager: domnul era ales pe viață dintr-o
familie domnitoare, cea a Basarabilor - în Țara Românească, respectiv
cea a Mușatinilor - în Moldova. Domnul era alesul lui Dumnezeu („Io”),
iar ca și voievod era conducătorul suprem al armatei. El era judecătorul
suprem, toți locuitorii țării îi datorau ascultare și supunere. Domnul
numea dregătorii, stabilea impozitele, încheia tratate, declara război,
bătea monedă. El era ajutat în exercitarea atribuțiilor de un sfat
domnesc. Uneori, pentru a asigura succesiunea și pentru a împiedica
luptele pentru tron după moartea domnului, s-a practicat asocierea la
domnie, încă din timpul vieții domnitorului, a unuia dintre fii săi.
Putem astfel aduce exemplul lui Ștefan cel Mare care își asociază la tron
pe fiul său Bogdan, făcându-i pe boieri să îl recunoască drept urmaș; un
alt exemplu este cel al lui Mircea cel Bătrân care și-l asociază la domnie
pe fiul său Mihail.

În procesul consolidării instituționale, Biserica a sprijinit

instituția domniei. Domnul era alesul lui Dumnezeu, era „uns”,
intitulându-se în acte domn „din mila lui Dumnezeu”.

Religia ortodoxă a fost religia românilor din statele

românești, ea dezvoltându-se și organizându-se după
modelul Bizanțului. După întemeierea statului medieval domnia va
organiza mitropoliile. Astfel, amintim întemeierea primelor mitropolii
ale Țării Românești la Argeș (1359) – în timpul domnitorului Nicolae
Alexandru și la Severin (1370 – 1402) - în timpul domnitorului
Vladislav Vlaicu. În 1401 - în timpul domnitorului Alexandru cel Bun -
Patriarhia de la Constantinopol recunoaște Mitropolia Moldovei. Rând
pe rând se vor înființa alte episcopii, precum cea a Romanului (1408),
Episcopia Rădăuților (1471) sau Episcopia Hușilor (1597). La sfârșitul
secolului al XIV-lea, Patriarhia de la Constantinopol investește
mitropolitul Țării Românești cu titlul și funcția de "exarh al întregii
Ungarii", prin care acesta își exercita autoritatea spirituală și asupra
românilor ortodocși din Regatul Ungar.

Tot în această perioadă se pun bazele vieții monahale, întemeindu-

se numeroase mănăstiri: Vodița (1372), Tismana (1378), Cozia,
Cotmeana (sub Mircea cel Bătrân), Moldovița (1402), Prislop (jud.
Hunedoara, sec. al XVI-lea) ș.a. Aceste mănăstiri se bucurau de
sprijinul financiar al domnilor și al marilor boieri; aceștia le
făceau danii constând în terenuri, bani, sate etc.

Domnitorii, în calitate de primi ctitori ai țării, au construit numeroase

biserici și mănăstiri, cele mai multe în semn de mulțumire după
victoriile obținute în bătălii. Printre marii cititori, cel mai renumit este
Ștefan cel Mare, care a întemeiat sau reconstruit numeroase mănăstiri
între care Putna, Voroneț, Neamț, Bistrița; biserici la: Vaslui, Borzești,
Războieni etc. Pe lângă mănăstiri se vor întemeia primele școli, unde se
vor pregăti inițial călugării, preoții și diecii pentru cancelaria
domnească.

Sfatul domnesc era instituția medievală ce avea rolul de a-l ajuta și

consilia pe domn în conducerea țării. Inițial era constituit din
marii boieri (ca și mari proprietari de pământuri), apoi adăugându-
li-se treptat și boierii cu dregătorii și funcții precizate. În acest sens nu
putem să nu remarcăm o asemănare și evoluție cu ceea ce se întâmpla
în Occident, unde din consiliul regal au făcut parte inițial doar
persoanele importante din anturajul regelui, urmând ca în timp
atribuțiile acestora să fie precizate. Sfatul cuprindea îndeobște un
număr de doisprezece membrii, între care Mitropolitul, Marele Ban al
Olteniei (în Țara Românească)/Portarul Sucevei (în Moldova). Dintre
principalii dregători menționăm: logofătul (șeful
cancelariei), vornicul (șeful
administrației), vistiernicul (șeful vistieriei/al
finanțelor), spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei
domnitorului), paharnicul (șeful peste pivnițele domnești) etc.
Atribuțiile sfatului domnesc erau administrative, politice și
judecătorești – pe plan intern; în ceea ce privește politica externă, sfatul
era consultat în încheierea alianțelor sau la declararea vreunui
război. Dacă în secolele al XV- lea - al XVI-lea se remarcă o tendință
de întărire a autorității domnului în raport cu marea boierime, pe de
altă parte întărirea sfatului domnesc a fost o încercare de limitare a
puterii domnului.

Marea adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului.

Constituită din reprezentanţii stărilor privilegiate – țărănimea era exclusă -
,adunarea țării avea atribuţii politice precum alegerea
domnitorilor, aprobarea măsurilor fiscale, ratificarea tratatelor
de pace şi de vasalitate etc. Adunările stărilor privilegiate din Moldova şi
Ţara Românească sunt documentate în secolele al XV-lea şi al XVI-lea.
Acestea nu aveau caracterul unei instituţii permanente, ele întrunindu-se
numai în cazuri excepţionale. Se remarcă așadar, o evoluție diferită față de
Occident a Adunărilor stărilor privilegiate, unde acestea au devenit din
secolul al XIV-lea asociate ale puterii centrale în luarea diferitelor decizii și
măsuri.

