Sunteți pe pagina 1din 92

Mariana Oprican

Drept administrativ

Bucuresti 2006

MARIANA OPRICAN

© 2009
Bucuresti, România
str. Dionisie Lupu nr. 70, sector 1
tel.: (004021) 330.21.42

DREPT ADMINISTRATIV

fax: (004021) 330.10.83


www.utm.ro

Partea generala

Curs pentru învatamântul la distanta

1
Drept administrativ
Administratia publica si dreptul administrativ
CUPRINS
CAPITOLUL I Administratia publica si Dreptul administrativ . 3
1. Conceptul de administratie publica .......................................... 3
2. Centralizare si autonomie în administratia publica .................. 7
3. Dreptul administrativ ramura a sistemului de drept .............. 10
3.1. Conceptul de Drept administrativ .................................... 10
3.2. Normele de Drept administrativ ...................................... 11
3.3. Raporturile de Drept administrativ .................................. 13
4. Izvoarele Dreptului administrativ ............................................ 17
CAPITOLUL II Formele de înfaptuire a administratiei publice .. 21
A. Actul administrativ ................................................................... 21
1. Notiunea de act administrativ .................................................. 21
2. Denumirea actelor administrative ............................................ 27
3. Clasificarea actelor administrative ........................................... 28
4. Forta juridica a actelor administrative ..................................... 31
5. Conditii de valabilitate privind emiterea actelor administrative 34
6.Intrarea in vigoare a actelor administrative.................................38
7. Executarea actelor administrative ............................................ 41
8. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative ............. 42
8.1. Consideratii generale ....................................................... 42
8.2. Suspendarea executarii actelor administrative ................. 42
8.3. Anularea actelor administrative ....................................... 43
B. Operatiile administrative si alte operatii materiale .................. 47
1. Notiunea de operatie administrativa ........................................ 47
2. Diferite operatii administrative ................................................ 47
CAPITOLUL III Apararea valorilor sociale cu mijloace de
drept administrativ .........................................................................49
1. Raspunderea administrativa .....................................................49
2. Sanctiunea administrativa ........................................................ 51
3. Executarea silita ....................................................................... 52
4. Regimul juridic al contraventiilor ............................................ 53
4.1. Definitia contraventiei ..................................................... 53
4.2. Deosebirile dintre contraventie si infractiune .................. 54
4.3. Deosebirile dintre contraventie si abaterea disciplinara .. 55
4.4. Subiectele raspunderii contraventionale .......................... 55
4.5. Vinovatia .......................................................................... 56
4.6. Cauzele care înlatura raspunderea contraventionala........ 56
4.7 Raspunderea contraventionala si raspunderea civila ....... 61
4.8. Sanctiunile contraventionale ............................................ 61
4.9. Stabilirea contraventiei .................................................... 68
4.10. Constatarea contraventiilor ............................................. 69
4.11. Aplicarea sanctiunii contraventionale ............................. 72
4.12. Caile de atac ................................................................... 75
4.13. Executarea sanctiunilor contraventionale ....................... 77
Capitolul IV Domeniul public .................................................... 78
1. Notiunea de domeniu public .................................................... 78
1.1. Crearea termenului de domeniu public ............................ 78
1.2. Componenta si definitia domeniului public ..................... 79

2
1.3. Caracteristicile domeniului public ................................... 79
1.4. Clasificarea bunurilor apartinând domeniului public ...... 80
2. Regimul juridic al domeniului public ...................................... 81
2.1. Consideratii generale ....................................................... 81
2.2. Regimul juridic al proprietatii publice ............................. 81
2.3. Exproprierea .................................................................... 84
2.4. Concesionarea domeniului public .................................... 86
2.5. Închirierea domeniului public .......................................... 91

CAPITOLUL I
ADMINISTRATIA PUBLICA
SI DREPTUL ADMINISTRATIV

1. Conceptul de administratie publica

Din punct de vedere etimologic, termenul de administratie provine din cuvintele de origine latina ad ,
care înseamna la , si minister ,care se traduce prin supus , slujitor .În limba latina exista si verbul ad-
administrare , care înseamna aservi la ceva, a servi pe cineva.
Pornindu-se de la aceasta semnificatie lingvistica, a fost emisa ideeaca administratia trebuie sa
actioneze în folosul societatii, sa serveasca societatea, iar functionarii din administratie, în primul rând
ministrii,trebuie sa fie slujitori ai societatii .
În literatura de specialitate, se pot întâlni doua formulari, aceea de administratie de stat si aceea de
administratie publica .
Dupa parerea noastra, cele doua formulari diferite exprima în fapt aceeasi notiune. La aceasta
concluzie se poate ajunge cu referire la însesi prevederile Constitutiei.
Astfel, în Titlul III, intitulat Autoritatile publice, Cap. V poarta denumirea de Administratia Publica.
Acest capitol contine doua sectiuni.Sectiunea 1 este consacrata Administratiei publice centrale de
specialitate,cu referire la ministere si alte organe centrale de specialitate, iar Sectiunea
a 2-a este consacrata Administratiei publice locale, care se refera la consiliile locale, primari, consiliile
judetene.
Este evident faptul ca autoritatile publice, mentionate în cele doua sectiuni ale cap. V, Administratia
Publica, sunt organe de stat, care desfasoara deci o activitate statala.
Se poate ajunge, astfel, la concluzia ca cele doua formulari, la care am facut referire mai înainte,
exprima, în fapt, aceeasi notiune, dar în termeni diferiti.
Notiunea de administratie de stat sau de administratie publica comporta mai multe acceptiuni.
Astfel, o acceptiune este aceea de activitate, situatie în care aceasta notiune este conceputa în sens
functional.
Într-o alta acceptiune, notiunea de administratie publica evoca un sistem de organe. În acest caz,
notiunea de administratie de stat este privita sub aspect organizatoric 3 .
Analizata sub aspectul functional, de activitate, administratia publica este o activitate executiva, de
executare a legii. Datorita acestei particularitati, autoritatile administratiei publice sunt cunoscute si
sub denumirea de organe executive ale statului, deci, prin care se realizeaza puterea executiva.De
altfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 90/2001, Guvernuleste caracterizat ca fiind autoritatea publica a
puterii executive .
Aceasta caracterizare se refera nu numai la Guvern, ci la toate celelalteorgane ale administratiei
publice, daca ne raportam la art. 110 dinConstitutie, potrivit caruia Guvernul si celelalte organe ale
administratiei publice sunt obligate sa prezinte Parlamentului datele si informatiile cerute

3
de acesta. Din aceasta formulare rezulta clar ca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice
fac parte din acelasi sistem de organede stat, anume, sistemul autoritatilor administratiei publice.
Însa nu trebuie sa se puna semnul egalitatii între administratia publicasi puterea executiva, desi
organele administratiei de stat sunt cunoscute si sub denumirea de organe ale puterii executive.
Aceasta afirmatie se întemeiaza pe faptul ca puterea executiva este înfaptuita nu numai
de catre autoritatile administratiei publice, ci si de alte organe de stat, care nu fac parte din
sistemul organelor administratiei publice.
Astfel, în tara noastra, organe ale puterii executive sunt Presedintele României, prin
unele atributii ale sale, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Serviciul Român de Informatii,
Curtea de Conturi, Banca Nationala a României s.a. Aceste autoritati publice realizeaza
puterea executiva, dar fara a face parte din sistemul autoritatilor administratiei publice, al
caror organ suprem este Guvernul.
Asadar, sfera autoritatilor puterii executive este mai larga decât sfera organelor
administratiei publice, care constituie numai un element component al sistemului autoritatilor
puterii executive.
Totodata, administratia publica nu trebuie confundata nici cu activitatea executiva,
desi organele administratiei publice sunt denumite organe executive ale statului.
Pe lânga autoritatile administratiei publice, activitate de executare a legii desfasoara
toate celelalte organe de stat, precum si organizatiile nestatale sau persoanele fizice.
Astfel, când o organizatie privata respecta autorizatia de functionare
sau când un pieton traverseaza strada la culoarea verde a semaforului, acestea sunt actiuni de
respectare a legii, de executare a legii.
Instantele judecatoresti aplica legea la cazurile concrete prin solutionarea litigiilor
juridice, si aceasta nu este altceva decât o forma specifica de executare a legii.
Chiar si organele legislative executa legea. Astfel, atunci când, de exemplu, cele doua
Camere ale Parlamentului îsi aleg organele de lucru,legifereaza, adopta hotarâri cu privire la
activitatea Guvernului etc., nu fac altceva decât sa execute legea care le stabileste aceste
atributii, anume Constitutia si regulamentul lor de functionare.
Asadar, activitatea executiva are o sfera mai larga decât administratiapublica, aceasta
din urma fiind doar o forma specifica a activitatii executive, alaturi de alte variate forme.
Activitatea legislativa reprezinta activitatea de conducere a societatii la nivel superior
conducerii înfaptuite prin celelalte activitati statale.Desfasurând aceasta activitate, organele
legislative reglementeazacu forta juridica superioara relatiile sociale, prin elaborarea de norme
juridice, formeaza alte organe de stat, exercita controlul general al respectarii legii, exercita
conducerea în politica externa.
Sub aspectul fortei juridice a actelor emise de catre organele legislative, al locului si al
rolului acestora în sistemul autoritatilor statului,activitatea legislativa trebuie considerata cea
mai importanta forma deactivitate statala.
Actele organelor legislative sunt adoptate spre a fi aplicate în viata sociala, spre a fi
executate. Aceasta cerinta se asigura prin activitatea executiva, înfaptuita, în mare parte, de
catre autoritatile administratiei politice.
Daca, sub aspectul importantei reglementarilor juridice, activitatea legislativa se
situeaza pe primul loc în cadrul activitatii statale, în ceea ce priveste frecventa actiunilor în
viata sociala, contributia în activitatea concreta de satisfacere a cerintelor ce apar în cadrul
societatii, pe primul loc se situeaza administratia de stat.
Organele administratiei publice sunt acelea care rezolva în mod concret problemele
cotidiene ce apar în viata sociala, adopta masurile operative pentru satisfacerea nevoilor
membrilor societatii, contribuind astfel, într-o masura decisiva, la realizarea progresului social
. În legatura cu raportul dintre activitatea executiva si administratia

4
de stat, se pune si problema daca administratia de stat, ca forma fundamentala de activitate a
statului, de realizare a puterii de stat, poate fi înfaptuita si de alte organe de stat, pe lânga
autoritatile administratiei
publice.
Aceasta problema se pune deoarece unii autori considera ca administratia de stat poate
fi înfaptuita, în subsidiar, ca activitate secundara, pe lânga activitatea lor principala, si de alte
organe de stat, nu numai de autoritatile administratiei publice 5 .
Dupa parerea noastra, administratia de stat nu poate fi înfaptuita decât de organele
special create pentru a o desfasura, anume organele administratiei publice.
Credem ca trebuie facuta o demarcare neta între administratia de stat, ca forma
fundamentala de activitate a statului, de realizare a puterii de stat, si activitatile cu caracter
administrativ. În înfaptuirea atributiilor lor specifice, toate organele statului, indiferent de
forma fundamentala de realizare a puterii de stat pentru care au fost special create, desfasoara
activitati cu caracter administrativ.
Astfel, organizarea si desfasurarea activitatii Parlamentului (a Camerei Deputatilor si
Senatului), a comisiilor permanente ale acestora etc. implica în mod necesar si desfasurarea
unor activitati cu caracter administrativ, precum convocarea organului, întocmirea proiectului
ordinii de zi, difuzarea materialelor, redactarea proceselor-verbale etc.
Dar aceasta nu înseamna ca organele amintite înfaptuiesc administratia de stat. Daca
am admite ideea aceasta, ar însemna ca organele legislative înfaptuiesc simultan doua forme
ale puterii de stat: puterea legislativa si puterea executiva, ceea ce ar constitui o încalcare a
principiului separatiei puterilor în organizarea statala.
Este incontestabil faptul ca prin Constitutie a fost creata, pentru fiecare forma a puterii
de stat, o categorie distincta de organe de stat.
Fiecarei puteri publice îi corespunde o categorie distincta de organe de stat, potrivit
principiului separatiei puterilor în stat.
Este evident faptul ca una si aceeasi persoana nu poate exercita concomitent doua
puteri publice, aceasta constituind una dintre cerintele fundamentale ale principiului separatiei
puterilor în stat.
De asemenea, instantele judecatoresti, în realizarea activitatii de judecata, înfaptuiesc
activitati cu caracter administrativ, de exemplu înregistrarea cererilor, trimiterea citatiilor,
luarea declaratiilor, multiplicarea hotarârilor judecatoresti, expedierea hotarârilor etc.
Toate acestea nu reprezinta administratia de stat, ci doar activitati cu caracter
administrativ, necesare pentru desfasurarea activitatii pentru care au fost special create, anume
activitatea de judecata.
Mai mult chiar, activitati cu caracter administrativ, asemanatoare celor înfaptuite de
organele statului, desfasoara nu numai aceste organe, ci si organizatiile nestatale, precum si
persoanele fizice. Or, în nici un caz nu s-ar putea sustine ca si acestea înfaptuiesc puterea
executiva, administratia de stat, ca o forma fundamentala de activitate a statului, de
realizare a puterii de stat. Asa încât, dupa parerea noastra, administratia de stat, ca forma
fundamentala de realizare a puterii de stat, desfasoara numai autoritatile administratiei
publice; celelalte organe de stat, în înfaptuirea activitatii specifice pentru care au fost special
create, desfasoara numai activitati cu caracter administrativ si nicidecum administratie de stat.
Daca însa prin lege, ca act al Parlamentului, se confera si unor structuri sociale, altele
decât cele de stat, prerogative asemanatoare celor ale autoritatilor administratiei publice,
atunci si acestea pot înfaptui administratia de stat, ca forma de realizare a puterii de stat, cum
este cazul notarilor publici.
În literatura de specialitate se arata ca functiile autoritatilor administratiei publice ar
consta în actiune, consultare si deliberare. Pornind de la aceasta opinie, administratia publica
a fost clasificata în administratie activa, administratie consultativa si administratie

5
deliberativa. Administratia este activa în cazul în care executa legea sau când adopta o masura
de utilitate publica; este consultativa când da avize administratiei active; este deliberativa în
situatia în care un organ ia decizii care sunt obligatorii pentru administratia activa .
Existând separat de administratia activa, administratia poate fi si jurisdictionala, cum
este în cazul organelor administrative jurisdictionale, specializate în solutionarea litigiilor
administrative, organe independente si autonome în decizia lor .
În afara de acceptiunea de forma fundamentala de activitate a statului, termenul de
administratie de stat poate fi utilizat si în alte acceptiuni, asa cum am aratat mai înainte.
Astfel, prin administratie de stat se poate desemna si sistemul sau categoria de organe
de stat care înfaptuiesc administratia de stat, ca activitate statala.
Administratia de stat a constituit obiectul a numeroase cercetari în literatura de
specialitate . În ceea ce priveste notiunea de administratie de stat, opiniile se aseamana asupra
unor aspecte, dar se si diferentiaza din alte puncte de vedere.
Lasând la o parte elementele particulare ale diferitelor definitii date administratiei de
stat, ca elemente comune ale acestor definitii se pot retine urmatoarele:
1) administratia de stat este o activitate de executare a unor acte juridice;
2) administratia de stat este înfaptuita de organele administratiei publice.
In acceptiunea de activitate, administratia de stat poate fi definita ca fiind forma
fundamentala de activitate a statului, înfaptuita de organele administratiei publice, care consta
în executarea legii, prin stabilirea unor conduite obligatorii, precum si prin prestarea unor
servicii.
Termenul de lege din definitia administratiei este utilizat în acceptiunea sa larga, nu
numai în sensul de act al Parlamentului, ci de orice act juridic dat spre executare în
competenta organelor administratiei.
publice.
Pornind de la definitia prezentata, organele administratiei de stat pot fi grupate în doua
mari categorii:
1. organe care executa legea prin stabilirea de conduite obligatorii, de exemplu,
Guvernul, ministerele, consiliile judetene, consiliile locale;
2. organe care satisfac cerintele sociale, tot în cadrul activitatii de executare a legii,prin
prestarea unor servicii în regim de drept administrativ sau civil, de pilda, institutiile de
învatamânt, institutiile sanitare, regiile autonome cu capital de stat etc.
Fiind organe de stat, toate acestea realizeaza puterea de stat, dar într-o masura diferita,
în raport cu sarcinile si atributiile pe care le au în desfasurarea activitatii lor specifice. De
exemplu, un organ de politie realizeaza puterea de stat într-o masura mult mai mare decât o
institutie de cultura si arta.
Mai trebuie observat faptul ca un organ al administratiei publice desfasoara, pe lânga
activitati în temeiul puterii de stat, si alte activitati care nu implica puterea de stat, atunci când
actioneaza ca persoana juridica, de exemplu, când încheie un contract civil.
Deci, administratia de stat contine 2 categorii de activitati, si anume:
a) activitati în realizarea puterii de stat;
b) activitati care nu implica realizarea puterii de stat.
Rezulta ca acelasi organ al administratiei publice poate sa apara într-o dubla calitate, aceea
de subiect de drept administrativ, când realizeaza puterea de stat, si de subiect de drept civil, când
actioneaza ca orice persoana juridica nestatala. Dar specific organelor administratiei publice este
faptul ca acestea, în principal, actioneaza în realizarea puterii de stat, ca autoritati publice, ceea ce
le confera o situatie speciala în raporturile juridice. Drept urmare, autoritatile administratiei
publice pot, cu toata opunerea particularilor, sa-si execute propriile decizii, având privilegiul
executarii din oficiu, întrucât actioneaza în temeiul puterii de stat .

6
Teste
1.Originea etimologica a termenului de administratie .
2.Semnificatia lingvistica .
3.Distinctia între administratie de stat si administratie publica.
4.Acceptiunile notiunii de administratie de stat .
5.Comparatia între administratia de stat si puterea executiva .
6.Comparatia între administratia de stat si activitatea executiva .
7.Cine poate înfaptui administratia de stat (opinii)?
8.Distinctia între administratia de stat si activitatile cu caracter administrativ.
9.Clasificarea administratiei de stat .
10.Opinii cu privire la definirea administratiei de stat .
11.Definitia administratiei de stat.
12.Clasificarea organelor administratiei publice în baza definitiei .
13.Dubla calitate a organelor administratiei publice .

2. Centralizare si autonomie în administratia publica

În activitatea organelor administratiei publice, centralizarea si autonomia constituie un


tot unitar, care asigura desfasurarea în cele mai bune conditii a activitatii autoritatilor
administratiei publice, satisfacerea optima a cerintelor sociale, atât generale, cât si locale,
garantia obtinerii unor rezultate superioare în administratie.
Prin centralizare se asigura unitatea, coeziunea în activitatea organelor administratiei
publice, în realizarea, mai ales, a intereselor generale ale societatii, prin subordonarea
organelor inferioare fata de organele superioare.
Autonomia organelor administrative face posibila rezolvarea operativa si adecvata a
problemelor colectivitatilor locale, prin cunoasterea directa a nevoilor acestora, precum si a
posibilitatilor de satisfacere a lor.
Descentralizarea îsi propune sa ofere organelor administratiei publice suficienta
libertate de actiune pentru adaptarea lor imediata la specificul local, la schimbarile pe plan
local, fara a se renunta la o anumita centralizare.
Largirea autonomiei locale stimuleaza initiativa locala, eliberând, totodata, organele
centrale de un numar de probleme care privesc îndeaproape colectivitatile locale, lasând
rezolvarea acestora în sarcina organelor locale.
În procesul amplificarii autonomiei locale, este necesar sa sporeasca si sarcinile,
atributiile, dar si raspunderile organelor locale ale administratiei de stat, pentru rezolvarea în
conditii mereu superioare a problemelor care se ridica în unitatea administrativ-teritoriala în
care functioneaza.
Organele locale se preocupa de problemele sociale, economice si culturale, nu numai
de interes local, ci si de interes national, care se ivesc în unitatea administrativ-teritoriala în
care functioneaza. În felul acesta, se înfaptuieste o rodnica colaborare între ministere, alte
organe centrale ale administratiei publice, care realizeaza politica statului în domeniile si
ramurile lor specifice de activitate, si organele locale ale administratiei publice, conlucrare de
natura sa asigure o rezolvare mai eficienta a problemelor mentionate.
Tinându-se seama de natura intereselor ce trebuie satisfacute, de obiectivele urmarite
într-un anumit moment, important este sa se stabileasca un raport optim între centralizare si
autonomie, în asa fel încât atât nevoile generale ale societatii, cât si cerintele colectivitatilor
locale, sa fie cât mai bine satisfacute.
Raportul între centralizare si descentralizare nu este ceva imuabil, dat odata pentru
totdeauna. Acest raport are un caracter dinamic, el modificându-se în functie de cerintele

7
fiecarei etape de dezvoltare a societatii, predominând fie centralizarea, când este necesar sa se
satisfaca cu prioritate nevoi sociale generale, fie descentralizarea, autonomia, în situatiile în
care prioritate are satisfacerea cerintelor colectivitatilor locale.
Centralizarea presupune, în primul rând, subordonare.
Subordonarea între autoritatile administratiei publice se realizeaza în functie de
competenta organelor între care se stabilesc relatii de subordonare. Competenta, în general,
desemneaza ansamblul atributiilor, adica al drepturilor si, totodata, al obligatiilor ce revin
organelor administratiei publice, compartimentelor din cadrul unui organ, precum si
persoanelor care alcatuiesc un organ.
De regula, exercitarea unui drept implica, totodata, si asumarea unor obligatii pentru
titularul dreptului. De exemplu, dreptul unitatilor medico-sanitare de a vaccina populatia
constituie si obligatia acestora de a desfasura o asemenea activitate.
Competenta este stabilita prin lege, în primul rând, prin actul de organizare si
functionare a organului caruia i s-a stabilit acea competenta. Competenta, fiind stabilita prin
lege, este obligatorie, atât pentru organul, compartimentul sau persoana din cadrul organului,
cât si pentru cei care vin în contact cu acel organ, compartiment sau persoana. La competenta
nu se poate renunta în mod unilateral de catre cel caruia i-a fost stabilita. Competenta nu este
un drept subiectiv, care poate fi exercitat sau la care se poale renunta de catre titularul
acestuia.
Dupa cum am aratat mai înainte, competenta este obligatorie pentru organul,
compartimentul sau persoana careia i s-a conferit.
Competenta este de mai multe feluri. În principal, putem evidentia doua:
1) competenta materiala; 2) competenta teritoriala.
Prin competenta materiala se înteleg sfera si natura problemelor ce pot fi rezolvate de
catre titularul acesteia, domeniile si sectoarele în care îsi poate desfasura activitatea, masurile
pe care le poate adopta.
Sub aspectul competentei materiale, organele administratiei publice se împart în doua
categorii:
- Organe cu competenta materiala generala, care îsi pot desfasura activitatea, în
principiu, în toate domeniile si sectoarele de activitate, de pilda, Guvernul sau consiliile locale
si judetene.
- Organe cu competenta materiala de specialitate, care îsi pot desfasura activitatea
numai în domenii si sectoare precis determinate.
De exemplu, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul Administratiei si Internelor,
Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Sanatatii etc.
Am afirmat mai înainte ca organele cu competenta materiala generala îsi pot desfasura
activitatea, în principiu, în toate domeniile si sectoarele vietii sociale. Aceasta afirmatie se
bazeaza pe faptul ca sfera atributiilor nu este întotdeauna la fel pentru toate organele din
aceeasi categorie.
De exemplu, un consiliu local sau judetean, desi are o competenta materiala generala,
ca si Guvernul, nu este competent într-o serie de domenii si sectoare de activitate în care este
competent numai Guvernul, de exemplu, relatiile diplomatice si consulare, apararea nationala,
serviciul postal etc., deoarece problemele din aceste domenii sunt de interes national, de
interes general al societatii.
Chiar si între organele locale sfera atributiilor este diferita.
Astfel, desi au competenta materiala generala, consiliile judetene si consiliile locale se
deosebesc sub aspectul atributiilor privind competenta materiala. Astfel, un consiliu judetean
nu este competent în probleme privind, de exemplu, transportul în comun în interiorul
localitatilor din acel judet, domeniu în care sunt competente consiliile locale ale acestor
localitati.

8
Pe de alta parte, consiliile locale, cu toate ca au competenta materiala generala, nu sunt
competente în probleme de interes judetean, de exemplu, amenajarea unui drum care
traverseaza judetul sau o parte din judet, ori regularizarea unui râu care trece prin mai multe
localitati. Totusi, în anumite probleme de interes judetean se poate stabili o strânsa colaborare
între consiliul judetean si consiliile locale din acel judet în rezolvarea acestor probleme.
Prin competenta teritoriala se întelege suprafata de teritoriu în care un organ al
administratiei publice îsi poate desfasura activitatea. Sub aspectul competentei teritoriale,
organele administratiei publice se împart în doua categorii:
- Organe centrale, care au competenta teritoriala generala, în sensul ca îsi pot realiza
atributiile la scara nationala, pe întregul teritoriu al tarii, de exemplu, Guvernul, ministerele,
alte organe centrale de specialitate.
Organe locale, cu competenta teritoriala limitata, care îsi pot desfasura activitatea
numai în anumite unitati administrativ-teritoriale, de pilda, consiliile judetene, consiliile
municipale, orasenesti sau comunale.
În functie de cele doua feluri de competenta, între organele administratiei publice
opereaza o subordonare pe linie verticala, o subordonare pe linie orizontala, precum si o dubla
subordonare, atât verticala cât si orizontala.
Subordonarea pe linie verticala se realizeaza între organe care au aceeasi competenta
materiala, dar o competenta teritoriala diferita, organul cu competenta teritoriala mai restrânsa
trebuind sa se subordoneze organelor cu o competenta teritoriala mai larga. De exemplu, un
organ de la nivel judetean (inspectorat scolar) se subordoneaza organului din aceeasi ramura
de la nivel central (Ministerul Educatiei si Cercetarii).
Subordonarea pe linie orizontala se realizeaza între organele cu aceeasi competenta
teritoriala, dar cu o competenta materiala diferita. Astfel, organele de specialitate se
subordoneaza organului cu competenta materiala generala de la acelasi nivel. De exemplu,
subordonarea ministerelor fata de Guvern.
Prin subordonare pe linie verticala se realizeaza, cu preponderenta, latura
centralizatoare, avându-se în vedere, în principal, interesele generale ale societatii, în timp ce
prin subordonarea pe linie orizontala se realizeaza mai ales aspectul de autonomie a organelor
administratiei publice, satisfacerea, cu preponderenta, a intereselor colectivitatilor
locale.
Organele administratiei publice centrale se subordoneaza numai pe linie orizontala. De
exemplu, subordonarea ministerelor fata de Guvern.
Subordonarea pe linie verticala are în vedere numai organele care functioneaza în
unitatile administrativ-teritoriale.
Subordonarea acestor organe ale administratiei publice prezinta un anumit specific.
Astfel, unele dintre aceste organe se subordoneaza si pe linie orizontala, deci prezinta o dubla
subordonare. Alte organe ce functioneaza în unitatile administrativ-teritoriale se subordoneaza
numai pe linie verticala, de exemplu, organele din domeniul apararii nationale, în timp ce alte
organe de pe plan local se subordoneaza numai pe linie orizontala, de exemplu, regiile
autonome fata de consiliile judetene sau locale, dupa caz.
Ca exemplu de dubla subordonare se pot da organele de sub autoritatea organelor
centrale, care sunt organizate si îsi desfasoara activitatea în unitatile administrativ-teritoriale,
cum sunt inspectoratele scolare, directiile de sanatate publica etc. Acestea se subordoneaza
atât consiliilor judetene, cât si ministerului de resort din ramura respectiva. Subordonarea fata
de consiliile judetene se realizeaza sub aspect financiar, privind modul de utilizare mijloacelor
banesti primite de la bugetul judetean sau al municipiului Bucuresti.
Pe linie verticala, sub aspect organizatoric si functional, aceste organe sunt
subordonate fata de ministerul din a carui structura organizatorica fac parte, în sensul ca de la
organul central primesc instructiuni obligatorii.

9
Accentuarea uneia sau a alteia dintre laturile subordonarii depinde de natura
intereselor ce urmeaza a fi realizate, de cerintele sociale ce trebuie satisfacute, de obiectivele
urmarite de administratia publica în diferitele momente ale evolutiei societatii.
Teste
1.Importanta centralizarii si autonomiei.
2.Continutul centralizarii.
3.Continutul autonomiei ..
4.Raportul între centralizare si autonomie
5.Notiunea de competenta .
6.Competenta materiala .
7.Competenta teritoriala .
8.Subordonarea pe linie verticala .
9.Subordonarea pe linie orizontala.
10.Dubla subordonare .
11.Schimbarea raportului între subordonarea pe linie verticala si pe linie orizontala .

3. Dreptul administrativ ramura a sistemului de drept


3.1. Conceptul de Drept administrativ
Termenul de Drept administrativ poate fi utilizat în doua acceptiuni. Într-o prima
acceptiune, termenul de Drept administrativ desemneaza o ramura de drept, adica un
ansamblu de norme juridice, având un obiect propriu de reglementare, o categorie determinata
de relatii sociale.
În a doua acceptiune, termenul de Drept administrativ desemneaza o ramura a stiintei,
adica un ansamblu sistematizat de cunostinte despre Dreptul administrativ ca ramura de drept.
Normele juridice care sunt aplicate în activitatea autoritatilor administratiei publice, în
organizarea si functionarea acestora, fac parte din ramuri de drept diferite, de exemplu, din
Dreptul constitutional, privind regulile cele mai generale, principiile de organizare si
functionare ale organelor administratiei publice, din Dreptul civil, în legatura cu
personalitatea juridica a acestora, cu participarea lor la circuitul civil, din Dreptul financiar,
referitor la raporturile acestor organe în probleme de ordin bugetar, din Dreptul muncii, cu
privire la raporturile de munca în care sunt angajate autoritatile administratiei publice etc.
În cadrul sistemului dreptului, Dreptul administrativ se prezinta ca o ramura de drept
distincta, de sine statatoare, întrucât are un obiect propriu, precis determinat, de reglementare,
dar aflat într-o strânsa legatura cu celelalte ramuri de drept, ale caror norme se aplica, de
asemenea, în activitatea organelor administratiei publice.
Dar, raportate la normele celorlalte ramuri de drept, normele Dreptului administrativ
ocupa locul principal în cadrul normelor care se aplica în activitatea autoritatilor
administratiei publice, în organizarea si functionarea acestora, Dreptul administrativ
constituind ramura de drept specifica pentru administratia publica.
Dreptul administrativ poate fi definit ca acea ramura a sistemului de drept alcatuita din
ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale ce apar în procesul de
executare a legii, de catre autoritatile administratiei publice, în realizarea puterii de stat 10 .
În cadrul relatiilor sociale reglementate de catre normele Drepului administrativ,
organele administratiei de stat se manifesta ca autoritati publice, având aptitudinea de a folosi
forta de constrângere a statului pentru a se asigura respectarea normelor juridice.
Dreptul administrativ, ca ramura de drept, a aparut mai târziu decât alte ramuri de
drept, cum ar fi Dreptul civil sau Dreptul penal. Ca ramura de drept distincta în cadrul
sistemului dreptului, Dreptul administrativ a aparut în perioada revolutiilor burgheze, la
sfârsitul secolului al XVIII-lea. Si înainte de acest moment istoric au existat reglementari

10
juridice cu caracter administrativ, dar acestea erau reglementari singulare, ce nu erau
încorporate într-o ramura de drept. Dupa victoria revolutiilor burgheze, burghezia, aflata la
putere, a preluat unele reglementari juridice anterioare, care îi erau favorabile,
le-au adaptat noii situatii social-politice, le-a sistematizat, a creat noi norme juridice,
corespunzatoare acelei situatii.
În felul acesta, a aparut o noua ramura de drept Dreptul administrativ.
Mai ales dupa introducerea principiului separatiei puterilor de stat, explicit sau
implicit, în diferitele constitutii, printre care Constitutia S.U.A. din 1787, Constitutia Frantei
din 1791, au fost adoptate si primele acte normative de Drept administrativ, ca expresie a
aparitiei noii ramuri de drept.
În opinia unor specialisti, în România, prima sistematizare a normelor de Drept
administrativ a fost realizata prin Regulamentele Organice. Dar astfel de norme au existat si
anterior. De exemplu, organizarea teritoriului tarii în judete a fost facuta, în Muntenia, de
catre Mircea cel Batrân, la sfârsitul secolului al XIV-lea, iar în tinuturi, în Moldova, de catre
Alexandru cel Bun, la începutul secolului al XV-lea.
Prima si, de altfel, singura codificare a normelor de Drept administrativ poate fi
considerata ca fiind facuta prin Regulamentele Organice. Ulterior, Grigore Ghica, domnul
Moldovei, a creat o comisie formata din trei specialisti, ce a elaborat Manualul Administrativ
al Principatului Moldovei, aparut în 1855, care cuprindea toate reglementarile de natura
administrativa din perioada 1832-1855. Nu este vorba, însa, de un cod, ci numai de o colectie
de norme de Drept administrativ, cuprinse într-o lucrare unica .
Se poate aprecia ca, în România, Dreptul administrativ, ca ramura de drept, s-a
constituit în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, ca urmare a reformei legislative întreprinse de acesta.
Spre deosebire de Dreptul civil si de Dreptul penal, ramuri de drept unde exista un
Cod civil si un Cod penal, în Dreptul administrativ nu exista un Cod administrativ.
În decursul timpului au aparut diferite culegeri de acte normative cu caracter
administrativ, de exemplu, culegerile întocmite de Boerescu, de Bujoreanu si, mai ales,
colectia lui Hamangiu, dar acestea nu constituiau un Cod administrativ, deoarece autorii
respectivi nu au facut altceva decât sa cuprinda într-o singura lucrare actele normative cu
caracter administrativ aparute pâna în momentul publicarii lucrarii în cauza.
Autorii acestor lucrari nu au intervenit în continutul actelor culese, ci doar le-au
preluat, asa cum au fost ele adoptate.
În prezent, tinând seama de complexitatea activitatii organelor administratiei publice,
se impune necesitatea elaborarii unui Cod administrativ care sa sistematizeze, în cadrul unui
act normativ unic, normele de Drept administrativ, în prezent dispersate într-o multitudine
de acte normative.
3.2. Normele de Drept administrativ
3.2.1. Clasificarea normelor de Drept administrativ
Norma de Drept administrativ este o regula juridica ce reglementeaza relatiile sociale
care fac obiectul Dreptului administrativ, ca ramura de drept. Aceste relatii apar în procesul
de executare a legii de catre organele administratiei de stat, în care acestea se manifesta ca
autoritati publice, în realizarea puterii de stat. Tinând seama de marea diversitate de situatii în
care sunt angrenate organele administratiei publice, si normele de Drept administrativ sunt
foarte variate.
Totusi, folosindu-se anumite criterii, aceste norme pot fi grupate în mai multe
categorii. Astfel, în functie de finalitatea lor, normele de Drept administrativ pot fi clasificate
în urmatoarele categorii:

11
a) norme prin care se stabilesc înfiintarea, precum si organizarea, competenta
materiala si teritoriala a organelor administratiei publice, raporturile acestora cu alte organe de
stat, controlul ce se poate exercita asupra activitatii lor;
b) norme prin care se stabilesc functionarea organelor administratiei publice, raporturile
acestora cu persoane fizice si persoane juridice nestatale, cu care organele administratiei
publice intra în raporturi juridice, drepturile si obligatiile lor reciproce, raspunderea
participantilor la asemenea raporturi, consecintele încalcarii obligatiilor pe care si le-au
asumat prin acele raporturi juridice;
c) norme prin care se stabileste procedura activitatii organelor administratiei publice
(procedura administrativa), adica acele norme care prevad forma în care se desfasoara
activitatea organelor administratiei publice, atât în interiorul lor, cât si în raporturile cu
subiecte de drept din afara acestora, de ex, normele privind actul administrativ(emiterea,
executarea si controlul executarii acestuia), operatiile administrative si alte fapte materiale.
De exemplu, în domeniul contraventiilor, se prevede modul de
constatare a abaterilor contraventionale, ce masuri se pot adopta, caile
de atac împotriva acestora etc.
Normele de Drept administrativ stabilesc deci:
-organizarea interna a organelor administratiei publice;
-activitatea acestor organe, functionarea lor;
-raporturile între ele si cu alte organe de stat;
-raporturile lor cu particularii (persoane fizice si persoane juridice);
-raspunderea si sanctiunile ce se pot aplica în cazul încalcarii obligatiilor pe
care si le-au asumat, potrivit legii.
Stabilirea categoriilor mentionate nu înseamna ca normele din categoriile respective
sunt separate, ca un act normativ ar cuprinde numai norme dintr-o singura categorie. Astfel, în
acelasi act normativ se pot întâlni mai multe categorii din aceste norme, prevazându-se, de
exemplu, înfiintarea, organizarea interna, competenta, procedura unui organ al
administratiei publice, raporturile cu alte subiecte de drept etc.
Actele normative au, deci, un continut complex în ceea ce priveste categoriile denorme
pe care le contin. În functie de sfera lor de cuprindere, normele de Drept administrativ
se pot clasifica în:
a) norme generale, care au o sfera larga de reglementare juridica, aplicându-se unei
categorii foarte largi de relatii sociale, de exemplu, Legea administratiei publice locale, Legea
contenciosului administrativ, Ordonanta Guvernului privind contraventiile etc.;
b) norme speciale, aplicabile numai în anumite situatii, ce reglementeaza, deci, un
grup mai restrâns de relatii sociale, de exemplu, Hotarârea Guvernului nr. 235/1992, privind
acordarea burselor de studii;
c) norme exceptionale, aplicabile, chiar dupa denumirea lor, în cazuri de exceptie, care
impun masuri extraordinare, de pilda, Hotarârea Guvernului nr. 553/1991, privind masurile de
lichidare a urmarilor provocate de calamitatile naturale din luna iulie 1991.
Aceasta clasificare prezinta importanta în ceea ce priveste aplicarea normelor de Drept
administrativ.
Astfel, normele speciale si cele exceptionale pot deroga de la normele generale, de
acelasi rang, întrucât ele sunt adoptate în situatii care fac necesara o reglementare diferita de
reglementarea cu caracter general.
În concluzie, daca aceeasi relatie sociala este reglementata atât de o norma generala,
cât si de o norma speciala sau exceptionala, se va aplica norma speciala sau cea exceptionala,
dupa caz, întrucât situatia respectiva a reclamat adoptarea unei astfel de norme, deci este
firesc sa se aplice norma speciala sau cea exceptionala si nu norma generala.
3.2.2. Structura normelor de Drept administrativ

12
Din punctul de vedere al structurii lor, normele de Drept administrativ cuprind, în
general, toate cele trei elemente ale unei norme juridice, dar cu un anumit specific.
Astfel, se poate observa, în primul rând, ca ipoteza este, la cele mai multe asemenea
norme, mai dezvoltata decât celelalte doua elemente ale normei juridice. Aceasta
particularitate se datoreaza faptului ca este necesar sa se precizeze cât mai clar si mai complet
conditiile în care se vor aplica aceste norme la cazurile concrete, la situatiile particulare.
De exemplu, un consiliu local este dizolvat în cazul în care:
a) nu s-a întrunit timp de 3 luni consecutiv;
b) nu a adoptat nici o hotarâre în 3 sedinte consecutive;
c) numarul consilierilor s-a redus sub jumatate plus unu si nu se poate completa prin
supleanti;
d) consiliul local a adoptat în cel mult 6 luni cel putin 3 hotarâri care au fost anulate de
catre instanta de contencios administrativ, prin hotarâre irevocabila.
Dupa cum se poate observa, ipoteza acestei norme este foarte dezvoltata, ea continând
situatiile în care se va aplica norma în cauza, anume când se va proceda la dizolvarea unui
consiliu local.
În ceea ce priveste dispozitia, aceasta se prezinta, în general, sub forma onerativa,
continând obligatia de a actiona într-un anumit mod, de exemplu, de a pastra curatenia în jurul
casei sau de a se da ceva, precum obligatia de a plati taxe, amenzi etc.
Exista si norme de Drept administrativ cu caracter prohibitiv, care prevad obligatia de
a se abtine de la o anumita actiune, cum ar fi de a nu degrada spatiile verzi.
Mai putin numeroase sunt normele permisive, care stabilesc posibilitatea pentru
subiectele la un raport de Drept administrativ de a-si stabili în mod liber conduita, în functie
de vointa lor.
Normele permisive nu constituie o exceptie de la caracterul imperativ, obligatoriu al
normelor juridice, deoarece odata adoptata o anume conduita, trebuie sa se respecte în mod
strict reglementarile juridice privind acea conduita.
Astfel, în cazul savârsirii unei contraventii, exista mai multe posibilitati, anume, fie
plata amenzii, fie plângerea împotriva procesului-verbal de sanctionare a contravenientului.
Daca se opteaza pentru plângere, aceasta trebuie prezentata în termenul stabilit de lege si
numai la organul competent sa o rezolve, deci cu respectarea stricta a dispozitiilor legale în
aceasta situatie.
În ceea ce priveste sanctiunea normelor de Drept administrativ, se poate observa ca, de
multe ori, sanctiunea le lipseste întrucât ea nu apare ca necesara, fiind subînteleasa. De
exemplu, normele care stabilesc competenta unui organ pot sa nu prevada sanctiuni, întrucât
toate actele emise de acel organ cu încalcarea competentei sale sunt nule, chiar daca nu exista
o prevedere expresa în acest sens.
În schimb, normele care contin obligatiile persoanelor fizice si juridice în raporturile
lor de Drept administrativ, precum si cele care stabilesc raspunderea organelor sau
functionarilor din aparatul administrativ prevad, de cele mai multe ori, si sanctiunea ce se
poate aplica în cazul nerespectarii obligatiilor ce revin subiectelor acelor raporturi juridice.
3.3. Raporturile de Drept administrativ
3.3.1. Trasaturile raporturilor de Drept administrativ
Prin reglementarea de catre normele de Drept administrativ a relatiilor sociale ce fac
obiectul Dreptului administrativ, ca ramura de drept, aceste relatii devin raporturi de Drept
administrativ.
În aceste raporturi, organele administratiei publice actioneaza ca autoritati de stat,
putând sa utilizeze, la nevoie, forta de constrângere a statului, pentru a se asigura respectarea
drepturilor si a obligatiilor juridice decurgând din aceste raporturi.

