1.

Introducere

În această lucrare vom avea în atenție ideea cunoașterii lui Dumnezeu. Dacă la
întrebarea despre existența lui Dumnezeu răspundem afirmativ, atunci următoarea întrebare la
care trebuie să dă răspuns este aceasta: poate fi cunoscut Dumnezeu? Și dacă da, care sunt
limitele acestei cunoașteri, și pe ce bază poate fi cunoscut Dumnezeu? Care sunt lucrurile pe
care le putem cunoaște despre Dumnezeu, prin ce metode îl putem cunoaște, și cine mijlocește
între noi și El această relație de cunoaștere. Întrebări ca acestea, și încă multe altele se ridică
în mintea omului care încearcă să pătrundă taina dumnezeirii.
În această lucrare ne propunem să răspundem la o parte dintre ele într-un mod limitat,
dar suficient, cât să evidențiem lumina pe care Dumnezeu însuși a aprins-o, ca oamenii să-L
poată cunoaște, iubi, să intre în relație cu El, și în definitiv să cunoască mântuirea și viața
veșnică. Vom privi foarte pe scurt, alternativ și spre alte religii și filosofii religioase ale lumii,
cu scopul de a vedea felul în care ele propun calea cunoașterii lui Dumnezeu, în contrast cu
oferta creștinismului în acest sens.
Am împărțit această lucrare în două capitole. În primul am căutat să arătăm
posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, privind spre domeniile în care omului i dat să-l
cunoască pe Dumnezeul cel viu. În al doilea capitol vom privi spre felul în care omul îl poate
cunoaște pe Dumnezeu, făcând referire la revelația prin care Dumnezeu i-a dat posibilitate
omului să-L cunoască.

3
 2. Posibilități ale cunoașterii lui Dumnezeu

E cunoscut astăzi atât de bine faptul că oamenii tuturor perioadelor istorice au

cunoscut și au practicat o anumită formă de religie. Deși acestea au îmbrăcat forme dintre cele
mai variate, cum sunt cele animiste întâlnite astăzi în Africa, religiile orientale cu misticismul
caracteristic lor, religiile poloteiste, religiile monoteiste, cu sute și mii de variații întâlnite în
toate regiunile geografice. Concluzia ce decurge natural din toate aceste realități istorice, este
aceea că în oameni a existat dintotdeauna o ideea a dumnezeirii, sau poate o căutare după
Absolut.
Cele spuse mai sus, sunt valabile chiar în era modernă și postodernă, în ciuda faptului
că în perioada optimismului bazat pe descoperirile științifice de la sfârșitul sec XIX, începutul
sec. XX, foarte mulți oameni de știință, atei și agnostici nechibzuiți și aroganți, s-au grăbit să
tragă concluzia că religia va dispărea din conștiința oamenilor. N-a fost însă așa. Și chiar dacă
în secolul XXI ne confruntăm cu creșterea ateisului în țările dezvoltate, aceasta nu se
datorează faptului că omul și-a pierdut simțământul religios, ca și cum acesta ar fi doar o
rămășiță a omului primitiv, nedezvoltat; ci acest fenomen se datorează în principal
manipulării maselor cu ajutorul tehnologiei la un nivel fără precedent în istoria omenirii. De
fapt golul sufletesc resimțit de oamenii societății de consum, depresiile, sinuciderile,
întoarcerea spre religiile orientale, droguri, și alte experiențe extatice, arată lămurit, că omul
postmodern e doar un biet căutător a unor lucruri cu mult mai trainice, decât cele cu care
societatea, folosindu-se de tehnologie l-a îndoctrinat.
De fapt, toată această tristă poveste care a urmat în urma încercării omului da a-L
scoate afară pe Dumnezeu din viața personală și din cea socială, a fost prevăzută în Sfânta
Scriptură, ca un avertisment, pentru omul care a fost creeat de la început cu această nevoie
spirituală de a-și cunoaște Creatorul. De pildă, în Eclesiatul 3:11, Scriptura spune: ,,... a pus în
inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la
sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
Contrar filosofiei agnostice, Biblia ne relatează că Dumnezeu l-a creeat pe om, cu
intenția de a avea părtășie cu acesta, fapt care s-a și întâmplat, chiar și după cădere. În cartea
Geneza 3:8 ni se spune că omul a auzit glasul lui Dumnezeu care umbla prin grădină în
răcoarea dimineții. Creatorul era deci acolo în grădină. Tragedia însă n-a întârziat să apară.