Apărarea țării era inițial asigurată de oastea cea mică a domnului și era
formată din curteni și micii boieri. Din secolele XIV-XVI, odată cu
amploarea luptelor antiotomane, ia naștere oastea cea mare, care se
întrunea în caz de mare pericol pentru țară; ea era alcătuită din toți
bărbații țării capabili să poarte arme. Domnitorul – voievodul - era
comandantul suprem al oștirii. Statele medievale își pun în acest sens
bazele unui sistem puternic de cetăți precum Giurgiu, Turnu, Brăila.

Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale țările

române au cunoscut în perioada medievală de prin secolul al XIV-lea ca
organe administrative pe teritoriul Moldovei ţinuturile, iar pe cel al
Ţării Româneşti judeţele. Judeţele şi ţinuturile aveau în fruntea lor un
dregător numit de domnitor, care avea atribuţii administrative,
judiciare şi financiare.
Odată cu expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, turcii ajung la
sfârșitul secolului al XIV-lea la Dunăre și intră în contact direct cu Țările
Române, deschizându-se astfel lungul șir de confruntări cu Imperiul
Otoman. Țările Române au reprezentat o forță militară importantă în
cruciadele târzii, ajutorul lor fiind luat în calcul de nenumărate ori de
celelalte țări europene. Țara Românească a fost prima amenințată de
înaintarea turcilor, remarcându-se în lupta antiotomană prin domnitori
precum Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel
Bătrân și Poartă se conturează încă din anul 1388 când acesta ia
Dobrogea sub autoritatea sa pentru a evita ocuparea ei de către turci.

În secolul al XVI-lea Imperiul Otoman reușește să-și impună

dominația asupra Țărilor Române, care devin vasale. După
înfrângerea regatului maghiar la Mohacs (1526) se instituie pașalâcul
de Buda (1541), iar Transilvania devine principat autonom sub
suzeranitatea Porții. Țările Române pierd astfel ajutorul extern al
regatului ungar, dependența lor față de Poartă agravându-se.

Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse

unui sistem de exploatare economică prin creșterea continuă a
tributului, monopolul comercial impus de turci sau cumpărarea
domniei. Această exploatare economică se va reflecta în încetinirea
dezvoltării social-economice a statelor române. Dacă inițial domnul era
ales de boieri și confirmat de către Poartă, din secolele XVI-XVII va fi
numit de sultan. Secolul al XVIII-lea marchează, prin renunțarea la
domniile pământești, instaurarea domniilor fanariote (1711 în
Moldova/1716 în Țara Românească); domnii vor fi numiți direct de
sultan, din rândul dregătorilor de origine greacă din cartierul Fanar al
Constantinopolului.

Continua luptă pentru ocuparea tronului cu sumele mari de bani ce se

foloseau pentru cumpărarea acesteia, precum și creșterea continuă a
obligațiilor față de Poartă, vor determina creșterea excesivă a fiscalității. O
evaluare statistică ne-ar putea spune că, din veniturile țării,
aproximativ 35% mergeau spre Poartă, 25% spre domnitor și în
jur de 40% în vistieria țării. Principala sursă a adunării banilor pentru
vistieria țării era birul. Veniturile obținute în urma înrăutățirii fiscalizării
mergeau așadar preponderent spre Imperiul Otoman și nu au putut fi
utilizate în constituirea unui aparat de stat modern, cum se întâmpla în
Occident deja. În secolul al XVIII-lea fanarioții vor întreprinde o serie de
reforme, remarcându-se în acest sens domnul Constantin Mavrocordat, a
cărui domnii (a domnit de șase ori în Țara Românească și de patru ori în
Moldova în perioada 1730-1769) vor reprezenta o epocă de modernizare
fiscală şi administrativă a Ţărilor Române.

Domnii fanarioți vor încerca să reglementeze cuantumul birurilor și

impozitelor, modalitățile de plată, să stopeze exodul populației care
pleca din cauza instabilității fiscale și care astfel se reflecta într-un
număr mai mic de contribuabili; unele măsuri vor încerca să limiteze
abuzurile fiscale, să reglementeze raporturile dintre țărani și boieri; alte
măsuri vor avea un caracter protecționist, favorizând producția locală
și dezvoltarea meșteșugurilor; nu în ultimul rând, vor fi luate măsuri
care să sprijine acea categorie a populației care nu putea să muncească
– orfanii, invalizii.

Nevoia permanentă de bani a domnilor fanarioți a dus la

generalizarea sistemului venalității dregătoriilor. Deținerea unei
dregătorii în aparatul administrativ domnesc echivala cu
înnobilarea, astfel încât acest proces a favorizat ascensiunea
socială a celor care ajunseseră să aibă un anumit capital, dar care
nu aparțineau acestei clase.

Domnii fanarioți vor avea o contribuție importantă și în ce privește

dezvoltarea altor instituții ale statului, cum ar fi cea a învățământului. Putem
vorbi de un fenomen al orientalizării culturii și civilizației românești prin
folosirea limbii grecești în administrație și biserică. În ce privește societatea,
se remarcă (îndeosebi după 1774) adoptarea stilului de viață cu
îmbrăcămintea și obiceiurile de la Constantinopol.

Cu toate că, prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat,
se vor asemăna cu despoții luminați din Occident, impactul emoțional
asupra contemporanilor va fi unul negativ, Țările Române cunoscând în
perioada domniilor fanariote (1711/1716-1821) un secol de instabilitate
politică și unregres din punct de vedere politic, militar (oastea va fi
desființată) și economico-administrativ. Totuși, nu putem uita domnitori
precum Constantin Mavrocordat, care, prin faptul că a domnit alternativ
în cele două state, a contribuit la apropierea instituțională a celor două țări
române, făcând să mijescă viitoarea unificare a principatelor române, atât de
mult dorită de românii de pretutindeni.