13
Raporturile de Drept administrativ prezinta trasaturile generale ale oricarui raport
juridic, dar, totodata, prezinta si unele trasaturi particulare, specifice, prin care se deosebesc
de alte raporturi juridice. În ceea ce priveste structura lor, raporturile de Drept administrativ
nu se deosebesc de alte raporturi juridice, în sensul ca prezinta aceleasi elemente-subiecte,
continut, obiect, dar cu un anumit specific propriu.
Particularitatile raporturilor de Drept administrativ se exprima în trasaturile acestora.
1. O prima trasatura caracteristica a acestei categorii de raporturi juridice consta în
aceea ca ele apar în procesul de executare a legii, în acceptiunea larga a acesteia, de realizare
a puterii executive, ca parte componenta a puterii de stat unice.
2. O alta trasatura a raporturilor de Drept administrativ se refera la subiectele lor,
întotdeauna, unul dintre subiectele acestor raporturi trebuie sa fie un organ al administratiei
publice. Raporturile de Drept administrativ pot sa apara între doua organe ale administratiei
de stat, de exemplu, în cazul avizarii unui act administrativ de catre un alt organ decât cel
emitent al acelui act. Raporturi de Drept administrativ pot sa apara între organele centrale de
specialitate ale administratiei publice si agentii economici (regii autonome si societati
comerciale) înfiintati de catre acestea. De asemenea, astfel de raporturi pot sa apara între
organele locale ale administratiei publice (consilii judetene si consilii locale) si institutiile
publice, regiile autonome si societatile comerciale înfiintate de catre acestea. Astfel de
raporturi pot sa apara si între un organ al administratiei publice si un alt organ de stat, cum
sunt raporturile între Ministerul Justitiei si instantele judecatoresti în probleme cu caracter
administrativgospodaresc, de exemplu, asigurarea de catre Ministerul Justitiei a localurilor
unde instantele sa-si desfasoare activitatea, înzestrarea acestora cu mobilier, alte materiale etc.
Raporturi de Drept administrativ pot sa apara si între un organ al administratiei publice
si persoane juridice nestatale, de exemplu în cazul acordarii unei autorizatii de functionare
pentru aceste persoane. Raporturile de Drept administrativ pot interveni si între un organ al
administratiei publice si o persoana fizica, cum este cazul aplicarii unei amenzi
contraventionale.
3. Raporturile de Drept administrativ se mai caracterizeaza si prin
aceea ca ele apar, de regula, pe baza unei manifestari unilaterale de vointa juridica, care
emana de la organul administratiei publice.Chiar daca se produce si o oarecare actiune din
partea celuilalt subiect al raportului, aceasta nu are nici o influenta asupra nasterii, modificarii
sau încetarii raportului, nefiind, deci, necesar consimtamântul celuilalt subiect al raportului.
Nasterea, modificarea si încetarea raporturilor juridice administrative pe baza vointei
unilaterale a organului administratiei de stat au loc deoarece realizeaza puterea de stat,
actionând ca autoritate publica.
Uneori, când legea prevede expres, raporturi de Drept administrativ pot lua nastere si
în baza producerii unui eveniment, independent de vointa organului administratiei publice, de
pilda, nasterea ori decesul unei persoane, ori datorita actiunii celuilalt subiect al raportului,
cum este cazul savârsirii unei contraventii, când apare un raport de raspundere administrativa,
care atrage aplicarea unei sanctiuni administrative.
Raporturi de Drept administrativ pot sa apara si în situatia în care vointa organului este
subînteleasa, ca în cazul nerezolvarii unei cereri de catre organul administratiei de stat în
termenul stabilit de lege (tacerea organului administratiei publice).
Într-o astfel de situatie, petitionarul poate ataca la instanta de contencios administrativ
tacerea organului administratiei publice, faptul ca nu i s-a raspuns la cerere, în termenul
stabilit de lege.
4. În ceea ce priveste obligativitatea pentru organul administratiei de stat de a participa la
raporturile de Drept administrativ, se disting doua situatii:
a) când legea stabileste în mod expres si strict cum trebuie sa actioneze organul
respectiv. În acest caz, el trebuie sa se conformeze întocmai prevederilor legii,

14
deci participarea lui la un asemenea raport este obligatorie. Competenta nu constituie un drept
subiectiv al acestor organe, pe care l-ar putea exercita sau nu. În situatia în care legea prevede
o singura conduita posibila din partea organelor administratiei publice, acestea trebuie sa se
conformeze întocmai, caz în care dreptul lor constituie si o obligatie pentru ele.
De exemplu, obligatia unui organ de politie de a elibera cartea de identitate, în cazul în
care sunt întrunite conditiile stabilite de lege.
b) Când însa legea lasa la aprecierea organului administratiei publice participarea sa la
raporturi de Drept administrativ, precis determinate, pe baza vointei sale unilaterale, atunci
aceasta participare nu mai este obligatorie pentru acel organ, de exemplu în cazul eliberarii
unui permis de portarma.
În aceasta situatie, organul de politie are deplina libertate, potrivit vointei sale
unilaterale si actionând dupa propria sa apreciere, sa elibereze sau nu permisul solicitat, în
raport cu constatarile pe care le face în functie de situatia social-juridica a solicitantului,
pentru obtinerea de catre acesta a permisului în cauza.
3.3.2. Categorii de raporturi de Drept administrativ
Tinând seama de marele numar si marea diversitate de situatii în
care sunt implicate organele administratiei de stat, si raporturile de Drept administrativ sunt
numeroase si variate.
Totusi, folosindu-se anumite criterii, se poate face o clasificare a acestor raporturi.
Astfel, în functie de locul unde apar, se disting doua categorii de raporturi de Drept
administrativ:
a) raporturi în interiorul administratiei de stat, în acceptiunea de sistem de organe;
b) raporturi în afara administratiei de stat, în aceeasi acceptiune.
În cadrul acestor doua mari grupe, se disting subgrupe de raporturi de Drept
administrativ, în functie de drepturile si obligatiile subiectelor în aceste raporturi, deci de
continutul raporturilor.
A. În interiorul administratiei publice iau nastere trei categorii de raporturi de Drept
administrativ:
1) Raporturi de subordonare între organe diferite, de exemplu, între Ministerul
Educatiei si Cercetarii si un inspectorat scolar judetean. Raporturi de subordonare pot lua
nastere si în cadrul aceluiasi organ al administratiei publice, si anume între compartimente
diferite (de exemplu, între un serviciu si un birou) sau între persoane diferite (de exemplu, un
sef de birou si subalternii sai).
2) Raporturi de colaborare între organe, compartimente sau persoane între care nu
exista raporturi de subordonare (de exemplu, acordarea unui aviz de catre un minister pentru
emiterea unui act administrativ de catre un alt minister).
3) Raporturi de participare care se nasc, de asemenea, între organe, compartimente sau
persoane între care nu exista raporturi de subordonare. Acestea participa, conlucreaza într-o
anumita actiune (de exemplu, emiterea unei instructiuni de catre Ministerul Finantelor Publice
si de catre Banca Nationala a României în probleme financiar-contabile sau emiterea unei
instructiuni de catre Ministerul Finantelor Publice si de catre Ministerul Muncii, Solidaritatii
Sociale si Familiei în probleme de salarizare).
B. În afara administratiei publice apar trei categorii de raporturi juridice:
1) Raporturi de subordonare între un organ al administratiei publice si un alt subiect de
drept. În aceste raporturi subiectele au o pozitie inegala. Organul administratiei publice este
subiectul activ, supraordonat, celalalt participant la raport fiind subiectul pasiv, subordonat
(de exemplu, raportul între organul de politie si un contravenient, în cazul savârsirii
unei contraventii).
În virtutea pozitiei sale supraordonate, organul administratiei publice poate, prin
simpla lui vointa unilaterala, sa stabileasca comportamentul subiectului pasiv în acel raport,

15
impunându-i acestuia conduita de urmat. Acest specific se explica prin aceea ca organul
administratiei publice participa la aceste raporturi juridice ca purtator al puterii de stat, deci în
calitate de autoritate publica. Consecinta acestui specific consta în aceea ca, în caz de
încalcare de catre subiectul pasiv a obligatiilor care îi revin în acel raport juridic, organul
administratiei publice poate sa recurga la executarea silita, din oficiu, folosind constrângerea
de stat, spre a obliga persoana în cauza sa-si respecte obligatiile care îi revin în acel raport
juridic.
Când însa norma juridica prevede, organul administratiei publice trebuie sa se
adreseze instantei judecatoresti pentru a obtine executarea obligatiilor. Dar, aceste situatii
trebuie prevazute expres de lege.
Desi subordonat, subiectul pasiv nu este complet lipsit de drepturi. În cazul în care
organul administratiei publice abuzeaza de prerogativele acordate de lege, încalcânddrepturile
subiectului pasiv, recunoscute de lege, subiectul pasiv poate sa se plânga organului
competent, potrivit legii, spre a obliga organul administratiei publice în acel raport sa respecte
legea. Astfel, potrivit art. 48 din Constitutie, persoana vatamata într-un drept al sau de o
autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termenul legal a unei
cereri, este îndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea
pagubei.
2) Raporturi de utilizare a serviciilor publice
Printre sarcinile majore ale organelor administratiei publice se înscrie si obligatia acestora de
a satisface cerintele membrilor societatii, sarcina care constituie totodata si obiectivul de baza
al unei administratii de stat puse în slujba colectivitatii. Spre a satisface cerintele membrilor
societatii, organele administratiei publice presteaza pentru acestia o serie de servicii publice.
Prin aceste servicii sunt realizate drepturile fundamentale ale cetatenilor (de exemplu, dreptul
la învatatura), se asigura ordinea publica si linistea cetatenilor, li se satisfac acestora
necesitatile lor de transport, de aprovizionare, de comunicare etc.
În prestarea acestor servicii pot sa apara doua situatii:
a) când legea obliga organele administratiei publice sa presteze un
serviciu public. În cazul în care cetatenii solicita unui organ prestarea serviciului respectiv,
organul în cauza este obligat sa-1 presteze. De exemplu, înscrierea unui copil la scoala,
eliberarea cartii de identitate, când sunt îndeplinite conditiile prevazute de lege, vaccinarea
obligatorie etc.
b) când legea lasa la aprecierea organelor administratiei publice prestarea unui serviciu
public.
În acest caz, cetatenii nu pot decât sa propuna organului respectiv prestarea acelui
serviciu. Organul administratiei publice nu este însa obligat sa dea curs solicitarii, el având
deplina libertate de a aprecia daca sa presteze sau nu acel serviciu, în functie de situatia
concreta, evaluând necesitatea prestarii acelui serviciu, precum si posibilitatile materiale pe
care le are pentru a presta acel serviciu (de exemplu, amenajarea unui strand într-un cartier).
Organele administratiei publice pot presta servicii publice fie în mod gratuit, de
exemplu, în cazul învatamântului, fie contra cost, de exemplu, în domeniul transportului în
comun.
Astfel, în legatura cu prestarea serviciilor publice se poate aplica fie un regim de drept
administrativ, fie un regim de drept civil.
3) Raporturi de colaborare între organele administratiei publice si cetateni, în mod
individual sau organizati.
Organele administratiei publice înfaptuiesc actiuni prin care satisfac
cerintele membrilor societatii. Ca urmare, cetatenii sunt direct interesati în realizarea unor
astfel de actiuni, deoarece, în primul rând, este în folosul lor înfaptuirea lor. În cadrul
acestora, cetatenii sprijina organele administratiei publice în realizarea sarcinilor si atributiilor

16
ce le revin. Astfel de raporturi pot sa apara de exemplu cu ocazia efectuarii unor
recensaminte, pentru combaterea unor efecte nocive (inundatii, cutremure, incendii), pentru
descoperirea si imobilizarea infractorilor etc. În unele situatii li se încredinteaza cetatenilor
atributii cu caracter de autoritate publica, de exemplu, în ceea ce priveste evidenta populatiei.
Astfel de atributii pot fi acordate si unor organizatii nestatale, de pilda, Asociatia Generala a
Vânatorilor si Pescarilor Sportivi.
În felul acesta, cetatenii vin în sprijinul organelor administratiei publice care, prin
activitatea lor, raspund unor necesitati sociale, deci este si în interesul cetatenilor sa acorde tot
sprijinul lor organelor administratiei publice, pentru ca acestea sa poata satisface, în cele mai
bune conditii, cerintele societatii.
Teste
1.Acceptiunile notiunii de Drept administrativ.
2.Ce ramuri de drept se aplica în activitatea organelor administratiei publice ?
3.Legaturile Dreptului administrativ cu celelalte ramuri de drept si definitia acestuia .
4.Când a aparut Dreptul administrativ în Europa?
5.Aparitia si evolutia Dreptului administrativ în România .
6.Ce se întelege printr-o norma de Drept administrativ?
7.Clasificarea normelor de Drept administrativ dupa scopul lor
8.Clasificarea normelor de Drept administrativ dupa sfera de aplicare
9.Trasaturile raporturilor de Drept administrativ .
11.Raporturile de Drept administrativ din interiorul administratiei .
12.Raporturile de Drept administrativ din exteriorul administratiei.
4. Izvoarele Dreptului administrativ
Notiunea de izvor de drept poate fi utilizata în doua acceptiuni:
1. izvor material
2. izvor formal
1. Izvorul material al dreptului reprezinta conditiile materiale ale existentei omului, în
primul rând, cerintele de ordin economic. Pentru satisfacerea cerintelor sociale, atât cele
economice, cât si de alta natura (culturale, protectia sociala, protectia mediului etc.), se adopta
normele juridice corespunzatoare.
Deci, izvorul material al dreptului reprezinta cerintele sociale care determina adoptarea unor
norme juridice.
Dar, pentru ca o regula de conduita sa devina obligatorie pentru cei carora li se adreseaza, este
nevoie ca acea regula sa capete o forma juridica, prin care vointa guvernantilor sa devina
vointa de stat, obligatorie pentru membrii societatii, si care, astfel, face posibila recurgerea la
forta de constrângere a statului pentru a asigura respectarea acestei reguli. Aici intervine
izvorul formal al dreptului.
2. Izvorul formal al dreptului este actul normativ emis de catre organele de stat
competente, act care contine norme juridice, reguli de conduita obligatorii, imperative. Prin
urmare, izvorul material, cerintele sociale determina vointa guvernantilor, iar aceasta vointa
se exprima într-o forma juridica, concretizata în actul normativ.
Trebuie facuta distinctie între izvorul de drept obiectiv si izvorul de drept subiectiv.
a) Izvorul de drept obiectiv este întotdeauna actul normativ care contine norme
juridice, precum si alte surse recunoscute ca atare.
b) Izvorul de drept subiectiv (si al obligatiilor corelative) îl constituie orice act sau fapt
juridic, adica generator de drepturi si obligatii juridice, de exemplu, o autorizatie de
constructie, o diploma de absolvire a unei forme de învatamânt, un contract de vânzare-
cumparare, savârsirea unei contraventii etc.
Exista mai multe izvoare formale în ceea ce priveste Dreptul
administrativ.

17
Principalul izvor al acestuia este Constitutia, legea suprema. Aceasta contine norme
având o forta juridica superioara tuturor celorlalte norme juridice existente în societate.
În ceea ce priveste Dreptul administrativ, Constitutia cuprinde regulile generale, principiile de
organizare si functionare ale organelor administratiei publice. Astfel, în Constitutia României
sunt continute prevederi referitoare la organizarea si functionarea Guvernului, a organelor
centrale de specialitate ale administratiei publice, a organelor locale ale administratiei publice,
precum si cu privire la raporturile acestora cu alte organe de stat si cu subiecte de drept
nestatale.
Legea, ca act al Parlamentului, este izvor de drept administrativ, dar cu respectarea
unei anumite conditii.
Parlamentul fiind unicul organ legiuitor, legile adoptate de catre Parlament pot fi izvor
pentru toate ramurile de drept.
Ca sa fie izvor de Drept administrativ este necesar ca legea respectiva sa reglementeze
relatiile sociale ce constituie obiectul de reglementare al acestei ramuri de drept. De exemplu,
Legea nr. 554/2004 Legea contenciosului administrativ, Legea nr. 215/2001, privind
administratia publica locala etc.
Izvor de drept administrativ, cu conditia sa aiba caracter normativ si sa reglementeze
relatiile sociale ce fac obiectul Dreptului administrativ, sunt si unele decrete ale Presedintelui
României.
Astfel, potrivit art. 100 din Constitutia României, în exercitarea atributiilor sale,
Presedintele României emite decrete. Unele dintre aceste decrete au caracter normativ, fiind
izvoare de Drept administrativ. Asemenea decrete sunt cele prin care Presedintele României
declara mobilizarea generala sau partiala a armatei. De asemenea, Presedintele României, tot
printr-un decret prezidential, poate sa instituie starea de asediu ori starea de urgenta în
întreaga tara sau numai în unele unitati administrativ-teritoriale .
Izvor de Drept administrativ sunt si hotarârile Guvernului, atunci când au caracter
normativ si reglementeaza relatii sociale ce constituie biect al Dreptului administrativ. Se
poate da ca exemplu Hotarârea nr. 634/1998 privind normele metodologice de aplicare a Legii
nr. 151/1998 pentru dezvoltarea regionala.
Izvoare de drept administrativ sunt si Ordonantele Guvernului, de exemplu, Ordonanta
nr. 2/2001 cu privire la regimul juridic al contraventiilor, precum si Ordonantele de urgenta
ale Guvernului, de exemplu, Ordonanta de urgenta nr. 28/2000 pentru modificarea Legii nr.
70/1991 privind alegerile locale.
Printre izvoarele dreptului administrativ se numara si ordinele ministeriale,
instructiunile, circularele, normele metodologice, deciziile unor conducatori de institutii
publice .
De asemenea, sunt izvoare de drept administrativ si actele normative emise de
consiliile judetene si consiliile locale, în masura în care reglementeaza relatii sociale ce fac
obiectul Dreptului administrativ, de exemplu, prin care se stabilesc contraventii, taxe locale
etc.
În ceea ce priveste tratatele internationale, ca izvoare de Drept administrativ, problema trebuie
privita în mod diferentiat.
Mai întâi, trebuie facute urmatoarele precizari:
Pentru ca un tratat international sa fie izvor de Drept administrativ, el trebuie sa îndeplineasca
mai multe conditii, si anume:
1) sa fie un tratat legal, adica sa fie în conformitate cu normele dreptului international;
2) sa fie încheiat si ratificat de catre organele competente, potrivit legislatiei interne a statelor
parti la acel tratat;
3) sa reglementeze relatii sociale ce fac obiectul de reglementare al Dreptului administrativ,
de exemplu, tratatele cu privire la frontiera dintre doua state;

18
4) sa fie de aplicatie directa în dreptul intern al statului;
5) România sa fie parte la acel tratat.
În conformitate cu prevederile constitutionale, pentru a putea produce efecte juridice,
atât în relatiile externe, cât si în cele interne, un tratat international trebuie ratificat.
Problema care se pune este de a sti daca prin ratificare un tratat international este
direct aplicabil în interiorul statului parte la acel tratati, devenind astfel izvor al unei ramuri de
drept intern, având implicatii cu acel tratat, sau este necesara transpunerea prevederilor
tratatului în cauza în norme de drept intern, situatie în care izvorul de drept intern este actul de
transformare a normelor internationale în norme interne, si nu tratatul international.
Aceasta problema nu are o rezolvare unitara. Unele tratate sunt direct executorii în ordinea
juridica interna dupa ce au fost ratificate, în timp ce altele necesita adoptarea unui act
normativ al organului de stat competent, de adaptare a legislatiei interne la prevederile
tratatului international. În aceasta din urma situatie, izvor de drept intern este actul juridic de
transpunere în legislatia interna a prevederilor acelui tratat. Tratatele internationale devin deci
izvor de Drept administrativ numai atunci când sunt executorii direct în ordinea juridica
interna, ca urmare a ratificarii De pilda, Conventia pentru relatiile consulare, dupa ratificarea
ei de catre România în anul 1971, a produs direct efecte juridice. În baza conventiei, statul
român a fost obligat sa ia masuri pentru protejarea localurilor consulare (art. 27 din
conventie), precum si facilitarea dobândirii de catre statul strain a localurilor necesare
oficiului consular (art. 30).
În ceea ce priveste tara noastra, tratatele internationale ratificate de catre Parlament
sunt parte componenta a dreptului intern al acesteia, asa încât nu mai este necesara adoptarea
unui act de transpunere a tratatului în dreptul intern, tratatul constituind astfel izvor de drept
pentru tara noastra (Constitutia României, art. 11, pct. 2).
Dupa parerea noastra, formularea din Constitutie nu rezolva decât partial situatia
tratatelor internationale în dreptul intern al României, întrucât nu tine seama de toate tratatele
la care tara noastra este parte. Astfel, potrivit art. 11, pct. 2 din Constitutia României, dupa
cum am aratat mai înainte, tratatele internationale ratificate de catre Parlament fac parte din
dreptul intern al României. Dar, pe lânga tratatele ratificate de catre Parlament, exista
numeroase tratate internationale aprobate prin hotarâri ale Guvernului, de exemplu,
Hotarârea Guvernului nr. 493/1999 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României si
Guvernul Republicii Cipru privind cooperarea în domeniul sanatatii publice si al stiintelor
medicale, semnat la Bucuresti la 15 decembrie 1998.
Mergând în mod strict pe prevederea mentionata din Constitutie, asemenea tratate nu
ar face parte din dreptul intern al României. O asemenea concluzie, desi este corecta din punct
de vedere logic, este inexacta din punct de vedere juridic, întrucât si astfel de tratate trebuie sa
faca parte din dreptul intern, spre a putea fi aplicate. De aceea, textul din Constitutie ar trebui
sa se refere si la asemenea tratate. Este posibil ca printr-un tratat international sa se deroge de
la o lege adoptata anterior de catre statul parte la tratat. De regula, într-un asemenea caz se va
aplica tratatul international, întrucât el exprima ultima vointa a statului parte la acel tratat. În
momentul în care statul respectiv înceteaza de a mai fi parte la acel tratat, se vor aplica din
nou prevederile legii interne de la care s-a derogat. În acest sens, sunt continute prevederi
exprese în Constitutia României, dar cu referire numai la un anumit domeniu, si anume, al
drepturilor fundamentale ale omului.
Potrivit Constitutiei României (art. 20, pct. 2), în cazul în care apare o neconcordanta între un
tratat international, la care România este parte, si o lege a statului român, cu privire la
drepturile fundamentale ale omului, se vor aplica tratatele internationale, cu exceptia cazului
în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile. Dupa cum se poate
observa, potrivit Constitutiei României, se admite prioritatea reglementarilor internationale

19
fata de reglementarile juridice interne ale tarii noastre numai în ceea ce priveste drepturile
omului. Dar tratatele internationale se refera si la alte domenii. Care este situatia lor
în raport cu legislatia interna? Constitutia nu da nici un raspuns. Nu numai ca nu da nici un
raspuns la aceasta întrebare, ci, mai mult chiar, Constitutia contine alte prevederi care, practic,
exclud prevederile art. 20, pct. 2.
Astfel, art. 11, pct. 1, prevede ca Statul român se obliga sa îndeplineasca întocmai si
cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte .
Dupa cum se poate lesne observa, textul se refera la orice tratat. Deci în cadrul
acestora se includ si tratatele internationale cu privire la drepturile fundamentale ale omului.
Din moment ce tara noastra se obliga sa îndeplineasca întocmai tratatele internationale la care
este parte, este firesc ca România sa nu adopte acte interne prin care sa se contravina
prevederilor acelor tratate internationale. Daca ar adopta astfel de acte, ar însemna sa-si
încalce obligatia pe care si-a asumat-o de a respecta tratatele internationale. Rezulta în mod
clar ca, datorita prevederilor art. 11, pct. 1, prevederile art. 20, pct. 2 nu mai erau necesare.
Pe de alta parte, prin prevederea ca nu se vor aplica reglementarile internationale, ci legea
interna a României, daca ea contine dispozitii mai favorabile, se încalca expres prevederile
art. 11, pct. 1, potrivit carora tara noastra se obliga sa îndeplineasca întocmai obligatiile ce-i
revin din tratatele la care este parte.
Daca se aplica art. 20, pct. 2 se încalca art. 11, pct. 1, iar daca se aplica art. 11, pct. 1,
se încalca art. 20, pct. 2. Prevederea la care am facut referire s-a introdus în Constitutie prin
revizuirea acesteia. Dupa parerea noastra, era mult mai adecvat textul anterior al Constitutiei,
însa dupa cum am mentionat mai înainte, nici acest text, adica art. 20, pct. 2 nu este necesar.
În ceea ce priveste calitatea principiilor dreptului de a fi izvoare de Drept
administrativ, se pot ivi doua situatii:
1) Principiul de drept este consacrat într-un anume act normativ. De exemplu,
principiul neretroactivitatii legii este consacrat în Constitutia României (art. 15, pct. 2). În
acest caz, izvorul de drept nu este principiul, ci actul normativ în care este consacrat acel
principiu.
2) În cazul în care un principiu de drept se desprinde prin generalizare din mai multe
acte normative, el fiind continut în diferite acte normative, izvorul de drept este însusi acel
principiu. De exemplu, principiul revocabilitatii actelor administrative, care nu este consacrat
într-un anume act normativ, el desprinzându-se prin generalizare, din mai multe acte
normative.
Cutuma sau obiceiul poate fi izvor de Drept administrativ cu respectarea unor
conditii . Cutuma este o regula nescrisa, care a fost aplicata în mod repetat o perioada
îndelungata de timp si care a fost acceptata ca obligatorie de catre o colectivitate umana.
Pentru ca obiceiul sa fie izvor de drept, trebuie sa existe o prevedere scrisa a legii, care sa
permita utilizarea obiceiului în anumite situatii. Totodata, trebuie sa nu existe o norma scrisa
care sa reglementeze relatiile sociale în care este posibila folosirea cutumei. În ceea ce
priveste Dreptul administrativ, este putin probabila posibilitatea recurgerii la cutuma, ca izvor
de drept. Obiceiul este mai frecvent folosit ca izvor de drept în Dreptul civil. Astfel, potrivit
Constitutiei României, obligatiile proprietarului sunt cele care sunt stabilite de lege sau care
decurg din obicei (Constitutia României, art. 44, pct. 7).
P. Negulescu considera obiceiul pamântului ca izvor de drept, în timp ce J. Dembour
afirma ca obiceiul nu poate decât sa suplineasca absenta unui text legal .
Jurisprudenta, ca izvor de drept, are o situatie diferita, în functie de sistemul de
drept.Prin jurisprudenta se întelege un ansamblu, o totalitate de hotarâri judecatoresti. În
sistemul de drept francez, ca si în cel al tarii noastre, hotarârile instantelor judecatoresti nu
sunt considerate a fi izvor de drept, întrucât se porneste de la ideea ca rolul instantelor
judecatoresti este de a aplica legea la cazurile concrete, prin solutionarea de litigii juridice, si

20
nicidecum de a crea legea ca izvor de drept prin hotarârile prin care se pronunta . În alte
sisteme de drept însa (de exemplu în dreptul anglo-saxon), precedentul judiciar, adica
hotarârile judecatoresti pronuntate anterior, este socotit izvor de drept, facându-se apel la
asemenea hotarâri pentru solutionarea unor litigii asemanatoare.
F.P. Benoit apreciaza ca, în Franta, jurisprudenta instantelor administrative
constituie izvor al Dreptului administrativ iar J. Dembour arata ca jurisprudenta si doctrina
sunt doar izvoare .sociologice ale Dreptului .
Teste
1.Ce se întelege prin izvor de drept material si formal ?
2.Deosebirea dintre izvorul obiectiv si cel subiectiv de drept.
3.Calitatea Constitutiei de a fi izvor de Drept administrativ .
4.În ce conditii legea este izvor de Drept administrativ ?
5.Care decrete ale Presedintelui României sunt izvor de Drept administrativ ?
6.Când sunt izvor de Drept administrativ hotarârile Guvernului sau actele altor organe ?.
7.Actul administrativ .
8.Conditii ca un tratat international sa fie izvor de Drept administrativ si raporturile acestuia
cu legea interna.
9.Când este un principiu de drept izvor de Drept administrativ ?
10.În ce conditii cutuma este izvor de drept ?
11.Situatia jurisprudentei ca izvor de drept .

CAPITOLUL II
FORMELE DE ÎNFAPTUIRE
A ADMINISTRATIEI PUBLICE
A.Actul administrativ
1Notiunea de act administrativ
Activitatea autoritatilor administratiei publice, ca organe executive
ale statului, se realizeaza prin diverse acte juridice, de exemplu, acte
juridice civile, acte de Dreptul muncii, de Drept financiar etc., precum siprin operatii
administrative si fapte materiale. În cadrul acestora, actele administrative ocupa un loc dintre
cele mai importante, ele fiind, de altfel, actele juridice specifice activitatii desfasurate de
organele administratiei publice, în exercitarea atributiilor lor. Actele administrative întrunesc
o serie de trasaturi proprii care se deosebesc de alte acte juridice sau de alte activitati
desfasurate de organele administratiei publice.
1. Actele administrative sunt acte juridice, adica sunt manifestari de vointa exprimate
în scopul de a produce efecte juridice, altfel spus, de a da nastere, de a modifica sau de a
stinge raporturi juridice, drepturi si obligatii juridice. Prin aceasta se deosebesc de operatiile
administrative. În timp ce actele administrative produc, în mod direct, efecte juridice asupra
celor carora li se adreseaza, efecte pe care le are în vedere organul emitent al actului,
operatiile administrative nu produc efectele juridice avute în vedere de cel care le savârseste,
ci efectele pe care le prevede legea.
De exemplu, o autorizatie de constructie, care este un act administrativ, produce
efectele juridice pe care le are în vedere cel care a eliberat-o, anume, în ceea ce priveste
conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca acea constructie. Pentru emiterea autorizatiei,
legea stabileste ca sunt necesare o serie de avize( Legea nr. 50/1991).Autorizatia nu se poate
corda decât daca aceste avize sunt favorabile. Deci, efectul avizelor, care sunt operatii
administrative, consta în aceea ca de ele depinde acordarea autorizatiei, efect care este
prevazut de lege si care nu depinde de vointa celui care acorda avizul. Aceasta deosebire
dintre actele administrative si operatiile administrative prezinta importanta practica mai ales
în cazul litigiilor de contencios administrativ, situatie în care instanta judecatoreasca poate

21
controla numai actele administrative atacate în justitie, dar nu poate controla, în cazul actiunii
directe, în mod distinct de actul administrativ, operatiile administrative pe baza carora a fost
emis acel act. Într-un asemenea caz, controlul asupra operatiilor administrative se face numai
în subsidiar, în cadrul controlului pe care instanta judecatoreasca îl exercita asupra actului
administrativ atacat si numai în legatura cu acesta.
Potrivit Legii contenciosului administrativ, instantele judeca cererile
celor vatamati în drepturile lor prin acte administrative ilegale. (Legea nr. 29/1990, Legea
contenciosului administrativ, art. 1.) În legatura cu aceasta, se poate ivi urmatoarea situatie:
reglementarile juridice în vigoare prevad, dupa cum am aratat, ca pentru eliberarea unei
autorizatii de constructie este necesar, printre altele, si avizul unui organ de specialitate.
Presupunând ca, pe baza acestui aviz, se respinge cererea pentru eliberarea autorizatiei
în cauza, se pune problema daca persoana nemultumita poate introduce actiune în justitie
împotriva avizului care a stat la baza respingerii cererii sale. Avizul în cauza fiind o operatie
administrativa si nu act administrativ, actul administrativ fiind autorizatia de constructie, o
asemenea actiune nu este admisibila.
Acesta constituie unul dintre numeroasele exemple care învedereaza importanta
distinctiei între actele administrative si operatiile administrative.
În acest sens, un alt exemplu îl constituie referatul de ancheta sociala
privind încredintarea minorilor. Referatul de ancheta sociala privind încredintarea copilului
minor unuia dintre soti, în cadrul procesului de divort, nu este un act administrativ care, prin
el însusi, sa produca efecte juridice asupra partilor în proces si, ca atare, nu poate fi atacat pe
calea contenciosului administrativ, ci numai odata cu hotarârea judecatoreasca, pronuntata în
procesul de divort, prin utilizarea cailor de atac prevazute de lege.
În legatura cu aceasta trasatura a actelor administrative, s-a pus si problema naturii
juridice a actelor de stare civila, deoarece aceste acte prezinta asemanari, dar si deosebiri, atât
fata de actele administrative, cât si fata de operatiile administrative.
Actele de stare civila se aseamana cu actele administrative prin aceea ca produc în
mod direct efecte juridice asupra celui caruia i s-a eliberat actul respectiv, dar se deosebesc de
actele administrative prin aceea ca ele nu exprima vointa celui care le emite, nu produc
efectele juridice pe care acesta le-ar avea în vedere, ci efectele juridice pe care le prevede
legea. De exemplu, indiferent de vointa celui care emite un certificat de nastere, acesta
constata nasterea unei persoane fizice, iar efectul sau juridic consta în aceea ca, prin el, se
atesta aparitia unui nou subiect de drept. De asemenea, un certificat de casatorie produce
schimbari în starea civila a celor care se casatoresc, schimbari pe care le prevede legea si
care nu depind de vointa celui care elibereaza acel certificat, în timp ce un certificat de deces
atesta disparitia unui subiect de drept, anume a celui care a decedat, consecinta fiind aparitia
unor noi raporturi juridice, prevazute de lege, de exemplu, a raporturilor de succesiune.
Actele de stare civila se aseamana si cu operatiile administrative în ceea ce priveste
efectele lor juridice prin aceea ca, întocmai ca si operatiile administrative, ele produc efectele
juridice pe care le prevede legea, iar nu efectele juridice pe care le-ar avea în vedere cel care
emite un act de stare civila.
Actele de stare civila se deosebesc însa de operatiile administrative prin aceea ca
produc în mod direct efecte juridice fata de cei carora li se adreseaza, în timp ce operatiile
administrative produc efecte juridice în mod indirect, prin intermediul actului administrativ
care a fost emis pe baza acestor operatii.
De exemplu, în cazul unei autorizatii de constructie, avizele care se acorda pentru emiterea
acesteia nu produc direct efecte juridice asupra celui care a solicitat autorizatia, ci numai
indirect, prin intermediul autorizatiei de constructie, aceasta fiind cea care produce în mod
direct efecte juridice asupra solicitantului. Astfel, în cazul refuzului de a se acorda autorizatia
datorita unor avize nefavorabile, nu vor putea fi atacate în fata instantei de contencios

22
administrativ aceste avize, ci refuzul organului competent sa emita autorizatia de a acorda
acea autorizatie. Cu ocazia solutionarii litigiului, se va putea pune în discutie si situatia
avizelor care au stat la baza refuzului, cercetându-se, de pilda, legalitatea acestora.
S-a apreciat ca asemanarile dintre actele de stare civila si actele administrative sunt
mai pronuntate decât deosebirile dintre ele, astfel încât actele de stare civila sunt considerate a
fi acte administrative.Efecte juridice produc si actele administrative cu caracter jurisdictional.
Specificul lor consta în aceea ca prin ele sunt recunoscute si restabilite drepturi subiective
încalcate anterior emiterii lor. Prin actele administrative cu caracter jurisdictional,
solutionându-se un litigiu juridic, este restabilita o situatie legala încalcata anterior emiterii
acelor acte.
Întocmai ca si actele administrative, produce efecte juridice si tacerea unui organ al
administratiei de stat la o cerere care i-a fost adresata, cu alte cuvinte, nesolutionarea în
termenul stabilit de lege a unei asemenea cereri.
De asemenea, refuzul unui organ al administratiei de stat de a satisface o pretentie
juridica a unei persoane, refuz prin care se aduce atingere unui drept al acelei persoane,
produce efecte juridice, ca si un act administrativ, astfel încât împotriva lui se poate introduce
actiune în justitie, potrivit Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004, Legea
contenciosului administrativ art. 1.)
Desi refuzul în cauza, ca si tacerea organului administrativ, nu modifica raporturile
juridice existente, nu se poate sustine ca nu ar produce efecte juridice. Efectul lor juridic
consta în aceea ca împiedica aparitia unei noi situatii juridice, situatie care ar lua nastere daca
s-ar admite cererea prezentata organului respectiv.
Uneori, chiar prin refuz se poate crea o alta situatie juridica. De exemplu, refuzul de a
reînnoi o autorizatie, atunci când aceasta este acordata pe un anumit termen, are ca efect
încetarea situatiei juridice aparute ca urmare a acordarii autorizatiei si revenirea la situatia
existenta înainte de acordarea autorizatiei.
Specific administratiei de stat, ca forma fundamentala de activitate a statului, este
faptul ca aceasta este o activitate executiva, de executare a legii. Actele emise de organele
administratiei publice nu pot formula valori politice, nu pot contine norme care sa
reglementeze primar relatiile sociale. Actul administrativ, ca act de executare, este subordonat
legii, este un act subsecvent. Totusi, prin lege, un organ al administratiei publice poate fi
împuternicit sa emita norme juridice în cazurile nereglementate prin lege. Astfel, potrivit art.
115 din Constitutia României, Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a
Guvernului pentru a emite ordonante în domenii care nu fac obiectul legilor organice si care
sunt expres prevazute în art. 73, pct. 3 din Constitutie. Aceasta este însa o situatie de exceptie
si care poate sa intervina numai ca urmare a împuternicirii acordate de catre Parlament.
Chiar daca nu pot formula valori politice, prin actele administrative se realizeaza cele mai
adecvate modalitati de executare a legii, în functie de conditiile concrete.
Prin lege nu se pot reglementa strict toate actiunile organelor administratiei de stat,
tinându-se seama de imensa varietate de situatii care apar în viata de zi cu zi a societatii.
Organele administratiei publice trebuie sa dispuna de o anumita initiativa, de o anumita
autonomie, care sa le dea posibilitatea de a aprecia situatiile în care vor emite actele de
executare a legii, sa aprecieze oportunitatea acestora. Exista anumite cazuri când prin lege
sunt stabilite conditii stricte pentru emiterea actelor administrative, dar, totodata, în alte
situatii, se acorda organelor administratiei de stat posibilitatea de apreciere atunci când emit
actele în cauza.
De exemplu, pentru înscrierea la examenul de admitere într-o institutie de învatamânt
superior, legea prevede anumite acte obligatorii pe care trebuie sa le prezinte candidatii, fara
de care institutia respectiva nu îi va înscrie la examen. În acest caz, prescriptia legii este
stricta si nu se poate actiona în alt fel, nici candidatii, nici institutia de învatamânt superior nu

23
pot deroga de la lege. Însa evaluarea cunostintelor candidatilor este lasata la aprecierea celor
care îi examineaza, deci, în functie de rezultatele acestei aprecieri organul administratiei de
stat va decide admiterea sau respingerea la concurs a candidatilor.Distinctia între cele doua
situatii, în ceea ce priveste emiterea actelor administrative, prezinta o deosebita însemnatate în
legatura cu controlul legalitatii acestor acte de catre instantele judecatoresti.
Potrivit reglementarilor în vigoare, instantele de judecata pot sa controleze numai
legalitatea actelor administrative, deci atunci când prin acestea se încalca dispozitiile
imperative ale legii, aducându-se, totodata, prin încalcarea savârsita, prejudicii unor persoane,
prin vatamarea drepturilor recunoscute de lege. Instantele nu pot controla însa oportunitatea
actelor administrative, deci atunci când emiterea acestora este lasata, de catre lege, la
aprecierea organelor administratiei publice.
Reluând exemplul de mai înainte, daca unei persoane i se refuza înscrierea la
concursul de admitere, desi întruneste conditiile legale, acest refuz constituie o încalcare a
legii si poate fi atacat în fata instantelor judecatoresti potrivit Legii Contenciosului
administrativ.
Dar, admiterea sau respingerea unui candidat la concurs fiind lasate la aprecierea
institutiei de învatamânt, în cazul respingerii, candidatul nu se va mai putea adresa instantelor
de judecata pe considerentul ca refuzul de a fi admis în acea institutie ar fi contrar
dispozitiilor legale. Aceasta nu exclude însa posibilitatea candidatului în cauza sa conteste
aprecierea ce i-a fost facuta, dar aceasta numai pe cale administrativa, iar hotarârea luata de
organul competent al administratiei publice este definitiva, ea neputând sa fie atacata în
continuare în fata instantelor judecatoresti.
2. Actul administrativ nu este însa orice fel de manifestare de vointa juridica, ci o
manifestare unilaterala de vointa a organului emitent al actului. Pentru valabilitatea unui act
administrativ nu este necesar consimtamântul persoanei careia i se adreseaza, cum este cazul
actelor de drept civil, care se întemeiaza pe acordul, pe consimtamântul subiectelor
raporturilor juridice civile.
Drepturile si obligatiile care iau nastere prin actele administrative sunt stabilite în mod
unilateral de catre organul emitent al acelor acte, persoanele carora li se adreseaza actele
respective având îndatorirea de a se conforma întocmai vointei unilaterale a organului
administratiei de stat, exprimata prin actul administrativ.
Întrucât organul emitent al actului administrativ actioneaza în temeiul puterii de stat,
în calitate de autoritate publica, el îsi poate impune, în mod unilateral, vointa sa asupra celui
caruia i se adreseaza actul în cauza. De exemplu, pentru emiterea unui proces-verbal de
aplicare a unei sanctiuni contraventionale fata de cel care a savârsit contraventia, nu mai este
necesar acordul acestuia în ceea ce priveste aplicarea sanctiunii. În legatura cu caracterul
actului administrativ de a fi o manifestare unilaterala de vointa juridica, se ridica unele
probleme.
Astfel, o problema apare în legatura cu anumite acte, cu anumite formalitati
pregatitoare, necesare pentru emiterea unui act administrativ, de pilda, diferite avize, referate,
expertize etc., pe care le acorda un alt organ sau o alta persoana decât organul emitent al
actului. În cazul în care, pentru emiterea unui act administrativ, este necesara acordarea unor
avize, se mai poate sustine ca actul administrativ ar fi o manifestare unilaterala de vointa?
Problema se pune deoarece si avizele, referatele etc. exprima opinia organului sau
persoanei care le întocmeste cu privire la actul administrativ la care se refera.
Pentru rezolvarea acestei probleme, este necesar sa se analizeze deosebirile dintre un
act unilateral si un act bilateral.
În cazul actelor unilaterale, raportul juridic ia nastere printr-o singura manifestare de
vointa juridica, în timp ce, în cazul actelor bilaterale, raportul juridic nu poate lua nastere
decât prin acordul subiectelor acelui raport, cum ar fi în ceea ce priveste vânzarea-