4
Neascultarea l-a făcut pe om să se ascundă de Dumnezeu, iar mai apoi, din pricina păcatul
care a corupt ființa umană, omul a fost izgonit din grădină.
Cu toate că păcatul a produs această prăpastie între Dumnezeu și om, totuși, nevoia
omului de a-l cunoaște și de a-l căuta pe Dumnezeu a rămas. Nu cunoaștem care a fost relația
lui Adam cu Dumnezeu după cădere, însă ni se relatează că fii săi, Abel și Cain au adus jertfe
lui Dumnezeu. Era deci o căutare a lui Dumnezeu, într-o formă ritualică, religioasă. Iar în
Geneza 4:26 ni se spune că după ce Set, unul din copii lui Adam, l-a născut pe Enos, oamenii
au început să cheme numele Domnului. Iar mai târziu, despre Enoh, al șaptelea patriarh de la
Adam, ni se spune că a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, iar mai apoi a fost răpit de
Dumnezeu la cer, ceea ce dovedește că în cazul său, avem de-a face cu o profundă și apropiată
cunoștere a lui Dumnezeu. Chiar după numai câteva generații, când pe vremea lui Noe
oamenii au început să fie din cale afară de răi, despre acesta ni se spune că era neprihănit și că
umbla cu Dumnezeu. Iar dacă am continua cronologic în narațiunile relatărilor bibice, ar
trebui să îl amintim pe Iov, apoi pe Avraam, Iosif, Moise, Samuel, David, Ilie, Elisei, Isaia,
Ieremia, Daniel, și ceilalți prorooci scriitori, toți oameni de o profundă sensibilitate spirituală.
Aducând aceste exemple, am vrut să subliniem faptul că în orice perioadă istorică, omul a
resimțit această nevoie de a-l căuta pe Dumnezeu, și Dumnezeu chiar s-a lăsat găsit. De fapt
poate că ar fi mai corect să spunem, pornind de la întrebarea lui Dumnezeu din grădina
Edenului, că Dumnezeu însuși l-a căutat pe om, iar acesta a avut bucuria și împlinirea să
răspundă provocării.
Ar mai fi de adăugat aici, că dintre toate ființele creeate, omul singur a fost conceput
să aibă, pe lângă nevoi fiziologice, relaționale sau afective, și aceste nevoi spirituale. Deșii
lumea vegetală, și cea animală, laudă și vestesc implicit prezența Creatorului, totuși, când
vorbim de nevoia de comuniune cu Dumnezeu, aceasta îi e rezervată numai omului. Cu
acestea, ne vom apropia să dezvoltăm foarte pe scurt această nevoie a omului, împărțind-o în
trei paliere, pe care le-am putea numi chiar trepte ale cunoașterii. Sau, altfel spus aceasta este
posibilitatea omului de a-l cunoaște pe Dumnzeu. În felul acesta, sau în domeniile acestea,
omul muritor îl poate cunoaște pe Dumnezeul cel veșnic.

5
 2.1 Cunoașterea existenței lui Dumnezeu

Cu greu am putea găsi o întrebare mai hotărâtoarea în definirea vieții unui om ca aceea
privitoare la existența lui Dumnezeu. De răspunsul pe care îl dăm acestei întrebări, decurg
niște concluzii logice, de care nu ne putem debarasa. Astfel, a spune că Dumnezeu nu există,
înseamnă a spune că omul și întreg universul odată cu el, e un biet orfan, fără nici un scop
real, care să răzbată dincolo de legea morții. Iar pentru faptul că totul e trecător, fragil și
nesigur, nu poate exista vre-un țel sau vre-un scop nobil pentru nici o faptă umană. Suferința,
nedreptățile, foametea, sunt datul unei lumi în care am fost aruncați, așa că cel mai bine
adaptat supraviețuiește, și nu există nici o motivație morală, de a încerca să îndepărtăm aceste
plăgi, sau chiar violențele dintre oameni, atât timp cât ele nu se îndreaptă împotriva noastră.
Și dacă nu există un Creator, nu există nici o autoritate morală, care să emită o lege veșnic
valabilă, și nici un judecător în fața căruia să dai socoteala de faptele tale. Prin urmare, nici
omul însuși nu e un agent moral, care să posede în conștiință ideea de bine și rău, ci acestea
sunt date în mod exclusiv de societatea și vremea în care trăiește.
Cele spuse mai sus nu sunt numai simple presupuneri, ci s-au dovedit din nefericire, în
multe perioade istorice, a fi fapte reale. Pentru a dovedi acest lucru, nu trebuie să aruncăm
decât o fugară privire spre teoria evoluției. Selecția naturală, lupta pentru supraviețuire,
perpetuarea celui mai bine adaptat, crează imaginea unei lumi violente, sângeroase,
nemiloase. Cu mult mai grav decât asta însă, e faptul că acestea sunt puse într-o lumină
pozitivă. Dacă nu exista violență și luptă, omenirea nu ar fi evoluat până la stadiul în care e
acum, prin urmare, lupta, violența și eliminarea celui mai slab, sunt bune când sunt făcute în
numele binelui suprem al evoluției. Noi oamenii, care nu suntem decât animale mai
dezvoltate, ne-am putea dezvolta și mai mult, folosind aceleași tehnici pe care le-am folosit de
milioane de ani.
Nu există nici o bază morală cu adevărat trainică pentru care cineva să fie bun cu
semenul său, fără ca el însuși să aibă un câștig din asta. Filosofiile de la sfârșitul sec. XIX,
care au născut sistemele totalitare ale sec. XX, s-au bazat în mod vădit și declarat pe teoria
evoluției. Teoria sistemului nazist, se baza printre altele pe ideea existenței unei rase pure,
rasa ariană. De aceea, în numele purificării omenirii, și pentru a duce umanitatea pe cele mai
înalte culmi evolutive, nu s-a considerat a fi o faptă nepermisă uciderea în masă a evreilor și a
altor minorități etnice, considerate inferioare.

6
 În ce privește filosofia marxist-leninistă a comunismului, cu ideea lui dominant
materialistă și făurirea omului nou, se observă chiar și la o privire superficială înrudirea ei cu
teoria evoluției. De altfel, fondatorii ei au acceptat existența acestei înrudiri, și au promovat cu
mult zel teoria evoluției.
În punctul acesta criticii credințelor religioase, aduc în discuție inchiziția și alte crime
pe care biserica le-a ordonat, războaiele religioase și ura dintre confesiuni. Și spun ei că ideea
existenței lui Dumnezeu aduce ura între oameni, și că Lenin și Hitler s-au folosit în mod greșit
de teoria evoluției, pentru pornirile lor sângeroase și rasiste. Cu siguranță că problemele
acestea ar necesita o discuție foarte largă. Nu avem aici spațiul necesat pentru ea, și deci, nu
putem avea pretenția că răspundem la aceste întrebări, dar putem face câteva observații. Prima
ține de profunzimea învățăturii celor două filosofii. Adică studiind învățăturile propagate
direct sau indirect de acestea să observăm în mod logic, ce fel de viață practică socială,
personală, națională, decurge din acestea. Am afirmat deja că teoria evoluției sprijină cu toate
forțele argumentative ideea distrugerii oricărei constituții morale în fața căreia omul să dea
seama. Și dacă societatea acceptă, crimele, avorturile, perversiunile sexuale, nu mai rămâne
nici un motiv să nu le acceptăm. E ceea ce spune psalmistul în Psalmul 11.3 ,, Şi, când se
surpă temeliile, ce ar putea să mai facă cel neprihănit?” Baza oricărei temelii morale, o găsim
în autoritatea Dumnezeului Creator.
Fără îndoială că diavolul a pervertit cunoașterea pe care omul a avut-o despre
Dumnezeire. Mutitudinea de religii și idei religioase existente în zilele noastre se datorează
faptului că omul s-a îndepărtat de Dumnezeul cel adevărat, și a lăsat astfel poartă deschisă
diavolului spre a-și împlini nevoia sufletească cu o serie nefârșită de amăgiri. Și oridecâte ori,
în numele religiei și a lui Dumnezeu s-au făcut abuzuri, crime, războaie, e ușor de înțeles că
dumnezeul acesta nu a fost decât o plăsmuire a minții omului, devreme ce Dumnezeul cel
adevărat se arată împotriva acestor lucruri.