24
cumpararea. Se poate da ca exemplu situatia unei autorizatii de constructie, care este un act
administrativ. În acest caz, raportul juridic ia nastere numai prin manifestarea unilaterala de
vointa juridica a organului care acorda autorizatia, acesta stabilind, în mod unilateral,
continutul si conditiile autorizatiei. Avizele pe baza carora a fost emisa autorizatia nu au nici
un efect direct asupra celui care a solicitat-o, autorizatia de constructie fiind
cea care produce direct efecte juridice asupra acestuia. Acordarea avizelor nu înseamna
aparitia unui nou subiect în raportul dintre organul emitent al autorizatiei si solicitantul
autorizatiei. Cel care acorda avizul se afla în raport direct numai cu cel care emite autorizatia
de construire, fara nici o legatura directa cu solicitantul acelei autorizatii, cu raportul în care
unul dintre subiecte este cel ce a solicitat autorizatia. Cel care acorda avizul si organul emitent
al autorizatiei apar în acest raport ca un singur subiect de drept, ei exprimând o singura
manifestare de vointa în raport juridic cu solicitantul autorizatiei.
În cazul operatiilor pregatitoare pentru emiterea unui act administrativ, caracterul
acestui act de a fi o manifestare unilaterala de vointa juridica se mentine.
Avizele respective nu au nici un efect direct asupra raportului juridic în cauza, ele
privind doar raporturile dintre cei care acorda avizele si organul emitent al actului, fara nici o
legatura directa cu cel caruia i se adreseaza actul respectiv, acesta producând efecte juridice
fara a necesita consimtamântul solicitantului. Or, tocmai aceasta este conditia esentiala în
ceea ce priveste caracterul unilateral de vointa juridica, exprimata prin actul administrativ.
O alta problema în legatura cu acest caracter se refera la situatia în care actul
administrativ este emis la cererea unei persoane. O astfel de cerere nu înseamna oare un acord
de vointa între acea persoana si organul administrativ privind emiterea actului solicitat?
Consideram ca, si de aceasta data, actul administrativ îsi pastreaza calitatea de a fi o
manifestare unilaterala de vointa juridica, pentru ca cererea solicitantului nu face decât sa
puna în miscare procedura de emitere a actului administrativ, si nu are nicidecum semnificatia
unui acord de vointa. Organul emitent al actului are libertatea, pe baza vointei sale unilaterale,
de a emite sau nu actul administrativ pe baza cererii primite, evident, în cazul în care legea nu
obliga acel organ sa emita actul solicitat.
Rezulta ca cererea în cauza nu afecteaza cu nimic caracterul unilateral al vointei
exprimate în actul administrativ, ea fiind doar o conditie procedurala care declanseaza
actiunea organului solicitat pentru a emite actul administrativ, întrucât fara o asemenea cerere
organul respectiv nu poate emite actul.
Chiar si în cazul în care legea obliga organul administrativ sa emita actul solicitat,
cererea de acordare a actului nu se prezinta ca un acord de vointa, deoarece actul este emis nu
pe baza unui acord de vointa, ci pentru ca asa dispune legea. De exemplu, eliberarea unui act
de identitate când sunt întrunite conditiile prevazute de lege. Cererea de emitere a actului
administrativ nu are, deci, decât semnificatia unei conditii procedurale prealabile, necesara
pentru emiterea actului administrativ solicitat de cel care a înaintat cererea.
Si în acest caz, actul este emis pe baza unei manifestari unilaterale de vointa juridica,
dar de data aceasta, vointa unilaterala nu apartine organului emitent al actului, ci organului
care a adoptat norma juridica, pe baza careia a fost acordat actul solicitat. Cu atât mai mult,
caracterul actului administrativ de a fi o manifestare unilaterala de vointa juridica se pastreaza
în cazul în care legea lasa organului administratiei publice libertatea de a decide, pe baza
vointei sale unilaterale, acordarea sau neacordarea actului solicitat de cel care i s-a adresat în
acest sens. Decizia este luata de organul respectiv la aprecierea sa, pe baza vointei sale
unilaterale.
O alta problema se iveste atunci când normele juridice prevad necesitatea acceptarii
din partea celuilalt subiect al raportului juridic. Si în acest caz, caracterul unilateral al vointei
se mentine, întrucât organul administratiei publice este cel care decide, acceptarea

25
neconstituind un consimtamânt, ci numai o conditie sau forma de procedura ceruta de normele
juridice pentru ca actul sa poata fi emis. O astfel de situatie apare, de pilda, în cazul numirii
unei persoane într-o functie în aparatul de stat, când este necesara acceptarea din partea
acesteia a numirii în functia respectiva. Ca si în cazul cererii, acceptarea din partea
beneficiarului actului administrativ nu înseamna un acord de vointa, ci doar o conditie
procedurala necesara pentru emiterea actului administrativ. Actul în cauza îsi pastreaza
caracterul de a fi o manifestare unilaterala de vointa juridica, deoarece, indiferent ca
beneficiarul accepta postul oferit, organul administrativ nu este obligat sa-i acorde acel post,
în mod automat. El poate sa revina, în mod unilateral, asupra propunerii facute
si sa atribuie acel post unei alte persoane.
3. Dar nu orice manifestare unilaterala de vointa juridica este socotita a fi act
administrativ, ci numai acea manifestare care emana de la un organ al administratiei publice.
Manifestarea de vointa, chiar si unilaterala, care emana de la un alt organ de stat, nu este act
administrativ. La fel si în cazul unei organizatii nestatale. Si aceasta trasatura definitorie a
actului administrativ prezinta o mare însemnatate, mai ales din punct de vedere practic.
Astfel, refuzul unui organ al administratiei publice de a înscrie la concurs pentru ocuparea
unui post o persoana care întruneste conditiile legale poate fi atacat în baza Legii
contenciosului administrativ, întrucât suntem în prezenta unui organ al administratiei publice.
Acelasi refuz însa, venit din partea unei organizatii nestatale, de pilda, o societate comerciala
privata, deoarece nu provine de la un organ al administratiei publice, nu poate fi atacat în
justitie în baza Legii contenciosului administrativ.
La fel, în cazul în care Parchetul general nu raspunde sau respinge o cerere ce i-a fost
adresata. Nici tacerea si nici refuzul Parchetului general nu pot fi atacate în justitie, întrucât
Parchetul general nu este organ al administratiei publice, astfel încât persoana interesata nu
poate folosi calea de atac prevazuta de Legea contenciosului administrativ. Pot fi considerate
acte administrative si actele emise de unele organizatii nestatale, în masura în care acele
organizatii îndeplinesc activitati învestite cu autoritate de stat, ca urmare a unor prevederi
legale exprese.
Astfel, Asociatia Generala a Vânatorilor si Pescarilor Sportivi, organizatie
neguvernamentala, poate fi considerata autoritate publica în sensul Legii contenciosului
administrativ, având o competenta exclusiva, delegata de stat, prin acte normative, în
domeniul vânatorii si pescuitului sportiv.
Drept urmare, actele sale, ca si ale unitatilor aflate în subordinea sa, în masura în care
sunt acte de autoritate, pot fi socotite acte administrative. În concluzie, asemenea acte pot fi
atacate în fata instantelor de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, Legea
contenciosului administrativ, dupa ce au fost parcurse caile de atac prevazute în statutul
asociatiei, care trebuie privite ca recursuri administrative prealabile introducerii actiunii în
justitie.
4. In cazul actelor administrative, manifestarea de vointa are loc în temeiul puterii de
stat.
Datorita acestui fapt, actul administrativ este obligatoriu si, totodata, executoriu prin el
însusi. Aceasta trasatura prezinta importanta cel putin sub doua aspecte, si
anume:
1) fiind emis în temeiul puterii de stat, organul emitent al actului îsi poate impune în
mod unilateral vointa fata de cel caruia i se adreseaza acel act, astfel încât îi poate stabili, tot
în mod unilateral, conduita în raportul juridic care ia nastere, se modifica sau se desfiinteaza
prin emiterea actului administrativ;
2) fiind emis în temeiul puterii de stat, actul administrativ este executoriu din oficiu.
In cazul în care cel obligat la executare nu executa de bunavoie actul administrativ, organul
competent poate trece direct, din oficiu, la executarea silita a actului, fara a mai fi necesara

26
emiterea de catre un alt organ a unui act, în baza caruia sa se treaca la executare silita, asa
cum se întâmpla în cazul actelor civile, a caror executare silita nu se poate face decât în baza
unei hotarâri judecatoresti sau a unei sentinte arbitrale.
In definirea actului administrativ trebuie avuta în vedere si aceasta trasatura, pentru ca
organele administratiei publice încheie si alte acte, juridice, care nu sunt acte administrative,
deoarece le lipseste aceasta calitate, anume de a fi emise în temeiul puterii de stat, fapt care
confera organului emitent al actului aptitudinea de a actiona ca autoritate statala. Pentru ca
executarea silita a unui act administrativ sa necesite îndeplinirea si a unei alte formalitati
procedurale, este necesara o dispozitie expresa a legii în acest sens. Asemenea cazuri, însa,
constituie exceptii de la regula potrivit careia actul administrativ este executoriu din oficiu si,
ca atare, trebuie prevazute în mod expres de lege.
5. Actul administrativ este emis în vederea executarii legii.
Notiunea de lege, în acest caz, trebuie înteleasa în acceptiunea sa larga, nu numai de
act al Parlamentului, ci de orice act dat spre executare în competenta organelor administratiei
publice. De altfel, aceasta este si ratiunea de a fi a administratiei de stat, ca activitate
executiva a statului. Totodata, astfel se explica si faptul ca actul administrativ este actul
specific al administratiei de stat.
Din trasaturile actului administrativ se poate desprinde urmatoarea definitie a acestuia:
Actul administrativ este un act juridic unilateral, care emana, în general, de la un organ al
administratiei publice, în temeiul puterii de stat, pe baza si în vederea executarii legii. În
Constitutie exista un text, potrivit caruia, pot fi atacate actele administrative emise de
autoritatile publice (s.n.).
Deci, se admite ca nu numai organele administratiei de stat, ci si alte autoritati publice
pot adopta acte administrative.
Dar, nici în Constitutie nici în alte acte normative nu exista prevederi clare, precise,
referitoare la care autoritati publice pot emite acte administrative.
De exemplu, un mandat de perchezitie emis de judecator, care este o autoritate
publica, poate fi atacat în fata instantei de contencios administrativ în calitate de act
administrativ? Sau, un decret al Presedintelui României poate fi considerat act
administrativ spre a putea fi atacat în contencios administrativ?
Sunt întrebari fara un raspuns precis si care pot genera contradictii nu numai în doctrina ci,
mai ales, în activitatea practica, judiciara. Dupa parerea noastra, asemenea prevederi ar trebui
sa aiba o reglementare clara, precisa, în asa fel încât sa nu dea nastere la interpretari
subiective, nu numai diferite, dar si contradictorii, fapt cu consecinte
negative pentru viata juridica.
2.Denumirea actelor administrative
Datorita numarului mare si diversitatii situatiilor în care sunt angajate organele
administratiei publice, si actele administrative poarta denumiri diferite, adecvate fiecarei
situatii în parte. Denumirea generica a actelor emise de catre organele administratiei publice
în realizarea puterii de stat este aceea de act administrativ . Dar, dupa cum am aratat mai
înainte, în concret, în cazurile particulare, denumirile acestor acte sunt diferite, de exemplu,
hotarâri ale Guvernului, ordine si instructiuni ale ministerelor, hotarâri ale consiliilor judetene
si locale, dispozitii ale primarilor, ordine ale prefectilor, regulamente de ordine interioara,
autorizatii, legitimatii, adeverinte, procese-verbale, certificate, diplome etc. De retinut faptul
ca folosirea unora dintre aceste denumiri nu se refera întotdeauna numai la actele
administrative, acte cu natura juridica diferita putând sa poarte aceeasi denumire.
De exemplu, dispozitia unui primar, prin care se aplica o sanctiune disciplinara unui
salariat din aparatul primariei, este reglementata de normele Dreptului muncii, în timp ce un
act purtând aceeasi denumire (de dispozitie), prin care se instituie obligatia evacuarii unui
spatiu locativ ocupat în mod abuziv, cu încalcarea dispozitiilor legale, este un act

27
administrativ, aceasta dispozitie fiind supusa unui regim de Drept administrativ. Problema
stabilirii naturii juridice a unui act, în situatia în care diferite acte poarta aceeasi denumire,
prezinta o deosebita importanta, mai ales din punct de vedere practic, al regimului juridic ce
se va aplica acelui act.
Astfel, daca o dispozitie a unui primar este un act de Dreptul muncii, va fi supusa unui
regim juridic, precum si unor anumite cai de atac, în timp ce un act, purtând aceeasi denumire,
daca întruneste trasaturile unui act administrativ, va fi supus unui alt regim juridic si unor alte
cai de atac.
Teste
1.Actul administrativ emis în temeiul puterii de stat, consecinte executare din oficiu
2.Ce efecte juridice produce un act administrativ?.executare silita
3.Deosebirile dintre actele administrative si operatiile administrative
4.Consecintele deosebirilor dintre actele administrative si operatiile
5.Actul administrativ emis pentru executarea legii administrative
6.Deosebirile si asemanarile dintre actele de stare civila si actele administrative
7.Actul administrativ definitie
8.Deosebirile si asemanarile dintre actele de stare civila si operatiile
9.Denumirea actului administrativ stabilirea naturii juridice administrative consecinte
10.Ce efecte juridice produc actele administrative jurisdictionale?
11.Efectele juridice ale tacerii organului administrativ si ale refuzului acestuia de a rezolva
favorabil o cerere ?
12.Când pot formula actele administrative valori politice?
13.Consecintele faptului când legea stabileste obligatia de a se actiona într-un anumit fel si
când se lasa la apreciere
14.Natura juridica a unui act în cazul formalitatilor pregatitoare
15.Natura juridica a actului eliberat la cerere
16.Natura juridica a actului care necesita acceptare
17.Consecintele faptului ca actul administrativ trebuie sa emane de la o autoritate
administrativa
18.Consecintele faptului ca actul administrativ este emis în temeiul puterii de stat
19.Cum este definit actul administrativ?
20.Ce importanta prezinta stabilirea naturii juridice a unui act?
3. Clasificarea actelor administrative
Actele administrative prezinta o mare varietate, tinând seama de diversitatea de situatii si de
relatii sociale în care sunt angajate organele administratiei publice. Cu toata aceasta
diversitate, actele administrative pot fi grupate în mai multe categorii, în functie de anumite
criterii.
1) În functie de sfera efectelor juridice, actele administrative se împart în acte
normative si acte individuale. Actele normative contin norme juridice, adica reguli de
conduita obligatorii, generale si impersonale, care se adreseaza unui numar nedeterminat de
persoane, de exemplu, obligatia de traversare a strazii numai prin locurile marcate, regula
obligatorie pentru orice pieton. Ca exemplu de acte normative se pot da hotarârile normative
ale Guvernului, ale consiliilor judetene sau locale etc. Gradul de generalitate difera.
Astfel, unele norme privesc pe orice persoana aflata în tara, indiferent de cetatenie, de
exemplu, regulile privind circulatia pe drumurile publice. Alte norme se adreseaza numai
cetatenilor români, de exemplu, normele care se aplica celor ce satisfac serviciul militar, în
timp ce altele privesc categorii determinate de persoane, cum sunt normele care se aplica
personalului medico-sanitar, personalului didactic etc. Actele administrative individuale
contin reguli de conduita pentru o nume persoana sau pentru un grup determinat de persoane,
de exemplu, o înstiintare pentru plata unei amenzi contraventionale, ori o autorizatie pentru

28
constructia unui imobil. Importanta acestei clasificari consta în aceea ca niciodata actele
individuale nu pot încalca actele normative. Astfel, o autorizatie de constructie, care este un
act individual, nu poate încalca prevederile actelor normative în domeniul constructiilor.
Aplicând criteriul sferei efectelor juridice pe care le produc, actele administrative mai pot fi
clasificate în acte cu efecte interne, care produc efecte în interiorul organului emitent, de
pilda, regulamentele de ordine Formele de înfaptuire a administratiei publice interioara, si
acte cu efecte externe, care produc efecte juridice în afara organului emitent, fata de alte
organe de stat, organizatii nestatale sau persoane fizice.
2) În functie de scopul urmarit, consecintele juridice ale actelor administrative pot fi
diferite. Pe aceasta baza, se poate face si o anumita clasificare a actelor administrative.
Astfel, exista acte administrative prin care pot fi stabilite drepturi pentru persoanele fizice si
juridice, de pilda, diferitele autorizatii si permise (de constructie, de circulatie pe drumurile
publice, de vânatoare, de pescuit etc.).
De asemenea, se disting acte administrative prin care pot fi stabilite obligatii în sarcina
carora li se adreseaza actele respective, de exemplu, obligatia de a face ceva (de a curata
zapada de pe trotuare), de a da ceva (de a plati o amenda), de a nu face ceva (de a nu degrada
spatiile verzi) etc.
În general, actele administrative contin atât drepturi, cât si obligatii. Astfel, o
autorizatie de constructie da dreptul la efectuarea constructiei, dar cu obligatia de a fi
respectate conditiile stabilite în acea autorizatie de catre organele administratiei publice care
au acordat-o. Prin unele acte administrative sunt stabilite sanctiuni, cum este cazul
proceselor-verbale prin care se constata contraventiile si se aplica sanctiuni contraventionale.
Exista acte administrative prin care se solutioneaza diferite litigii juridice, cum este cazul
actelor administrative jurisdictionale, de exemplu, hotarârile comisiilor de solutionare a unor
contestatii.
Unele acte administrative pot avea ca scop anularea altor acte administrative, întrucât acestea
sunt ilegale ori neoportune, sau modificarea acestora, în cazul unor prevederi ale lor.
În sfârsit, exista acte administrative prin care se pot certifica situatii juridice, de pilda,
legitimatii de serviciu, adeverinte, diplome, certificate medicale etc.
3) În raport cu natura efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se
clasifica în:
a. acte constitutive de drepturi si obligatii, adica acte care dau nastere, modifica sau
sting drepturi si obligatii juridice, de pilda, permisul de conducere auto, o autorizatie pentru
practicarea unei meserii etc.
b. acte declarative de drepturi sunt acele acte care confirma, certifica o anumita calitate
a unei persoane sau o anumita situatie juridica, cum sunt actele de identitate, legitimatiile de
serviciu, pasapoartele, diferitele adeverinte si certificate etc.
Desi aceste acte nu dau nastere, nu modifica si nu desfiinteaza drepturi si obligatii
juridice prin ele însele, ele prezinta o deosebita însemnatate, întrucât drepturile aferente
calitatii sau situatiei pe care o certifica nu pot fi exercitate fara astfel de acte. De pilda, fara o
legitimatie de student nu se pot valorifica anumite drepturi si facilitati acordate studentilor,
cum sunt reducerile de tarif la spectacole, la transportul în comun etc. La fel, dreptul de a
obtine ajutor de boala pe baza certificatului medical.
c. actele recognitive de drepturi recunosc drepturi preexistente emiterii lor, în cadrul
solutionarii unor litigii juridice, de exemplu, actele organelor administrative cu atributii
jurisdictionale, obiectul litigiului fiind dreptul încalcat anterior.
d. actele administrative sanctionatorii, prin care se aplica sanctiuni administrative, de
exemplu, un proces-verbal de constatare a unei contraventii si de aplicare a sanctiunii
corespunzatoare.

29
e. actele administrative de anulare a altor acte administrative pentru ilegalitatea
acestora sau pentru neoportunitatea lor.
4) În raport cu efectele juridice în spatiu se disting:
a. acte cu aplicare generala, pe întregul teritoriu al tarii; aceste acte sunt emise de
organele centrale ale administratiei publice;
b. acte cu aplicare locala, în unitatile administrativ-teritoriale în care îsi desfasoara
activitatea organul emitent. Aceasta clasificare corespunde clasificarii organelor administratiei
publice în functie de competenta lor teritoriala, în organe centrale si organe locale. Aplicarea
în spatiu a unui act administrativ nu corespunde însa întotdeauna cu competenta teritoriala a
organului emitent. Astfel, actele individuale se aplica numai în cazuri strict determinate, în
timp ce în legatura cu actele normative se poate prevedea ca acestea sa se aplice numai pe
anumite portiuni de teritoriu, si nu pe întregul teritoriu în care este competent organul emitent.
De exemplu, actul unui minister, desi acest organ de stat are o competenta teritoriala generala,
în sensul ca îsi poate exercita atributiile pe întregul teritoriu al tarii, se poate aplica numai într-
o anumita zona teritoriala, cum se întâmpla în cazul unei carantine, în situatia unei
epidemii, a unei calamitati naturale etc.
O alta remarca ce trebuie facuta în legatura cu aceasta clasificare se refera la faptul ca,
întotdeauna, actele emise de organul cu competenta teritoriala mai restrânsa trebuie sa nu
încalce actele organelor cu competenta teritoriala mai larga. Ca urmare, actele organelor
locale ale administratiei de stat nu pot contine reglementari contrare celor prevazute în actele
organelor centrale, si nici celor emise de organele locale ierarhice superioare.
5) În functie de domeniile de activitate în care se aplica, actele administrative se
împart în:
a. acte de administratie generala, cu aplicare, în principiu, în toate domeniile de
activitate, de pilda, actele Guvernului, ale consiliilor judetene si ale consiliilor locale;
b. acte de administratie speciala, cu aplicare numai în anumite domenii sau sectoare de
activitate, de exemplu, actele ministerelor si ale altor organe de specialitate ale administratiei
publice. Aceasta clasificare a actelor administrative corespunde împartirii organelor
administratiei de stat, în raport cu competenta materiala a acestora, în organe cu competenta
materiala generala si organe cu competenta materiala restrânsa sau de specialitate.
Dar nu toate organele cu competenta materiala generala au o sfera identica a competentei lor.
De exemplu, consiliile judetene si consiliile locale: desi au o competenta materiala generala,
aceasta competenta este însa relativa,limitata, deoarece ele nu sunt competente într-o serie de
domenii. Astfel, nu sunt competente în sfera relatiilor diplomatice, consulare, a apararii
nationale, a transportului feroviar, a postei etc. Competenta în aceste domenii, tinând seama
de importanta lor, apartine numai Guvernului. Pe de alta parte, chiar si între organele locale
cu competenta materiala generala exista o anumita diferentiere în ceea ce priveste sfera de
cuprindere a competentei lor.
Astfel, consiliul unei localitati nu poate emite acte în problemele de competenta unui
consiliu judetean, de exemplu, amenajarea unui drum de interes judetean sau elaborarea
programului de dezvoltare a judetului. Pe de alta parte, consiliul judetean nu poate emite acte
în problemele de competenta unui consiliu local, de pilda, alegerea viceprimarilor, transportul
în comun în localitate, activitatea de salubritate în localitate etc.
Trebuie facuta o precizare: organele cu competenta materiala generala pot sa emita si acte de
administratie speciala. Astfel, Guvernul poate emite hotarâri în domeniul culturii, al
învatamântului, al sanatatii etc.
Spre deosebire de ele, organele cu competenta materiala de specialitate nu pot sa emita
acte de administratie generala, ori din specialitatea altui organ. De exemplu, Ministerul
Educatiei si Cercetarii nu poate sa emita acte în domeniul finantelor publice, al sanatatii, al
protectiei mediului, al apararii nationale etc.

30
Importanta acestei clasificari consta în aceea ca actele de administratie speciala trebuie
sa fie conforme cu actele de administratie generala, ca urmare a relatiilor de subordonare a
organelor de specialitate fata de organele cu competenta materiala generala. Rezulta ca,
printr-o instructiune a unui minister, nu se poate încalca o hotarâre a Guvernului.
Totusi, comparându-se cele doua forme de competenta, materiala si teritoriala, exista
unele situatii când competenta teritoriala are prioritate fata de cea materiala, în ceea ce
priveste conformitatea actelor administrative.
Afirmatia se poate ilustra prin urmatorul exemplu.
Un minister este un organ cu competenta materiala de specialitate, dar cu competenta
teritoriala generala. Un consiliu judetean, sub aspect material, are o competenta generala,
dar sub aspect teritorial, o competenta locala, limitata la unitatea administrativ-teritoriala unde
functioneaza.
Desi are o competenta materiala generala, un consiliu judetean nu poate încalca,
printr-o hotarâre a sa, ordinele unui minister în ramura de specialitate a acestuia, desi
ministerul respectiv are o competenta materiala de specialitate, însa o competenta teritoriala
mai larga decât a unui consiliu judetean. Astfel, actele normative ale unui minister sunt
obligatorii pentru toate organele administratiei publice locale în problemele aflate în
competenta acelui minister.
4. Forta juridica a actelor administrative
Ca orice act juridic, actul administrativ produce efecte juridice, deci creeaza, modifica
sau desfiinteaza raporturi de Drept administrativ, drepturi si obligatii juridice corelative.
Actele administrative au o anumita forta juridica, prin care se întelege eficienta efectelor
juridice pe care le produc. Aceasta forta juridica nu trebuie analizata, în general, în abstract, ci
numai în mod particular, în concret, prin raportarea fortei juridice a unui
act la forta juridica a altor acte. Actele juridice se afla într-un sistem de acte, care au o forta
juridica diferita, în functie de locul pe care îl ocupa organul emitent al acelui act
în sistemul organelor statului. Nu numai organele de stat, ci si actele pe care acestea le emit
sunt cuprinse într-un sistem ierarhic de acte juridice.
În cadrul acestui sistem, actul inferior ca forta juridica trebuie sa fie conform cu actele
având o forta juridica superioara. In cazul în care un act încalca prevederile actelor cu forta
juridica superioara, acel act este nul, este lipsit de valabilitate juridica si nu va produce
efectele juridice pe care, în mod normal, ar fi trebuit sa le produca. Deci, actul în cauza
este lipsit de eficienta juridica.
Actele administrative, fiind acte de executare, acte subsecvente, trebuie sa fie
conforme cu actele pe care le executa.
În primul rând, actele administrative trebuie sa fie conforme cu prevederile
Constitutiei si cu actele Parlamentului, deoarece Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român, unicul organ legiuitor al tarii, ale carui acte au o forta juridica
superioara fortei juridice a tuturor celorlalte acte juridice din societate.
Organele administratiei publice alcatuiesc la rândul lor un sistem de organe, între care
exista anumite relatii de subordonare.
Datorita acestui fapt, si actele pe care aceste organe le emit au o forta juridica diferita,
actele organelor ierarhic superioare având o forta juridica mai mare decât forta juridica a
actelor emise de catre organele inferioare.
Astfel, actele administrative emise de catre organele administratiei publice cu
competenta teritoriala mai restrânsa trebuie sa fie conforme cu actele emise de catre organele
cu competenta teritoriala mai larga.
De exemplu, prin hotarârile unui consiliu local nu se poate încalca o hotarâre a unui
consiliu judetean, în probleme de competenta acestuia în judetul respectiv. Pe de alta parte,

31
actele organelor administratiei publice cu competenta materiala de specialitate nu pot încalca
actele emise de catre autoritatile administratiei publice cu competenta materiala generala.
De exemplu, prin ordinele si instructiunile ministerelor si ale altor organe centrale de
specialitate ale administratiei publice nu pot fi încalcate hotarârile Guvernului, primele având
o competenta materiala de specialitate, în timp ce Guvernul are o competenta materiala
generala. Chiar si între actele emise de catre acelasi organ exista deosebiri de
forta juridica.
Astfel, actele individuale emise de catre un consiliu local nu pot sa încalce actele
normative emise de catre acelasi consiliu local.
Exista situatii când obligatia de conformitate opereaza chiar daca
între organele respective nu exista relatii de subordonare directa. Astfel, potrivit principiului
autonomiei locale, între consiliile locale si consiliul judetean din acelasi judet nu exista relatii
de subordonare, ci doar de colaborare în probleme de interes comun (Legea nr. 215/2001,
art. 6, pct. 2).
Desi între consiliul judetean si un consiliu local din judetul respectiv nu exista relatii
de subordonare directa, totusi, ca urmare a competentei teritoriale diferite, asa cum am aratat
mai înainte, prin actele consiliului local nu se pot încalca actele emise de catre consiliul
judetean în probleme de competenta acestuia, situatie în care actele consiliului judetean sunt
obligatorii pentru toate consiliile locale din acel judet.
Uneori, conformitatea între actele juridice opereaza chiar si între actele emise de catre
organele situate la acelasi nivel în ierarhia sistemului de organe, deci, între care nu exista
relatii de subordonare directa.
Astfel, prin instructiunile si ordinele ministerelor nu se pot încalca instructiunile si
ordinele emise, de exemplu, de catre Ministerul Finantelor Publice, ale Ministerului Muncii,
Solidaritatii Sociale si Familiei sau ale Ministerului Sanatatii în probleme de competenta
acestora. Exista situatii când obligatia de conformitate între actele administrative si alte acte
juridice se manifesta si în cazul în care acele acte sunt emise de catre organe din alta categorie
de organe de stat. De exemplu, prin actul emis de catre comandantul unei sectii de politie nu
poate fi arestata o alta persoana decât cea prevazuta în mandatul de arestare emis de catre
judecator. De asemenea, conducerea unui penitenciar nu poate, prin vointa sa unilaterala, sa
stabileasca o alta durata si o alta modalitate de executare a unei pedepse privative de libertate
decât s-a stabilit prin sentinta penala de condamnare, emisa de catre instanta de judecata. Una
dintre trasaturile esentiale ale actelor administrative consta în faptul ca aceste acte sunt emise
în temeiul puterii de stat, deci au autoritate statala.
Datorita acestei trasaturi, actele administrative beneficiaza de prezumtia de legalitate,
adica sunt considerate a fi conforme cu legea, în sensul ei larg, de orice act cu forta juridica
superioara actului în cauza.
Sub aspectul efectelor juridice pe care le produce, prezumtia de legalitate este de doua feluri:
1) prezumtie relativa de legalitate;
2) prezumtie absoluta de legalitate.
Actele administrative beneficiaza de o prezumtie relativa de legalitate, juris tantum , ceea ce
înseamna ca ele pot fi atacate, pe considerentul ca actul atacat este ilegal. Ilegalitatea actelor
administrative poate fi invocata de organe de stat, de organizatii nestatale, precum si de
catre persoanele fizice.
Prezumtia relativa de legalitate poate fi, deci, rasturnata, dovedindu-se, cu probe, ca
actul în cauza este ilegal. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de
stare civila, întocmirea, anularea, rectificarea, completarea sau reconstituirea actelor de stare
civila sunt opozabile oricarei persoane, pâna la proba contrara. În mod cu totul exceptional,
exista si o prezumtie absoluta de legalitate, juris et de jure , ce nu poate fi combatuta, nefiind
deci posibila cercetarea legalitatii actului care beneficiaza de o astfel de prezumtie. Asemenea

32
acte nu pot fi atacate pe nici o cale. În sistemul nostru de drept, de prezumtie absoluta de
legalitate nu beneficiaza decât hotarârile organelor jurisdictionale, în principal hotarârile
instantelor judecatoresti care, dupa ce au devenit definitive si irevocabile, beneficiaza de
autoritatea lucrului judecat si nu mai pot fi atacate pentru ilegalitate.
Toate celelalte acte juridice nu beneficiaza decât de o prezumtie relativa de legalitate.
Chiar si legea, ca act al Parlamentului, beneficiaza doar de o prezumtie relativa de legalitate,
întrucât poate fi controlata sub aspectul conformitatii sale cu Constitutia. Evident, problema
legalitatii nu se pune în ceea ce priveste Constitutia, care este legea fundamentala a statului,
actul juridic suprem, toate celelalte acte juridice trebuind sa fie conforme cu dispozitiile
constitutionale.
În afara de prezumtia de legalitate, actele administrative beneficiaza si de prezumtia de
autenticitate, denumita uneori în literatura de specialitate prezumtia de veridicitate , adica, în
conformitate cu adevarul.
Potrivit acestei prezumtii, se porneste de la ideea ca actele administrative redau exact
relatiile sociale pe care le constata, adica prevederile lor sunt conforme cu realitatile sociale
pe care le reflecta. Prezumtia de autenticitate prezinta importanta mai ales atunci când apare
un litigiu juridic în care este implicat un act administrativ. Ca orice act autentic, actele
administrative scrise fac dovada deplina, ca mijloc de proba, în fata organelor jurisdictionale,
în ceea ce priveste constatarile pe care le cuprind, cu conditia ca ele sa îndeplineasca cerintele
legalitatii.
Ca si prezumtia de legalitate, în general, prezumtia de autenticitate are si ea un
caracter relativ, în sensul ca se poate dovedi, prin procedura înscrierii în fals, ca actul
administrativ reflecta în mod eronat, deformat realitatile pe care le constata.
Pentru aceasta, persoana care solicita înscrierea în fals a unui act administrativ trebuie
sa prezinte probe suficiente si temeinice ca cele constatate prin actul atacat nu corespund
realitatii.
Prezumtia de autenticitate se bazeaza pe obligatia profesionala de sinceritate, cinste si
corectitudine din partea celor care emit acte administrative, de a întocmi aceste acte în stricta
concordanta cu realitatile sociale pe care le constata.
Spre a se garanta folosirea ilicita a actelor juridice, deci si a actelor administrative,
legislatia noastra penala prevede sanctiuni severe pentru cei care savârsesc infractiunea de fals
sau uz de fals. (CP art8 si urm)
În felul acesta se asigura emiterea de acte administrative conforme nu numai cu legea,
ci si cu realitatile sociale, situatie de natura sa contribuie la întarirea legalitatii, a cinstei si
corectitudinii în activitatea organelor administratiei publice.
Uneori se face distinctie între autenticitate si veridicitate, ca fiind situatii diferite .
Teste
1.Clasificarea actelor administrative în functie de efectele juridice.
2.Clasificarea actelor administrative dupa scop .
3.Clasificarea actelor administrative dupa natura efectelor juridice.
4.Clasificarea actelor administrative în raport cu efectele în spatiu .
5.Clasificarea actelor administrative în functie de domeniul de activitate.
6.Comparatie între competenta materiala si competenta teritoriala în ceea ce priveste raportul
dintre actele administrative .
7.Ce se întelege prin forta juridica a unui act?
8.În ce consta raportul dintre actele administrative, pe de o parte, Constitutia si legile, pe de
alta parte?
9.Conformitatea actelor emise cu competenta materiala si teritoriala diferita
10.Care este raportul dintre actele emise de catre organe între care nu exista relatii de
subordonare?

33
11.Conformitatea actelor administrative cu actele emise de alte organe
de stat decât organele administratiei publice.
12.Ce se întelege prin prezumtie de legalitate?
13.Cum se clasifica prezumtia de legalitate?
14.Conceptul de prezumtie de autenticitate (veridicitate) si importanta
acesteia.
5. Conditii de valabilitate privind emiterea
actelor administrative
Pentru ca actul administrativ sa fie legal, el trebuie, în primul rând, sa fie emis de catre
organul administrativ competent, adica de catre organul caruia legea îi confera dreptul si,
totodata, în anumite cazuri, obligatia de a emite acel act administrativ. De exemplu, un act de
repartizare a unui spatiu locativ emis de un inspectorat scolar nu este valabil sub aspect
juridic. El este un act absolut ilegal. Problema competentei în ceea ce priveste emiterea
actelor administrative priveste nu numai organul de la care emana actul, ci si persoana din
cadrul acelui organ, functionarul care emite actul.
Ca sa fie valabil, un act administrativ trebuie, pe lânga faptul de a fi adoptat de organul
competent, sa fie emis si de functionarul competent din cadrul acelui organ, adica de
functionarul învestit în mod legal cu atributia de a emite actul în cauza.
În legatura cu aceasta, se pune problema actelor administrative emise de functionarii
de fapt, adica de acei functionari care nu au învestitura legala de a emite acele acte
administrative. De regula, actele administrative emise de functionarii de fapt nu sunt valabile,
nu pot sa produca efectele juridice pe care legea le confera acelor acte. De exemplu, un
certificat medical emis de o alta persoana decât medicul legal învestit cu aceasta atributie nu
este luat în considerare. Sunt însa unele cazuri când persoanele care se adreseaza organelor
administratiei de stat nu au posibilitatea sa cunoasca situatia, calitatea persoanei care emite
actul, abilitarea legala în acest sens a functionarului respectiv. Pentru solicitant, acesta apare
ca fiind învestit sa exercite respectiva functie. Se da, în acest sens, ca exemplu, oficierea
casatoriei de catre un functionar care nu are împuternicirea legala de a efectua
aceasta activitate.
Anularea casatoriei, în acest caz, ar însemna obligatia pentru cei în cauza de a prezenta
noi acte, ceea ce genereaza o serie de dificultati, deoarece unele dintre ele au o valabilitate
limitata în timp. De asemenea, înregistrarile facute în registrul de stare civila de catre o
persoana necompetenta, care a exercitat în mod public atributia de delegat de stare civila, sunt
valabile, chiar daca acea persoana nu avea, în realitate, aceasta calitate. Legea nr. 119/1996,
cu privire la actele de stare civila, art. 7
O asemenea prevedere se explica prin aceea ca, daca înregistrarile respective ar trebui
anulate, iar persoana care le-a solicitat ar trebui chemata, din nou, pentru ca înregistrarea sa
fie facuta de un functionar legal învestit cu aceasta calitate, situatia astfel creata ar pune în
mare dificultate pe cel care a solicitat înregistrarea în cauza.
Necesitatea ocrotirii intereselor celor care se adreseaza cu încredere organelor
administratiei publice impune ca, în unele situatii, actele emise si activitatile desfasurate de
catre functionarii de fapt sa fie considerate ca fiind valabile din punct de vedere juridic.
Într-un astfel de caz, nu se poate imputa celor care apeleaza la organele administratiei
publice faptul de a nu cunoaste ca functionarul respectiv nu a fost învestit în mod legal.
Actul în cauza trebuie considerat, asadar, a fi valabil, a fi legal întocmit, în caz contrar fiind
prejudiciate interesele beneficiarilor serviciilor prestate de catre organele administratiei
publice.
Totodata, actul administrativ trebuie sa fie în conformitate cu legea, el fiind emis
tocmai pe baza si în vederea executarii legii. Termenul de lege, în acest context, trebuie privit
în sensul sau larg. În afara de legea adoptata de catre Parlament, actele administrative trebuie

34
sa respecte si sa execute dispozitiile continute în toate actele date spre executare organelor
administratiei publice, care au deci obligatia sa execute întocmai acele acte.
Ilegalitatea în ceea ce priveste actele administrative poate îmbraca
mai multe aspecte.
Astfel, actul administrativ este emis de catre o autoritate sau de catre
o persoana care nu era competenta sa-1 emita, de exemplu, un act de repartizare a unui spatiu
locativ emis de primarul altui sector al municipiului Bucuresti decât cel în care se afla acel
spatiu locativ, ori, dimpotriva, organul administrativ, desi era competent sa emita actul
administrativ si, mai mult chiar, era obligat sa emita actul în cauza, întrucât erau întrunite
conditiile cerute de lege pentru emiterea lui, totusi nu emite actul prescris de lege. În acest
caz, organul administratiei de stat încalca legea prin inactivitatea sa.
De exemplu, o institutie de învatamânt nu elibereaza unui absolvent al sau diploma de
absolvire, desi erau întrunite toate conditiile prevazute de lege, situatie în care institutia
respectiva era obligata sa elibereze diploma solicitata.
Mai este posibila si situatia ca organul administratiei publice sa emita un act
administrativ, desi legea îi interzicea în mod expres aceasta. De exemplu, se elibereaza unei
persoane fizice o adeverinta medicala din care rezulta ca este pe deplin sanatoasa clinic, desi
în realitate sufera de o boala venerica, o boala transmisibila.
De asemenea, exista posibilitatea ca un organ al administratiei publice sa emita un act
administrativ, desi nu erau întrunite toate conditiile stabilite de lege, necesare si obligatorii
pentru emiterea acelui act. Asa de pilda, se elibereaza o autorizatie de constructie fara ca
aceasta sa aiba la baza avizele prevazute de lege. În toate aceste situatii, actul administrativ nu
este considerat a fi legal.
De asemenea, printr-un act administrativ pot fi încalcate prevederi ale legii, altele
decât cele aratate mai înainte, ceea ce face ca actul administrativ în cauza sa fie ilegal.
Totodata, la emiterea actelor administrative trebuie respectate conditiile de forma si de
procedura prescrise de lege pentru emiterea actelor respective. Nerespectarea acestor conditii
duce la neluarea în considerare a acelor acte. De exemplu, daca un act administrativ nu poarta
semnatura persoanei competente sau stampila organului emitent, acel act nu este considerat a
fi valabil.
Emiterea actului administrativ se face în diferite modalitati.
Astfel, în cazul organelor colegiale, de exemplu, consilii locale sau consilii judetene,
adoptarea actului administrativ (hotarârea acelui consiliu) se face în momentul votarii, în timp
ce, în cazul unui organ unipersonal, de exemplu, un primar, emiterea actului (dispozitia) se
face în momentul semnarii actului respectiv. În ceea ce priveste forma lor, actele
administrative pot fi scrise, în situatiile cele mai frecvente, orale (verbale) si implicite (tacerea
organului), adica nerezolvarea în termenul stabilit de lege a unei cereri adresate unui organ al
administratiei publice.
În marea lor majoritate, asa cum aratam, actele administrative sunt emise în forma
scrisa, întrucât aceasta prezinta o serie de avantaje. Astfel, forma scrisa este recomandata spre
a se putea cunoaste exact continutul actului administrativ, astfel încât acesta sa poata fi
executat întocmai de catre cei care au aceasta obligatie. Totodata, forma scrisa constituie un
puternic mijloc de proba pentru a se putea dovedi, în caz de litigiu, prin înscrisul respectiv,
drepturile si îndatoririle pe care le contine. Totodata, forma scrisa asigura cele mai bune
conditii pentru exercitarea controlului asupra legalitatii actelor administrative. Forma scrisa
este absolut necesara în cazul actelor administrative cu caracter normativ, precum si în alte
situatii, de exemplu, în ceea ce priveste legitimatiile, diplomele, certificatele, adeverintele,
proceseleverbale etc.