2.2 Cunoașterea mântuirii lui Dumnezeu

Am discutat în cele de mai sus câte ceva despre cunoașterea lui Dumnezeu ca existență
personală. Așa cum am văzut, ideea existenței slujește ca o coloană vertebrală într-o lume
supusă unui accentuat proces de degradare morală și spirituală. Însă oricât de corectă teologic
în forma ei simplă, ar fi o cunoaștere a existenței, e limpede că ea nu e suficientă. Omul are
nevoie să cunoască ceva mai mult despre Dumnezeu, căci altmiteri, ar fi un copil orfan ce

7
cunoaște câte ceva despre existența tatălui său. Dar așa după cum vom vedea în capitolele
următoare, omul prin firea și puterea sa e complet despărțit și separat de Dumnezeu. El nu
poate avea nici cea mai mică idee corectă despre Dumnezeu folosindu-se de simțurile și de
rațiunea sa, în lipsa revelației dumnezeiești.
Revelația a fost însă trimisă omului, și acesta folosindu-se de simțurile și de rațiunea
sa, poate percepe ideea existenței lui Dumnezeu, prin această revelație generală manifestată în
natură și în istorie. Dar acesta nu e decât un prim pas. Chiar fiind convins de existența lui
Dumnezeu, omul rămâne tot pierdut, rob al păcatului și îndepărtat de Dumnezeul în care
crede. Pentru aceea, omul trebuie cu necesitate să-l cunoască pe Dumnezeu ca Mântuitor.
Pentru cunoașterea mântuitoare nu mai e de mare folos revelația generală, ci omul are
nevoie revelația lui Dumnezeu specială, despre care vom discuta în capitolele următoare.
Tragedia omenirii începută în grădina Edenului a început cu neascultare și păcat. Din acestea
a rezultat înstrăinarea de Dumnezeu și cufundarea tuturor oamenilor într-o stare de
neascultare și robie spirituală, care au atras asupra omului moartea, mai întâi cea spirituală,
apoi cea fizică. Pentru această dramă a omenirii, se cerea o soluție mântuitore. Mintea omului
nu a putut găsi niciuna, însă diavolul, în dorința lui nesfârșită de a-i înșela pe oameni, a tot
născocit la religii și la teorii mântuitoare, care nu au alt scop, decât a-l ține pe om departe de
adevărata cunoaștere mântuitoare. De pildă, în religia musulmană, mântuirea înseamnă
credința în Alah, acceptarea Coranului ca ultimă revelație, și practicarea cu conștiinciozitate a
anumitor practici ( rugăciuni, pelerinaje, posturi etc.). În religiile orientale, mântuirea
înseamnă o înbunătățire a karmei, pentru o reîncarnare mai bună, iar în final pentru o realizare
a sinelui, prin care să poți ajunge în nirvana, aceea stare de contopire cu dumnezeirea.
Nimic din tot ce am putea găsi în filosofia tuturor religilor, nu seamănă cu ideea
creștină a Dumnezeului Mântuitor. Jertfa înlocuitoare, neprihănirea căpătată prin credință,
regenerarea ființei, rămân comoara de neprețuit a oricărui om care a cunoscut Mântuirea. E
ciudat pentru rațiunea umană, că pentru a cunoaște mântuirea prin Hristos, nu trebuie să fii un
om bun, și nici să faci anumite fapte care să te califice. Dar se cer lucruri cu mult mai adânci
și imposibil de realizat pentru om fără de ajutorul lui Dumnezeu. Mai întâi trebuie ca omul să
se simtă vinovat și să-și vadă în toată grozăvia sa starea de păcat în care se află. Pe fondul
acesta, omul caută cu disperare salvarea. E o perioadă de lupte și de frământări interioare
nesfârșite, până când acesta se întâlnește cu evanghelia lui Hristos. Acum se întâmplă cea de-a
doua minune în viața omului căutător de mântuire. Mintea i se luminează și începe să creadă
în puterea jertfei înlocuitoare a lui Hristos. Ceea ce până atunci i se părea ceva de neînțeles, de
acum mintea și viața i se umplu de acest adevăr tot mai limpede și mai strălucitor. E interesant