35
În cele mai frecvente cazuri, actele administrative trebuie sa fie emise nu în orice
forma scrisa, ci într-o anumita forma scrisa obligatorie, de exemplu, un act de identitate, un
pasaport, un certificat medical, un permis de conducere auto etc.
Daca actul administrativ nu se prezinta în aceasta forma scrisa, precis determinata, el
nu are valabilitate juridica.
Din punct de vedere al formei scrise, actul administrativ trebuie sa îndeplineasca mai
multe conditii, anume trebuie sa cuprinda: denumirea organului care 1-a adoptat sau emis,
dupa caz; data adoptarii sau emiterii; data intrarii în vigoare, daca aceasta este alta decât cea a
publicarii în cazul actelor normative sau a comunicarii în cazul celor individuale; semnatura
organului de la care emana; sigiliul organului respectiv si numarul sub care a fost adoptat si
emis.
Lipsa acestor elemente sau numai a unora dintre ele poate afecta existenta actului sau
poate conduce la nulitatea lui, dupa caz.
Astfel, lipsa denumirii organului emitent face imposibila, spre exemplu, atacarea
acestor acte în contencios de catre persoanele ale caror drepturi sunt lezate prin actul
respectiv. La fel, lipsa datei adoptarii sau emiterii împiedica verificarea emiterii lui în
termenul prevazut de lege. Sigiliul organului emitent sau semnatura acestuia este o conditie
esentiala pentru existenta actului respectiv, lipsa lor având ca efect nulitatea acelui act. Forma
orala (verbala) a actelor administrative este utilizata, de regula, în caz de urgenta, când pentru
desfasurarea anumitor actiuni, în timpul oportun, nu mai este posibila emiterea unui act scris,
întrucât prin aceasta s-ar întârzia prea mult actiunea respectiva care trebuie înfaptuita
imediat.De obicei, actele administrative orale se prezinta sub forma unei note telefonice sau a
unei dispozitii verbale pe care un functionar o transmite altui functionar. În unele situatii, desi
nu exista cerinta urgentei, unele acte administrative îmbraca forma orala, datorita comoditatii
celui care da dispozitia verbala.
Este recomandabil ca orice dispozitie primita de catre un functionar din partea altui
functionar sa îmbrace forma scrisa, deoarece exista riscul ca functionarul care a transmis
dispozitia verbala, în cazul în care acea dispozitie încalca prevederi ale legii, sa nu mai
recunoasca acest fapt, asa încât raspunderea va reveni functionarului care a executat dispozitia
respectiva.
De aceea, în raporturile dintre functionarii administratiei publice este de preferat sa se
recurga, pe cât posibil, la acte scrise. În cazul actelor administrative implicite, se pune
problema de a se stabili care este sensul tacerii organului administratiei publice în raport cu
cererea ce i-a fost adresata, cu alte cuvinte, daca tacerea are semnificatia unei aprobari sau
respingeri a cererii în cauza. În cazul în care actele normative nu precizeaza semnificatia
tacerii organului caruia i-a fost adresata cererea, rezolvarea acestei probleme comporta unele
dificultati.
Potrivit reglementarilor juridice în vigoare, în ceea ce priveste tacerea autoritatii
administratiei publice pot sa apara doua situatii, si anume:
1) tacerea sa fie considerata o aprobare, o confirmare a cererii adresata acelei
autoritati;
2) tacerea sa fie considerata o respingere a cererii în cauza, refuzul de a o accepta.
În legatura cu prima situatie, potrivit art. 14 din Legea nr. 215/2001 (Legea
administratiei publice locale), initiativa autoritatilor administratiei publice locale de a coopera
si de a se asocia cu autoritati ale administratiei publice locale din strainatate, precum si de a
adera la o asociatie internationala din acest domeniu, trebuie comunicata Ministerului
Afacerilor Externe si Ministerului Administratiei si Internelor. În aceasta situatie, autoritatile
administratiei publice locale vor transmite Ministerului Afacerilor Externe, spre avizare,
proiectele de acorduri sau conventii de cooperare pe care intentioneaza sa le încheie

36
cu autoritati ale administratiei publice din alte tari, înainte de supunerea spre adoptare de catre
consiliul local sau consiliul judetean, dupa caz. Avizele respective trebuie emise în termen de
30 de zile de la primirea solicitarii. În caz contrar, se va considera ca nu exista obiectii si
proiectul respectiv poate fi supus spre aprobare consiliului local sau consiliului judetean
interesat.
În ceea ce priveste a doua situatie, în reglementarea Legii contenciosului administrativ,
tacerea autoritatii administrative este socotita ca refuz de a rezolva favorabil cererea ce i-a
fost adresata, refuz care, ca si un act administrativ, poate fi atacat în fata instantei de
contencios administrativ. Este o solutie fireasca, deoarece, în cazul în care tacerea ar fi fost
socotita ca o aprobare a cererii, nu s-ar mai justifica actiunea în justitie a persoanei interesate.
Alteori însa, când legea prevede expres, tacerea este interpretata ca aprobare, potrivit
adagiului qui tacit consentire videtur (cine tace consimte). De pilda, un organ inferior solicita
organului superior aprobarea pentru a actiona într-un anume fel. În acest caz, tacerea este
considerata ca o aprobare, potrivit Legii nr. 215/2001. În ceea ce priveste procedura emiterii
actelor administrative, legea poate stabili si cerinta anumitor avize pentru emiterea unui act
administrativ, date de catre alte organe decât organul emitent.
În functie de consecintele lor juridice, acestea pot fi:
1) avize facultative, situatie în care organul emitent al actului are libertatea sa solicite
sau sa nu solicite acel aviz. De exemplu, un minister poate sa solicite altui minister un aviz
pentru emiterea unui act administrativ. În cazul în care legea nu obliga la solicitarea acelui
aviz, ministerul emitent al actului are libertatea de a solicita sau nu avizul în cauza.
2) avize consultative, situatie în care organul emitent al actului este obligat sa solicite
avizul, deoarece, în absenta acestuia, nu poate emite actul în cauza.
Dar, desi este obligat sa solicite avizul, organul emitent al actului nu este obligat sa urmeze
acel aviz. Prin urmare, el poate sa adopte si alte solutii decât cele continute în avizul solicitat.
Astfel, potrivit Legii administratiei publice locale, un consiliu local nu poate dezbate un
proiect de hotarâre, în cazul în care acesta nu este însotit de avizele comisiilor de specialitate
ale consiliului local în cauza, precum si de avizele compartimentelor de resort din aparatul
tehnic de specialitate, practic, ale compartimentelor de specialitate din cadrul primariei,
competente în domeniul în care se va aplica hotarârea. Dar consiliul local nu este obligat sa
urmeze acele avize, având deplina libertate de a stabili continutul hotarârii potrivit vointei
sale, rezultate în urma votului în consiliu.
3) avize conforme, situatie în care organul emitent al actului este obligat sa solicite
avizul, dar, totodata, este obligat si sa tina seama de el, atunci când va emite actul pentru care
a solicitat avizul, adica sa emita actul cu respectarea continutului avizului. De exemplu,
pentru acordarea unei autorizatii de construire, sunt necesare avizele favorabile ale unor
organisme de specialitate în domeniul energiei electrice, termice, al aprovizionarii cu apa
potabila, în domeniul protectiei mediului înconjurator etc. Fara avizul acestora nu se va
acorda autorizatia de construire. Mai mult, în cazul în care un singur aviz dintre acestea este
nefavorabil, autorizatia nu se acorda. În acest caz, avizul este conform, întrucât trebuie sa se
tina seama de continutul sau la emiterea actului. Avizele pot îmbraca si forma unor acorduri,
prin care un organ îsi da consimtamântul cu privire la actul emis de un alt organ. În functie de
momentul când se acorda, acestea pot fi prealabile, concomitente sau
ulterioare actului respectiv.
În afara de avize, pentru emiterea unor acte administrative poate fi necesara efectuarea
unor cercetari, a unor anchete, urmata de întocmirea de rapoarte etc. Valabilitatea actelor
administrative este conditionata si de modul propriu-zis de adoptare a acestora, de pilda, în
cazul organelor colegiale. Astfel, în general, pentru validitatea actului administrativ este
necesar votul afirmativ a jumatate plus unu din numarul membrilor organului. Daca nu se
întruneste acest numar, actul nu poate fi adoptat. Prin lege se pot stabili si alte proportii pentru

37
adoptarea actelor administrative. Mai este posibila situatia ca, dupa adoptare, un act
administrativ sa necesite îndeplinirea unor formalitati procedurale. Astfel, se cere în
anumite situatii aprobarea actului administrativ de catre organul superior celui emitent, fara de
care acel act nu este valabil.
În afara de a fi legale, actele administrative trebuie sa fie si oportune, adica sa fie
emise în cel mai adecvat moment, din punct de vedere al eficacitatii, executarea lor facându-
se cu cele mai potrivite mijloace si cu cele mai reduse cheltuieli, dar obtinându-se rezultate
maxime.
Oportunitatea actelor administrative se apreciaza, deci, în functie de
conditiile concrete de timp si de loc. Actele administrative sunt verificate, prin urmare, atât
din punctul de vedere al legalitatii lor, cât si al oportunitatii, încalcarea acestora ducând
la nulitatea actului administrativ în cauza.
Nu trebuie confundata oportunitatea actelor administrative cu legalitatea acestora.
Legalitatea si oportunitatea sunt situatii juridice diferite de valabilitate a actelor
administrative.
Astfel, un act administrativ poate fi legal, dar sa nu fie oportun. De pilda, prin
schimbarea împrejurarilor se poate ca un act administrativ legal sa înceteze a mai fi oportun,
deci sa apara necesitatea retragerii acestuia.
Faptul ca legalitatea si oportunitatea sunt cauze de valabilitate diferite se poate
argumenta prin aceea ca instantele judecatoresti controleaza actele administrative numai sub
aspectul legalitatii acestora, în timp ce organele administratiei de stat le controleaza si sub
aspectul oportunitatii lor.
6. Intrarea în vigoare a actelor administrative
Intrarea în vigoare a actelor administrative prezinta o deosebita importanta, deoarece,
în general, un act administrativ începe sa produca efecte juridice din momentul intrarii sale în
vigoare.
Actele administrative intra în vigoare din momentul existentei lor
legale, care se considera a fi momentul emiterii lor. Pentru organul emitent, actele
administrative intra în vigoare în momentul în care s-a produs adoptarea acestora, cu
respectarea procedurii legale, daca în acel act nu s-a prevazut un alt moment de intrare în
vigoare a actului respectiv. Acest fapt se explica prin aceea ca organul emitent al actului ia
cunostinta de existenta actului în cauza din momentul adoptarii acestuia, iar actul devine
obligatoriu, chiar si pentru organul care 1-a emis, din momentul în care a fost adoptat.
Exista situatii în care actele administrative intra în vigoare la o data ulterioara emiterii
lor. Astfel, însasi norma juridica poate sa prevada, în mod expres, intrarea în vigoare a actului
administrativ la o data ulterioara emiterii acestuia.
De exemplu, în materie de contraventii, actele normative prin care se stabilesc
contraventii intra în vigoare în termen de 30 zile de la publicare sau de la aducerea lor la
cunostinta publica, iar în cazuri urgente într-un termen mai scurt, dar nu mai putin de 10 zile.
Se poate prevedea si o anumita data certa calendaristic pentru intrarea în vigoare a actelor
administrative, de exemplu, se poate prevedea ca actul administrativ va intra în vigoare la 1
ianuarie, el fiind emis în cursul lunii decembrie a anului precedent. În situatia în care norma
juridica nu prevede obligatia intrarii actului administrativ în vigoare la o anumita data, acesta
intra în vigoare în momentul publicarii, în cazul actelor normative, sau al comunicarii, în
cazurile actelor individuale, de pilda, al proceselor-verbale de constatare a unei contraventii.
În astfel de împrejurari, actele administrative intra în vigoare în momentul aducerii lor la
cunostinta.
Momentul si modalitatea aducerii la cunostinta a unui act administrativ difera, în functie de
natura actului si de organul emitent al acestuia.

38
Actele administrative individuale sunt aduse la cunostinta printr-o notificare, care este o
înstiintare scrisa, prin care cei interesati iau cunostinta de existenta actului si de obligatia lor
de a-1 executa, în functie de continutul sau.
Când actul se adreseaza unui numar mai mare de persoane, aducerea la cunostinta se
face, de regula, printr-un anunt, care se afiseaza sau este publicat în presa locala, ori este
transmis la posturile locale de radio si televiziune. În ceea ce priveste actele normative,
modalitatile de aducere a lor la cunostinta sunt variate, în functie de organul emitent.
Astfel, hotarârile cu caracter normativ ale Guvernului, precum si actele normative ale
ministerelor si ale celorlalte organe centrale ale administratiei de stat se publica în Monitorul
Oficial al României. Nepublicarea lor constituie o cauza de nevalabilitate pentru asemenea
acte, ele fiind considerate ca inexistente, astfel încât, în acest caz, nu mai
exista nici o obligatie de a le executa.
În ceea ce priveste actele normative emise de organele locale ale administratiei
publice, nu exista o anumita modalitate obligatorie pentru aducerea lor la cunostinta publica.
Organul emitent al actului are deplina libertate de a alege modalitatea de aducere la cunostinta
publica a actului, în functie de împrejurarile concrete, optând pentru cea mai adecvata
modalitate în functie de acele împrejurari, de timp si de loc.
Ca modalitati de aducere la cunostinta publica a actelor normative emise de organele
locale ale administratiei locale ale administratiei publice se pot folosi: afisarea actului la
sediul organului emitent sau în locurile mai des frecventate de membrii colectivitatii locale,
precum si prin orice alt mijloc de publicitate.
În ceea ce priveste aducerea la cunostinta publica a actelor lor normative, autoritatile
administrative locale au o singura obligatie, si anume:
În cazul în care în acea unitate administrativa teritoriala membrii unei minoritati
nationale au o pondere semificativa în cadrul colectivitatii, aducerea la cunostinta publica a
acelui act trebuie sa se faca si în limba acelei minoritati nationale.
Rezulta de aici ca, atunci când normele juridice nu prevad o anumita modalitate de
publicare a actelor administrative, alegerea modalitatii este lasata la aprecierea organelor
administratiei de stat, aceasta facându-se în functie de conditiile concrete de timp si de loc, în
scopul unei cât mai eficiente aduceri la cunostinta publica.
În ceea ce priveste actele administrative supuse confirmarii ori
ratificarii, situatia lor difera. Astfel, actele administrative supuse confirmarii nu intra în
vigoare decât de la data când au fost confirmate.
Potrivit art. 115, al. 4 din Constitutia României, în cazuri exceptionale, Guvernul poate
adopta ordonante de urgenta. Acestea intra în vigoare numai dupa depunerea lor spre
dezbatere în procedura de urgenta la Parlament. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se
convoaca în mod obligatoriu.
Actele administrative supuse ratificarii intra în vigoare la data emiterii, a publicarii sau
la o alta data, dupa caz, ratificarea având valoarea unei confirmari posterioare. În situatia în
care nu sunt ratificate, ele îsi pierd valabilitatea, stergându-se toate efectele produse pâna în
acel moment. Astfel, Parlamentul poate abilita Guvernul sa emita ordonante în perioada
vacantei parlamentare. Daca legea de abilitare o cere, ordonantele se supun aprobarii
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, pâna la împlinirea termenului de abilitare. Daca
nu sunt aprobate, efectele produse de acele ordonante se sterg retroactiv. De asemenea,
nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonantei.
Actele administrative, în general, produc efecte juridice pentru viitor, altfel spus, ele
nu sunt retroactive, adica nu produc efecte pentru trecut. Aceasta caracteristica a actelor
administrative este consecinta faptului ca aceste acte sunt emise pe baza si pentru executarea
legii. Or, cum legea, ca regula, produce efecte pentru viitor, este evident ca si actele
administrative, care sunt acte de executare a legii, vor produce efecte juridice tot pentru viitor.

39
Principiul neretroactivitatii actelor juridice este consacrat în însasi Constitutia
României.
Potrivit art. 15, pct. 2 din Constitutia României, Legea dispune numai pentru viitor, cu
exceptia legii penale mai favorabile . Prin lege trebuie sa se înteleaga orice act care da nastere,
modifica sau desfiinteaza drepturi si alte obligatii juridice.
Aceasta concluzie se desprinde din prevederile art. 1, pct. 5, potrivit carora
Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie .
Dupa parerea noastra, este clar ca aceste prevederi nu se refera numai la lege, ca act al
Parlamentului, ci la orice act juridic, a carui respectare este obligatorie. De altfel, contractul
este denumit legea partilor . Daca prevederile mentionate s-ar referi numai la lege, ca act al
Parlamentului, ar însemna ca respectarea celorlalte acte juridice sa nu mai fie obligatorie, ceea
ce ar duce la o tulburare grava a ordinii de drept, a desfasurarii normale a relatiilor sociale.
Exista însa unele acte administrative care constituie exceptii de la principiul
neretroactivitatii actelor administrative. Aceste acte produc efecte juridice si pentru trecut,
pentru perioada anterioara momentului intrarii lor în vigoare.
Actele administrative retroactive sunt urmatoarele:
1. Actele administrative declarative de drepturi si obligatii care nu dau nastere, prin ele
însele, unor drepturi sau obligatii noi, asa cum se întâmpla în cazul actelor administrative care
au caracter constitutiv sau translativ de drepturi si obligatii. Actele declarative atesta drepturi
sau obligatii preexistente, deci ele produc efecte pentru trecut, de la data când acele drepturi
sau obligatii au luat nastere. Din aceasta categorie fac parte diferitele certificate, adeverinte,
acte de stare civila (acte de nastere, de deces, dar nu actele de casatorie, care produc efecte
pentru viitor).
2. Sunt retroactive si actele administrative jurisdictionale, prin care se solutioneaza
litigii juridice. Aceste acte produc efecte juridice de la data când au fost încalcate drepturile si
obligatiile ce formeaza obiectul litigiului.
3. De asemenea, daca o lege, pentru executarea careia au fost emise acte
administrative, are caracter retroactiv, si actele administrative vor avea caracter retroactiv.
4. Efecte retroactive au si actele administrative de anulare pentru cauza de ilegalitate,
dar nu pentru neoportunitate, a altor acte administrative si care produc efect juridic anterior
emiterii lor, din momentul când s-a produs ilegalitatea actului supus anularii.
5. Mentionam, de asemenea, printre actele având efecte retroactive, actele
administrative emise în vederea executarii unei hotarâri judecatoresti. Potrivit Legii
electorale, daca s-au produs erori în listele de alegatori, persoana interesata poate sa faca o
întâmpinare la organul care a întocmit lista, solicitând modificarea acesteia spre a se îndrepta
greseala. Acesta este obligat sa rezolve întâmpinarea în termen de 3 zile de la
înregistrare. Daca organul sesizat nu da curs solicitarii care i-a fost adresata, persoana în
cauza poate sa faca contestatie în termen de 24 de ore de la comunicare, la judecatoria în a
carei raza teritoriala domiciliaza alegatorul, cerând instantei judecatoresti ca, prin hotarârea pe
care o va pronunta, sa oblige organul administratiei publice sa introduca modificarile
corespunzatoare în lista de alegatori.
În baza hotarârii se va emite un act administrativ pentru modificarea listei de alegatori.
Acest act are caracter retroactiv, deoarece produce efecte juridice anterior emiterii lui, anume,
din momentul când a fost întocmita lista de alegatori.
Teste
1.Ce se întelege prin organul competent?
2.Ce este un functionar de fapt?
3.Când sunt valabile actele si activitatile functionarilor de fapt?
4.Care sunt avantajele formei scrise?
5.În ce situatii sunt folosite actele orale?

40
6.Care este semnificatia tacerii organului sesizat?
7.În ce constau avizele consultative?
8.În ce constau avizele facultative?
9.În ce constau avizele conforme?
10.Conditiile obligatorii ale formei scrise .
11.Ce se întelege prin oportunitatea actelor administrative?
12.De ce este importanta intrarea în vigoare a actelor administrative?
13..Care sunt momentele posibile ale intrarii în vigoare a actelor administrative?
14.Cum se aduc la cunostinta actele individuale?
15.Cum se aduc la cunostinta actele normative ale organelor centrale?
16.Cum se aduc la cunostinta actele organice locale?
17.Ce obligatii au organele locale?
18.Când intra în vigoare actele supuse confirmarii?
19.Care este valoarea juridica a ratificarii?
20.In ce consta principiul neretroactivitatii actelor administrative?
21.Actele administrative cu efect retroactiv

7. Executarea actelor administrative


Actul administrativ, odata intrat în vigoare, trebuie executat. Este o concluzie fireasca,
ce decurge din necesitatea realizarii legalitatii, precum si din însasi ratiunea de a fi a
administratiei de stat, care este o activitate executiva.
În majoritatea covârsitoare a cazurilor, actele administrative, ca de altfel toate actele
organelor statului, sunt executate de bunavoie de catre cei obligati sa le execute. Mai exista
unele împrejurari, când executarea actelor administrative nu se face de bunavoie, iar
mijloacele de convingere, având ca scop obtinerea executarii, nu au dat rezultate, adica actul
administrativ în cauza nu a fost executat.
Într-o astfel de situatie, executarea actelor administrative trebuie sa se faca pe cale
silita.
De retinut faptul ca, pentru executarea actelor administrative, nu este necesar sa se
obtina o hotarâre judecatoreasca sau a unui alt organ de jurisdictie. Actele administrative,
fiind emise în temeiul puterii de stat, sunt executorii din oficiu, prin ele însele. Dupa cum am
aratat mai înainte, actele administrative produc efecte juridice fara a fi nevoie de
consimtamântul celor carora li se adreseaza. Este suficient ca actul sa fie emis cu respectarea
conditiilor stabilite de lege pentru legalitatea sa. Trebuie mentionat faptul ca nu toate actele
administrative sunt executorii prin ele însele. Dar aceasta exceptie este foarte rara, iar
asemenea cazuri trebuie prevazute de lege.Legea nr. 50/1991. De exemplu, în cazul
constructiilor ilegale, se pot ivi doua situatii:
1. Constructia a fost executata pe un teren apartinând domeniului public.
În acest caz, constructia respectiva poate fi demolata pe cale administrativa, fara, deci, sa mai
fie nevoie de vreo alta formalitate, de pilda, de actul unui alt organ de stat pentru ca aceasta
constructie sa poata fi demolata.
2. Constructia a fost executata pe un teren proprietate privata. În aceasta situatie,
pentru ca acea constructie sa poata fi demolata, este necesara o hotarâre judecatoreasca,
definitiva si irevocabila, prin care sa se dispuna demolarea constructiei. Executarea silita fiind
o masura extrema, la ea se poate recurge numai dupa ce au fost epuizate celelalte cai posibile
si necesare pentru obtinerea executarii actului.
Totodata, executarea silita nu poate fi facuta de orice organ al administratiei publice, ci
numai de organul competent, potrivit legii. De exemplu, urmarirea silita a unor venituri nu
poate fi facuta de un inspectorat scolar, ci numai de organele financiare. Pe de alta parte, mai
sunt necesare si alte conditii. Astfel, este necesar ca actul în cauza sa fi fost adus la cunostinta

41
persoanei care trebuie sa-1 execute. Daca nu i s-a comunicat actul, nu are cum sa cunoasca
obligatia care îi revine de a executa actul, ce anume trebuie sa execute si când
trebuie sa aiba loc executarea. Mai este necesar sa existe refuzul persoanei în cauza de a
executa actul administrativ, un refuz cert si nu numai o simpla banuiala ca acea persoana nu
intentioneaza sa execute actul. Executarea silita poate îmbraca forme diferite. De exemplu, se
poate institui poprirea veniturilor acelei persoane, se poate recurge la vânzarea silita a unor
bunuri care îi apartin, se poate aplica un tratament medical în mod fortat, se poate utiliza
retinerea temporara a persoanei etc.
8. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
8.1. Consideratii generale
Efectele juridice ale actelor administrative pot sa înceteze temporar sau definitiv.
Încetarea temporara a efectelor actelor administrative se realizeaza prin suspendare.
Încetarea definitiva a efectelor juridice ale actelor administrative are loc prin anulare.
Efectele actelor administrative pot sa înceteze si în anumite împrejurari, de
exemplu,prin depasirea termenului prevazut de lege Formele de înfaptuire a administratiei
publice pentru executarea actului administrativ, cum este cazul sanctiunilor contraventionale,
sau prin decesul persoanei careia i s-a acordat un drept sau i s-a stabilit o obligatie, în situatia
în care dreptul sau obligatia nu se transmite succesorilor, de pilda un permis de portarma.
În astfel de împrejurari, actul administrativ nu mai produce efecte juridice.
Actele administrative înceteaza de a mai produce efecte juridice si atunci când a expirat
termenul de valabilitate a acestora, de exemplu, o autorizatie pe termen.
De asemenea, în situatia în care executarea unui act administrativ se realizeaza printr-
un numar determinat de fapte materiale, îndeplinirea acestor fapte duce, implicit, la încetarea
efectelor actelor administrative în cauza, ca în cazul dispozitiei de demolare a unei constructii:
odata terminate operatiile de demolare, si actul administrativ prin care s-a dispus demolarea
îsi înceteaza efectele, întrucât efectele s-au produs prin demolare.
De mentionat faptul ca renuntarea din partea beneficiarului la unele drepturi stabilite
printr-un act administrativ nu este o modalitate de încetare a efectelor acestuia. Pentru ca sa
nu mai produca efecte juridice, acel act trebuie anulat de catre organul competent. Desi
beneficiarul a renuntat la drepturile ce i s-au acordat, actul administrativ în cauza
continua sa ramâna în vigoare pâna în momentul anularii sale.
8.2. Suspendarea executarii actelor administrative
Împotriva suspendarii executarii actelor administrative s-ar putea aduce argumentul ca,
prin aceasta, s-ar ajunge, în fapt, la însasi suspendarea executarii legii pentru a carei executare
a fost emis actul administrativ supus suspendarii.
Pe de alta parte, însasi asigurarea legalitatii impune, în anumite cazuri, necesitatea
suspendarii executarii actelor administrative, tocmai spre a nu se ajunge la încalcarea legii,
prin aceea ca se da posibilitatea organului competent sa verifice, înainte de a-1 pune în
executare, în ce masura acel act administrativ este sau nu conform legii.
Masura suspendarii este cu atât mai necesara cu cât actele administrative sunt
executorii din oficiu, asa încât, cel putin în unele cazuri, chiar daca dupa executare actul în
cauza ar fi anulat sa existe riscul ca situatia anterioara executarii actului sa nu mai poata fi pe
deplin restabilita, ca în cazul demolarii unei constructii. Spre a se evita astfel de situatii, este
preferabil ca executarea actelor în cauza sa fie suspendata. Aceasta nu înseamna însa ca
masura suspendarii executarii actelor administrative sa fie ridicata la rangul de principiu în
activitatea organelor administratiei publice, deoarece, în felul acesta, ar fi într-adevar pusa în
pericol legalitatea, prin neexecutarea legii, deoarece executarea acesteia se realizeaza, în
numeroase cazuri, prin acte administrative.
De aceea, la masura suspendarii actelor administrative trebuie sa se recurga numai
atunci când într-adevar exista motive temeinice pentru aceasta.

42
Suspendarea executarii unui act administrativ poate fi determinata de mai multe cauze:
1) legalitatea actului este contestata, de exemplu, în cazul atacarii unei hotarâri a unui
consiliu local la instanta de contencios administrativ;
2) desi actul este legal, aplicarea lui nu este oportuna, datorita unor cauze cu caracter
trecator;
3) necesitatea aplicarii suspendarii în cazul unor abateri de la lege, pâna la reintrarea în
legalitate, de exemplu, suspendarea autorizatiei de exercitare a unei profesii sau de
desfasurare a unei alte activitati. În unele cazuri, suspendarea opereaza în virtutea legii.
Astfel, contestatiile împotriva proceselor-verbale de aplicare a unei sanctiuni contraventionale
au ca efect suspendarea executarii sanctiunii. Potrivit Legii administratiei publice locale, în
cazul în care prefectul considera ca un act emis de un consiliu judetean, de un consiliu local
sau de un primar este ilegal, îl poate ataca în fata instantei de contencios administrativ. Actul
atacat este suspendat. Aceasta este o suspendare de drept, care actioneaza în virtutea legii, fara
sa mai fie nevoie de un demers special, prin care sa se solicite suspendarea executarii actului.
În alte situatii, suspendarea are loc ca urmare a vointei unui organ de stat, fie a organului
emitent al actului, fie a organului ierarhic superior al acestuia, fie a unui alt organ al
administratiei publice sau a unui alt organ de stat.
În ceea ce priveste suspendarea executarii actelor administrative prin vointa unui organ
de stat, se pot distinge trei situatii posibile:
1. Organul emitent, întrucât îi apartine actul, el fiind cel care 1-a emis, are întotdeauna
dreptul de a decide suspendarea executarii acestuia. Prin urmare, nu trebuie sa existe o
prevedere expresa a legii pentru ca acest organ sa poata dispune suspendarea executarii
propriului sau act.
În literatura de specialitate, se considera ca suspendarea executarii actelor
administrative de catre organul emitent constituie o situatie de exceptie, la care, în principiu,
nu ar trebui sa se recurga, deoarece micsoreaza grija organelor administrative privind emiterea
de acte administrative
2. Organul ierarhic superior celui emitent, în aceasta calitate, poate sa decida
suspendarea executarii actelor emise de organele subordonate. În virtutea calitatii sale de
organ ierarhic superior si în exercitarea atributiilor sale de control, organul superior poate sa
dispuna suspendarea executarii actului administrativ emis de catre organul sau inferior, fara
sa aiba nevoie de o abilitare speciala pentru adoptarea unei asemenea masuri.
3. Celelalte organe de stat pot suspenda executarea actelor administrative numai în
baza unor prevederi exprese ale legii. De exemplu, potrivit reglementarilor juridice în vigoare,
instantele judecatoresti pot sa dispuna, în anumite conditii, suspendarea executarii actelor
administrative care au fost atacate în fata instantei respective.
8.3. Anularea actelor administrative
În functie de interesul ocrotit prin anularea actelor administrative, nulitatea acestora
este de doua feluri, anume nulitatea absoluta si nulitatea relativa.
Nulitatea absoluta urmareste protejarea unor interese generale ale societatii, de aceea
ea poate fi invocata de oricine. De exemplu, o persoana a fost numita într-o functie fara
desfasurarea concursului, desi legea prevedea ca ocuparea acelei functii nu se poate face decât
prin concurs. În acest caz, actul de numire este nul absolut.
Nulitatea relativa are ca scop ocrotirea unor interese individuale, de aceea ea poate fi
invocata numai de catre cei interesati. De exemplu, daca desfasurarea concursului pentru
ocuparea unui post în aparatul administrativ s-a facut fara respectarea anumitor reguli
procedurale în favoarea concurentilor, cum ar fi anuntarea probelor de concurs într-un
termen precis, daca nici unul dintre concurenti nu se plânge, concursul este considerat ca s-ar
fi desfasurat în mod legal. Într-un astfel de caz, actul administrativ este numai anulabil sau, cu
alte cuvinte, este nul relativ.

43
Indiferent de situatie, anularea unui act administrativ nu se poate efectua decât printr-
un alt act având o forta juridica superioara fortei juridice a actului supus anularii sau având cel
putin aceeasi forta juridica cu aceea a actului anulat si cu respectarea acelorasi proceduri
folosite la emiterea actului anulat.
Anularea poate fi decisa de organul emitent, de organul ierarhic superior al
administratiei de stat, de alte organe de stat. Organul emitent, având aptitudinea de a emite un
act administrativ, trebuie sa aiba si dreptul de a reveni asupra lui, atunci când considera
necesar.
Organul administratiei de stat ierarhic superior celui emitent are drept de anulare a
actelor acestuia în virtutea pozitiei lui superioare. Desi nu sunt organe administrative,
procurorii pot anula actele organelor de urmarire si de cercetare penala, precum si ale
organelor locurilor de detentie si de executare a pedepselor, deci numai ale anumitor organe
ale administratiei publice, prevazute expres de lege. Instantele judecatoresti, precum si alte
organe de stat, au drept de anulare a actelor administrative, de asemenea numai în cazurile
prevazute expres de lege.
Când anularea este înfaptuita de organul emitent, ea poarta denumirea de retractare.
Anularea decisa de organul ierarhic superior poarta denumirea de revocare. Uneori, în loc de
anulare, se poate spune ca actul administrativ a fost retras.
Organele administratiei publice pot anula un act administrativ atât pentru cauze de
ilegalitate, cât si pentru lipsa de oportunitate a acestora, în timp ce procurorii si instantele
judecatoresti pot anula actele administrative numai în cazul ilegalitatii acestora.
În legislatia tarii noastre, actele administrative sunt, în principiu, revocabile, adica ele
pot fi anulate sau modificate. Revocabilitatea actelor administrative este determinata de faptul
ca societatea se afla într-un continuu proces de dezvoltare, de schimbare si transformare. Or,
în aceste conditii, nici actul administrativ nu poate sa fie conceput ca ceva imuabil. El trebuie
sa fie în permanenta în concordanta cu evolutia vietii sociale.
Deci, ar fi contrar intereselor societatii sa se mentina un act administrativ care nu mai
corespunde noilor împrejurari sociale. De aceea, un asemenea act administrativ trebuie sa fie
retras. Totodata, nu este exclus ca, chiar în momentul emiterii sale, un act administrativ sa
încalce prevederile altor acte cu o forta juridica superioara fortei sale juridice.
Daca, în primul caz, actul administrativ devine inoportun si, ca atare, trebuie retras, în
cel de-al doilea caz, actul în cauza este ilegal si trebuie anulat.
Pe de alta parte, actele administrative sunt emise de oameni. Chiar daca pentru aceasta
sunt utilizate uneori si datele oferite de tehnicile cibernetice, nu este exclus ca cei care decid
sa greseasca, sa adopte solutii neconforme realitatilor sociale, care sa nu raspunda în modul
cel mai adecvat cerintelor societatii.
Întrucât în procesul de emitere a actelor administrative se pot strecura si erori, trebuie
sa existe posibilitatea îndreptarii acestora, ceea ce s-a realizat prin introducerea principiului
revocabilitatii actelor administrative în activitatea organelor administratiei publice. În cazul în
care se produc anumite erori într-un act administrativ, cum ar fi unele erori materiale, este
posibil ca acel act sa nu mai fie retras. Într-o asemenea situatie, îndreptarea erorii se opereaza,
de regula, prin rectificarea actului deja emis, evident, daca aceasta este posibila. Rectificarea
este utilizata din motive de operativitate, spre a se evita pierderea de timp prin emiterea unui
nou act administrativ. De la principiul revocabilitatii actelor administrative face exceptie o
serie de asemenea acte, în sensul ca aceste acte nu pot fi anulate. Problema acestor exceptii nu
se pune decât pentru actele administrative individuale, deoarece actele administrative
normative sunt oricând revocabile.
1) O prima categorie de acte administrative care nu pot fi revocate se refera la actele
pe care normele juridice le declara în mod expres ca fiind irevocabile.

44
2) O alta categorie se refera la actele administrative jurisdictionale care, ca si
hotarârile judecatoresti, sunt irevocabile. Dupa ce au fost adoptate asemenea acte, organul
emitent al lor se desesizeaza, deci nu mai poate reveni asupra acelui act. Dar împotriva lor se
pot exercita cai de atac, în urma carora aceste acte pot fi modificate sau anulate, dupa caz, în
locul lor fiind emise alte acte.
3) De asemenea, nu pot fi revocate actele administrative pe baza carora s-au nascut
raporturi civile, de munca etc. Astfel, actele de repartizare în munca, care sunt acte
administrative, devin irevocabile din momentul în care a fost încheiat, în temeiul lor,
contractul de munca. Un alt exemplu, într-un caz diferit: Prefectura judetului Satu Mare a
transferat Directiei Generale pentru Agricultura si Alimentatie Satu Mare câteva imobile
necesare activitatii acesteia.
Ulterior, prefectura a revenit asupra deciziei si a dispus sa se restabileasca situatia
anterioara, adica imobilele în cauza sa fie scoase din patrimoniul directiei.
Dar, prin transferarea acelor imobile, Directia a dobândit în patrimoniul sau un drept
real, consemnat ca atare în cartea funciara, drept în considerarea caruia a facut la acele
imobile o serie de reparatii capitale.
Asa încât, decizia prin care prefectura creeaza în favoarea unei persoane juridice un
drept real, cu consecinte de ordin patrimonial, nu poate fi ulterior revocata, deoarece intrase în
circuitul civil si revenirea asupra ei ar fi afectat drepturile dobândite în temeiul ei, afectând, în
acelasi timp, stabilitatea si siguranta raporturilor juridice care au luat nastere în baza actului
administrativ.
4) Sunt irevocabile si actele administrative care au generat drepturi subiective
garantate de lege prin stabilitate, cum sunt drepturile dobândite ca urmare a obtinerii unei
diplome de absolvire a unei forme de învatamânt.
Totusi, în cazul în care aceste drepturi au fost obtinute prin fraudarea legii, actele
administrative în baza carora s-au dobândit sunt revocabile. Nu pot fi dobândite drepturi prin
fraudarea legii. Astfel, Tribunalul Suprem a socotit nula diploma de absolvire a unei institutii
de învatamânt superior, în cazul în care posesorul ei a reusit, prin frauda, la examenul de
admitere în acea institutie (V. Tribunalul Suprem, Sectia civila, Decizia nr. 740/1981, în
Culegere de decizii de îndrumare, 1981, p. 248).
5) Sunt irevocabile si actele administrative de aplicare a unor sanctiuni administrative.
Aceste acte pot fi însa atacate si, daca este admisa contestatia, actele respective pot fi anulate
sau modificate (reformate), dupa caz. Astfel, în ceea ce priveste contraventiile, sunt prevazute
expres caile de atac împotriva proceselor-verbale de aplicare a sanctiunilor contraventionale.
6) Actele administrative, din momentul în care au fost atacate în fata unui organ
jurisdictional, devin irevocabile, astfel încât nici organul emitent al actului, nici un alt organ al
administratiei publice nu se mai poate pronunta asupra valabilitatii actului respectiv. Situatia
juridica a acelui act va fi decisa de catre organul juridictional sesizat în legatura cu
actul în cauza.
7) Actele administrative care au fost executate din punct de vedere material devin din
acel moment irevocabile. De exemplu, actul prin care s-a dispus demolarea unei constructii:
din momentul în care acea constructie a fost demolata, anularea actului de demolare devine
inutila, întrucât efectele juridice si materiale ale acelui act s-au produs, asa încât, prin
executarea sa sub aspect material, actul respectiv de demolare a devenit irevocabil, iar
revocarea sa nu ar mai avea, practic, nici un efect juridic privind constructia în cauza,
deoarece aceasta fusese deja demolata în baza acelui act de demolare.
Anularea pentru cauza de ilegalitate are un efect retroactiv, adica, prin anulare, sunt
desfiintate si efectele juridice pe care le-a produs în trecut actul anulat, pâna în momentul
anularii sale. Unele efecte nu pot fi însa desfiintate.

45
De exemplu, anularea unei diplome, obtinuta în mod ilegal, pe baza careia a fost
practicata o profesie, o anumita perioada de timp, nu poate sterge toate efectele care s-au
produs prin exercitarea acelei profesii.
Astfel, practicarea medicinei pe baza unei diplome false nu poate remedia decesul unei
persoane, produs ca urmare a unui tratament medical necorespunzator.
Anularea nu are efect retroactiv în cazul în care intervine o lege noua, care modifica
sau abroga legea veche, pentru a carei executare a fost emis actul administrativ supus anularii.
Totodata, când schimbarea împrejurarilor determina retragerea unui act administrativ
si emiterea altuia corespunzator noilor împrejurari, anularea nu produce efecte pentru trecut.
Mai trebuie subliniat faptul ca numai în cazul în care actul administrativ ar veni expres sau
implicit în contradictie cu situatia de drept creata prin abrogarea sau modificarea legii, acesta
îsi pierde valabilitatea juridica si, ca urmare, trebuie anulat. În caz contrar, nu exista nici un
motiv de a nu fi mentinut mai departe în vigoare. Asadar, când motivul anularii este
ilegalitatea actului, prin anulare se sterg toate efectele juridice produse din momentul când a
survenit ilegalitatea, actul de anulare având efect retroactiv, ex tunc . Daca însa, actul
administrativ este anulat pentru cauza de neoportunitate, datorita schimbarii
împrejurarilor,efectul anularii nu se produce decât de la data emiterii actului de anulare, ex
nunc , adica încetarea definitiva pentru viitor a producerii altor efecte juridice, dar
mentinându-se efectele deja produse.
Nulitatea actului administrativ poate fi invocata, în primul rând, de persoana
interesata, si de orice alta persoana în cazul nulitatii absolute. Nulitatea poate fi invocata si din
oficiu, de catre un organ al administratiei sau de procuror.
Pâna la proba contrara, actul administrativ beneficiaza de prezumtia de legalitate,
datorita faptului ca emana de la un organ de stat în exercitarea atributiilor sale privind
realizarea puterii de stat.
În doctrina de specialitate, ca si în legislatie, se vorbeste despre o categorie de acte
administrative denumite acte inexistente.
Se apreciaza ca asemenea acte apar în mai multe împrejurari.
Astfel, se considera ca un act administrativ este inexistent daca, în mod practic, nu mai
exista ca atare, datorita anumitor împrejurari, precum pierderea sau distrugerea sa, dar numai
în cazul în care nu s-ar putea obtine un duplicat, deci nu mai exista nici o posibilitate de a
dovedi ca actul în cauza ar fi existat vreodata.
Se mai considera ca fiind inexistent actul caruia îi lipseste un element esential privind
valabilitatea sa juridica, de exemplu, semnatura functionarului care a emis actul sau stampila
organului emitent.
Este inexistent si actul a carui ilegalitate este mult prea evidenta. De pilda, eliberarea
unui act de repartizare a unui spatiu locativ de catre compartimentul de stare civila al unei
primarii.
În aceste situatii refuzul de a executa asemenea acte nu mai antreneaza nici o
consecinta juridica. Problema consta în a determina cazurile când actul administrativ
este nul si când este inexistent, adica de a stabili limitele între care opereaza prezumtia de
legalitate a actului respectiv. Aceste limite nu pot fi determinate în general, ci numai de la caz
la caz.
Uneori, inexistenta actelor administrative este prevazuta expres de lege. De exemplu,
hotarârile si ordonantele adoptate de catre Guvern sunt semnate de primul-ministru, sunt
contrasemnate de ministrul care are obligatia sa le puna în executare si sunt publicate în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea acestora atrage inexistenta hotarârii sau a
ordonantei respective.Actele de drept administrativ si faptele asimilate lor supuse controlului
judecatoresc.