8
de observat aici faptul că Domnul Isus asocia mântuirea cu cunoașterea. „Şi viaţa veşnică este
aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai
trimis Tu.”
Un exemplu biblic relevant pentru cele discutate mai sus ar fi tălharul de pe cruce. El a
fost un om cu adevărat păcătos, fără merite să primească mântuirea, totuși în momentele
acelea ultime din viața lui, a văzut și a înțeles lucruri pe care nimeni din cei din preajma crucii
nu le vedea. Dacă celălat tâlhar batjocoritor i-a cerut lui Isus să-l coboare de pe cruce, acesta
dimpotrivă, a văzut că în timpul scurt ce-l mai avea la dispoziție, era de rezolvat o problemă
mult mai importantă: mântuirea sufletului. Și-a simțit vinovăția, și-a mărturisit păcatele. Și-a
exprimat plin de curaj credința sa în forța Domnului Isus de a-l salva. Desigur că el nu a știut
să spună rugăciunea păcătosului, dar și-a exprimat în cuvintele sale credința în ciuda oricăror
aparențe. El a văzut în pesoana unui om crucificat și huiduit, un împărat care avea o împărăție,
și care avea puterea și dorința de a-l salva.

2.3 Cunoașterea personală a lui Dumnezeu

Sunt unii creștini cu gândiri ecumenice, care insistă că Dumnezeu e acelaș în toate
religiile, diferind doar denumirea și anumite aparențe condiționate cultural în modul în care
oamenii l-au gândit pe Dumnezeu. Însă ideea aceasta, pe cât pare de frumoasă la o primă
privire, pe atât e de naivă atunci când câtărești cu obiectivitate faptele reale. Cum ar putea fi
asocit Dumnezeul cel viu cu Alah, o imagine a unui dumnezeu rece, mânat de instincte pline
de ură. Sau cu Krisna, sau vre-un alt zeu hindus, zei plini de mânie, în care nu încape sub nici
o formă ideea de dragoste față de oameni, și în gândirea cărora, nu poate exista nici un fel de
iertare, ci numai o rece și intransigentă lege a karmei, prin care orice faptă e plătită în viața
aceasta sau într-o alta viitoare?
Diferențele însă nu se opresc aici. Fie că vorbim despre zeii egipteni, despre cei din
panteonul grecesc, sau de divinitățile din religile contemporane, nu găsim aproape deloc ideea
unui Dumnezeu cu care omul să aibă o relație și o cunoaștere personală. În filosofia religiilor
întâlnim tot felul de idei ciudate, de la îmblâzirea prin anumite sacrificii și ritualuri a unor zei
furioși și dornici de răzbunare, până la contopirea apersonală în dumnezeire. În Biblie însă, ni
se spune încă de la facerea omului că Dumnezeu l-a creeat pe om cu intenția de a trăi în
armonie și în relație personală cu acesta. De fapt întreaga scriptură nu e altceva decât o istorie