46
Pe lânga actele administrative, organele administratiei publice pot încheia acte de
Drept civil, în calitate de persoane juridice, de pilda, contracte de executare de lucrari, prestari
de servicii, de credit bancar, de asigurari de bunuri si persoane etc.
De asemenea, pot încheia acte de Dreptul muncii, cum este contractul
de munca, între organul administratiei publice si angajatii acestuia.
B. Operatiile administrative si alte operatii materiale
1. Notiunea de operatie administrativa
În afara actelor juridice, organele administratiei publice înfaptuiesc si o serie de
operatii administrative, cum ar fi stampilarea, avizarea actelor administrative, înregistrarea
lor, datarea etc.
Analizând activitatea organelor administratiei publice, se poate constata ca cea mai
mare parte din activitatea acestora este alcatuita din operatii administrative, precum si din
operatii materiale, de pilda, diferitele activitati de asistenta medico-sanitara, de instruire a
elevilor, prestarile de servicii etc.
Operatiile administrative prezinta o deosebita însemnatate, deoarece cu ajutorul lor au
loc emiterea, executarea si controlul executarii actelor administrative, precum si al altor acte
juridice. Operatiile administrative fac parte din sfera mai larga a operatiilor de tehnica
administrativa, care sunt utilizate si de alte organe ale statului, organizatii nestatale si chiar de
persoane fizice. Operatiile administrative se deosebesc de acestea întrucât sunt realizate
numai de organele administratiei de stat, dar se aseamana cu ele prin continutul lor material
(de exemplu, aplicarea unei stampile). Unele operatii administrative sunt înfaptuite în
realizarea puterii de stat, de exemplu, sigilarea unui bun, în timp ce altele nu implica aceasta,
de pilda, dactilografierea sau îndosarierea de acte. Anumite operatii administrative sunt
simple activitati materiale, ca datarea unui act, în timp ce altele reprezinta si o manifestare de
vointa, de exemplu, diferitele avize care se acorda pentru emiterea actelor administrative, în
care se exprima vointa persoanelor care au acordat acele avize.
Numarul mai mare al operatiilor administrative în comparatie cu cel al actelor
administrative se explica prin aceea ca, pentru elaborarea si executarea unui singur act
administrativ, sunt necesare numeroase si variate operatii administrative. Fara operatiile
administrative nu este posibila nici elaborarea si nici executarea, nu numai a actelor
administrative, dar nici a actelor celorlalte organe ale statului, atunci când executarea lor este
înfaptuita de organele administratiei publice.
2. Diferite operatii administrative
Operatiile administrative pot interveni în diferite faze ale procesului de elaborare si
executare a actelor administrative, si anume, în cea de pregatire, de emitere, de executare a
actelor administrative, precum si în ceea ce priveste controlul executarii.
Astfel, în faza de pregatire, intervine o serie de operatii administrative privind evidenta
datelor si documentarea, de exemplu statistici, rapoarte, referate, studii, expertize etc.
Tot în aceasta faza intervin si procesele-verbale de constatare a existentei unor fapte, pe baza
carora se va admite un act administrativ.
În faza de emitere a actelor, ca exemplu de operatii administrative se pot da întocmirea
proiectelor de acte juridice, avizarea proiectului înainte de adoptarea acestuia, operatii cu
ocazia votarii actului, printre care convocarea organului colegial, stabilirea ordinii de
zi,întocmirea proceselor-verbale de sedinta etc., operatii necesare formei actului, de
pilda, stampilarea, datarea, înregistrarea, uneori traducerea într-o alta limba etc.
În faza de executare intervine, de asemenea, o varietate de operatii administrative,
precum operatii de comunicare a actelor administrative prin publicare în presa, afisare,
comunicare la radio si televiziune, înmânarea de înstiintari individuale etc. Tot în faza de
executare, în caz de neexecutare de bunavoie a actelor administrative, pot fi aplicate o serie de

47
masuri administrative coercitive, având scopul de a se obtine executarea actelor
administrative.
Astfel de operatii sunt, de exemplu, tratamentul medical fortat, tinerea în carantina,
retinerea unor persoane pentru cercetari penale, confiscarea de bunuri, sechestrarea acestora,
popriri, blocarea conturilor etc.
Spre a se verifica modul cum au fost executate actele administrative, poate fi utilizata
o gama variata de operatii administrative de control. Aceste operatii sunt îndeplinite de catre
organele administratiei publice ierarhic superioare celor controlate, precum si de catre
persoane sau compartimente din interiorul unui organ. Totodata, controlul se exercita si între
organe diferite, fara a exista însa relatii de subordonare a acestora unele fata de altele (de
pilda, controlul sanitar, financiar, comercial etc.).
Ca operatii administrative de control, pot fi mentionate: perchezitii corporale si
domiciliare,descinderi la fata locului, verificari de acte, inventare, expertize etc.
De multe ori, operatiile de control sunt urmate de emiterea unor acte administrative,
astfel încât aceste operatii pot fi incluse, într-un asemenea caz, si în grupa operatiilor de
pregatire si de elaborare a actelor administrative.
Din cele prezentate mai înainte, se poate observa ca si operatiile administrative produc
anumite efecte juridice, anume efectele prevazute de normele juridice care le reglementeaza.
Astfel, organul care a solicitat un aviz conform este obligat sa emita actul
administrativ cu respectarea stricta a acestuia. Sau, prin aplicarea de sigilii pe un obiect,
acesta devine indisponibil etc.
Atât operatiile administrative, cât si alte fapte materiale dau nastere, fata de cel care le
savârseste, unei situatii de raspundere juridica. În cazul în care, prin savârsirea acestor
operatii, persoanele respective au încalcat dispozitiile legale, ele raspund penal, administrativ,
disciplinar sau civil, în functie de gravitatea încalcarii si de efectele produse prin aceasta
încalcare. Chiar si pentru erorile din culpa, persoanele respective raspund, de pilda, în cazul
unui tratament medical necorespunzator. Tinând seama de sarcina generala a organelor
administratiei publice de a executa legea, operatiile administrative si operatiile (faptele)
materiale prezinta o însemnatate de prim ordin în ceea ce priveste însasi înfaptuirea
administratiei de stat, desfasurarea în cele mai bune conditii a relatiilor sociale.
Asa cum am aratat mai înainte, organele administratiei publice înfaptuiesc, pe lânga
operatii administrative, si alte operatii materiale.
De remarcat ca nici operatiile administrative nu sunt altceva decât operatii materiale,
dar de un anumit gen.
Operatiile administrative sunt legate, în general, de emiterea, executarea si controlul
executarii unui act administrativ sau a altui act juridic concret, determinat, în timp ce
operatiile materiale propriu-zise sunt înfaptuite în exercitarea unor atributii ale organelor
administratiei de stat, fara a avea o legatura directa cu un anumit act administrativ sau un alt
act juridic, emis de organe ale administratiei publice sau de alte organe de stat, ca de exemplu,
tratamentul medical, dirijarea circulatiei pe drumurile publice, instruirea elevilor si a
studentilor, efectuarea transportului în comun etc.
Teste
1.Cum pot fi executate actele administrative?
2.Ce este si când intervine executarea silita?
3.Când se poate recurge la executarea silita?
4.Cauzele de încetare a efectelor juridice produse de actele administrative .
5.Ce se întelege prin suspendarea executarii actului administrativ?
6.Opinii cu privire la suspendar.e
7.Cauzele care determina suspendarea.
8.Suspendarea în virtutea legii.

48
9.Suspendarea prin vointa organului se stat .
10.Ce se întelege prin anularea actului administrativ .
11.Felurile nulitatii .
12.Cine poate dispune suspendarea?
13.Necesitatea revocarii actelor administrative
14.Exceptii de la principiul revocabilitatii actelor administrative
15.Efectele anularii în caz de ilegalitate
16.Efectele anularii pentru neoportunitate
17.Ce sunt actele inexistente?
18.De ce sunt necesare operatiile administrative?
19.Operatiile administrative în faza de pregatire si de emitere a actelor administrative .
20.Operatiile administrative în faza de executare a actelor administrative.
21.Operatiile administrative în faza de control.
22.Efectele juridice ale operatiilor administrative .
23.Deosebirile dintre operatiile administrative si alte fapte materiale .

CAPITOLUL III
APARAREA VALORILOR SOCIALE
CU MIJLOACE DE DREPT ADMINISTRATIV

1. Raspunderea administrativa
Relatiile interumane din societate, în conditiile existentei statului, sunt reglementate
prin norme juridice, care urmaresc desfasurarea acestora potrivit vointei celor aflati la
conducerea statului, care pot reprezenta interesele fie ale unor grupuri restrânse, în conditiile
statelor totalitare, fie ale întregii colectivitati, în conditiile statelor democratice.
În cazul încalcarii normelor juridice, se pun în pericol valorile sociale pe care aceste
norme le apara. Pentru ocrotirea acestor valori, s-a stabilit o raspundere juridica, atunci când
normele juridice sunt încalcate, în sensul ca persoanele care se fac vinovate de savârsirea unor
fapte, prin care se încalca normele juridice, trebuie sa suporte anumite consecinte juridice,
adica sa fie pasibile de aplicarea de sanctiuni juridice. Raspunderea juridica poate fi utilizata
fie în acceptiunea de ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile sociale în cazul
încalcarii normelor juridice, fie de situatie juridica în care se afla persoana care a
încalcat normele juridice. În aceasta ultima acceptiune, raspunderea juridica apare ca o forma
de constrângere psihica, întrucât îi constrânge psihic pe membrii societatii sa nu încalce
normele juridice, deoarece acestia sunt constienti de faptul ca, în cazul încalcarii lor, li se vor
aplica sanctiunile corespunzatoare.
Astfel, raspunderea juridica constituie o importanta garantie a respectarii normelor
juridice.
Între raspunderea juridica, constrângerea juridica si sanctiunea juridica exista o foarte
strânsa legatura, toate având ca scop asigurarea ordinii de drept.
Constrângerea juridica se realizeaza, în principal, prin aplicarea unor sanctiuni
juridice, iar aplicarea sanctiunii este o consecinta a angajarii raspunderii.
Trebuie mentionat însa faptul ca, în statele democratice, în care normele juridice
exprima vointa poporului si îi promoveaza interesele, ordinea de drept se asigura, în primul
rând, prin convingere, prin actiunea conjugata a tuturor factorilor educationali de a determina
membrii societatii sa respecte de bunavoie normele juridice.

49
Constrângerea juridica intervine numai în situatiile extreme, când activitatea de
convingere nu da rezultatele asteptate, fiind nevoie de aplicarea unor masuri speciale, masuri
de constrângere, pentru asigurarea unei conduite civice corespunzatoare.
Normele juridice, de regula, contin si sanctiunile care se pot aplica în cazul
nerespectarii lor, cu alte cuvinte, stabilesc si raspunderea juridica a persoanelor care le
încalca.
În raport cu gravitatea încalcarii, cu consecintele faptei antisociale, exista mai multe
forme de raspundere juridica.
Astfel, exista o raspundere penala, în cazul savârsirii unor fapte deosebit de grave din
punct de vedere al valorilor ocrotite, anume în cazul savârsirii de infractiuni.
Pentru fapte având un pericol social mai redus, anume abaterile administrative, a fost
instituita raspunderea administrativa.
Nerespectarea îndatoririlor de serviciu antreneaza, în general, raspunderea disciplinara.
În sfârsit, exista si o raspundere civila, în situatia în care prin fapta savârsita s-au
produs si prejudicii materiale, fie în dauna societatii, fie în dauna unei alte persoane fizice sau
juridice.
Savârsirea unei fapte antisociale poate sa antreneze o singura forma de raspundere sau
mai multe forme, în functie de consecintele acelei fapte. De pilda, daca prin savârsirea unei
infractiuni sau a unei contraventii sunt cauzate si pagube materiale, alaturi de raspunderea
penala sau administrativa, dupa caz, va exista si o raspundere civila. Pe de alta parte, o
sanctiune patrimoniala, constând, de exemplu, în plata unei sume banesti, va fi consecinta
unor raspunderi diferite, în raport cu felul în care este încadrata fapta pentru savârsirea careia
trebuie platita acea suma.
Astfel, obligatia de a plati o suma de bani poate constitui o sanctiune penala, o
sanctiune administrativa sau o sanctiune civila. Pentru a exista raspundere juridica, este
necesar ca fapta savârsita sa fie incriminata de normele juridice, persoana în cauza sa
savârseasca fapta cu vinovatie si sa existe o legatura cauzala între fapta si consecintele
antisociale produse.
Stabilirea unei anumite forme de raspundere juridica pentru savârsirea unor fapte
antisociale depinde de vointa si interesele celor aflati la conducerea statului în acel moment,
de importanta valorilor sociale ce trebuie ocrotite, potrivit evaluarii date de guvernanti, în
scopul
deplinei aparari a acestor valori. În cadrul formelor raspunderii juridice, un loc important îl
ocupa raspunderea administrativa. Acest fapt se explica prin aceea ca, printre cele mai
frecvente fapte antisociale, se numara abaterile administrative, în primul rând, savârsirea de
contraventii.
Subliniem faptul ca, dupa parerea noastra, raspunderea administrativa nu trebuie
confundata cu raspunderea contraventionala, nu trebuie redusa la aceasta din urma.
Raspunderea contraventionala este o forma a raspunderii administrative, neîndoielnic, cea mai
des întâlnita si cea mai importanta
Mai exista însa si alte împrejurari care antreneaza raspunderea administrativa, fara ca
faptele respective sa constituie contraventii. Mentionam, de exemplu, majorarile de întârziere
care se aplica pentru neplata la termen a impozitelor si taxelor sau anularea unei autorizatii în
cazul încalcarii unor norme juridice, fara ca aceste încalcari sa fie contraventii. Savârsirea
unor asemenea fapte antreneaza raspunderea administrativa, iar nu o raspundere
contraventionala. Faptele respective nu sunt calificate drept contraventii, iar sanctiunile
aplicate sunt sanctiuni administrative, altele decât sanctiunile contraventionale, acestea fiind
doar o parte din sanctiunile administrative.
Constrângerea administrativa se poate realiza prin mai multe modalitati, si anume:

50
1. masuri de siguranta, de exemplu, carantina, vaccinarea obligatorie, retinerea sau
arestarea de persoane etc.;
2. masuri de executare silita, cum ar fi sechestrul si vânzarea la licitatie a unor bunuri,
tratamentul medical fortat etc.;
3. masuri de sanctionare, în legatura cu savârsirea unor abateri administrative, printre
care plata unor amenzi contraventionale.
Între aceste modalitati exista o anume legatura. Astfel, în unele cazuri, anumite masuri
de siguranta pot avea si caracterul unor masuri de sanctionare, de pilda, confiscarea de bunuri
a caror detinere este interzisa sau interzicerea practicarii unei profesii. Alteori masurile de
siguranta pot fi, totodata, si masuri de executare silita. Un exemplu în acest sens îl constituie
aplicarea de tratamente medicale fortate sau retinerea ori arestarea unor persoane. Potrivit
unei opinii, se afirma ca aplicarea de sanctiuni administrative ar constitui o putere exorbitanta
a administratiei, ce necesita reguli compensatoare de protectie pentru persoanele
administrate .Caracterizarea masurilor de constrângere administrativa trebuie facuta, asadar,
în functie de împrejurarile concrete în care sunt aplicate, de normele încalcate prin faptele
antisociale care au determinat aplicarea acelor masuri de constrângere administrativa, de
scopul urmarit prin acele masuri.
Asa cum am aratat mai înainte, printre masurile de constrângere administrativa se numara si
sanctiunea administrativa.
2. Sanctiunea administrativa
Pentru savârsirea abaterilor administrative se aplica sanctiuni administrative.
Spre deosebire de unele opinii exprimate în literatura de specialitate , dupa parerea
noastra, sanctiunile administrative sunt aplicate numai de catre organele administratiei publice
si numai pentru savârsirea unor abateri administrative.
Celelalte organe ale statului aplica sanctiuni specifice activitatii fundamentale pe care
o realizeaza, chiar daca, în unele cazuri, asemenea masuri pot sa fie socotite ca având caracter
administrativ. Astfel, exista sanctiuni specifice dreptului constitutional, aplicate de organele
legislative, de exemplu, ridicarea imunitatii parlamentare sau demiterea Guvernului printr-o
motiune de cenzura, sanctiuni penale si procesual-penale, precum pedepsele privative de
libertate sau amenzile procedurale, sanctiuni civile si procesual-civile, de exemplu, daunele
pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea unor obligatii civile, stabilite de catre instantele
judecatoresti. Aplicarea sanctiunilor juridice urmareste un dublu scop.
Pe de o parte, de a preveni savârsirea în viitor a unor alte fapte antisociale, prin aceea
ca aplicarea unor sanctiuni juridice asupra unei persoane exercita o puternica influenta fata de
ceilalti membri ai societatii, în sensul de a-i convinge sa respecte normele juridice.
Pe de alta parte, utilizarea sanctiunilor juridice urmareste pedepsirea celor care au
savârsit fapte antisociale, prin aplicarea asupra acestora a unor masuri de constrângere.
Sanctiunile administrative sunt, asadar, o categorie de sanctiuni juridice. Exista o
varietate de sanctiuni administrative, în raport cu natura faptei antisociale, cu relatiile sociale
a caror desfasurare a fost perturbata, cu domeniul unde s-a savârsit fapta.
Astfel, exista sanctiuni pecuniare, constând în plata unei sume de bani, de exemplu
amenzile, majorarile de întârziere etc. Alte sanctiuni administrative constau în suspendarea
sau anularea unei autorizatii, interzicerea de a circula pe drumurile publice,
anularea diplomei de absolvire a unei forme de învatamânt daca a fost obtinuta în mod
fraudulos, suspendarea furnizarii de gaze naturale, desfiintarea postului telefonic, distrugerea
unor bunuri sau sacrificarea unor animale etc. Ocrotirea valorilor sociale se realizeaza nu
numai prin aplicarea unor sanctiuni administrative, ci si prin alte masuri administrative, fara
caracter sanctionator. Se pot da ca exemplu masurile de interzicere a accesului în anumite
zone, permanent sau temporar, masuri de protectie sanitara, a faunei, a florei, a monumentelor

51
istorice etc., cu alte cuvinte, de protectie a colectivitatii, în general, si a avutiei
nationale.Asemenea masuri se aplica fara sa se fi savârsit fapte antisociale, ci spre a se
preveni producerea unor prejudicii colectivitatii, bunurilor materiale sau mediului ambiant.
Fara a fi sanctiuni, aceste masuri au tot caracter de constrângere, întrucât obliga la o
anumita conduita impusa. În caz de nerespectare, se pot aplica sanctiuni, chiar mai severe
decât cele administrative, cum sunt sanctiunile penale.
Sanctiunile administrative constituie o forma a constrângerii juridice, având un rol
educativ deosebit de important în realizarea unor conduite civice corecte, la scara sociala. Prin
aplicarea unor sanctiuni individuale se exercita o puternica influenta asupra întregii
colectivitati.
3. Executarea silita
O alta forma a constrângerii juridice o constituie executarea silita. Dupa cum am
subliniat mai înainte, în statele democratice, principala metoda de asigurare a respectarii
normelor juridice este metoda convingerii. Membrii colectivitatii, fiind constienti de faptul ca
normele juridice sunt emise tocmai în vederea promovarii intereselor generale, ale întregii
colectivitati si, ca atare, ale fiecarui membru în parte al acesteia, vor respecta de bunavoie
normele juridice.
Nu este exclus însa ca, în anumite situatii, unii membri ai societatii
sa nu respecte regulile juridice. În astfel de împrejurari, organele administratiei publice pot sa
obtina executarea actelor organelor statului prin utilizarea fortei de constrângere, determinând
pe cei în cauza sa-si respecte obligatiile, fara sa li se aplice o pedeapsa. Într-o asemenea
situatie, ne aflam în prezenta unei executari silite.
Executarea silita, ca forma a constrângerii administrative, înseamna aplicarea de catre
organele administratiei publice a unor masuri de constrângere, de obligare, în scopul obtinerii
respectarii normelor juridice, fara aplicarea de sanctiuni.
Faptele de executare silita intervin în diferite domenii de activitate. Întrucât executarea
silita este o masura de impunere a unei anumite conduite, fara aplicarea unei sanctiuni, se
sustine ca opozitia la executare trebuie sa prezinte un grad redus de pericol social sau sa fie
lipsita de orice pericol social.
Executarea silita fiind o masura extrema de obtinere a executarii unei obligatii juridice,
la ea trebuie sa se recurga numai în ultima instanta, când celelalte masuri vizând obtinerea
executarii obligatiei s-au dovedit a fi ineficiente. Ca sa se poata aplica executarea silita, este
necesara îndeplinirea unor conditii, si anume:
1) încunostintarea persoanei în cauza privind obligatia acesteia de a executa actul
respectiv; aceasta deoarece, daca acelei persoane nu i s-a adus la cunostinta obligatia de a
respecta actul în cauza, nu i se poate imputa faptul de a nu fi executat actul;
2) refuzul celui obligat de a executa actul; refuzul trebuie sa fie însa foarte clar si nu
numai o simpla banuiala ca persoana nu intentioneaza sa-si respecte obligatia, prin executarea
actului care o prevede;
3) inexistenta unor alte mijloace pentru obtinerea executarii. Masurile de executare
silita trebuie aplicate numai de catre organul
competent sa le îndeplineasca. Astfel, executarea silita a platii unei amenzi nu o pot face decât
organele financiare sau alte organe expres prevazute de lege. De asemenea, tratamentul
medical fortat nu îl pot face decât organele sanitare competente. Masurile de executare silita
sunt variate, ele fiind diferite în functie de domeniul în care se aplica. Astfel, în domeniul
economic, pot fi folosite sechestrul asigurator si poprirea asiguratoare, prin care bunurile
sechestrate sau sumele poprite devin indisponibile, pâna la ridicarea acestei masuri.
O alta masura este si vânzarea silita a unor bunuri. Aceasta consta în sechestrarea bunurilor
respective, evaluarea lor si vânzarea la licitatie a bunurilor sechestrate. În domeniul economic

52
se mai pot folosi ca masuri de executare silita interzicerea instalatiilor sau utilajelor
industriale care nu respecta normele legale, prezentând pericol de accidente.
În domeniul financiar, ca masuri specifice de executare silita pot fi mentionate
preluarea numerarului si a actelor de valoare aflate în casele de bani, blocarea conturilor
bancare, varsarea la buget a sumelor disponibile din conturile curente etc.
În domeniul ordinii publice, printre masurile de executare silita se numara retinerea
unei persoane, în scopul efectuarii de cercetari penale, arestarea unei persoane în baza
mandatului de arestare emis de instantele judecatoresti, în cazul în care se apreciaza ca lasarea
în libertate a acelei persoane prezinta pericol social, perchezitiile corporale sau domiciliare,
efectuate de asemenea în baza unui ordin emis de organele mentionate mai înainte, oprirea
vehiculelor sau a pietonilor de catre agentii de circulatie atunci când încalca dispozitiile
legale, fara sa se ajunga însa la savârsirea unei contraventii. În domeniul sistematizarii si
disciplinei în constructii, se poate utiliza, ca masura de executare silita, demolarea fortata a
unei constructii, în cazul în care cel care a ridicat-o nu se conformeaza de bunavoie somatiei
de a demola constructia. În domeniul ocrotirii sanatatii se pot aplica examinarea si tratamentul
medical fortat, tinerea în carantina, interzicerea intrarii sau iesirii din tara a persoanelor care
sufera de boli contagioase, a unor produse nocive pentru sanatate etc.
Exemplele de masuri de executare silita pe care le-am prezentat mai înainte constituie
numai o parte din numeroasele si variatele masuri de acest gen pe care le pot lua organele
administratiei de stat.
Mai mentionam ca, masuri de executare silita se pot lua pentru executarea fortata nu
numai a actelor emise de organele administratiei publice, ci si a actelor celorlalte organe de
stat, în conditiile prevazute de lege, de exemplu, executarea silita, sub forma aducerii fortate a
celor ce nu se prezinta de bunavoie atunci când au fost citati de catre o instanta
de judecata.
Alaturi de aplicarea sanctiunilor juridice, masurile de executare silita urmaresc sa
asigure ordinea de drept si desfasurarea în conditii corespunzatoare a vietii sociale.
Teste
1.Masuri de constructii demolarea constructiei
2.Conceptul si importanta raspunderii juridice
3.Executare în domeniul tratamentul medical fortat
4.Executarea a actelor emise de organele administratiei publice?

4. Regimul juridic al contraventiilor


4.1. Definitia contraventiei
Contraventia este o fapta antisociala, stabilita de lege, savârsita cu vinovatie, de catre o
persoana fizica sau o persoana juridica. În aceasta definitie, termenul de lege este utilizat în
sens larg, nu numai de act al Parlamentului, ci si de act al autoritatilor administratiei
publice.
În prezent, regimul juridic al contraventiilor este reglementat prin Ordonanta
Guvernului nr 2/2001.
Contraventia se poate savârsi fie printr-o actiune, fie printr-o inactiune, prin care se
pune în pericol o anumita valoare sociala, de exemplu, ordinea publica, viata si sanatatea
oamenilor, mediul ambiant etc.
Ca exemplu de actiune, mentionam degradarea spatiilor verzi, iar ca inactiune,
neluarea masurilor de salubritate. Actiunea ilicita poate sa constea în savârsirea unei fapte
interzise prin normele juridice. Astfel, potrivit art. 26, lit. a din Legea nr. 60/1991,
privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice, constituie contraventie organizarea
unei adunari publice nedeclarate, neînregistrate sau interzise.

53
Contraventia poate fi savârsita si prin neîndeplinirea obligatiilor stabilite prin norme juridice,
de pilda, nerespectarea orelor de desfasurare a traseelor de deplasare, a locului sau a
perimetrului destinat unei adunari publice (Legea nr. 60/1991, art. 26, lit. b).
Savârsirea de contraventii împiedica desfasurarea normala a vietii sociale, de aceea,
persoanele care comit contraventii trebuie sa fie sanctionate, sa suporte consecintele legale ale
faptelor lor.
Contraventia prezinta un grad de pericol social mai redus decât infractiunea, fapt care
determina ca si sanctiunile care se aplica în cazul contraventiilor sa fie mai putin aspre decât
în cazul infractiunilor.
Severitatea mai scazuta a sanctiunilor contraventionale se refera mai ales la faptul ca,
în cazul savârsirii de contraventii nu se aplica masuri privative de libertate, ci sanctiuni de alta
natura, de regula plata unor amenzi.
Gradul de pericol social al unei fapte este determinat de importanta si rolul relatiilor
sociale care au fost prejudiciate de acea fapta. Tinând seama de aceasta, fapte care într-o
anumita etapa sunt socotite infractiuni pot fi considerate, într-o alta etapa, contraventii sau
invers. Periculozitatea sociala a unei fapte trebuie cercetata si apreciata într-un context de mai
multi factori, printre care obiectul încalcarii, adica norma juridica încalcata, relatia sociala
prejudiciata, împrejurarile concrete în care a fost savârsita, felul si intensitatea vinovatiei,
urmarile faptei, considerente cu privire la persoana care a savârsit fapta etc. De
aceea, în anumite situatii, normele juridice prevad ca fapta poate sa constituie contraventie sau
infractiune, în functie de concluziile ce se desprind privind gradul de pericol social al acelei
fapte. Daca aceeasi persoana savârseste mai multe contraventii, sanctiunea se aplica pentru
fiecare contraventie. Când contraventiile sunt constatate prin acelasi proces-verbal, sanctiunile
contraventionale se cumuleaza, fara a putea, însa, sa depaseasca dublul maximului amenzii
prevazut pentru contraventia cea mai grava sau, dupa caz, obligarea la prestarea unei activitati
în folosul comunitatii.
În situatia mentionata mai înainte, este necesara îndeplinirea urmatoarelor conditii:
1) faptuitorul sa fie una si aceeasi persoana;
2) aceasta persoana sa savârseasca mai multe contraventii;
3) contraventiile sa fie constatate simultan, de catre acelasi agent, într-un singur
proces-verbal.
În cazul în care se aplica sanctiuni de natura diferita, de exemplu, pentru o
contraventie se aplica amenda, iar pentru alta contraventie se aplica munca în folosul
comunitatii, vor fi executate ambele sanctiuni. Când contraventiile au fost savârsite în
momente diferite, chiar daca au fost constatate de catre acelasi agent, se va întocmi, pentru
fiecare contraventie în parte, câte un proces-verbal separat. În acest caz, contravenientul va
trebui sa suporte sanctiunile stabilite prin fiecare proces-verbal în parte. Daca la savârsirea
contraventiei participa mai multe persoane, sanctiunea se stabileste separat pentru fiecare în
parte, în functie de gradul de vinovatie al fiecareia. În materie de raspundere contraventionala
nu este reglementata recidiva, asa cum exista în domeniul raspunderii penale. Asa încât,
savârsirea unei contraventii, potrivit reglementarilor actuale, nu atrage marirea sanctiunii în
cazul în care aceeasi persoana savârseste ulterior si alte contraventii. Sanctiunea se aplica
numai pentru savârsirea acelor contraventii, în limitele stabilite de actul normativ care
reglementeaza contraventiile în cauza. Totusi, prin repetarea faptei, sanctiunea poate fi
mai severa.
4.2. Deosebirile dintre contraventie §i infractiune
Potrivit art. 17, alin. 1 din Codul penal, prin infractiune se întelege
fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala .
În afara de gradul diferit de pericol social, contraventia prezentând o periculozitate mai redusa
decât infractiunea, contraventia se deosebeste de infractiune si sub alte aspecte.

54
Astfel, infractiunile pot fi stabilite numai prin lege, ca act al Parlamentului, în timp ce
contraventiile pot fi stabilite si prin acte normative emise de organele administratiei publice.
Infractiunile nu pot fi savârsite decât de persoanele fizice, în timp ce contraventiile pot fi
savârsite atât de persoanele fizice, cât si de persoanele juridice. Este posibil ca, într-o viitoare
reglementare, si persoanele juridice sa savârseasca infractiuni si sa raspunda penal, prin
plata unei amenzi penale.
În cazul infractiunilor, sanctiunea specifica si mai frecventa este privarea de libertate,
în timp ce în cazul contraventiilor, sanctiunea cel mai des utilizata este amenda.
Sanctiunile penale pot fi aplicate numai de catre instantele judecatoresti, în timp ce
sanctiunile contraventionale sunt aplicate de catre organele administratiei publice, în general.
Se pune problema cine stabileste gradul de pericol social al unei fapte, pentru ca aceasta sa fie
considerata contraventie sau infractiune. În aceasta problema, Legea nr. 61/1991 (art.
10)prevede ca pentru contraventiile la care se aplica, amenda, în cazul în care agentul
constatator apreciaza ca sanctiunea amenzii este îndestulatoare, aplica amenda, iar în caz
contrar, trimite procesul-verbal instantei judecatoresti în a carei raza teritoriala a fost savârsita
contraventia, pentru ca aceasta sa decida ce sanctiune contraventionala se va aplica.
În cazul în care agentul constatator apreciaza ca fapta a fost savârsita în astfel de
împrejurari încât potrivit legii penale constituie infractiune, va sesiza organul de urmarire
penala pentru ca acesta sa analizeze situatia (Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, art. 30, pct. 1).
4.3. Deosebirile dintre contraventie si abaterea disciplinara
Potrivit art. 100, alin. 1 din Codul muncii, prin abatere disciplinara se întelege
încalcarea cu vinovatie, de catre cel încadrat în munca, indiferent de functie sau de postul pe
care îl ocupa, a obligatiilor sale, inclusiv a normelor de comportare. Savârsirea de abateri
disciplinare atrage dupa sine angajarea raspunderii disciplinare. Desi atât contraventia, cât si
abaterea disciplinara constituie fapte antisociale, sfera efectelor antisociale ale acestora este
diferita.
În cazul abaterii disciplinare sunt afectate relatiile din interiorul unitatii unde a fost
savârsita abaterea, în timp ce, în cazul unei contraventii, chiar daca aceasta a fost savârsita tot
în cadrul unei unitati, pericolul social produs prin acea fapta depaseste acea unitate, implicând
o sfera mult mai larga de interese sociale. Datorita acestui specific, atât sanctiunile care se
aplica, cât si organele care aplica sanctiunile sunt diferite în cele doua situatii. Astfel,
sanctiunea disciplinara este aplicata, de regula, de seful ierarhic al celui care a savârsit
abaterea disciplinara, în timp ce sanctiunea contraventionala este aplicata de o persoana sau
de un organ anume prevazut de norma juridica ce stabileste acea contraventie.
În cazul contraventiei, actele normative care stabilesc contraventii descriu explicit si în
detaliu faptele antisociale. În ceea ce priveste abaterile disciplinare, actele normative, de
regula, nu le descriu în detaliu, acestea fiind prevazute doar implicit, anume,
prin stabilirea obligatiilor de serviciu ale salariatilor, a caror încalcare este socotita o abatere
disciplinara. Subiectul unei abateri disciplinare este, întotdeauna, determinat, calificat, si
anume un angajat pe baza unui contract de munca.
În ceea ce priveste contraventia, chiar daca faptuitorul savârseste contraventia în
interiorul unitatii, el raspunde, dar nu în calitate de salariat, ci ca orice persoana fizica, în
calitate de contravenient. Este posibil sa se cumuleze raspunderea disciplinara cu cea
contraventionala, deoarece acestea implica sfere diferite de relatii sociale prejudiciate prin
savârsirea de abateri disciplinare si de contraventii. De exemplu, potrivit art. 9 din Legea nr.
12/1990, privind protejarea populatiei împotriva unor activitati comerciale ilicite, aplicarea
sanctiunilor contraventionale nu înlatura raspunderea disciplinara a faptuitorului.
4.4. Subiectele raspunderii contraventionale
Contraventia fiind o fapta ce prezinta un pericol social, în general, redus, instigarea, tentativa
si complicitatea nu constituie contraventie de sine statatoare, potrivit legislatiei în vigoare.

55
În sensul actualelor reglementari, prin participanti se înteleg numai
autorii, faptuitorii contraventiei.
În general, contraventiile sunt savârsite de catre persoanele fizice. În cazul în care
normele juridice prevad expres, pot fi sanctionate pentru savârsirea de contraventii si
persoanele juridice (institutii de stat, organizatii nestatale). Într-o astfel de situatie, sanctiunea
se aplica persoanei juridice, dar suma platita este recuperata de aceasta de la cel sau cei care
nu si-au îndeplinit în mod corespunzator obligatiile care le reveneau, din care cauza s-a
produs si contraventia.
Deoarece contraventia, în fapt, nu a fost savârsita de persoana juridica, ci de o
persoana fizica din cadrul sau, Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si persoanele
juridice prevede, în art. 35, alin. 4, ca unitatea platitoare poate sa se îndrepte prin actiune în
regres împotriva celor vinovati, pentru a recupera paguba produsa în patrimoniul
sau prin executarea sanctiunii contraventionale. Contraventia poate sa constituie si o
încalcarea unei sarcini de serviciu pe care o stabileste conducatorul unitatii daca, potrivit
competentei sale, este abilitat în acest sens. . Într-o astfel de situatie, în cazul în care
conducatorul unitatii nu a stabilit asemenea sarcini, neglijându-si propriile îndatoriri, va trebui
a suporte singur sanctiunea contraventionala, consecinta a faptei sale.
De exemplu, comitetul de directie si administratorii raspund fata de societatea
comerciala pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat când dauna nu s-ar
fi produs daca ei ar fi exercitat supravegherea impusa de îndatoririle functiei lor. În cazul în
care stabilirea sarcinilor era de competenta organului de conducere colectiva, neglijarea
acestei obligatii atrage raspunderea solidara a tuturor membrilor acelui organ. Vor raspunde
însa numai cei care au votat decizia prin care a fost savârsita contraventia. Daca aceasta a fost
savârsita prin neluarea deciziei, vor raspunde cei care au votat împotriva luarii deciziei,
precum si cei care au absentat nemotivat.
În ceea ce priveste raspunderea contraventionala a persoanelor fizice, exista anumite
conditii. Astfel, minorii sub 14 ani nu raspund contraventional. Aceste reglementari se
bazeaza pe faptul ca minorii nu au suficient discernamânt spre a putea aprecia periculozitatea
faptelor lor. În cazul anumitor contraventii, faptuitorul trebuie sa aiba o anumita calitate, de
exemplu, conducator auto, gestionar, posesor al unui permis de pescuit, de vânatoare etc.
4.5. Vinovatia
Pentru existenta unei contraventii, este necesara vinovatia, adica actiunea sau
inactiunea prin care a fost savârsita contraventia sa se întemeieze pe intentie sau pe culpa.
Fapta este savârsita cu intentie în situatia în care persoana în cauza prevede si doreste sau
accepta, chiar daca nu doreste, rezultatele faptei sale. Culpa exista atunci când o persoana
prevede, dar socoteste cu usurinta, ca rezultatele nu se vor produce, sau nu le prevede, desi ar
fi trebuit sa o faca.
Pentru ca fapta contraventionala sa antreneze raspunderea numai când a fost savârsita
cu intentie, este necesara o prevedere expresa în acest sens în actul normativ care a stabilit
contraventia. Pentru celelalte cazuri, exista vinovatie chiar si în cazul în care fapta a fost
savârsita din culpa. Astfel, pentru ca savârsirea unei contraventii din culpa sa nu antreneze
raspundere, trebuie sa existe o prevedere expresa în actul normativ care stabileste acea
contraventie.
4.6. Cauzele care înlatura raspunderea contraventionala
Exista unele situatii când, desi o persoana savârseste o contraventie, nu este pasibila de
sanctiune, cu alte cuvinte, este exonerata de raspundere contraventionala. În cazul raspunderii
contraventionale, cauzele care exonereaza de raspundere sunt aceleasi ca si în cazul
raspunderii penale. Daca aceste cauze exonereaza de raspundere atunci când a fost savârsita o
infractiune, deci o fapta mai grava, cu atât mai mult ele vor exonera de raspundere în cazul
savârsirii unor fapte cu un grad de pericol social mai scazut.

56
Potrivit art. 44-45 din Codul penal, cauzele care exonereaza de raspundere sunt:
legitima aparare, starea de necesitate, constrângerea fizica sau morala, cazul fortuit, eroarea
de fapt. De asemenea, nu constituie contraventie fapta savârsita de o persoana care din cauza
starii mintale sau a unei infirmitati nu poate raspunde de fapta sa, precum si de minorul sub 14
ani. Se mai poate adauga betia involuntara ca o cauza care exonereaza de raspundere.
Totodata, dupa expirarea termenului când sanctiunea contraventionala putea fi aplicata
sau executata, faptuitorul nu mai poate fi tras la raspundere. Prescriptia, deci, are ca efect
exonerarea de raspundere.
Cauzele care înlatura caracterul contraventional al unei fapte sunt constatate numai de
catre instanta judecatoreasca.
Daca printr-un act normativ fapta nu mai este considerata contraventie, nu se mai
aplica faptuitorului nici o sanctiune contraventionala, chiar daca fapta a fost savârsita înainte
de intrarea în vigoare a acelui act normativ. Daca sanctiunea prevazuta în noul act normativ
este mai usoara, se va aplica aceasta. În cazul în care noul act normativ prevede o sanctiune
mai severa, se va aplica sanctiunea mai usoara, prevazuta de actul normativ în vigoare la data
savârsirii contraventiei.
4.6.1. Legitima aparare
Potrivit unui principiu de baza al statului de drept, nimeni nu-si poate face dreptate
singur, eventualele conflicte sociale trebuind sa fie solutionate de catre organele abilitate prin
lege. În unele situatii însa, interesul legitim al unei persoane nu mai poate fi aparat prin
interventia organului respectiv, ci necesita actiunea directa a însusi celui aflat în pericol sau a
unei alte persoane, spre a-i veni în ajutor. Fapta savârsita în asemenea conditii se considera a
fi facuta în stare de legitima aparare. Poate invoca starea de legitima aparare persoana care
savârseste o contraventie pentru a evita un atac material, direct, imediat si injust, îndreptat
împotriva sa, a altei persoane sau a unui interes public si care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat ori interesul public.
Potrivit Legii nr. 61/1991, privind regulile de convietuire sociala, constituie
contraventie tulburarea fara drept a linistii locuitorilor, prin producerea de zgomote. Totusi,
fapta unui conducator auto de a claxona în exces, în timpul noptii, în cazul în care este victima
unui atac, nu constituie contraventie, în sensul Legii nr. 61/1991. Acea fapta este considerata
a fi fost savârsita în stare de legitima aparare, ca o actiune de legitima aparare. Pentru ca fapta
sa fie considerata a fi legitima aparare, trebuie sa îndeplineasca mai multe conditii:
a) Fapta de aparare sa fie raspunsul la un atac, trebuie deci sa fie precedata de un atac.
Prin atac se întelege o actiune efectuata cu intentia de a vatama o valoare sociala
ocrotita printr-o norma juridica (persoana, drepturile acesteia, interesul public). Atacul poate
sa se prezinte fie sub forma unei actiuni, de exemplu, aruncarea asupra unei persoane de
obiecte sau substante inflamabile, iritant-lacrimogene etc., fie sub forma unei inactiuni, de
pilda, lasarea fara supraveghere a unui bolnav mintal periculos de catre persoanele care au
obligatia de a-1 pazi.
b) Atacul sa fie material, direct, imediat si injust. Atacul este material când se
realizeaza prin actiuni sau inactiuni de natura sa puna în pericol, din punct de vedere fizic,
valoarea sociala împotriva careia este îndreptat. Atacul se poate produce printr-o violenta
fizica, dar si printr-o inactiune, daca prin aceasta se pune în pericol valoarea sociala ocrotita.
Atacul este direct când este îndreptat nemijlocit împotriva unei valori sociale (de exemplu
actiunea de a lovi o persoana). Atacul este imediat atunci când pericolul este actual, iminent,
adica între atac si pericolul produs perioada de timp este foarte scurta.
Atacul este injust atunci când este înfaptuit cu încalcarea normelor juridice. Actiunea
de raspuns la o actiune permisa de lege nu mai este considerata legitima aparare. Astfel, este
admisa de lege actiunea organelor de ordine de a interveni, folosind mijloace de constrângere
din dotarea lor, pentru a împrastia pe manifestantii care tulbura grav ordinea publica si nu se

57
supun somatiei acestora de a se împrastia. Riposta manifestantilor la actiunea organelor de
ordine nu mai este o actiune de legitima aparare.
c) Atacul sa fie periculos.
Atacul trebuie sa puna în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori un
interes public, în sensul ca produce urmari ireparabile sau greu de remediat. Nu exista un
criteriu precis pentru stabilirea proportiei între atac si actiunea de aparare. În general, se au în
vedere împrejurarile concrete, mijloacele folosite, forta fizica a agresorului si a victimei etc.
Este considerat a fi în legitima aparare si cel care, din cauza unei tulburari psihice aparute cu
ocazia atacului, depaseste limitele unei aparari proportionale cu gravitatea atacului.
Se considera legitima aparare si actiunea celui care încearca sa împiedice patrunderea fara
drept, prin forta sau înselaciune, în locuinta sau pe terenul, proprietate personala, a victimei.
4.6.2. Starea de necesitate
Se afla în stare de necesitate persoana care savârseste o contraventie pentru a salva de
la un pericol iminent si care nu putea fi înlaturat pe alta cale viata, integritatea corporala sau
sanatatea sa, a altei persoane, un bun material al sau sau apartinând altuia, ori un interes
public.
De exemplu, nu constituie contraventie îmbarcarea sau debarcarea de persoane sau
marfuri în afara locurilor autorizate, patrunderea neautorizata a unei nave într-o zona interzisa
etc., daca astfel de fapte au fost savârsite pentru a se garanta securitatea navei, viata celor de
pe nava sau spre a se evita producerea de avarii la nava ori privind încarcatura acesteia. Legea
nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al marii teritoriale si al
zonei contigue ale României, art. 37 si art. 35.Pentru ca savârsirea unei contraventii sa fie
considerata în stare de necesitate, este necesara îndeplinirea urmatoarelor conditii:
a) fapta sa fie savârsita ca urmare a unui pericol neprevazut (cutremur, inundatie,
incendiu, defectarea imprevizibila a unei instalatii etc.);
b) pericolul sa fie iminent, adica pe cale de a se produce în acel moment, în asa fel
încât consecintele sunt imediat realizabile;
c) pericolul sa fie real, adica producerea lui sa fie certa, iar nu posibila sau imaginara;
d) pericolul sa fie inevitabil, în sensul ca producerea lui nu poate fi înlaturata decât
prin savârsirea faptei contraventionale;
e) fapta sa fie savârsita spre a salva viata, integritatea corporala sau sanatatea
faptuitorului, a altei persoane, un bun material ori un interes public;
f) prin savârsirea contraventiei sa nu se produca, în mod constient, urmari mai grave
decât în cazul în care faptuitorul contraventiei nu ar fi intervenit.
Prin urmare, nu este în stare de necesitate cel care, în momentul savârsirii faptei
contraventionale, si-a dat seama ca provoaca urmari vadit mai grave decât daca nu ar fi
intervenit.
4.6.3. Constrângerea fizica sau psihica
Nu este considerata contraventie fapta savârsita de o persoana în cazul în care au fost
exercitate asupra faptuitorului presiuni, actiuni coercitive spre a-1 obliga sa savârseasca
contraventia.
Constrângerea se poate realiza fie sub aspect fizic, faptuitorul neputând rezista
acesteia, fie sub aspect psihic, prin amenintarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a
altei persoane, ce nu putea fi înlaturat decât prin savârsirea contraventiei.
Constrângerea fizica trebuie sa fie de natura sa paralizeze libertatea de vointa a
faptuitorului. Daca acesta este în situatia de a putea sa opuna rezistenta ori sa se sustraga
constrângerii exercitate asupra sa, în acest caz, constrângerea fizica nu mai poate fi invocata
ca o cauza de exonerare de raspundere. Constrângerea psihica este si ea o cauza care
anihileaza libertatea de vointa a faptuitorului, situatie care exclude vinovatia acestuia, deci si
caracterul contraventional al faptei sale.