9
a relație dintre Dumnezeu și om. Omul nu doar crede în Dumnezeu, nu doar primește
mântuirea, ci întreaga viață a omului regenerat e o viață de umblare cu Dumnezeu.
E interesant de observat că drama omenirii e dată de neascultare și de ruperea relației
dintre Dumnezeu și om. Pe urmele amăgirii diavolului e aude însă glasul lui Dumnezeu care îl
cheamă și îl caută pe om. Vedem apoi o serie de povestiri frumoase în care oamenii l-au
cunoscut îndeaproape pe Dumnezeu. Această cunoaștere e evidențiată în expresii cu notă
extrem de personală, ca cea atribuită lui Enoh, ,,a umblat cu Dumnezeu” sau lui Avraam care
era ,,prietenul lui Dumnezeu” sau lui David care era „om după inima lui Dumnezeu”. Însă
toate aceste relații frumoase pălesc în fața acelora ce au urmat după descoperirea dragostei
Fiului lui Dumnezeu și după eliberarea omului din robia păcatului. De atunci credincioși îl
cunosc pe Dumnezeu prin Isus Hristos și această cunoaștere se înnoiește și crește, după
spusele apostolului Pavel: „omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui
ce l-a făcut.” sau în epistola către Filipeni: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi
părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” (Filipeni 3: 10)

10
 3. Revelația lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură ni-L prezintă pe Dumnezeu în mai multe feluri, dar una dintre notele
dominante cu privire la natura lui Dumnezeu, e aceea că El e nevăzut, necunoscut și
neaccesibil. După spusele apostolului Pavel: „singurul care are nemurirea, care locuieşte într-
o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea
şi care are cinstea şi puterea veşnică! Amin. ” ( 1 Timote 6: 16) Această lumină inaccesibilă,
pe orice cale omenească am încerca să o explorăm e dată de diferența ontologică dintre noi și
Dumnezeu. Noi suntem oameni, iar el e Dumnezeu, noi suntem creatura, iar El e Creatorul
necreat care există prin sine. Noi suntem limitați de o serie întreagă de legi spațio-temporare,
pe când El nu se supune nici unei astfel de legi. El e Dumnezeul veșnic și atotputernic, cu
totul altceva decât orice am putut vedea, înțelege sau raționa prin posibilitățile noastre
omenești. Numim această stare de existență a lui Dumnezeu transcendență, adică existența
Dumnezeiască transcede propria Sa creație și inclusiv pe om.
Oamenii au trimis nave spațiale și sateliți care au umput spațiul extraterestru ca să îl
caute pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu pare a fi nicăieri. Faptul acesta nu demonstrează însă
câtuși de puțin că Dumnezeu nu există. Dacă eu nu poate detecta prin simțurile mele undele
radio, aceasta nu demonstrează că ele nu există, ci doar faptul că eu trăiesc pe alte coordonate,
și că nu sunt echipat cu instrumentele necesare pentru a detecta aceste unde. Dumnezeu
trăiește pe alte coordonate de existență, coordonate pe care mintea noastră limitată nu le poate
percepe, și astfel omul nu ar fi rămas decât un veșnic bâșbâitor în întunericul care îl
înconjoară dacă nu s-ar fi aprins lumină, prin revelația de sine a lui Dumnezeu în fața omului.
Dumnezeu s-a descoperit pe sine omului pe care-l crease, adică ne-a descoperit
caracterul Său cel veșnic, și adevărul la fel de veșnic despre mântuirea omului și relația lui Sa
cu acesta. Aceasta numim revelație, după cuvintele profetului Isaia: „Eu n-am vorbit în
ascuns, într-un colţ întunecos al pământului. Eu n-am zis seminţei lui Iacov: „Căutaţi-Mă în
zadar!” Eu, Domnul, spun ce este adevărat, vestesc ce este drept.” ( Isaia 45:19 )
E interesant demersul filosofilor antici în căutare dumnezeirii pe calea rațiunii. Deși
rațiunea face parte din procesul de descoperire a revelației generale, totuși cu ajutorul ei nu-l
putem cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu, după vorba unui filosof: „vom fi pierduți dacă nu
ni se va descoperii Dumnezeu.”