58
Totodata, pericolul cu care se ameninta trebuie sa fie grav, adica sa se refere la un rau
ireparabil sau extrem de greu de remediat, de exemplu, reconstructia unei cladiri incediate.
În plus, este necesar ca faptuitorul sa nu aiba o alta posibilitate de a înlatura pericolul, decât
fie sa savârseasca contraventia, fie sa suporte producerea raului cu care este amenintat si care
se va produce.
Între raul cu care se ameninta si consecinta savârsirii contraventiei trebuie sa existe o
anumita proportie, în sensul ca valoarea sociala vatamata prin savârsirea contraventiei sa nu
fie mai mare decât valoarea sociala ocrotita prin acea fapta.
4.6.4. Cazul fortuit
Cazul fortuit consta în interventia unei întâmplari ce nu putea sa fie prevazuta sau
înlaturata si care determina producerea rezultatului socialmente periculos.
Faptuitorul este exonerat de raspundere contraventionala, deoarece nu a avut posibilitatea sa
prevada factorul extern care a determinat producerea rezultatului.
Nu intervine aceasta scuza în cazul în care faptuitorul nu a prevazut rezultatul, desi
acesta putea fi prevazut în mod obisnuit de orice persoana.
De exemplu, ca urmare a exploziei unui pneu, autovehiculul îsi schimba directia de
mers si trece de linia continua, intrând pe sensul opus de circulatie.
La cazul fortuit imprevizibilitatea este obiectiva, generala, privind limitele cunoasterii
umane, în general. În cazul de mai sus, contraventia s-a produs ca urmare a neglijentei, a
lipsei de prevedere a conducatorului autovehiculului. Asa încât, în situatia sa,
imprevizibilitatea este subiectiva, personala, deci atrage raspunderea juridica. Împrejurarea
neprevazuta se poate datora unor fenomene ale naturii (furtuna, inundatie etc.), unor boli (de
pilda, un atac de cord) sau comportamentului unor persoane, cum ar fi aparitia brusca în fata
autovehiculului a unui copil, situatie care îl obliga pe conducatorul auto sa schimbe directia de
mers, trecând peste linia ce separa benzile de circulatie.
4.6.5. Eroarea de fapt
Prin eroare de fapt se întelege necunoasterea sau cunoasterea gresita de catre faptuitor,
în momentul savârsirii contraventiei, a existentei unei împrejurari de care depinde caracterul
contraventional al faptei sale. Daca ar fi cunoscut în mod corect acea împrejurare, nu ar mai fi
savârsit fapta respectiva. De exemplu, constituie contraventie stationarea unui vehicul în locul
unde este instalat indicatorul oprirea interzisa . Daca însa în dreptul acelui indicator se afla
stationat un alt vehicul care împiedica observarea indicatorului, fapta de a opri în acea zona
nu mai constituie contraventie. Contradictia dintre realitatea obiectiva si reprezentarea sa
subiectiva îl împiedica pe faptuitor sa-si dea seama de caracterul contraventional al
faptei sale.
Dimpotriva, eroarea de drept, adica necunoasterea unei norme juridice, nu exonereaza
de raspundere, potrivit principiului ca nimeni nu se poate apara invocând necunoasterea legii.
4.6.6. Iresponsabilitatea si infirmitatea
Iresponsabilitatea constituie o cauza care exonereaza de raspundere, deoarece persoana
iresponsabila nu poseda capacitatea psihica (discernamânt, ratiune etc.) spre a putea aprecia în
mod corect fapta sa, consecintele acesteia, caracterul ei licit sau ilicit. Starea de
iresponsabilitate poate fi permanenta, de exemplu, o debilitate mintala congenitala, sau
temporara (intermitenta), producându-se numai în anumite momente, de exemplu, în cazul
unei epilepsii.
În orice situatie, starea de iresponsabilitate, spre a exonera de raspundere, trebuie sa fie
constatata de organul medical competent. Desi nu raspunde contraventional, împotriva
faptuitorului se pot lua masuri de siguranta, cu caracter medical, de exemplu, obligarea la un
tratament medical de specialitate. Infirmitatea poate sa constituie, în anumite situatii, o cauza
care înlatura raspunderea contraventionala. De exemplu, traversarea strazii de catre un pieton
printr-un loc nemarcatconstituie contraventie. Daca însa pietonul este lipsit de vedere

59
si în preajma lui nu se afla o alta persoana pe care s-o întrebe, în situatia în care traverseaza
strada printr-un loc nepermis, fapta sa nu poate fi considerata contraventie.
4.6.7. Minoritatea
Fapta savârsita de un minor sub 14 ani nu este considerata contraventie, chiar daca, potrivit
legii, prezinta caracteristicile unei contraventii. În cazul minorului sub 14 ani, opereaza
prezumtia absoluta ca nu poseda capacitatea psihica, intelectuala de a întelege suficient
caracterul faptelor sale, nu are discernamântul necesar în acest sens. Totodata, nu are nici
posibilitatea mintala de a cunoaste regulile juridice care reglementeaza relatiile din societate.
Lipsa discernamântului îl exonereaza pe minorul sub 14 ani de raspundere contraventionala.
Pentru minorii între 14-18 ani, sanctiunea contraventionala se reduce la jumatate.
4.6.8. Betia involuntara completa
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 include betia printre cauzele care exonereaza de
raspundere contraventionala. De asemenea, în Codul penal aceasta este inclusa printre cauzele
care înlatura caracterul penal al unei fapte antisociale.Codul penal, art. 49.Daca betia
exonereaza de o raspundere mai grava, raspunderea penala, cu atât mai mult trebuie sa fie
admisa ca o cauza care înlatura o raspundere mai putin grava, raspunderea contraventionala.
Potrivit Codului penal (art. 49), fapta celui care, în momentul savârsirii acesteia, se afla,
datorita unor împrejurari independente de vointa sa, în stare de betie completa, provocata de
alcool sau alte substante, nu constituie infractiune.
Mergând prin analogie, o fapta savârsita în astfel de împrejurari nu constituie nici
contraventie. Betia este o stare psihica anormala, ca urmare a efectelor produse asupra
organismului, în special asupra facultatilor mintale, de anumite substante consumate de
persoana în cauza, cea mai frecventa fiind alcoolul (betia alcoolica sau intoxicatia etilica).
Betia duce la diminuarea, în unele cazuri chiar la anihilarea capacitatii psiho-fizice a
persoanei, ceea ce o pune în imposibilitate de a-si da seama de faptele sale, nemaiavând
control suficient asupra acestora. Betia accidentala completa poate fi consecinta inhalarii unor
vapori de alcool, neofalina ori a altor substante din mediul în care persoana îsi desfasoara
activitatea curenta sau se afla din întâmplare, situatie în care acea persoana nu mai este
responsabila de faptele sale. În cazul în care o asemenea persoana savârseste o contraventie,va
fi exonerata de raspundere.
Teste
1.Ce se întelege prin contraventie?
2.Cum se poate savârsi o contraventie?
3.În ce poate consta o contraventie?
4.De ce depinde gradul de pericol social al faptei?
5.Cum se apreciaza gradul de pericol social al faptei?
6.Cum se procedeaza în cazul în care aceeasi persoana savârseste mai multe contraventii?
7.Cum opereaza raspunderea când mai multe persoane participa la savârsirea contraventiei?
8.Deosebirile dintre contraventie si infractiune
9.Deosebirile dintre contraventie si abaterea disciplinara
11.10Subiectele raspunderii contraventionale
12.Ce se întelege prin intentie?
13.Ce se întelege prin culpa?
14.Conditiile legitimei aparari
15.In ce consta starea de necesitate?
16.De câte feluri poate fi constrângerea?
17.Când se poate vorbi de un caz fortuit?
18.Cum opereaza eroarea de fapt?
19.Raspunderea în cazul minoritatii, iresponsabilitatii sau infirmitatii
20.În ce consta betia involuntara completa?

60
4.7 Raspunderea contraventionala si raspunderea civila
Este posibil ca, printr-o fapta socotita a fi contraventie, sa fie produse daune altor
persoane. Chiar daca persoana care a savârsit acea fapta este exonerata de raspundere
contraventionala, ea ramâne totusi obligata sa repare prejudiciul pe care 1-a provocat prin
fapta sa.
Exonerarea de raspundere contraventionala se refera numai la aplicarea de sanctiuni
contraventionale, pentru faptuitor mentinându-se obligatia de a repara pagubele produse prin
acea fapta.
Raspunderea civila opereaza deci distinct de raspunderea contraventionala.
În cazul în care prin savârsirea contraventiei a fost pricinuita o paguba si exista tarif de
evaluare a acesteia, agentul constatator, daca are dreptul sa aplice sanctiunea, stabileste
despagubirea pe baza de tarif, cu acordul expres al persoanei vatamate, facând mentiune
despre aceasta în procesul-verbal., pct. 1
Daca nu este stabilit un anume tarif, partea vatamata îsi va putea valorifica pretentiile
la despagubiri fata de contravenient potrivit legii civile.Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, art.
23 pct. 2.Actele normative, pe lânga sanctiunile contraventionale, pot sa cuprinda si tarife de
stabilire a despagubirilor pentru prejudiciul cauzat prin savârsirea contraventiei.
De exemplu, despagubirile datorate pentru pagubele produse fondului piscicol se
calculeaza în functie de pretul mediu pe piata pentru speciile de peste si alte vietuitoare
acvatice. Când contraventia a fost savârsita în perioada de prohibitie ori în perimetrul
rezervatiilor sau al pepinierelor piscicole, pretul pentru prejudiciul cauzat va fi dublu fata
de pretul zilei de piata. Hotarârea Guvernului nr. 971/1994, privind contraventiile la normele
de pescuit, art. 11.
În ceea ce priveste despagubirile civile pe care contravenientul este obligat sa le
plateasca partii vatamate pentru paguba pe care aceasta a suferit-o ca urmare a savârsirii
contraventiei, în procesul-verbal, dupa descrierea faptei cauzatoare de prejudiciu, se va
mentiona, în mod amanuntit, în ce a constat paguba, de exemplu, ce bunuri au fost distruse,
degradate ori însusite de la partea vatamata, cui apartin bunurile respective, precum orice alt
element necesar pentru evaluarea cât mai exacta a pagubei si pentru identificarea partii
vatamate. În cazul în care agentul constatator este competent sa aplice sanctiunea
contraventionala, el va calcula valoarea prejudiciului, iar suma va fi consemnata în procesul
verbal. Daca agentul constatator nu este competent sa aplice sanctiunea, despagubirile vor fi
stabilite de catre organul competent sa aplice sanctiunea contraventionala, la cererea partii
vatamate. Agentul constatator este obligat sa aduca la cunostinta partii vatamate masura
adoptata, pentru ca aceasta sa poata obtine de la contravenient suma datorata de acesta, prin
trimiterea catre partea vatamata a unei copii de pe procesul-verbal de constatare a
contraventiei.
4.8. Sanctiunile contraventionale Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, art. 5.
Sanctiunile contraventionale se împart în principale si complementare.
Sanctiunile contraventionale principale sunt urmatoarele:
1) avertismentul;
2) amenda contraventionala;
3) obligarea contravenientului la prestarea unei activitati în folosul comunitatii;
Sanctiunile contraventionale complementare sunt urmatoarele:
1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din savârsirea contraventiei;
2) suspendarea sau anularea, dupa caz, a avizului, acordului sau autorizatiei de
exercitare a unei activitati;
3) închiderea unitatii;
4) blocarea contului bancar;
5) suspendarea activitatii agentului economic;

61
6) retragerea licentei sau a avizului pentru anumite operatiuni ori pentru activitati de
comert exterior, temporar sau definitiv;
7) desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului în starea initiala.
Prin legi speciale se pot stabili si alte sanctiuni contraventionale.
Sanctiunea trebuie sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savârsite.
Sanctiunile complementare se aplica în functie de natura si gravitatea faptei si pot fi
cumulate.
Avertismentul, amenda contraventionala si obligarea la prestarea unei activitati în
folosul comunitatii se pot aplica oricarui contravenient, persoana fizica sau persoana juridica.
4.8.1 Avertismentul Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, art. 50, art. 7.
Cea mai blânda sanctiune contraventionala este avertismentul. Avertismentul consta în
aceea ca se atrage atentia contravenientului, în legatura cu dispozitia legala încalcata, asupra
pericolului faptei sale si a necesitatii de a nu mai savârsi în viitor astfel de fapte. Potrivit art. 7
din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, avertismentul consta în atentionarea verbala sau scrisa
a contravenientului asupra pericolului social al faptei savârsite si recomandarea de a respecta
dispozitiile legale. Avertismentul este, deci, o sanctiune fara efecte juridice, asemanator
unei sanctiuni morale. Avertismentul se aplica în cazul unor fapte de mica gravitate si când
se apreciaza ca persoana în cauza, chiar si fara aplicarea altei sanctiuni mai aspre, nu va mai
savârsi alte contraventii. Avertismentul se poate aplica chiar daca actul normativ prin care a
fost stabilita acea contraventie nu prevede o asemenea sanctiune, lasându-se, deci, la
aprecierea celui ce constata contraventia aplicarea acestei sanctiuni.
In general, avertismentul se prezinta sub forma verbala. Exista însa unele situatii când
este necesara si întocmirea unui înscris.
De exemplu, în cazul unei coliziuni usoare între autovehicule, odata cu avertismentul
verbal, se va încheia si un proces-verbal, acesta fiind necesar în raporturile cu organul de
asigurari si cu atelierul de reparatii în vederea remedierii stricaciunilor produse ca urmare a
coliziunii. În unele cazuri, forma scrisa a avertismentului este ceruta în mod obligatoriu de
lege. Legea nr. 33/1991, art. 50. Avertismentul sub forma orala (verbala) se aplica în situatia
în care contravenientul este de fata atunci când se constata savârsirea contraventiei, iar
sanctiunea este aplicata de catre agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se
socoteste executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contraventiei, cu
rezolutia corespunzatoare.
În general, avertismentul se aplica, în mod obligatoriu, în scris, în urmatoarele cazuri:
1) actul normativ prin care se stabileste contraventia respectiva prevede expres
obligativitatea formei scrise;
2) contravenientul nu este de fata în momentul constatarii contraventiei;
3) au fost produse pagube prin savârsirea contraventiei; în acest caz, se va mentiona si
despagubirea civila, pe baza modului de evaluare anexat la actul normativ sau prin metodele
generale de evaluare, daca actul normativ respectiv nu prevede modul de evaluare;
4) în urma savârsirii contraventiei exista bunuri supuse confiscarii, situatie în care
bunurile sunt descrise în mod detaliat, mentionându-se, totodata, si ce masuri au fost luate în
legatura cu acele bunuri, cui au fost predate si pe ce baza.
4.8.2. Amenda
Cea mai frecventa sanctiune contraventionala este amenda. Amenda contraventionala
are caracter administrativ si consta în plata unei sume de bani. Valoarea acestei sume variaza
în functie de pericolul social al faptei savârsite. Cuantumul amenzilor difera în functie de
organul de stat care stabileste amenda respectiva.
Astfel, prin lege sau printr-o ordonanta a Guvernului se pot stabili amenzi de pâna la
un miliard lei. Prin hotarâri ale Guvernului se pot stabili amenzi de pâna la 500 milioane lei.

62
Pentru contraventiile stabilite prin hotarâri ale consiliilor judetene si ale Consiliului General al
Municipiului Bucuresti se pot stabili amenzi de pâna la 50 milioane lei, iar prin hotarâri ale
consiliilor locale (ale comunelor, oraselor, municipiilor, ale sectoarelor municipiului
Bucuresti) se pot stabili amenzi de pâna la 25 milioane lei.
Limitele maxime si minime ale acestor amenzi, precum si ale altor amenzi stabilite
prin acte normative care contin reglementari cu privire la fapte ce constituie contraventii pot fi
majorate sau reduse periodic, tinând seama de numarul si periculozitatea abaterilor
contraventionale, precum si de alte cerinte de ordin social-economic. Sumele provenite din
amenzi se fac venit la bugetul de stat, daca amenzile sunt stabilite prin lege, ordonanta sau
hotarâre a Guvernului. Sumele provenite din amenzile aplicate în temeiul hotarârilor
autoritatilor administratiei publice locale (comunale, orasenesti, municipale, judetene), ale
sectoarelor municipiului Bucuresti si ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti se fac
venit la bugetul local respectiv. De asemenea, prin acte normative se poate prevedea si o alta
destinatie a amenzilor contraventionale. Amenzile aplicate de catre organele centrale se fac
venit la bugetul de stat în cota de 75%. Diferenta revine unitatii din care face parte agentul
constatator. Suma respectiva se retine integral ca venit extrabugetar, cu titlu permanent.
Aceasta suma este repartizata pentru dotarea cu mijloace specifice
activitatilor din domeniu.
De regula, actele normative prevad, pentru fiecare contraventie în parte, o limita
minima si una maxima, pentru ca amenda sa poata fi aplicata tinându-se seama de
împrejurarile concrete în care a fost savârsita contraventia, cu alte cuvinte, sanctiunea sa poata
fi individualizata. În mod exceptional, unele acte normative nu prevad limite minime
si maxime ale amenzilor, ci calcularea si aplicarea lor pe baza anumitor criterii.
De exemplu, contraventiile savârsite în legatura cu tariful vamal de import atrag
aplicarea unor amenzi egale, dupa caz, cu 10%, 50% si 100% din valoarea de vama a marfii.
Ordonanta Guvernului nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al României, art. 26-30,
modificata prin Legea nr. 102/1994În ceea ce priveste aplicarea amenzii contraventionale,
agentul constatator va tine seama de limita minima si limita maxima prevazuta de actul
normativ care stabileste acea contraventie, de frecventa acelei contraventii în zona respectiva,
mergându-se spre limita maxima daca frecventa este mare, de gravitatea faptei, de
împrejurarile în care a fost savârsita, de situatia materiala a contravenientului, de veniturile si
obligatiile de întretinere care îi revin etc.
Desi în materie de contraventii nu este reglementata recidiva, totusi, unele acte
normative prevad aplicarea de sanctiuni mai aspre în cazul savârsirii unei noi contraventii,
dupa ce persoana respectiva fusese anterior sanctionata pentru savârsirea unei alte
contraventii. De exemplu, Hotarârea Guvernului nr. 794/1993 privind stabilirea si
sanctionarea contraventiilor la normele sanitar-veterinare prevede ca, daca în decurs de un an
de la data când a fost aplicata amenda pentru o contraventie este savârsita o noua
contraventie, nominalizata în acea hotarâre, se aplica interzicerea dreptului de a produce,
prelucra, depozita, transporta si valorifica produse de origine animala, pentru o perioada de
3 ani. Deci, noua sanctiune este mult mai aspra decât prima sanctiune. Amenda, având un
caracter personal, nu este transmisibila, astfel încât mostenitorii contravenientului decedat nu
pot fi urmariti. Dupa parerea noastra, în cazul în care amenda nu a fost executata în timpul
vietii contravenientului, deoarece ea constituie o sursa de alimentare a bugetului de stat, deci
prezinta un interes social general, ar trebui sa fie recuperata din masa succesorala a
defunctului. Amenda se executa silit.
4.8.3. Prestarea unei activitati în folosul comunitatii
Sanctiunea prestarii unei activitati în folosul comunitatii se stabileste numai prin lege sau
ordonanta a Guvernului si poate fi aplicata numai persoanelor fizice. Minorul care nu a
împlinit 16 ani nu poate fi sanctionat cu prestarea unei activitati în folosul comunitatii.

63
Sanctiunea prestarii unei activitati în folosul comunitatii se stabileste
alternativ cu amenda. În cazul în care agentul constatator considera ca amenda este
suficienta, aplica amenda. Daca socoteste ca amenda nu este suficienta, ca sanctiune, agentul
constatator încheie procesul-verbal, pe care îl înainteaza instantei de judecata competenta în
cel mult 48 de ore din momentul încheierii procesului-verbal.
Sanctiunea se aplica de catre instanta judecatoreasca daca exista
consimtamântul contravenientului. Activitatea în folosul comunitatii se desfasoara prin
prestarea unor servicii publice, printre care:
1) întretinerea parcurilor;
2) întretinerea drumurilor;
3) pastrarea curateniei si igienizarea localitatii;
4) activitati în folosul spitalelor, scolilor, gradinitelor, caminelor pentru copii si batrâni
etc.
Prestarea de activitati în folosul comunitatii se desfasoara dupa orele de program ale
contravenientului pe o durata între 50 si 300 de ore, în general, 3 ore pe zi.
Daca este posibil, contravenientul poate executa si 8 ore pe zi în zilele lucratoare. O
copie de pe dispozitivul hotarârii judecatoresti, însotita de mandatul de executare, se
comunica primariei în a carei raza teritoriala îsi are domiciliul contravenientul, precum si
acestuia. Mandatul de executare se întocmeste în 4 exemplare si cuprinde:
1) denumirea instantei care 1-a emis;
2) data emiterii;
3) numarul si data hotarârii care se executa;
4) date privind pe contravenient (nume, prenume, adresa, data si locul nasterii, studii,
ocupatie etc.);
5) durata activitatii ce va fi prestata;
6) unitatea unde se executa activitatea, stabilita de instanta, pe baza datelor comunicate
de primarie.
Consiliul local stabileste prin hotarâre domeniile serviciilor publice în care se vor
presta activitatile, iar primarul decide continutul activitatii, conditiile si programul de lucru,
pe care le aduce la cunostinta instantei. La stabilirea activitatii, primarul va tine seama de
pregatirea profesionala si de starea sanatatii contravenientului, fiind interzise activitatile cu
grad ridicat de risc privind sanatatea contravenientului. În cazul minorilor care au împlinit 16
ani, durata activitatii este cuprinsa între 25 si 150 ore. Daca serviciul public unde îsi va
desfasura activitatea contravenientul este concesionat unei societati cu capital privat,
contravaloarea prestatiilor efectuate se va plati primariei în a carei raza teritoriala se executa
sanctiunea. Contravenientul poate face plângere împotriva masurilor privind
prestarea activitatii.
Plângerea se depune la primaria de care apartine agentul însarcinat cu supravegherea
activitatii, urmând sa fie analizate cele sesizate în plângere.
Plângerea, împreuna cu actul de verificare a aspectelor sesizate, se înainteaza în
termen de 5 zile de la înregistrare la instanta judecatoreasca ce a pronuntat hotarârea. Instanta
trebuie sa solutioneze plângerea în cel mult 10 zile de la primirea acesteia. În cazul în care
instanta constata ca cele sesizate în plângere sunt întemeiate, dispune schimbarea activitatii
sau a masurilor de supraveghere. Hotarârea instantei judecatoresti este executorie. Ea se
comunica primariei la care contravenientul a depus plângerea, pentru ca aceasta sa puna în
aplicare masurile hotarâte de catre instanta. Daca în timpul executarii activitatii,
contravenientul si-a pierdut total capacitatea de munca, primaria sesizeaza instanta care a
pronuntat hotarârea, în vederea înlocuirii acestei sanctiuni cu amenda, al carei cuantum se
stabileste în raport cu perioada de munca ce urmeaza a fi prestata si împrejurarile care au
provocat incapacitatea de munca. În cazul în care contravenientul, cu rea-vointa, nu-si

64
îndeplineste obligatiile rezultând din hotarârea de judecata, instanta care a pronuntat
hotarârea, la cererea primarului sau a unitatii unde contravenientul trebuia sa presteze
activitatea, poate înlocui sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea activitatii în
folosul comunitatii cu amenda.
Judecarea cererii se face în cel mult 5 zile.
Contravenientul si procurorul pot introduce recurs în cel mult 24 de ore de la
pronuntarea hotarârii sau de la comunicarea acesteia, daca contravenientul a fost absent la
pronuntarea hotarârii. Daca contravenientul a executat cel putin jumatate din durata sanctiunii
de a presta activitatea si a avut o buna conduita, instanta poate dispune încetarea executarii
sanctiunii, la cererea contravenientului, a primarului sau a unitatii la care a prestat activitatea.
În cazul în care contravenientul este sanctionat cu amenda, dar nu o plateste si nici nu
exista posibilitatea executarii silite, instanta de la judecatoria în a carei raza teritoriala s-a
savârsit contraventia, la sesizarea unitatii de care apartine agentul constatator, dispune
înlocuirea amenzii cu sanctiunea obligarii acestuia la prestarea unei activitati în folosul
comunitatii.
4.8.4. Confiscarea
Confiscarea consta în retinerea fortata a unor bunuri, anume a bunurilor destinate
pentru savârsirea contraventiei sau care au servit la savârsirea contraventiei, daca aceste
bunuri apartin contravenientului. De asemenea, sunt supuse confiscarii bunurile dobândite
prin savârsirea contraventiei, daca nu sunt restituite persoanei vatamate, precum si bunurile a
caror detinere sau circulatie sunt interzise. Aceste din urma bunuri se confisca întotdeauna,
indiferent de conditiile în care a fost savârsita fapta.
Aceasta prevedere, cu caracter general, este concretizata printr-o serie de acte
normative.
Astfel, produsele care au servit sau au fost destinate sa serveasca la savârsirea
contraventiei, prin încalcarea normelor privind protejarea populatiei împotriva unor activitati
comerciale ilicite, daca sunt ale contravenientului sau ale agentului economic, ca si sumele de
bani ori bunurile dobândite prin savârsirea contraventiei, se confisca. Sunt supuse confiscarii
uneltele, ambarcatiunile, mijloacele de transport, animalele, armele de foc si orice alte bunuri
care au fost folosite la savârsirea faptei, precum si bunurile rezultate din savârsirea faptei,
constând în peste, icre si produse acvatice. Dupa confiscare, bunurile respective se valorifica,
iar contravaloarea lor se face venit la bugetul de stat. În alte situatii, bunurile confiscate sunt
conservate, valorificate sau distruse, dupa caz. Bunurile confiscate trec în patrimoniul statului
fara plata, iar suma rezultata din valorificarea lor se face venit la bugetul de stat. Dinveniturile
obtinute prin valorificarea bunurilor confiscate se scad cheltuielile efectuate în vederea
valorificarii lor, anume cheltuielile efectuate de la preluarea bunurilor si pâna la valorificarea
lor, ale atribuirii lor cu titlu gratuit sau ale distrugerii bunurilor confiscate.
Când confiscarea apare ca sanctiune complementara, ea nu se mai aplica în cazul în
care contravenientul este exonerat de raspundere, deci, când nu i se aplica nici sanctiunea
principala. Totodata, dupa parerea noastra, chiar când contravenientul este exonerat de
raspundere, masura exceptarii de la confiscare trebuie aplicata în mod diferentiat, de la caz la
caz.
Astfel, în situatia în care faptuitorul este exonerat de raspundere, datorita starii sale
mintale, bunurile pe care le-a folosit pentru savârsirea contraventiei ar trebui confiscate,
pentru a-l pune în imposibilitatea de a se mai servi de ele pentru savârsirea unor noi fapte
antisociale.
Masura confiscarii poate fi luata numai în cazul în care cel care o aplica, potrivit legii,
este competent sa dispuna si aplicarea sanctiunii principale (avertisment, amenda). Daca nu
are acest drept, agentul constatator, atunci când exista lucruri susceptibile de confiscare, va
ridica obiectele în cauza, în vederea confiscarii lor, înaintând procesul-verbal

65
organului competent sa aplice sanctiunea principala, care va dispune si confiscarea. În cazul
aplicarii acestei masuri, agentul constatator trebuie sa descrie amanuntit, în procesul-verbal,
obiectele confiscate, indicând, dupa caz, denumirea, numarul, dimensiunile, greutatea, starea
calitativa, marca, anul fabricatiei, valoarea, precum si orice alte elemente de natura sa
contribuie la identificarea obiectelor confiscate. Când obiectele nu apartin contravenientului,
se vor mentiona numele, prenumele si domiciliul persoanei fizice ori denumirea si sediul
persoanei juridice careia îi apartin bunurile care au fost confiscate.
Agentul constatator are obligatia sa ia masuri de valorificare sau de conservare, de
pastrare a bunurilor confiscate, facând mentiune despre aceasta în procesul-verbal. Bunurile
perisabile sunt predate unitatilor comerciale stabilite de catre Directiile generale ale finantelor
publice judetene sau a municipiului Bucuresti, în baza unui proces-verbal de predare-primire,
în vederea valorificarii acestora.
Dupa predarea acestor bunuri, masura respectiva va fi adusa la cunostinta Directiei
generale a finantelor publice din judetul respectiv, în termen de 48 de ore, pentru ca aceasta sa
poata verifica daca a fost prelevata la bugetul de stat suma obtinuta din vânzarea bunurilor
confiscate.
În toate cazurile când se aplica masura confiscarii, procesul-verbal de constatare a
contraventiei se încheie în trei exemplare (originalul si doua copii).
Originalul ramâne la agentul constatator, o copie se înmâneaza contravenientului, iar a
doua copie însoteste bunurile confiscate. Dupa ramânerea definitiva a hotarârii de confiscare,
bunurile confiscate trec în proprietatea statului si se predau pentru valorificare directiilor
generale judetene ale finantelor publice ori a municipiului
Bucuresti, dupa caz, pe baza de borderou, în termen de 10 zile de la data primirii de
catre destinatar a documentului ce constituie titlu de proprietate a statului asupra acestora.
Bunurile confiscate se predau organelor de valorificare în termen de 10 zile de la data
ramânerii definitive a actului de confiscare.
În actul de predare-primire a acestor bunuri, ele vor fi descrise în mod
amanuntit,fiecare obiect în parte: denumire, model, marca, dimensiune, stare calitativa,
cantitate, greutate etc. În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatarii unei contraventii,
pe baza de proces-verbal, titlul de proprietate îl constituie procesul-verbal, daca nu a fost
contestat, sau, daca a fost contestat, contestatia a fost respinsa printr-o hotarâre judecatoreasca
definitiva si irevocabila. În situatia în care actul de confiscare este atacat în termenul prevazut
de lege, bunurile confiscate trec în proprietatea privata a statului începând cu data la care
hotarârea judecatoreasca ramâne definitiva.
Detinatorii bunurilor care au trecut în proprietatea privata a statului, persoane fizice
sau juridice, dupa caz, au obligatia sa inventarieze bunurile respective, luând în acelasi timp si
masurile de pastrare si de conservare corespunzatoare, pâna la predarea lor efectiva spre
valorificare directiilor generale ale finantelor publice judetene sau a municipiului Bucuresti.
Sunt considerate organe de valorificare si directiile regionale vamale din cadrul autoritatii
vamale, pentru bunurile detinute de catre birourile vamale din subordinea lor. Bunurile
mentionate vor fi predate de catre detinatori organelor de valorificare, pe baza de proces-
verbal de predare-preluare, în termen de 10 zile de la data primirii de catre detinator a
documentului care constituie titlul de proprietate a statului asupra acestora. Dupa
preluareabunurilor intrate în proprietatea privata a statului, o comisie de evaluare va proceda
la evaluarea acestora în maximum 15 zile de la preluare.
Sunt execeptate bunurile de consum alimentar, cu grad ridicat de perisabilitate sau
care, prin trecerea timpului, pierd din greutate sau din valoare, inclusiv animalele si pasarile
vii, care se vând de catre organele de valorificare de îndata si numai dupa obtinerea avizului
de calitate persoanelor juridice specializate sau persoanelor fizice autorizate încomercializarea

66
acestor bunuri catre populatie la preturi cu ridicata, practicate în zona, fara efectuarea
procedurilor de evaluare.
În cazul în care, prin hotarâre judecatoreasca ramasa definitiva, se dispune restituirea
bunurilor, sumele obtinute din valorificarea acestora se achita persoanei de la care au fost
preluate bunurile respective, la nivelul actualizat al preturilor.
În situatia în care bunurile intrate în proprietatea privata a statului nu îndeplinesc
conditiile legale de comercializare, vor fi distruse sub supravegherea unei comisii de
distrugere. Comisia de distrugere se constituie în baza deciziei directorului general al directiei
generale a finantelor publice judetene sau a municipiului Bucuresti.
Comisia de distrugere stabileste locul unde urmeaza a fi distruse bunurile, putându-se
apela si la serviciile unor unitati specializate în acest gen de activitate.
Valorificarea bunurilor trecute în proprietatea privata a statului se face de catre
organele de valorificare, prin magazine proprii, licitatie publica, regim de consignatie ori prin
bursele de marfuri. Vânzarea directa de la locul de depozitare se face pentru bunurile care
necesita conditii speciale de pastrare si paza sau care necesita un spatiu mare de depozitare,
în acest caz, vânzarea se face în sistem en gros.
În cazul bunurilor care nu s-au putut valorifica în decurs de 30 de zile de la data
punerii în vânzare, comisia de evaluare va proceda la o noua evaluare. Daca bunurile
respective nu sunt vândute în termen de 150 de zile de la prima evaluare, se va proceda la
atribuirea gratuita, dezmembrarea sau distrugerea acestora.
Ministerul Finantelor Publice poate transmite cu titlu gratuit unele bunuri intrate în
proprietatea privata a statului unor persoane fizice sau juridice, astfel:
a) Secretariatului General al Guvernului autovehicule, ambarcatiuni si motoare
atasabile acestora, care vor fi repartizate în administrarea ministerelor, autoritatilor publice
centrale si locale, în limita normativelor de dotare a acestora, cu respectarea procedurilor de
declarare si de evaluare;
b) creselor, gradinitelor, caminelor de copii, de batrâni, azilelor, spitalelor, scolilor sau
persoanelor cu handicap, în functie de natura bunurilor, la propunerea directiilor generale ale
finantelor publice judetene sau a municipiului Bucuresti, dupa consultarea organelor
administratiei publice locale sau judetene ori a serviciilor ministeriale descentralizate la
nivelul unitatilor administrativ-teritoriale, dupa caz;
c) persoanelor juridice care pot face dovada ca au calitatea de destinatar al materialelor
cu caracter documentar, informational, educativ, stiintific etc., la solicitarea acestora.
4.8.5. Suspendarea activitatii si anularea autorizatiei de functionare
În unele acte normative este prevazuta si sanctiunea suspendarii activitatii agentului economic
în cazul savârsirii anumitor contraventii. De exemplu, în cazul servirii de bauturi alcoolice
consumatorilor aflati în vadita stare de ebrietate, minorilor, precum si al refuzului
responsabililor sau patronilor localurilor publice de a acorda sprijin organelor de politie în
restabilirea ordinii publice, se poate suspenda activitatea localului public pe o perioada
cuprinsa între 10 zile si 30 de zile.Legea nr. 61/1991, art. 3, alin. 2, art. 2 lit. n si r. O
sanctiune similara este prevazuta în Legea nr. 30/1991 privind organizarea si functionarea
controlului financiar si a Garzii financiare, art. 7, lit. d.Aceasta sanctiune are un caracter
complementar, ea aplicându-se pe lânga sanctiunea principala, amenda. Nu este însa o
sanctiune obligatorie, lasându-se la aprecierea agentului constatator daca sa dispuna sau nu
suspendarea activitatii agentului economic. Potrivit art. 7 din Hotarârea Guvernului nr.
181/1992, savârsirea unei contraventii la regimul jocurilor de noroc conduce automat la
anularea autorizatiei si încetarea activitatilor respective. Sanctiunea suspendarii sau anularii
autorizatiei de functionare este prevazuta si de alte acte normative. De exemplu. Ordonanta
Guvernului nr. 41/1995 privind fabricarea, comercializarea si utilizarea produselor de uz
fitosanitar (art. 33) etc

67
4.8.6. Închiderea contului bancar Hotarârea Guvernului nr. 569/1991, art. 3, în cazul
încalcarii repetate a Regulamentului operatiilor cu numerar emis de Banca Nationala a
României.
Masura închiderii contului bancar echivaleaza, în fapt, cu suspendarea sau chiar cu
încetarea activitatii agentului economic, întrucât închiderea contului îl pune pe acesta în
imposibilitate de a-si desfasura activitatea în viitor. Nu este precizata perioada de timp în
cadrul careia contul este închis, fapt care lasa un câmp larg de apreciere pentru cei care decid
închiderea contului. Dupa parerea noastra, ar trebui, totusi, sa se precizeze termenele pe
timpul carora contul bancar este închis. Exista o singura precizare, anume ca închiderea
contului este obligatorie în caz de abateri repetate, dar nici în legatura cu aceasta prevedere nu
se specifica numarul abaterilor, ceea ce, de asemenea, creeaza un câmp prea larg de apreciere
din partea celui care aplica aceasta masura.
4.9. Stabilirea contraventiei
Pentru ca o fapta sa fie considerata contraventie, atragând raspunderea juridica a
persoanei care a savârsit-o, trebuie ca acea fapta sa fie incriminata ca atare, printr-un act
normativ, emis de catre organul competent, potrivit legii.Autoritatile care pot stabili
contraventii sunt diferite, în functie de domeniul de activitate în care a fost stabilita
contraventia. Astfel:
-Parlamentul poate stabili, prin lege, contraventii în orice domeniu de activitate;
-Guvernul, printr-o hotarâre, poate stabili contraventii, de asemenea, în toate
domeniile de activitate;
-Consiliile locale (comunale, orasenesti, municipale, judetene, ale sectoarelor
municipiului Bucuresti si Consiliul General al Municipiului Bucuresti) pot stabili contraventii
în domeniile de activitate în care sunt competente, potrivit legii, de exemplu, salubritate,
activitatea în piete, curatenia si igienizarea acestora, întretinerea parcurilor si a spatiilor
verzi,a spatiilor si a locurilor de joaca pentru copii, amenajarea si curatenia spatiilor din jurul
blocurilor de locuinte, întretinerea obiectivelor sportive, aflate în administrarea lor,
întretinerea strazilor si a trotuarelor, a scolilor, a altor institutii de educatie si cultura,
întretinerea cladirilor, a altor constructii, depozitarea si colectarea resturilor menajere, a
deseurilor etc.
Actele normative prin care se stabilesc contraventii cuprind:
-descrierea faptei ce constituie contraventie;
-sanctiunea ce se va aplica persoanei care savârseste contraventia.
În cazul sanctiunii cu amenda se vor stabili limita minima si cea maxima a acesteia
sau, dupa caz, cotele procentuale din anumite valori. Pot fi stabilite si tarife de determinare a
despagubirilor pentru pagubele provocate prin savârsirea contraventiei. Actele normative prin
care se stabilesc contraventii intra în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicarii sau,
dupa caz, de la data aducerii lor la cunostinta publica, în afara de cazul în care în cuprinsul
acestora se prevede un termen mai lung. În situatii urgente, se poate prevedea intrarea în
vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai putin de 10 zile. Potrivit Legii nr. 215/ 2001,
Legea administratiei publice locale, aducerea la cunostinta a hotarârilor cu caracter normativ,
evident ale autoritatilor administratiei publice locale, se face în termen de 5 zile de la data
comunicarii hotarârii respective catre prefect. Din acest moment, se calculeaza termenul de
intrare în vigoare a acelei hotarâri, daca un asemenea termen este prevazut în hotarârea
respectiva. Hotarârile autoritatilor administratiei publice locale (comunale, orasenesti,
municipale, judetene, ale sectoarelor municipiului Bucuresti si ale Consiliului General al
Municipiului Bucuresti), prin care se stabilesc contraventii, pot fi aduse la cunostinta publica
prin afisare sau prin orice alta forma de publicitate, prevazuta de lege, dar numai pe baza
avizului de legalitate emis de catre prefect. Aceasta prevedere contravine autonomiei locale.
În acest caz, prefectul poate, potrivit legii, sa atace la instanta de contencios administrativ

68
acea hotarâre, dar, în nici un caz, nu are dreptul sa conditioneze, prin avizul sau, hotarârea
respectiva. Este o încalcare a autonomiei locale, prevazuta de Legea administratiei publice
locale.
Teste
1.Corelatia dintre raspunderea contraventionala si cea civila
2.Cum se stabileste paguba?
3.Ce trebuie sa cuprinda procesul-verbal în legatura cu paguba?
4.Cine stabileste valoarea pagubei?
5.Clasificarea sanctiunilor contraventionale
6.Sanctiunile principale
7.Sanctiunile complementare
8.Caracteristicile avertismentului
9.În ce consta amenda si cum se stabileste?
10.Destinatia sumelor încasate
11.Consecintele neplatii amenzii
12.În ce consta si cine stabileste sanctiunea prestarii unei activitati în folosul comunitatii?
13.Cine stabileste activitatile?
14.Ce se întâmpla când contravenientul pierde capacitatea de munca sau nu-si îndeplineste .
obligatiile?
15.Ce bunuri se confisca?
16.Ce se poate face cu bunurile confiscate?
17.Situatia bunurilor când agentul constatator poate si când nu poate sa aplice sanctiunea .
principala
18.Ce contine procesul-verbal privind bunurile confiscate?
19.Ce masuri trebuie sa ia agentul constatator?
20.Cine valorifica bunurile confiscate?
21.Cum se face valorificarea bunurilor?
22.Transmiterea bunurilor cu titlu gratuit
23.Cine poate stabili contraventii si în ce domenii?
24.Ce trebuie sa cuprinda actul de stabilire a contraventiei?
25.Când întra în vigoare actul de stabilire a contraventiei?
4.10. Constatarea contraventiilor
Contraventia este constatata printr-un proces-verbal, încheiat de catre persoanele
anume prevazute în actul normativ care stabileste acea contraventie, denumite generic agenti
constatatori. Pot sa constate contraventii presedintii consiliilor judetene, primarii, primarul
general al municipiului Bucuresti sau persoanele special desemnate de catre acestia, în
domenii de activitate precum ordinea publica în localitate, comertul, întretinerea si folosirea
drumurilor, executarea de lucrari edilitare, transportul în comun, gospodarirea apelor,
îmbunatatirile funciare etc.
Pot sa constate contraventii ofiterii si subofiterii de politie, de exemplu, în ceea ce
priveste apararea ordinii publice, circulatia rutiera, regimul constructiilor, comertul,
vânatoarea, pescuitul si în alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotarârile
Guvernului. Prin normele juridice pot fi stabilite si alte persoane care au dreptul sa constate
contraventii, de exemplu, în domeniul sanitar, financiar, forestier, al exploatarii apelor, al
transportului pe caile ferate etc. La cererea agentului constatator, contravenientul este obligat
sa prezinte actul de identitate (cartea de identitate, adeverinta de identitate, pasaportul, dupa
caz), precum si orice act din care sa rezulte locul de munca. În caz de refuz, se poate face apel
la organele de politie pentru legitimarea persoanei în cauza. Într-o astfel de situatie, organul
de politie poate considera refuzul de a prezenta actul de identitate sau de a da relatii pentru
stabilirea identitatii sale de catre faptuitor ca o contraventie distincta, potrivit art.

69
2, pct. 25 din Legea nr. 61/1991. Pentru stabilirea identitatii faptuitorului, explicatiile sale
verbale pot fi verificate pe baza relatiilor de la persoanele care îl cunosc sau pe baza relatiilor
telefonice de la locul de munca al faptuitorului. Când identitatea faptuitorului nu poate fi
stabilita si exista temeri de disparitie a acestuia, organul de politie poate lua masura
conducerii de îndata a contravenientului înaintea instantei de judecata si a retinerii acestuia,
pe baza unui proces-verbal, pe o durata de cel mult 24 de ore.
Apoi, este încheiat un proces-verbal, care trebuie sa cuprinda: numele, prenumele si
calitatea celui care îl întocmeste si institutia din care face parte; data si locul întocmirii
procesului-verbal; numele, prenumele, domiciliul, ocupatia si locul de munca al
contravenientului, inclusiv codul numeric personal; descrierea faptei; indicarea locului, a datei
si a orei când a fost savârsita fapta; eventualele pagube produse prin savârsirea contraventiei,
precum si indicarea societatii de asigurari în cazul unui accident de circulatie; daca sunt
bunuri supuse confiscarii; indicarea actului normativ care stabileste contraventia.
De regula, în procesul-verbal se face mentiunea daca faptuitorul accepta si se obliga sa
achite, în termen de 48 de ore, jumatate din minimul amenzii prevazute de actul normativ care
stabileste acea contraventie. La cererea contravenientului, în procesul-verbal sunt mentionate
si obiectiile acestuia.
Procesul-verbal este semnat de catre agentul constatator si de contravenient pe fiecare
pagina. În cazul în care contravenientul nu este de fata, refuza sa semneze sau nu poate sa
semneze, agentul constatator va face mentiune despre aceasta în procesul-verbal, împrejurare
care trebuie confirmata de cel putin un martor, specificându-se, în procesul-verbal, numele,
prenumele, domiciliul si actul de identitate al martorului. În acest caz, procesul-verbal va fi
semnat si de martor.
Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator. Daca nu sunt nici martori,
se va semnala aceasta în procesul-verbal, care va fi semnat numai de catre agentul constatator.
În situatia în care contravenientul este un minor de peste 14 ani, se vor mentiona, pe lânga
datele cu privire la minor, numele si domiciliul parintilor sau ale tutorelui.
Procesul-verbal, în acest caz, este adus la cunostinta parintilor, a tutorelui sau a
reprezentantului legal al minorului, care trebuie sa semneze de luare la cunostinta. Acestia se
vor obliga ca, pe viitor, sa manifeste mai multa grija privind supravegherea minorului, în asa
fel încât acesta sa nu mai savârseasca fapte antisociale.
De asemenea, pot fi sesizate, dupa caz, comisia de ocrotire a minorilor, institutia de
învatamânt etc., în scopul de a desfasura o mai eficienta activitate educativa în rândul
minorilor, spre a-i determina sa nu mai încalce legea. În situatia în care contravenientul este
persoana juridica, în procesul-verbal se fac mentiuni cu privire la denumirea, sediul, numarul
de înmatriculare în registrul comertului si codul fiscal al acesteia, precum si datele de
identificare a persoanei care o reprezinta. În momentul încheierii procesului-verbal, agentul
constatator este obligat sa aduca la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni cu
privire la continutul actului de constatare. Obiectiunile sunt consemnate distinct în procesul-
verbal la rubrica Alte mentiuni , sub sanctiunea nulitatii procesului-verbal. Daca o persoana
savârseste mai multe contraventii constatate în acelasi timp, de catre acelasi agent constatator,
se încheie un singur proces-verbal.
Nu se încheie proces-verbal:
1) daca faptuitorul este un minor sub 14 ani;
2) daca se achita pe loc jumatate din minimul amenzii;
3) daca sanctiunea este avertismentul.
Se va încheia totusi proces-verbal si în aceste cazuri, daca s-a produs o paguba
materiala prin savârsirea contraventiei sau exista bunuri supuse confiscarii. De la regula
potrivit careia se acorda posibilitatea de a se achita jumatate din minimul amenzii pot exista si
exceptii, derogari, dar acestea trebuie sa fie prevazute în mod expres de lege.

70
Astfel, în domeniul evaziunii fiscale nu se aplica aceasta regula, de unde rezulta ca, în
domeniul respectiv, amenda trebuie achitata integral. Legea nr. 87/1994, pentru combaterea
evaziunii fiscale, art. 22. De asemenea, Legea nr. 61/1991 prevede ca dispozitiile sale se
completeaza cu prevederile Ordonantei nr. 2/2001, cu exceptia acelor prevederi care prevad
posibilitatea de a se plati jumatate din minimul amenzii. Legea nr. 61/1991, art. 18. Pentru
aceeasi fapta nu se pot aplica doua sau mai multe sanctiuni principale, repetate.
În cazul militarilor în termen si al elevilor scolilor militare, fata de acestia nu se aplica
sanctiunea contraventionala. Când savârsesc o contraventie, procesul-verbal de constatare a
acesteia este trimis comandantului unitatii militare din care fac parte, spre a li se aplica
prevederile regulamentelor militare.
Pentru militarii activi, se întocmeste procesul-verbal de constatare a contraventiei,
potrivit regulilor generale, cu exceptia contraventiilor prevazute de Legea nr. 61/1991, când se
va proceda ca în cazul militarilor în termen.
În general, cel care constata contraventia aplica, totodata, si sanctiunea
contraventionala. În cazul în care agentul constatator nu are si dreptul de sanctionare,
procesul-verbal este înaintat organului competent sa aplice sanctiuni. Daca agentul constatator
apreciaza ca fapta prezinta gravitatea unei infractiuni, va sesiza organul de politie si
procurorul. Procesul-verbal se comunica în copie de catre organul care a aplicat sanctiunea
contravenientului, partii vatamate si persoanei careia îi apartin bunurile confiscate, în termen
de cel mult o luna de la data aplicarii sanctiunii.
În cazul în care sanctiunea consta în amenda, ca si atunci când s-au stabilit
despagubiri, odata cu procesul-verbal se comunica si înstiintarea de plata, care prevede
obligatia de a achita sumele respective în termen de 15 zile, în caz contrar urmând sa se treaca
la executare silita. Cu privire la obligatia comunicarii, legea-cadru face distinctie de situatii,
dupa cum agentul constatator are sau nu competenta sa aplice si sanctiunile respective si dupa
cum persoana sanctionata este sau nu prezenta la întocmirea procesulul-verbal. În situatia în
care agentul constatator aplica sanctiunea si contravenientul este de fata, ipoteza tipica, copia
procesului-verbal si (daca s-a stabilit si despagubirea unei pagube) înstiintarea de plata se
înmâneaza contravenientului, facându-se mentiunea în acest sens în procesul-verbal.
Contravenientul va semna de primire. La fel se procedeaza si cu celelalte persoane carora
trebuie sa li se comunice procesul-verbal, daca sunt de fata, de pilda, partea vatamata. În
ipoteza în care contravenientul nu este prezent sau, desi prezent, refuza sa semneze procesul-
verbal, comunicarea acestuia, precum si a înstiintarii de plata se fac de catre agentul
constatator, în termen de cel mult o luna de la data încheierii, conform art. 26 din ordonanta
nr. 2/2001.
Operatiunea comunicarii se face prin posta, cu aviz de primire. Când agentul
constatator dispune confiscarea unor lucruri, în cazul în care are dreptul de a aplica sanctiuni,
ori le ridica în vederea confiscarii, atunci când sanctiunea este aplicata de alta persoana,
trebuie sa descrie acele lucruri: forma, marimea, culoarea, greutatea, alte caracteristici
necesare identificarii lor. Totodata, trebuie sa mentioneze cui apartin, precum si ce anume
masuri au fost luate. De exemplu, valorificarea lor, daca suni bunuri perisabile, sau
conservarea lor în vederea predarii lor persoanelor carora le apartin, daca acele bunuri nu sunt
susceptibile de confiscare, deci nu trec în proprietatea statului. În aceasta situatie, precum si
daca sunt bunuri supuse confiscarii sau când au fost produse pagube materiale unei terte
persoane, se întocmeste un al treilea exemplar din procesul-verbal, care va fi trimis acelor
persoane, daca bunurile confiscate nu apartin contravenientului. Procesul-verbal este nul în
cazul în care nu cuprinde numele si prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei
juridice, denumirea si sediul acesteia, numele, prenumele si calitatea agentului constatator,
fapta savârsita, data savârsirii faptei, semnatura agentului constatator.

71
Nulitatea procesului-verbal se poate constata si din oficiu, fara a mai fi necesara plângerea
contravenientului. Cu toate ca si celelalte mentiuni din procesul-verbal sunt obligatorii,
absenta acestora nu antreneaza nulitatea procesului-verbal. Dupa întocmirea procesului-
verbal, nu se admit corecturi, sub forma unor adaugiri sau stersaturi ori modificari.
Daca se strecoara unele erori, procesul-verbal trebuie anulat si întocmit un alt proces-verbal
corect. Orice documente în legatura cu contraventia vor fi anexate la procesul-verbal. În cazul
în care contravenientul nu cunoaste limba româna, agentul constatator are obligatia de a
asigura un interpret, aceasta situatie fiind consemnata în procesul-verbal, mentionându-se
numele si prenumele interpretului, precum si alte date necesare identificarii acestuia.
Procesul-verbal face dovada deplina cu privire la savârsirea contraventiei, pâna la proba
contrara. Asa încât, contravenientului îi revine sarcina de a dovedi ca procesul-verbal nu
corespunde cu situatia de fapt constatata în acel proces-verbal, aducând, în acest scop, probele
necesare spre a combate procesul-verbal în cauza. Procesele-verbale de constatare a
contraventiilor, întocmite de organele de politie, se înregistreaza, în termen de cel mult 15 zile
de la data întocmirii, în Registrul pentru evidenta proceselor-verbale de constatare a
contraventiilor . În acest registru nu se admit modificari, de exemplu, stersaturi, este interzisa
ruperea filelor etc.
În cazul în care se scriu gresit unele cuvinte, acestea se anuleaza cu o linie orizontala,
sub ele fiind scris cuvântul corect. Dupa originalul procesului-verbal si al înstiintarii de plata
se fac copii, care se trimit contravenientului, persoanei vatamate sau celei careia îi apartin
lucrurile care au fost confiscate. Organul care a constatat contraventia trimite procesul-verbal
de constatare a contraventiei organului financiar din localitatea unde contravenientul îsi are
domiciliul sau sediul, însotit de o adresa. Numarul de expediere al adresei este cel de
înregistrare a procesului-verbal de contraventie, în Registrul de evidenta a proceselor-
verbale de contraventie . La intrarea în România a cetatenilor straini, ori a cetatenilor români
cu domiciliul în strainatate, organele politiei de frontiera de la punctele de control pentru
trecerea frontierei de stat a României vor elibera acestora tichete de înscriere a contraventiilor.
În cazul contravenientilor cetateni straini sau cetateni români cu domiciliul în strainatate, în
procesul-verbal vor fi cuprinse urmatoarele date de identificare a acestora: numele si
prenumele contravenientului; seria si numarul pasaportului; statul emitent al pasaportului;
data eliberarii pasaportului; seria si numarul tichetului de înscriere a contraventiilor. La iesirea
din tara a cetatenilor straini sau a cetatenilor români cu domiciliul în strainatate, organele
politiei de frontiera de la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României vor
solicita acestora tichetul de înscriere a contraventiilor si, dupa caz, dovada ca au platit amenda
contraventionala.
4.11. Aplicarea sanctiunii contraventionale
În general, agentul constatator aplica si sanctiunea. În cazul în care nu are acest drept,
va înainta procesul-verbal celui abilitat prin lege sa aplice sanctiunea contraventionala. In
acest scop, cel care aplica sanctiunea va pune o rezolutie pe procesul-verbal. Copii de pe
procesul-verbal se comunica contravenientului, partii vatamate si persoanei careia îi apartin
bunurile confiscate, într-un termen de cel mult o luna de la data aplicarii sanctiunii. Când
sanctiunea este amenda sau în cazul în care contravenientul este obligat la plata de
despagubiri, odata cu procesul-verbal i se va comunica si înstiintarea de plata, în care se va
mentiona ca, în cazul
neachitarii amenzii în termen de cel mult 15 zile de la data comunicarii, se va proceda la
executarea silita.
Sanctiunea se aplica în limitele prevazute de actul normativ. Ea trebuie sa fie
proportionala cu gradul de pericol social al faptei savârsite. Pentru ca
sanctiuneacontraventionala sa poata fi individualizata în raport cu gravitatea pericolului social
produs prin savârsirea contraventiei, este necesara luarea în considerare a mai multor criterii.

72
1) Împrejurarile în care a fost savârsita contraventia, modul si mijloacele de savârsire a
acesteia, scopul urmarit, urmarea produsa, care pot sa agraveze sau sa atenueze sanctiunea.
Astfel, se va tine seama daca fapta a fost savârsita de o persoana sau de mai multe persoane,
daca la savârsirea faptei au fost atrasi minori, daca fapta a fost savârsita ziua sau noaptea etc.
2) Starea materiala a faptuitorului, precum si alte date privind persoana acestuia, de
exemplu, nivelul pregatirii, de cultura, mediul social din care provine, profesia, locul de
munca etc. Este un criteriu cu relevanta relativa în aprecierea sanctiunii, deoarece este extrem
de greu sa se cerceteze aceste aspecte privind pe contravenient.
3) Atitudinea faptuitorului fata de contraventia pe care a savârsit-o se ia în considerare
la stabilirea sanctiunii. Astfel, se ia în considerare daca faptuitorul a depus staruinta pentru
înlaturarea consecintelor faptei sale, daca îsi recunoaste greseala si regreta savârsirea abaterii,
elemente care pot sa duca la concluzia ca, în viitor, acesta nu va mai încalca legea, asa încât
sanctiunea va fi diminuata, pâna la limita minima. Daca, dimpotriva, are o atitudine sfidatoare
fata de agentul constatator, poate chiar violenta, o asemenea atitudine poate sa aiba ca efect o
agravare a sanctiunii. În ceea ce priveste individualizarea sanctiunii, se va tine seama si de
vârsta faptuitorului, în functie de care sanctiunea se va aplica, nu se va aplica ori se va aplica
într-o forma diminuata. În legatura cu aceasta, Legea nr. 52/1994, în art. 107, prevede ca la
aplicarea sanctiunii contraventionale se va tine seama de circumstantele personale si reale ale
savârsirii faptei, precum si de conduita contravenientului. În cazul în care prin actul normativ
nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare a contraventiei,
aplica si sanctiunea.
În afara de agentul constatator, pot sa aplice sanctiuni contraventionale si alte organe.
De exemplu, potrivit art. 24 al Legii nr. 50/1991, privind regimul juridic al
constructiilor, contraventiile prevazute de aceasta lege sunt constatate de catre organele de
control din cadrul consiliilor judetene si al consiliilor locale în ceea ce priveste contraventiile
savârsite în raza unitatilor administrativ-teritoriale. Pentru aplicarea sanctiunii, procesele-
verbale de constatare a contraventiei se înainteaza sefului compartimentului de urbanism din
cadrul consiliilor judetene si al consiliilor locale, presedintelui consiliului judetean sau
primarului, dupa caz. Sanctiunea poate fi aplicata si de personalul organului central de
specialitate pentru urbanism si amenajarea teritoriului, împuternicit de conducerea acestuia sa
aplice sanctiuni contraventionale pe întregul teritoriu al tarii. Potrivit art. 185 din Codul
vamal, contraventiile vamale savârsite în incintele vamale si în locurile unde se desfasoara
operatiuni sub supraveghere vamala sunt constatate si sanctiunea este aplicata de catre
autoritatea vamala. În cazul în care contraventiile vamale sunt constatate de organele
depolitiesau de alte organe cu atributii de control, în alte locuri decât incintele vamale, acestea
au obligatia de a prezenta de îndata actele constatatoare la autoritatea vamala cea mai
apropiata, împreuna cu bunurile care fac obiectul contraventiei. Daca agentul constatator
apreciaza ca sanctiunea amenzii este neîndestulatoare, trimite în cel mult 48 de ore
judecatoriei în a carei raza teritoriala a fost savârsita contraventia procesul-verbal de
constatare, iar daca agentul constatator face parte din aparatul consiliului judetean sau
al consiliului local, procesul-verbal este trimis celui mai apropiat organ de politie. Persoana
împuternicita sa aplice sanctiunea dispune si confiscarea bunurilor destinate, folosite sau
rezultate din contraventii. În cazul în care bunurile nu se gasesc, contravenientul este obligat
la plata contravalorii lor în lei. Agentul constatator are obligatia sa stabileasca cine este
proprietarul bunurilor confiscate si, daca acestea apartin unei alte persoane decât
contravenientul, în procesul-verbal se vor mentiona, daca este posibil, datele de identificare a
proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibila.
Procesul-verbal se va înmâna sau, dupa caz, se va comunica, în copie, contravenientului si,
daca este cazul, partii vatamate si proprietarului bunurilor confiscate. Comunicarea se face de

73
catre organul care a aplicat sanctiunea, în termen de cel mult o luna de la data aplicarii
acesteia.
În situatia în care contravenientul a fost sanctionat cu amenda, precum si daca a fost
obligat la despagubiri, odata cu procesul-verbal acestuia i se va comunica si înstiintarea de
plata. În înstiintarea de plata se va face mentiunea cu privire la obligativitatea achitarii
amenzii si, dupa caz, a despagubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar
urmând sa se procedeze la executarea silita.
Daca agentul constatator aplica si sanctiunea, iar contravenientul este prezent la
încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta si înstiintarea de plata se înmâneaza
contravenientului, facându-se mentiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul va
semna de primire. La fel se va proceda si fata de celelalte persoane carora trebuie sa li se
comunice copia de pe procesul-verbal, daca sunt prezente la încheierea acestuia. În cazul în
care contravenientul nu este prezent sau, desi prezent, refuza sa semneze procesul-verbal,
comunicarea acestuia, precum si a înstiintarii de plata, se face de catre agentul constatator în
termen de cel mult o luna de la data încheierii. Comunicarea procesului-verbal si a înstiintarii
de plata se face prin posta, cu aviz de primire, sau prin afisare la domiciliul sau la sediul
contravenientului. Operatiunea de afisare se consemneaza într-un proces-verbal semnat de cel
putin un martor.
Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal jumatate din minimul amenzii prevazute în actul normativ,
agentul constatator facând mentiune despre aceasta posibilitate în procesul-verbal. În actul
normativ de stabilire a contraventiilor aceasta posibilitate trebuie mentionata în mod expres.
Plata amenzii se face la Casa de Economii si Consemnatiuni sau la trezoreria finantelor
publice, iar o copie de pe chitanta se preda de catre contravenient agentului constatator sau se
trimite prin posta organului din care acesta face parte, în termen de 48 de ore. În cazul în care
contravenientul a achitat jumatate din minimul amenzii prevazute în actul normativ pentru
fapta savârsita, orice urmarire înceteaza.
Daca persoana împuternicita sa aplice sanctiunea apreciaza ca fapta a fost savârsita în
astfel de conditii încât, potrivit legii penale, constituie infractiune, sesizeaza organul
deurmarire penala competent.
În cazul în care fapta a fost urmarita initial ca infractiune si, ulterior, s-a stabilit de
catre procuror sau de catre instanta de judecata ca ea ar putea constitui contraventie, actul de
sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu o copie dupa rezolutia, ordonanta sau, dupa
caz, dupa hotarârea judecatoreasca, se trimite de îndata organului în drept sa constate
contraventia, pentru a lua masurile prevazute de lege în acel caz. Termenul de prescriptie
pentru aplicarea sanctiunii, într-o astfel de situatie, curge de la data sesizarii organului în drept
sa aplice sanctiunea. Si în cazul în care fapta a fost socotita infractiune, este necesar ca
organul de cercetare penala sau instanta judecatoreasca sa fi fost sesizate înauntrul termenului
de prescriptie a sanctiunii contraventionale, întrucât, daca sesizarea s-a facut dupa acest
termen, sanctiunea contraventionala nu se mai poate aplica, daca fapta, în final, este
considerata contraventie si nu infractiune.
Prescriptia este o cauza care înlatura numai raspunderea contraventionala, deci
aplicarea sau executarea, dupa caz, a sanctiunilor contraventionale. Împlinirea termenelor de
prescriptie nu împiedica însa efectele contraventiei în ceea ce priveste urmarirea
despagubirilor si masura confiscarii. Deci, urmarirea despagubirilor si masura confiscarii se
pot lua si dupa împlinirea termenului de prescriptie a raspunderii contraventionale. Aplicarea
sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie în termen de 6 luni de la data savârsirii faptei.
În cazul contraventiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatarii faptei.
Contraventia este continua în situatia în care încalcarea obligatiei legale dureaza în timp.Când
fapta a fost urmarita ca infractiune si ulterior s-a stabilit ca ea constituie contraventie,

74
prescriptia aplicarii sanctiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în fata organelor
de cercetare sau de urmarire penala ori în fata instantei de judecata, daca sesizarea s-a facut
înauntrul termenului de 6 luni. Prescriptia opereaza totusi daca sanctiunea nu a fost aplicata în
termen de un an de la data savârsirii, respectiv constatarii faptei, daca prin lege nu se dispune
altfel. Prin legi speciale pot fi prevazute si alte termene de prescriptie pentru aplicarea
sanctiunilor contraventionale. Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie daca
procesul-verbal de constatare a contraventiei nu a fost comunicat contravenientului în termen
de o luna de la data aplicarii sanctiunii. Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se
prescrie în termen de 2 ani de la data aplicarii.
Potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (art. 56, pct. 3),
aplicarea sanctiunii contraventionale privind protejarea monumentelor istorice se prescrie în
termen de 3 ani de la data savârsirii contraventiei. Când fapta se consuma printr-o simpla
actiune sau inactiune, precis determinata în timp, de exemplu 5 iulie 1995, termenul de
prescriptie începe sa se calculeze de la acea data.
O problema asupra careia legea ar trebui sa contina prevederi clare, precise, se refera
la asa-numitele contraventii continue . În Ordonanta nr. 2/2001 se prevede ca Contraventia
este continua în situatia în care încalcarea obligatiei legale dureaza în timp . De asemenea, se
prevede ca termenul de prescriptie curge de la data constatarii faptei (art. 13). Nu se face însa
nici o precizare cu privire la data constatarii faptei (s.n.). Care este aceasta data? De exemplu,
când s-a facut o constructie fara autorizatie, cel care a savârsit aceasta fapta se afla în stare
contraventionala numai în momentul când a început sau a terminat constructia sau si pe tot
timpul cât aceasta constructie exista?
Potrivit Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executarii constructiilor, dreptul de a
constata contraventiile si de a aplica amenzile se prescrie în termen de 2 ani de la data
savârsirii faptei. Or, termenul de data savârsirii faptei este cu totul imprecis, deoarece o
constructie poate fi începuta la o anumita data si finalizata la o data destul de îndepartata,
depasind poate termenul de 2 ani. Întrucât practica instantelor judecatoresti în aceasta
problema nu a fost constanta, solutiile pronuntate de catre instante fiind diferite, Curtea
Suprema de Justitie a adoptat o decizie, obligatorie pentru toate instantele, în care se
precizeaza ca termenul de 2 ani, în cadrul caruia se poate constata contraventia si aplica
sanctiunea, începe sa curga:
1) în cazul constructiilor în curs de executare, de la data constatarii contraventiei;
2) în cazul constructiilor finalizate, de la data terminarii constructiei.
Dupa parerea noastra, solutia Curtii Supreme de Justitie este discutabila, în ceea ce
priveste momentul din care începe termenul de prescriptie a dreptului de a constata
contraventia si a aplica sanctiunea. În opinia noastra, indiferent de stadiul executarii
constructiei, întrucât ilegalitatea se mentine, ar trebui sa existe un singur moment, si anume
data la care a fost constatata contraventia. Din acest moment urmeaza sa se prescrie dreptul de
a aplica sanctiunea.
4.12. Caile de atac
Împotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii se
poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânarii sau comunicarii acestuia. Partea
vatamata poate face plângere numai în ceea ce priveste despagubirea, iar cel caruia îi apartin
bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveste masura confiscarii.
Plângerea însotita de copia dupa procesul-verbal de constatare a contraventiei se depune la
organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat sa o primeasca si sa
înmâneze depunatorului o dovada în acest sens. Plângerea împreuna cu dosarul cauzei se
trimit de îndata judecatoriei în a carei circumscriptie a fost savârsita contraventia. Plângerea
suspenda executarea. Plângerea persoanelor vatamate si a celor carora le apartin bunurile

75
confiscate suspenda executarea numai în ceea ce priveste despagubirea sau, dupa caz, masura
confiscarii.
Judecatoria va fixa termen de judecata, care nu va depasi 30 de zile, si va dispune
citarea contravenientului sau, dupa caz, a persoanei care a facut plângerea, a organului care a
aplicat sanctiunea, a martorilor indicati în procesul-verbal sau în plângere, precum si a
oricaror alte persoane în masura sa contribuie la rezolvarea temeinica a cauzei. În cazul în
care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulatie, judecatoria va cita si
societatea de asigurari mentionata în procesul-verbal de constatare a contraventiei. Instanta
competenta sa solutioneze plângerea, dupa ce verifica daca aceasta a fost introdusa în termen,
asculta pe cel care a facut-o si pe celelalte persoane citate, daca acestia s-au prezentat,
administreaza orice alte probe prevazute de lege, necesare în vederea verificarii legalitatii si
temeiniciei procesului-verbal, si hotaraste asupra sanctiunii, despagubirii stabilite, precum si
asupra masurii confiscarii.
Hotarârea judecatoreasca prin care s-a solutionat plângerea poate fi atacata cu recurs în
termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de
recurs pot fi sustinute si oral în fata instantei. Recursul suspenda executarea hotarârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor se
solutioneaza cu precadere. Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare si sanctionare
a contraventiei, recursul formulat împotriva hotarârii judecatoresti prin care s-a solutionat
plângerea, precum si orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciara de timbru.
Regula potrivit careia instanta judecatoreasca în a carei raza teritoriala a fost savârsita
contraventia este competenta sa solutioneze plângerea împotriva procesului-verbal de
constatare a contraventiei poate comporta si unele exceptii. De exemplu, art. 9 din Hotarârea
Guvernului nr. 417 bis din 17 august 1993, privind înfiintarea, organizarea si functionarea
Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale, prevedea ca, în cazul contraventiilor la care se
aplicau amenzi pâna la 300.000 lei, plângerea era solutionata de presedintele Agentiei pentru
Resurse Minerale, iar când amenda era de peste 300.000 lei, plângerea era solutionata de
instanta în a carei raza teritoriala fusese savârsita contraventia.
Derogarile de la competenta generala a instantelor judecatoresti privind solutionarea
plângerilor în materie contraventionala se pot stabili numai prin legi speciale. Plângerea se
considera legal introdusa daca a fost facuta în termen, la oricare dintre organele carora,
potrivit actelor normative, le revine competenta de solutionare cu privire la unele dintre
contraventiile constatate în procesul-verbal (Decizia Plenului Tribunalului Suprem nr.
11/1973).
Evident, în cazul în care prin acte normative speciale se prevede ca, pentru anumite
contraventii, plângerea este solutionata si de alte organe, si nu de catre instanta judecatoreasca
în a carei raza teritoriala a fost savârsita contraventia.
Dupa cum am aratat mai înainte, introducerea plângerii suspenda executarea sanctiunii
contraventionale. Suspendarea executarii are loc de drept, în temeiul legii, fara sa fie nevoie
de o solicitare în acest sens din partea persoanei interesate. Simpla înregistrare a plângerii în
termenul legal opreste recurgerea la executarea silita a sanctiunii contraventionale. Daca
executarea a fost declansata, ea va fi sistata pe calea contestatiei la executare. Competenta
exclusiva a instantelor judecatoresti de a solutiona plângerile în materie contraventionala este
prevazuta si de alte acte normative. Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale
(art. 21); Legea nr. 98/1994 privind contraventiile la normele legale de igiena si sanatate
publica (art. 40).
În solutionarea plângerii, instanta judecatoreasca poate pronunta urmatoarele solutii:
1) respingerea plângerii, cu mentinerea sanctiunii, daca plângerea este neîntemeiata
sau tardiva;

76
2) admiterea plângerii, cu desfiintarea sanctiunii, a despagubirilor sau a masurilor de
confiscare, în cazul în care procesul-verbal se dovedeste a fi ilegal;
3) admiterea în parte a plângerii, cu reducerea amenzii;
4) admiterea plângerii si anularea procesului-verbal pentru vicii de forma, de exemplu,
absenta semnaturii agentului constatator.
Hotarârea judecatoreasca prin care a fost solutionata plângerea împotriva unui act de
aplicare a unei sanctiuni contraventionale poate fi atacat atât cu recurs (cale ordinara de atac),
cât si cu caile extraordinare de atac. Recursul poate fi introdus de contravenient, organul care
a aplicat sanctiunea, precum si partea vatamata sau persoana careia îi apartin bunurile
confiscate, dar numai în ceea ce priveste despagubirile sau, dupa caz, bunurile confiscate.
Recursul se judeca de catre Curtea de apel în a carui raza teritoriala se afla judecatoria a carei
hotarâre este atacata. Cererea de recurs se depune la judecatoria respectiva. Recursul se
motiveaza prin cererea de recurs sau, în cadrul termenului de recurs, cu aratarea motivelor de
casare si dovezile prin care se sustin aceste motive. Recursul se judeca dupa regulile de
procedura, solutia fiind respingerea acestuia ori casarea hotarârii cu retinere sau cu trimitere.
În art. 47 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, privind stabilirea si sanctionarea
contraventiilor, se prevede ca dispozitiile acesteia se întregesc cu cele ale Codului de
procedura civila, care se aplica în mod corespunzator, de exemplu, cele privind modul în care
se calculeaza termenele.
Interventia normelor de procedura civila în ceea ce priveste raspunderea
contraventionala se explica prin aceea ca, desi este o reglementare-cadru, ordonanta
respectiva nu poate sa raspunda la multitudinea si complexitatea actelor procedurale care
intervin din momentul savârsirii faptei contraventionale si pâna în momentul executarii
sanctiunii. De aceea, o asemenea prevedere de întregire, de completare a dispozitiilor din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 este fireasca si impusa de consideratii care privesc
înlaturarea oricaror lacune ale reglementarilor juridice în materie, precum si în activitatea
practica de constatare a contraventiilor, de aplicare a sanctiunilor contraventionale si de
solutionare a litigiilor în legatura cu acestea.
4.13. Executarea sanctiunilor contraventionale
Procesul-verbal neatacat în termenul prevazut de lege, precum si hotarârea
judecatoreasca irevocabila prin care s-a solutionat plângerea, constituie titlu executoriu, fara
vreo alta formalitate. Avertismentul se adreseaza oral atunci când contravenientul este
prezent la constatarea contraventiei si sanctiunea este aplicata de agentul constatator. În
celelalte cazuri avertismentul se socoteste executat prin comunicarea procesului-verbal de
constatare a contraventiei, cu rezolutia corespunzatoare. Daca sanctiunea a fost aplicata de
instanta prin înlocuirea amenzii contraventionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face
prin încunostintare scrisa.
Punerea în executare a sanctiunii amenzii contraventionale se face astfel:
a) de catre organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercita
calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei în termenul prevazut
de lege;
b) de catre instanta judecatoreasca, în celelalte cazuri.
În vederea executarii amenzii, organele prevazute mai sus vor comunica din oficiu
organelor de specialitate ale directiilor generale ale finantelor publice judetene, respectiv a
municipiului Bucuresti, si unitatilor subordonate acestora, în a caror raza teritoriala
domiciliaza sau îsi are sediul contravenientul, procesul-verbal de constatare si sanctionare a
contraventiei sau, dupa caz, dispozitivul hotarârii judecatoresti prin care s-a solutionat
plângerea. Executarea se face în conditiile prevazute de dispozitiile legale privind executarea
silita a creantelor bugetare. Executarea silita se efectueaza asupra veniturilor sau a bunurilor
contravenientului. Împotriva actelor de executare se poate face contestatie la executare,

77
în conditiile legii. Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus aceasta
masura, în conditiile legii.
Teste
Prin ce se constata o contraventie?
1.Cine are dreptul sa constate contraventii?
2.Obligatiile contravenientului la cererea agentului constatator
3.Ce cuprinde procesul-verbal?
4.Ce se întâmpla când contravenientul este minor?
5.Când nu se încheie procesul-verbal?
6.Când se încheie obligatoriu procesul-verbal?
7.Cum se procedeaza când contravenientul este militar?
8.Cine poate aplica sanctiunea?
9.Cui se comunica procesul-verbal?
10.Când este nul procesul-verbal?
11.Regimul juridic al cetatenilor straini
12.Aplicarea sanctiunii contraventionale
13Individualizarea sanctiunii contraventionale
14.Ce organe aplica sanctiunea contraventionala?
15.Cum se face plata amenzii?
16.Cum se procedeaza când fapta este urmarita ca infractiune?
17.Termenele de aplicare a amenzii
18.Executarea amenzii
19.Atacarea procesului-verbal
20.Rezolvarea plângerii
21.Instanta competenta
22.Ce solutii poate adopta instanta?
23.Când si cine participa la judecarea recursului?
24.Punerea în executare a amenzii
Capitolul IV
Domeniul public
1. Notiunea de domeniu public
1.1. Crearea termenului de domeniu public
Desi termenul de domeniu public a aparut relativ târziu, în secolul al XIX-lea, creatie a
doctrinei juridice franceze , înca din antichitate dreptul roman stabilea o categorie de bunuri
care nu puteau forma obiectul proprietatii private, fiind considerate ca apartin colectivitatii
(res extra patrimonium).
În cadrul acestui grup de bunuri, existau doua categorii.
O categorie, în care intrau asa-numitele rea humani juris , cuprindea, la rândul ei,
doua subgrupuri de bunuri:
a) lucruri comune care apartineau tuturor, precum: aerul, apele;
b) lucrurile destinate folosintei comune, de pilda, drumurile, porturile, teatrele, pietele etc.
A doua categorie, în care erau incluse acele res divini , cuprindea:
a) templele ( res sacrae )
b) mormintele ( res religiae ), c) portile si zidurile cetatilor ( res sanctae ).
Crearea acestui termen a fost rezultatul unei necesitati economice ivite în aceasta
perioada (secolul al XIX-lea), anume ocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri
apartinând statului si care trebuiau sa serveasca întregii colectivitati, distingându-se, astfel,
domeniul public de domeniul privat.

78
Codurile civile adoptate în acea vreme, de exemplu, Codul civil francez, belgian etc.,
prevedeau ca anumite bunuri sunt dependinte ale domeniului public, neputând face obiect de
proprietate privata. În România, primele acte juridice care se refera la domeniul public sunt
Regulamentele Organice, care contin dispozitii cu privire la drumuri, râuri, balti, porturi,
exploatarea bogatiilor subsolului etc. Ulterior, în Legea pentru organizarea consiliilor
judetene, din 1864, sunt socotite dependinte ale domeniului public judetean caile de
comunicatie si podetele de interes judetean, precum si cladirile apartinând judetului, iar prin
Legea pentru regularea proprietatii rurale, tot din 1864, au fost considerate ca apartinând
domeniului public judetean bisericile, cimitirele, pietele, ulitele satului etc. Legea de
expropriatiune pentru cauza de utilitate publica, din 1864, stabilea ca modalitate de creare a
domeniului public exproprierea pentru cauza de utilitate publica, potrivit careia puteau fi
declarate ca fiind de utilitate publica constructii sau terenuri. Denumirea de domeniu public a
fost consacrata si în Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizata si în literatura de specialitate.
Astfel, potrivit art. 476 din Codul civil, Drumurile mari, drumurile mici si ulitele care sunt în
sarcina statului, fluviile si râurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si
locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale si artificiale, malurile unde trag vasele
si îndeobste, toate partile din pamântul României, care nu sunt proprietate particulara, sunt
considerate dependinte ale domeniului public. Constitutia din 1866 consacra termenul de
domeniu public în art. 19, potrivit caruia libera si neîmpiedicata întrebuintare a râurilor
navigabile si flotabile, a soselelor si a altor cai de comunicare este de domeniul public.
Constitutia din 1923, în art. 20, prevedea ca apartin domeniului public caile de
comunicatii, spatiul atmosferic si apele navigabile si flotabile. De asemenea, erau socotite ca
fiind bunuri publice apele ce pot produce forta motrice si cele ce pot fi folosite în interes
obstesc. Constitutia din 1923, în art. 16, preciza ca bunurile care fac parte din domeniul public
sunt administrate si nu pot fi înstrainate decât dupa regulile si formele stabilite prin lege, iar în
art. 17 prevedea ca zacamintele miniere, precum si bogatiile de orice natura ale subsolului
sunt proprietatea statului.
Constitutiile din 1948, 1952 si 1965 au largit sfera bunurilor apartinând proprietatii de stat,
aceasta forma de proprietate dobândind un caracter atotcuprinzator.
1.2. Componenta si definitia domeniului public
În ceea ce priveste componenta domeniului public, în literatura de specialitate a fost propusa o
serie de criterii, precum natura bunurilor, considerându-se ca apartin domeniului public numai
portiuni de teritoriu destinate folosintei tuturora si care nu sunt susceptibile de a face obiect
de proprietate privata. S-a mai propus, drept criteriu, destinatia bunurilor. Potrivit acestuia,
s-a considerat ca fac parte din domeniul public toate bunurile care sunt afectate fie folosintei
publice, fie functionarii unui serviciu public. Alti autori, utilizând acestcriteriu, au restrâns
însa sfera bunurilor afectate functionarii serviciilor publice numai la cele care au un rol
preponderent, ori numai la cele de neînlocuit sau cele imobiliare. În literatura juridica din tara
noastra din perioada interbelica, s-a utilizat drept criteriu acela al destinatiei bunurilor, fiind
considerate ca apartin domeniului public bunurile mobile si imobile afectate în mod direct si
special functionarii unui serviciu public si utilizate de acesta pentru satisfacerea unui interes
general.
Având în vedere scopul pentru realizarea caruia a fost creat domeniul public, putem
conchide ca acesta este alcatuit din acele bunuri imobile si mobile, proprietate publica, care
sunt destinate sa foloseasca tuturor membrilor unei colectivitati umane, fie în mod direct, fie
prin intermediul unor organe special create spre a le administra în scopul satisfacerii unor
nevoi sociale.
1.3. Caracteristicile domeniului public
În componenta domeniului public sunt incluse numeroase si variate bunuri imobile si mobile.

79
Indiferent de multitudinea si varietatea lor, aceste bunuri prezinta unele trasaturi care se
regasesc la toate dintre ele.
Aceste trasaturi sunt urmatoarele:
1. Bunurile care compun domeniul public sunt destinate sa satisfaca anumite cerinte
ale colectivitatii, atât cerinte individuale, cât si colective.
2. Unele lucruri, prin însasi natura lor, sunt susceptibile de a satisface nevoi sociale, de
pilda, apa, ca atare.
Alte bunuri pot deveni de utilizare publica în urma unor lucrari speciale, cum sunt
drumurile, porturile etc., ori datorita deosebitei lor valori stiintifice, istorice, culturale, printre
care monumentele istorice, bunurile din patrimoniul cultural national s.a. În legatura cu
aceasta, uneori sunt utilizate denumirile de domeniu public natural si domeniu public artificial
. 3. Bunurile din componenta domeniului public pot fi utilizate de catre toti membrii
societatii. Aceste bunuri pot fi folosite de persoanele fizice, persoanele juridice, organe de
stat, organizatii nonstatale.
4. Bunurile din domeniul public pot fi utilizate fie în mod direct, de exemplu mersul
pe strada, scaldatul în râu, vizitarea monumentelor istorice etc., fie în mod indirect, prin
intermediul unui organ de stat, cum ar fi lectura într-o biblioteca etc.
5. Bunurile care alcatuiesc domeniul public fac obiectul proprietatii publice, ca bunuri
care apartin întregii colectivitati. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri este un drept
absolut, fiind opozabil tuturor, chiar si celor de buna-credinta în cazul în care aceste bunuri au
fost scoase în mod ilegal din posesia statului; este un drept exclusiv, nefiind susceptibil de
dezmembrare sau îngradit; este un drept inalienabil, unele bunuri neputând fi înstrainate; este
un drept imprescriptibil, actiunea în revendicare a statului nefiind supusa prescriptiei; este
undrept insesizabil, bunurile din domeniul public neputând fi urmarite de creditori.Organele
administratiei de stat au asupra acestor bunuri un drept de administrare, în virtutea caruia pot
sa posede, sa foloseasca si sa dispuna, în conditiile prevazute de lege, de bunurile care le-au
fost încredintate. Prin organele sale, statul intra în raporturi juridice, în calitate de reprezentant
al colectivitatii, pentru valorificarea bunurilor din proprietatea publica. Unele bunuri, desi fac
parte din proprietatea publica, nu intra în compunerea domeniului public, de exemplu, regiile
autonome si societatile cu capital de stat. Alte bunuri, fara a face obiectul nici unei forme de
proprietate, de exemplu, aerul, sunt folosite de orice persoana, putând fi socotite domeniu
public. Astfel, utilizarea spatiului aerian este supusa unor reglementari juridice speciale. De
asemenea, exista norme juridice privind asigurarea puritatii aerului.
1.4. Clasificarea bunurilor apartinând domeniului public
Bunurile apartinând domeniului public pot fi grupate în mai multe categorii pe baza anumitor
criterii.
1. În functie de interesul pe care îl reprezinta, se disting:
a) domeniul public de interes national;
b) domeniul public de interes judetean;
c) domeniul public de interes comunal.
2. În functie de natura bunurilor, se disting:
a) domeniul public terestru;
b) domeniul public acvatic;
c) domeniul public aerian;
d) domeniul public cultural.
3. În functie de modul de utilizare, se disting:
a) bunuri utilizate direct;
b) bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.
4. În functie de raportarea la activitatea omului, se disting:
a) domeniul public natural; b) domeniul public artificial.

80
5. În functie de modul de determinare, se disting:
a) bunuri nominalizate în Constitutie;
b) bunuri nominalizate în alte acte normative .
2. Regimul juridic al domeniului public
2.1. Consideratii generale
În primul rând, prevederi cu caracter general privind proprietatea si regimul juridic al
bunurilor sunt continute în Constitutie. Potrivit art. 135 din Constitutia României, în tara
noastra exista doua forme de proprietate: proprietate publica si proprietate privata.
Proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.
Bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu
potential energetic valorificabil si cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte
bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. Bunurile proprietate
publica sunt inalienabile. In conditiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome
ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. În unele cazuri, utilizarea
bunurilor apartinând domeniului public se poate face în comun, în timp ce în alte situatii
utilizarea acestor bunuri capata un caracter privat, personal. De exemplu, frecventarea unei
piete constituie o utilizare în comun a domeniului public, în timp ce instalarea unei tonete în
piata pentru vânzarea unor produse constituie o utilizare individuala a domeniului public.
Utilizarea privata a domeniului public este revocabila de catre autoritatea administrativa care
a acordat autorizatia de folosire a domeniului public, daca interesele generale impun
retragerea autorizatiei, întrucât autorizatia are un caracter unilateral, în calitate de act
administrativ, iar plata taxelor de folosire a domeniului public nu constituie un impediment
pentru revocarea autorizatiei. Daca însa beneficiarul autorizatiei considera abuziva masura
adoptata de autoritatea administrativa, el se poate adresa instantei de contencios administrativ,
întrucât prin autorizatie a obtinut un drept subiectiv de utilizare a domeniului public, care nu i
se poate desfiinta decât pentru motive întemeiate si numai pentru satisfacerea unor interese
generale. Legea administratiei publice locale (Legea nr. 215/2001) aduce unele precizari în
ceea ce priveste regimul juridic al domeniului public si al celui privat. Potrivit acestei legi,
închirierea, concesionarea, locatia de gestiune a bunurilor apartinând domeniului public si
privat de interes local si vânzarea bunurilor apartinând domeniului privat de interes local se
fac numai pe baza unei hotarâri a consiliului local sau a consiliului judetean, dupa caz.
Reglementari juridice cu caracter general cu privire la domeniul public se regasesc si
în Legea 18/1991, Legea fondului funciar. Potrivit acesteia, terenurile pot face obiectul
dreptului de proprietate privata sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau
juridice, ori pot apartine domeniului public sau domeniului privat. Terenurile din domeniul
public sunt cele afectate unei utilitati publice (art. 4).
Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile si insesizabile, fiind
scoase din circuitul civil, daca prin lege nu se prevede altfel, dreptul de proprietate asupra lor
fiind imprescriptibil (art. 5). Domeniul public poate fi de interes national, caz în care
proprietatea asupra sa, în regim de drept public, apartine statului, sau de interes local, caz
încare proprietatea, de asemenea în regim de drept public, apartine comunelor, oraselor,
municipiilor sau judetelor (art. 4). Administrarea domeniului public de interes national se face
de catre organele prevazute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se
face de catre primarii sau, dupa caz, de catre prefecturi (art. 4).
2.2. Regimul juridic al proprietatii publice Legea nr. 213/17.11.1998, privind
proprietatea publica si regimul juridic al acesteia.
Dreptul de proprietate publica apartine statului si unitatilor administrativ-teritoriale.
Obiectul proprietatii publice îl constituie bunurile care sunt de uz public sau de interes public.
Acestea alcatuiesc domeniul public, asupra lor exercitându-se posesia, folosinta si dispozitia

81
proprietarilor. Dreptul de proprietate asupra bunurilor apartinând proprietatii publice se
dobândeste:
1) pe cale naturala;
2) prin achizitii publice;
3) prin expropriere pentru cauza de utilitate publica;
4) prin donatie sau legate acceptate, dupa caz, de Guvern, de consiliile judetene sau de
consiliile locale;
5) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora; trecerea se face, dupa caz, prin
hotarâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului local; hotarârea poate fi atacata
la instanta de contencios administrativ în a carei raza teritoriala se afla bunul;
6) prin alte moduri prevazute de lege.
Dreptul de proprietate publica înceteaza daca bunul:
1) a pierit;
2) a fost trecut în domeniul privat.
În litigiile privind concesionarea, închirierea sau administrarea bunurilor din
proprietatea publica, titularii acestor drepturi apar în instanta în nume propriu, statul este
reprezentat de catre Ministerul Finantelor Publice, iar unitatile administrativ-teritoriale de
catre consiliile judetene sau consiliile locale, dupa caz, care dau mandat presedintelui
consiliului judetean sau primarului. Acestia pot desemna un functionar din aparatul
propriu al consiliului sau un avocat, care sa-i reprezinte în fata instantei de judecata.
Bunurile din domeniul public pot fi concesionate sau închiriate si unor persoane fizice
ori juridice, române sau straine, sumele încasate facându-se, dupa caz, venit la bugetul de stat
ori la bugetele locale.
Lista cuprinzând unele bunuri care alcatuiesc domeniul public al statului si al unitatilor
administrativ-teritoriale
I. Domeniul public al statului este alcatuit din urmatoarele bunuri:
1. bogatiile de orice natura ale subsolului, în stare de zacamânt;
2. spatiul aerian;
3. apele de suprafata, cu albiile lor minore, malurile si cuvetele lacurilor, apele
subterane, apele maritime interioare, faleza si plaja marii, cu bogatiile lor naturale si
cupotentialul energetic valorificabil, marea teritoriala si fundul apelor maritime, caile
navigabile interioare;
4. padurile si terenurile destinate împaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de
productie ori de administratie silvica, iazurile, albiile pâraielor, precum si terenurile
neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier national si
nu sunt proprietate privata;
5. terenurile care au apartinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945;
terenurile obtinute prin lucrari de îndiguiri, de desecari si de combatere a eroziunii solului;
terenurile institutelor si statiunilor de cercetari stiintifice si ale unitatilor de învatamânt agricol
si silvic, destinate cercetarii si producerii de seminte si de material saditor din categoriile
biologice si de animale de rasa;
6. parcurile nationale;
7. rezervatiile naturale si monumentele naturii;
8. patrimoniul natural al Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii ;
9. resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, împreuna cu
platoul continental;
10. infrastructura cailor ferate, inclusiv tunelele si lucrarile de arta;
11. tunelele si casetele de metrou, precum si instalatiile aferente acestuia;

82
12. drumurile nationale autostrazi, drumuri expres, drumuri nationale europene,
principale, secundare;
13. canalele navigabile, cuvetele canalului, constructiile hidrotehnice aferente
canalului, ecluzele, apararile si consolidarile de maluri si de taluzuri, zonele de siguranta de
pe malurile canalului, drumurile de acces si teritoriile pe care sunt realizate acestea;
14. retelele de transport al energiei electrice;
15. spectre de frecventa si retelele de transport si de distributie de telecomunicatii;
16. canalele magistrale si retelele de distributie pentru irigatii, cu prizele aferente;
17. conductele de transport al titeiului, al produselor petroliere si al gazelor naturale;
18. lacurile de acumulare si barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere
a energiei electrice este racordata la sistemul energetic national, sau cele cu transe pentru
atenuarea undelor de viitura;
19. digurile de aparare împotriva inundatiilor;
20. lucrarile de regularizare a cursurilor de ape;
21. cantoanele hidrotehnice, statiile hidrologice, meteorologice si de calitate a apelor;
22. porturile maritime si fluviale, civile si militare terenurile pe care sunt situate
acestea, diguri, cheiuri, pereuri si alte constructii hidrotehnice pentru acostarea navelor si
pentru alte activitati din navigatia civila, bazine, acvatorii si senale de acces, drumuri
tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri si pereuri situate pe malul
cailor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activitatilor de navigatie;
23. terenurile destinate exclusiv instructiei militare;
24. pichetele de graniceri si fortificatiile de aparare a tarii;
25. pistele de decolare, aterizare, caile de rulare si platformele pentru îmbarcare-
debarcare situate pe acestea si terenurile pe care sunt amplasate;
26. statuile si monumentele declarate de interes public national;
27. ansamblurile si siturile istorice si arheologice;
28. muzeele, colectiile de arta declarate de interes public national;
29. terenurile si cladirile în care îsi desfasoara activitatea: Parlamentul, Presedintia,
Guvernul, ministerele si celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si
institutiile publice subordonate acestora; instantele judecatoresti si parchetele de pe lânga
acestea; unitati ale Ministerului Apararii Nationale si ale Ministerului de Interne, ale
serviciilor publice de informatii, precum si cele ale Directiei generale a penitenciarelor;
serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe de specialitate ale
administratiei publice centrale, precum si prefecturile, cu exceptia celor dobândite din
venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privata a acestora.
II. Domeniul public judetean este alcatuit din urmatoarele bunuri:
1. drumurile judetene;
2. terenurile si cladirile în care îsi desfasoara activitatea consiliul judetean si aparatul
propriu al acestuia, precum si institutiile publice de interes judetean, cum sunt: biblioteci,
muzee, spitale judetene si alte asemenea bunuri, daca nu au fost declarate de uz sau interes
public national sau local;
3. retelele de alimentare cu apa realizate în sistem zonal sau micro-zonal, precum si
statiile de tratare cu instalatiile, constructiile si terenurile aferente acestora.
III. Domeniul public local al comunelor, oraselor si municipiilor este alcatuit din
urmatoarele bunuri:
1. drumurile comunale, vicinale si strazile;
2. pietele publice, comerciale, târgurile, oboarele si parcurile publice, precum si zonele
de agrement;
3. lacurile si plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean;
4. retelele de alimentare cu apa, canalizare, termoficare, gaze, statiile

83
de tratare si epurare a apelor uzate, cu instalatiile, constructiile si terenurile
aferente;
5. terenurile si cladirile în care îsi desfasoara activitatea consiliul local si primaria,
precum si institutiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele,
spitalele, policlinicile si altele asemenea;
6. locuintele sociale;
7. statuile si monumentele, daca nu au fost declarate de interes national;
8. bogatiile de orice natura ale subsolului, în stare de zacamânt, daca nu au fost
declarate de interes public national;
9. terenurile cu destinatie forestiera, daca nu fac parte din domeniul privat al statului si
daca nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
10. cimitirele orasenesti si comunale.
Teste
1.Când a fost creat termenul de domeniu public?
2.Bunurile de utilitate publica în antichitate
3.Necesitatea crearii termenului de domeniu public
4.Reglementarea juridica a domeniului public în România
5.Criterii de determinare a domeniului public
6.Caracteristicile bunurilor apartinând domeniului public
7.Caracteristicile dreptului de proprietate asupra acestor bunuri
8.Clasificarea bunurilor în functie de interes
9.Clasificarea dupa natura bunului
10.Clasificarea dupa modul de utilizare
11.Clasificarea dupa raportarea la activitatea omului
12.Clasificarea în functie de modul de determinare
13.Ce bunuri constituie proprietate publica potrivit Constitutiei?
14.Caracteristicile acestor bunuri potrivit Constitutiei?
15.Cum pot fi utilizate bunurile proprietate publica?
16.Caracteristicile bunurilor potrivit Legii nr. 215/2001
17.De câte feluri poate fi domeniul public?
18.Pe ce cai se dobândesc bunurile apartinând proprietatii publice?
19.Când înceteaza dreptul de proprietate asupra acestor bunuri?
20.Reprezentarea în litigiile privind aceste bunuri
21.Destinatia sumelor încasate din utilizarea acestor bunuri
22.Din ce bunuri se compune domeniul public al statului?
23.Din ce bunuri se compune domeniul public al judetelor?
24.Din ce bunuri se compune domeniul public al comunelor si oraselor?

2.3. Exproprierea Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate
publica, în Legislatia României, vol. 2/1994, p. 330 si urm
Exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauza de
utilitate publica si numai pe baza unei prealabile si echitabile despagubiri a proprietarului.
Exproprierea se poate efectua numai printr-o hotarâre judecatoreasca. Se pot expropria
bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice si juridice, în aceasta ultima categorie fiind
incluse si comunele, orasele, municipiile si judetele. Hotarârea de expropriere a instantelor de
judecata se poate adopta numai dupa ce a fost declarata utilitatea publica. Cei interesati pot
conveni asupra modalitatii de transfer al dreptului de proprietate, precum si asupra
cuantumului si naturii despagubirii, caz în care nu se mai declanseaza procedura de
expropriere. Daca nu se cade de acord cu cuantumul si natura despagubirii, instantele
judecatoresti vor decide, prin hotarâre, cu respectarea dispozitiilor legale.

84
Utilitatea publica se declara pentru lucrari de interes national sau de interes local.
Sunt considerate a fi de utilitate publica: prospectiunile si explorarile geologice; extractia si
prelucrarea substantelor minerale utile; instalatii pentru producerea energiei electrice,
telecomunicatii, gaze, termoficare, canalizare, pentru protectia mediului; caile de comunicatii;
amenajarea strazilor; regularizari de ape curgatoare, sisteme de irigatie; cladirile si terenurile
necesare constructiilor de locuinte sociale si obiectivelor de învatamânt, sanatate, cultura,
sport, protectie sociala, administratie publica, autoritati judecatoresti; protectia monumentelor
istorice, a rezervatiilor naturale, a monumentelor naturii; prevenirea si înlaturarea urmarilor
calamitatilor naturale; apararea tarii, siguranta nationala, ordine publica. Pentru lucrarile de
interes national, utilitatea publica se declara de catre Guvem, iar pentru cele de interes local,
de catre consiliile judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, iar în cazul în care
lucrarea priveste mai multe judete, utilitatea publica este declarata de catre o comisie,
alcatuita din presedintii consiliilor judetene respective. Prin lege se pot declara de utilitate
publica si alte lucrari decât cele nominalizate în Legea exproprierii. Declararea utilitatii
publice se face numai dupa efectuarea unei cercetari prealabile si înscrierea lucrarii în
planurile urbanistice. Cercetarea se face de catre comisii numite de Guvern, pentru lucrarile
de interes national, si de catre comisii numite de presedintele consiliului judetean sau de
primarul general al Municipiului Bucuresti, pentru lucrarile de interes local. Comisiile numite
de Guvern sunt formate din: reprezentantul administratiei publice centrale care coordoneaza
domeniul de activitate pentru care se realizeaza lucrarea; reprezentantul Ministerului
Transporturilor Constructiilor si Turismului; reprezentantul Ministerului Finantelor Publice;
presedintele consiliului judetean si sefii compartimentelor de resort; primarii localitatilor pe
raza carora urmeaza sa se efectueze lucrarea. Comisiile pentru lucrarile de interes local vor fi
alcatuite din: reprezentantul consiliului judetean sau al Consiliului General al Municipiului
Bucuresti; reprezentantii consiliilor locale interesate. Actul de declarare a utilitatii publice de
interes national se aduce la cunostinta publica prin afisare la sediul consiliului local în a carui
raza se afla imobilul ce va fi expropriat, precum si prin publicare în Monitorul Oficial al
României, iar actul de declarare a utilitatii publice de interes local se afiseaza la sediul
consiliului local în a carui raza este situat imobilul si se publica în presa locala. Nu se face
publicitate daca lucrarea priveste apararea tarii si siguranta nationala. Expropriator este statul,
prin organismele desemnate de catre Guvern, la nivel central, pentru lucrarile de interes
national, si judetele, municipiile, orasele si comunele, pentru lucrarile de interes local.
Proprietarii si titularii altor drepturi reale pot face întâmpinari, cu privire la propunerile de
expropriere, în termen de 45 de zile de la primirea notificarii, pe care o vor depune la primarul
localitatii unde se afla imobilul ce urmeaza a fi expropriat. Eventualele întâmpinari, împreuna
cu dosarul exproprierii, cuprinzând date privind imobilul, numele si adresa proprietarului si
oferta de despagubire, se vor depune, în termen de 30 de zile, la Secretariatul General al
Guvernului, pentru lucrarile de interes national, sau la consiliul judetean ori la Consiliul
General al Municipiului Bucuresti, pentru lucrarile de interes local.
Întâmpinarile trebuie solutionate în termen de 30 de zile de o comisie constituita prin
hotarâre a Guvernului, pentru lucrarile de interes national, sau reunita de presedintele
consiliului judetean sau prin dispozitia primarului general al municipiului Bucuresti, pentru
lucrarile de interes local. Comisia va fi formata din 3 specialisti din domeniul de activitate
în care se realizeaza lucrarea, 3 proprietari de imobile din localitatea unde este situat
imobilulmpropus spre expropriere, alesi prin tragere la sorti dintr-o lista de minim 25 de
proprietari, precum si primarul localitatii.
Nu pot face parte din comisie proprietarii imobilelor în cauza, rudele
si afinii lor pâna la gradul patru inclusiv, cei care detin functii în administratia publica si care
au interes în executarea lucrarilor si nici cei care au facut parte din comisia care a declarat
utilitatea publica.

85
Hotarârea comisiei se comunica partilor în termen de 15 zile de la adoptare.
Hotarârea poate fi atacata de cei interesati la Curtea de apel în a carei raza este situat
imobilul în cauza, în termen de 15 zile de la comunicare.
Contestatia este scutita de taxa si se solutioneaza de urgenta si cu precadere.
Solutionarea cererilor de expropriere este de competenta tribunalului judetean sau a
tribunalului municipiului Bucuresti, în raza caruia este situat imobilul propus pentru
expropriere. Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunta cu privire
la expropriere, în cazul în care propunerea de expropriere nu a fost contestata sau daca
plângerea a fost respinsa. Solutionarea cererii de expropriere se face cu participarea
expropriatorului, a proprietarului si a procurorului. Hotarârea este supusa cailor de atac
prevazute de lege, cu exceptia cazului când partile se învoiesc cu privire la expropriere si la
despagubiri, situatie în care hotarârea este definitiva. Daca partile legal citate nu se prezinta,
hotarârea se va pronunta în absenta lor.
Pentru stabilirea despagubirilor instanta va constitui o comisie de experti, alcatuita
dintr-unexpert numit de instanta, unul desemnat de expropriator si unul din partea persoanelor
supuse exproprierii, tinându-se seama de pretul cu care se vând, în mod obisnuit, imobilele de
acelasi fel în acea localitate, la data raportului de expertiza.
Despagubirea acordata de instanta, în functie de rezultatul expertizei, de oferta
expropriatorului si de pretentia celui expropriat, nu va putea fi mai mica decât oferta
expropriatorului si nici mai mare decât pretentiile celui expropriat. Eliberarea titlului
executoriu si punerea în posesie a expropriatorului se fac printr-o încheiere a instantei, dupa
ce se constata plata despagubirilor, cel târziu în 30 de zile din momentul platii.
Se excepteaza lucrarile privind apararea tarii, ordinea publica, siguranta nationala,
precum si cele pentru combaterea efectelor calamitatilor naturale, când punerea în posesie se
va face de îndata, expropriatorul având obligatia sa consemneze în termen de 30 de zile, pe
numele expropriatilor, sumele datorate ca despagubire. Daca bunurile expropriate nu au
fostutilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, în termen de cel
mult 1 an, acesta poate cere retrocedarea lor. Cererea se va adresa tribunalului. Toate
cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere si de retrocedare vor fi
suportate de expropriator.
2.4. Concesionarea domeniului publicLegea nr. 219/1998 si Hotarârea Guvernului nr.
216/1999 privind Normele metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998
Concesionarea se face în baza unui contract prin care o persoana numita concedent
transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numita
concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare a
unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public în schimbul unei redevente (o suma de
bani). Astfel, potrivit art. 2, alin. (2) din Lege, pot face obiect al unei concesiuni:
a) terenurile proprietate publica, plajele, cheiurile si zonele libere,
b) transporturile publice,
c) autostrazile, podurile si tunelurile rutiere cu taxa de trecere,
d) infrastructurile rutiere, feroviare, portuare si aeroporturile civile,
e) constructia de hidrocentrale si exploatarea acestora, inclusiv a celor aflate în conservare,
f) serviciile postale,
g) spectrul de frecvente si retele de transport si de distributie pentru telecomunicatii,
h) activitatile economice legate de cursurile de ape naturale si artificiale, lucrarile de
gospodarire a apelor aferente acestora, statiile si instalatiile de masuratori hidrologice,
meteorologice si de calitate a apelor si amenajarile piscicole,
i) retelele de transport si de distributie a energiei electrice si termice,
j) retelele de transport prin conducte si de distributie a petrolului si gazelor naturale
combustibile,

86
k) retelele de transport si de distributie publica a apei potabile,
1) exploatarea zacamintelor minerale si a substantelor solide si fluide,
m) exploatarea surselor termale, n) resursele naturale ale zonei economice maritime si ale
platoului continental,
o) bazele sportive, locurile de recreere, institutiile profesioniste de
spectacole,
p) activitatile economice legate de punerea în valoare a monumentelor si siturilor istorice,
q) colectarea, depozitarea si valorificarea deseurilor,
r) unitatile medico-sanitare, sectiile sau laboratoarele din structura acestora, orice alte bunuri,
activitati care nu sunt interzise prin legi organice speciale.
Au calitatea de concedent, în numele titularilor proprietatii publice -statul, judetul,
orasul sau comuna urmatorii: ministerele sau alte organe de specialitate ale administratiei
publice centrale pentru bunurile proprietate publica a statului, consiliul judetean, consiliile
municipale, orasenesti sau comunale sau institutiile publice de interes local pentru bunurile
proprietate publica locala.
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizica sau juridica de drept privat,
româna sau straina. În schimbul dreptului de ocupare temporara a unei portiuni
determinate din domeniul public, concesionarul datoreaza o suma de bani numita
redeventa,care se face venit la bugetul statului sau la bugetele locale, dupa caz, iar modul de
calcul si modul de plata se stabilesc de catre ministerele de resort ori de catre autoritatile
administratiei publice locale.
Trebuie însa operata o distinctie între concesiunea de servicii publice, care are ca
obiect principal gestionarea unui serviciu public, si concesionarea de bunuri, prin care se
permite unei persoane sa ocupe domeniul public pentru a exercita o activitate care nu este un
serviciu public. În cazul concesiunii vom vorbi despre un regim de drept public, când aceasta
are ca obiect terenuri proprietate publica, ceea ce presupune încheierea de contracte
administrative, respectiv despre un regim de drept privat, când aceasta are ca obiect activitati
economice, unitati de productie ce nu sunt servicii ori terenuri proprietate privata (de stat,
judetene, orasenesti sau comunale), ceea ce presupune încheierea de contracte civile sau
comerciale, dupa caz.
În Legea nr. 219/1998 sunt consacrate unele reguli generale privind concesiunea, si
anume:
-principiul licitatiei publice, sub autoritatea unui organ guvernamental sau prin negociere
directa,
-principiul potrivit caruia initierea concesiunii are la baza un studiu de oportunitate, efectuat
de catre concedent,
-principiul conditionarii licitatiei prin caietul de sarcini, aprobat de Guvern, de consiliul
judetean, orasenesc sau comunal, dupa caz, si publicat în Monitorul Oficial al României,
-principiul asigurarii statului a unui venit fix anual,
-principiul controlului concesionarului de catre o autoritate a administratiei publice,
-principiul conform caruia este prevazuta interdictia pentru concesionar de a subconcesiona,
în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii,
-principiul publicitatii licitatiei publice într-un cotidian de circulatie nationala si într-unul de
circulatie locala,
-principiul solutionarii litigiilor de instantele de drept comun.
Potrivit alin. 5 al articolului 135 din Constitutie, bunurile proprietate publica (domeniu public)
pot fi date în administrarea regiilor autonome ori institutiilor publice, respectiv pot fi
concesionate ori închiriate. În temeiul articolului 135 din Constitutie si articolului 12 din
Legea nr. 213/1998, dreptul de administrare poate apartine numai regiilor

87
autonome, prefecturilor, autoritatilor administratiei publice centrale si locale ori altor institutii
publice de interes national, judetean ori local. Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea
unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, definea regia autonoma
ca persoana juridica ce functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara,
organizata în ramurile stabilite de Guvern si înfiintata prin hotarâre a Guvernului (pentru cele
de interes national) sau prin hotarâri ale organelor judetene si municipale ale administratiei de
stat (pentru cele de interes local).
Pot fi retinute câteva precizari în ceea ce priveste bunurile publice:
-bunurile proprietate publica se evidentiaza în mod distinct în patrimoniul regiei, ele fiind
inalienabile; în cazul angajarii raspunderii contractuale sau delictuale a regiei autonome,
creditorii pot cere executarea silita numai asupra bunurilor din proprietatea regiei;
-se interzice regiilor autonome sa constituie garantii de orice fel cu privire la bunurile
proprietate publica. În ceea ce priveste institutia publica, într-un sens larg, aceasta evoca orice
organ de stat care nu este nici regie autonoma si nici societate comerciala.
Bunurile domeniului public local sunt în proprietatea judetului sau a comunei
(orasului), dar prerogativele de persoana de drept public se exercita prin intermediul
consiliului judetean sau al consiliului local. Sub aspectul prerogativelor conferite titularilor,
potrivit articolului 12 din Legea nr. 213/1998, titularul dreptului de administrare poate poseda,
folosi si dispune de bunul dat în administrare. Initiativa concesionarii o poate avea
concedentul sau orice investitor interesat. La primirea propunerii de concesionare,
concedentul va trebui sa procedeze la întocmirea unui studiu de oportunitate, studiu care va
cuprinde în principal urmatoarele:
-descrierea bunului care urmeaza a fi concesionat,
-motivele de ordin economic, financiar, social si de mediu care justifica acordarea
concesiunii,
-investitiile necesare pentru modernizare sau extindere,
-nivelul minim al redeventei, dupa caz, modalitatea de acordare a concesiunii avute în vedere;
daca se recurge la procedura licitatiei publice deschise cu preselectie sau la procedura de
negociere directa trebuie motivata aceasta optiune, durata estimata a concesiunii, termenele
previzibile pentru realizarea procedurii de concesiune, avizul obligatoriu al Statului Major
General privind încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului national de
aparare, daca este cazul.
Conform articolului 9, alin. (1) din Legea nr. 219/1998, la primirea propunerii de
concesionare, formulata de un investitor interesat, concedentul este obligat sa procedeze la
întocmirea studiului de oportunitate într-un termen de 30 de zile, în cazul în care partile nu
convin asupra unui alt termen, în scopul luarii unei decizii privind concesionarea. În vederea
aprobarii concesionarii unor bunuri apartinând domeniului public, se întocmeste caietul
desarcini al concesiunii care va sta la baza hotarârii Guvernului pentru bunurile de interes
national sau consiliului judetean, municipal, orasenesc sau comunal pentru bunurile de interes
local. Potrivit articolului 9 din Hotarârea de Guvern nr. 216/1999, privind normele
metodologice-cadru, caietul de sarcini va cuprinde conditiile de exploatare a concesiunii,
investitiile care urmeaza a fi realizate de catre concesionari, clauze financiare si de asigurari,
regimul bunurilor utilizate de concesionar, obligatiile privind protectia mediului. Initiatorul
concesiunii va elabora caietul de sarcini si va înainta propunerea, împreuna cu caietul de
sarcini, ministerului de resort, spre a fi supuse aprobarii Guvernului. Hotarârea Guvernului
constituie temeiul trecerii la organizarea licitatiei concesiunii. Conform Normelor
metodologice-cadru si art. 11 din Legea nr. 219/ 1998, licitatia publica poate fi deschisa sau
deschisa cu preselectie. Licitatia publica poate fi deschisa atunci când orice persoana fizica
sau persoana juridica de drept privat, româna sau straina, poate prezenta o oferta. Licitatia
publica poate fi si licitatie deschisa cu preselectie atunci când nu pot prezenta oferte decât

88
persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat, române sau straine, pe care
concedentul le-a selectionat pe baza unor criterii elaborate în prealabil de catre acesta.
Ofertantii transmit ofertele lor în doua plicuri sigilate, unul interior si unul exterior, plicuri
care vor fi înregistrate în ordinea primirii lor într-un registru special, tinut de concedent la
sediul sau.
Pe plicul exterior este mentionata licitatia publica deschisa pentru care este depusa
oferta si acesta va contine urmatoarele:
a) o fisa cu informatii privind ofertantul si o declaratie de participare, semnata de
ofertant, fara îngrosari, stersaturi, modificari;
b) acte doveditoare privind calitatile si capacitatile ofertantilor, conform solicitarilor
concedentului, precum si garantia de participare la licitatia publica deschisa.
Pe plicul interior se înscriu numele si denumirea ofertantului si domiciliul sau, sediul
social al acestuia, acesta continând de fapt oferta propriu-zisa.
Plicurile sigilate vor fi predate comisiei de evaluare în ziua fixata pentru deschiderea
lor. Componenta comisiei de evaluare se stabileste prin decizia concedentului. Deschiderea
plicurilor este publica, astfel, dupa deschiderea plicurilor exterioare, comisia de evaluare
elimina ofertele care nu contin totalitatea documentelor cerute si întocmeste un proces-verbal
în care se va mentiona rezultatul deschiderii plicurilor respective.
Comisia de evaluare va analiza si va alege oferta pe care o considera cea mai buna.
Aceste criterii au în vedere suma investitiilor propuse, pretul prestatiilor lor, costul lor
de utilizare, valoarea lor tehnica, asigurarea obligatiilor de protectie a mediului si a
problemelor sociale, garantiile profesionale si financiare propuse de fiecare ofertant si
termenele de realizare a lucrarilor de investitii. În situatia în care licitatia publica deschisa nu
a condus la desemnarea unui câstigator, aceasta se va consemna într-un proces-verbal, iar în
termen de 45 de zile se va organiza o noua licitatie. Daca nici cea de-a doua licitatie nu a
condus la desemnarea unui câstigator, aceasta se va consemna într-un proces-verbal care va
sta la baza deciziei de recurgere la procedura de negociere directa. Ofertantii respinsi pot face
contestatii în termen de 5 zile de la primirea copiei privind modul în care au fost respectate
dispozitiile legale. Termenul de comunicare, de depunere a contestatiilor, autoritatile
competente sa solutioneze si procedura de lucru a acestora se stabilesc prin norme
metodologice de organizare si desfasurare a procedurii de concesionare. Procedura de
negociere directa este aplicabila în cazul în care licitatia publica nu a condus la desemnarea
unui câstigator. Pentru negocierea directa va fi pastrat caietul de sarcini aprobat pentru
licitatia publica, iar concedentul va negocia cu fiecare ofertant în parte la data stabilita
conform programarii, în conditiile prevazute în caietul de sarcini. Dupa încheierea negocierii
directe, concedentul întocmeste un proces-verbal care va cuprinde concluziile negocierilor
purtate si în care se recomanda cea mai avantajoasa oferta.
Relatiile contractuale dintre concedent si concesionar se bazeaza pe principiul
echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalitati între
avantajele care îi sunt acordate concesionarului si sarcinile care îi sunt impuse. În consecinta,
concesionarul nu va fi obligat sa suporte cresterea sarcinilor legate de executia obligatiilor
sale, în cazul în care aceasta
crestere rezulta în urma:
a) unei actiuni sau masuri dispuse de o autoritate publica;
b) unui caz de forta majora sau a unui caz fortuit.
1.Drepturile concedentului
Astfel, pe durata contractului de concesiune concedentul are dreptul sa verifice
respectarea obligatiilor asumate de concesionar, sa inspecteze bunurile, sa verifice stadiul de
realizare a investitiilor, precum si modul în care este satisfacut interesul public, verificare care
se va realiza cu notificarea prealabila a concesionarului si în conditiile stabilite în contract.

89
Concedentul poate modifica în mod unilateral partea reglementara a contractului de
concesiune, dar cu notificarea prealabila a concesionarului, din motive exceptionale legate de
interesul national sau local, dupa caz. În cazul în care modificarea unilaterala a contractului de
concesiune îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul sa primeasca în mod prompt o
despagubire adecvata si efectiva, aceasta fiind stabilita de catre instanta judecatoreasca
competenta.
2.Obligatiile concedentului
Concedentul este obligat sa nu îl tulbure pe concesionar în exercitiul drepturilor
rezultate din contractul de concesiune, sa notifice concesionarului aparitia oricaror împrejurari
de natura sa aduca atingere drepturilor acestuia
3. Drepturile concesionarului
Astfel, în temeiul contractului de concesiune, concesionarul dobândeste dreptul de a
exploata, în mod direct, pe riscul si pe raspunderea sa, bunurile publice care fac obiectul
contractului potrivit obiectivelor stabilite de concedent. Concesionarul are dreptul de a folosi
si de a culege fructele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii bunurilor si
scopului stabilit de parti prin contractul de concesiune. Un alt drept al concesionarului este
acela de a încheia contracte cu tertii pentru asigurarea si valorificarea exploatarii bunurilor
care fac obiectul concesiunii în conditiile legii, fara a putea transfera acestora drepturile
dobândite prin contractul de concesiune.
4.Obligatiile concesionarului
În temeiul contractului de concesiune, concesionarul are obligatia sa asigure
exploatarea eficace în regim de continuitate si permanenta a bunurilor publice care facobiectul
concesiunii, obligatia de a exploata în mod direct bunurile, fara a putea subconcesiona unei
alte persoane, în tot sau în parte, obiectul concesiunii, precum si obligatia de a plati
redeventala valoarea prevazuta în oferta si în modul stabilit în contractul de concesiune. La
încetarea contractului de concesiune, prin ajungerea la termen, concesionarul este obligat sa
restituie concedentului bunurile de retur în mod gratuit si libere de orice sarcini. Potrivit art.
35 din Legea nr. 219/1998, concesiunea poate înceta în urmatoarele situatii: la expirarea
duratei stabilite în contractul de concesiune; în cazul nerespectarii obligatiilor contractului de
catre concesionar, prin denuntarea unilaterala de catre concedent, cu plata unei despagubiri
în sarcina concesionarului; în cazul nerespectarii obligatiilor contractuale de catre concedent,
prin rezilierea unilaterala de catre concesionar, cu plata de despagubiri în sarcina
concedentului; la disparitia, dintr-o cauza de forta majora, a bunului concesionat
sau în cazul imposibilitatii obiective a concesionarului de a-1 exploata, prin renuntare din
partea concedentului, fara plata unei despagubiri. Denuntarea unilaterala de catre concedent,
când autoritatea concedenta considera ca modul în care este realizat serviciul public nu mai
corespunde interesului general.
În cazul concesiunii de bunuri din domeniul public, concedentul va putea pune capat
concesiunii în cazul dezafectarii bunului concesionat (spre exemplu dezafectarea unui cimitir
sau unei piete). În toate situatiile însa, denuntarea unilaterala nu va putea fi facuta decât cu
plata unei despagubiri juste si prealabile. Aceasta va trebui sa acopere atât prejudiciul efectiv
suferit (damnum emergens), cât si beneficiul nerealizat (lucrum cessaris). Rezilierea
contractului de concesiune. În cazul neexecutarii culpabile a obligatiilor contractuale de catre
una din parti, cealalta parte poate cere instantei judecatoresti sa se pronunte asupra rezilierii
contractului. În cazul în care bunul piere dintr-un caz fortuit, concedentul va putea cere
rezilierea contractului si obligarea concesionarului la plata de despagubiri, în lipsa unei
definitii legale, partile pot determina prin contractul de concesiune continutul notiunii de forta
majora si al celei de caz fortuit. Art. 35 din Legea nr. 219/1998 prevede ca încetarea
contractului are loc si prin renuntare la concesiune . Renuntarea are doar rolul unei notificari a
fortei majore ori a cazului fortuit. În cazul în care renuntarea nu este comunicata de îndata,

90
concesionarul poate fi obligat la repararea prejudiciilor cauzate. La încetarea concesiunii,
concesionarul are obligatia de a preda concedentului bunul concesionat, liber de orice sarcina.
Bunurile imobile construite de concesionar devin ale concedentului, intrând în proprietatea
statului sau colectivitatii locale. În situatia în care unele bunuri care fac parte din obiectul
concesiunii au pierit din culpa concesionarului, acesta va fi obligat la despagubiri.
Teste
1În ce consta si cum se desfasoara exproprierea?
2Ce bunuri sunt socotite activitati de utilitate publica?
3Cine poate stabili utilitatea publica?
4Cine cerceteaza calificarea de utilitate publica?
5Cine are calitatea de expropriator?
6Ce drepturi au cei expropriati?
7Cine si cum solutioneaza întâmpinarile?
8Cine solutioneaza cererile de expropriere?
9Cum se stabilesc despagubirile?
10Titlul executor si punerea în posesie
11Când si cine dispune retrocedarea bunurilor?
12Conceptul de concesionare
13Obiectul concesionarii
14Cine poate fi concedent?
15Cine poate fi concesionar?
16Redeventa
17Care sunt regulile generale privind concesiunea
18Ce este o regie autonoma?
19Regimul juridic al bunurilor date în administratie
20Continutul dreptului de administrare
21Cine poate avea initiativa concesiunii?
22În ce consta studiul de oportunitate?
23În ce consta caietul de sarcini?
24Continutul ofertei
25Modalitati de acceptare a ofertei
26Durata de concesiune se stabileste în limitele legale, în functie de perioada de amortizare a
investitiilor care urmeaza sa fie realizate de catre concesionar.
2.5. Închirierea domeniului public
Potrivit articolului 18 din Hotarârea Guvernului nr. 1228/1990, bunurile din
proprietatea statului pot fi închiriate numai pe baza de licitatie, organizata de organul de stat
care le are în patrimoniu. Închirierea bunurilor proprietate publica se face prin licitatie publica
si se aproba, dupa caz, prin hotarâre a Guvernului, a consiliului judetean sau a consiliului
local, iar contractul de închiriere trebuie sa cuprinda clauze de natura sa asigure exploatarea
bunului închiriat potrivit specificului acestuia.
Cel care preia bunul închiriindu-1 nu poate fi decât un subiect de drept privat
(persoana fizica sau persoana juridica). Contractul de închiriere presupune cu necesitate ca cel
care transmite bunul pentru a fi închiriat sa fie persoana de drept public, dar nu este de
conceput ca acest contract sa se încheie între doua persoane publice. În cazul închirierii unui
bun public suntem în prezenta unor institutii ale dreptului public, mai exact a unor contracte
administrative. Licitatia bunurilor mobile trebuie sa respecte urmatoarele reguli: licitatia se va
anunta cu cel putin 3 zile înainte, prin anunturi afisate la sediul primariei si alte locuri publice;
anunturile vor cuprinde ziua, ora, locul si natura obiectului ce se închiriaza; licitatia se va
organiza la locul situarii bunurilor; licitatia se va face publica; licitatia se va adjudeca de acela

91
care la a treia strigare va da cel mai mare pret, chiar când, în lipsa de alti concurenti, acesta a
fost singurul ofertant.
Cu privire la bunurile imobile: licitatia va începe prin anuntarea conditiilor închirierii;
orice persoana care îndeplineste conditiile stabilite de catre organizator va putea participa la
licitatie; cei care iau parte la licitatie ca mandatari vor trebui sa prezinte o procura speciala
legalizata, ce se va opri la dosarul licitatiei; închirierea bunului se va adjudeca aceluia care la
cea din urma strigare va da pretul cel mai mare (strigarile se vor repeta de 3 ori, între fiecare
strigare va fi obligatoriu un interval de cel putin 5 minute). Criteriile pe baza carora sa se
fundamenteze cuantumul chiriei sunt: valoarea bunului închiriat; datoriile de care beneficiaza
bunul; amplasarea bunului pe zone de interes; nivelul chiriei pe piata interna si externa pentru
bunurile similare; importanta sociala a activitatii pentru desfasurarea careia urmeaza a fi
folosit bunul închiriat. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la
bugetele locale, dupa caz. În situatia în care contractul de închiriere se încheie de catre
titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sa încaseze din chirie o cota-parte
între20-25% stabilita prin actul de aprobare a închirieriiContractul de închiriere se încheie
dupa 15 zile de la data înregistrarii ofertelor . Natura juridica a contractului de închiriere a
bunurilor domeniului public este una complexa, îmbinând caracterele dreptului comun cu
elemente de drept public, cum ar fi obligatia licitatiei si posibilitatea recunoscuta
administratiei de revocare, atunci când un interes general o solicita, a contractului încheiat.
Codul de procedura civila cuprinde în acest sens doua capitole: Sectiunea a II-a art. 431-447,
Vânzarea sau licitatia bunurilor miscatoare urmarite, si Sectiunea a IX-a art. 530 si urm.,
Licitatia si adjudecarea bunurilor nemiscatoare urmarite.
Teste
Care este durata concesiunii?
Pe ce se bazeaza raportul dintre concedent si concesionar?
In ce situatii concesionarul nu suporta cresterea obligatiilor?
Care sunt drepturile concedentului?
Obligatiile concedentului
Drepturile concesionarului
Obligatiile concesionarului
Cauzele de încetare a concesiunii
Rezilierea contractului de concesiune
Caracteristicile închirierii bunurilor
Licitatia bunurilor mobile
Licitatia bunurilor imobile
Cum se stabileste cuantumul chiriei?
Contractul de închiriere

92