11
 3.1 Revelația generală

Numim revelație generală acea descoperire de sine a lui Dumnzeu, în lucrurile care ne
înconjoară: în natură, în istorie, în propria conștiință. Luând aminte la această revelație, omul
trebuie să ajungă la concluzia existenței lui Dumnezeu. Și să cunoască, după vorba apostolului
Pavel ,, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui.” ( Romani 1: 20)
Revelația generală nu îi îngăduie omului să ajungă la cunoașterea adâncă și mântuitoare a lui
Dumnezeu, dar îl îndrumă spre drumul pe care le-ar putea găsi pe acestea.

3.1.1 Revelația în natură

În Sfânta Scriptură ne este prezentată foarte adesea posibilitatea cunoașterii lui

Dumnzeu cu ajutorul ordinii create. Apostolul Pavel merge până acolo, încât spune în epistola
către Romani că oamenii nu se pot dezvinovăți pentru faptul că nu l-au căutat pe Dumnzeu,
întrucât, chiar dacă nu au făcut parte din poporul căruia Dumnezeu i s-a revelat în mod
special, totuși ei toți au avut parte de această revelație în natură, adică au putut să vadă în
lucrurile create imaginea unui Creator inteligent și atotputernic.
Așa numiții psalmi ai naturii, cum ar fi psalmul 19 sau psalmul 104 ne vorbesc în
termeni poetici și elogioși despre fiecare element din natura creată de Dumnezeu. În aceste
poeme, psalmiști vorbesc despre un Dumnezeu care e creator a toate, le cunoaște pe toate și le
susține pe toate. ( Palmul 147:4, Psalmul 19:4 etc.). În fața acestor veritabile minuni,
neînțelese de mintea omenească, autorii psalmilor trag cel puțin trei concluzii importante.
1. Creația îl arată pe Dumnezeu ca fiind creatorul ei, și ne arată o parte din măreția sa. (
Psalmul 19: 1; Psalmul 89:5)
2. Pentru toate minunile creației, în mijlocul căruia a fost așezat, omul trebuie să-l laude pe
Dumnezeu. (Psalmul 65:1,8 )
3. Dumnezeu Creatorul se bucură de lucrările Sale. ( Psalmul 104:31)
Despre felul în care creația lui Dumnezeu are ceva de spus omului, ni se mai vorbește
cu foarte multe detalii și în cartea lui Iov, care este o altă carte de înțelepciune. Prietenii lui
Iov, în special Elihu, aduc în discuție creația lui Dumnezeu pentru a-și argumenta poziția. În

12
centrul argumentației lui, stă un verset deosebit de frumos în legătură cu discuția noastră:
,,Iov, ia aminte la aceste lucruri, privește liniștit minule lui Dumnezeu.” Iov 37: 14. Elihu
arată puterea lui Dumnezeu manifestată în natură, și știința Lui neînțeleasă pentru mintea
omenească, prin care vrea să-i spună lui Iov că omul e prea mic și neștiutor, ca să-L poată lua
la întrebări pe Dumnezeu. La finalul cărții Iov, Dumnezeu însuși îi răspunde lui Iov, după
capitole întregi de tăcere. Răspunsul său este de fapt o serie de întrebări pe parcursul a patru
capitole, dintre care, toate au legătură cu măreția creației. După acest răspuns al Domnului,
Iov se pocăiește și își recunoaște starea de neputință, și totală dependență de Dumnezeu
Creatorul.
În scrierile profetice ni se aduc mai multe imagini ale felului în care animelele și
natura în general își ascultă chemarea și vremea așezată de Dumnezeu. În Ieremia cap. 8 se
vorbește de cocostârc, rândunică, turturea și cocor, care își păzesc vremea venirii lor în
contrast cu poporul care nu cunoaște legea Domnului. De asemenea, în Isaia, cap. 1, ni se
arată cum animalele domestice ca boul și măgarul își cunosc stăpânul, în vreme ce poporul lui
Dumnezeu nu-l recunoaște pe acesta ca Stăpân.
Învățăturile Domnului Isus cu privire la lecțiile spirituale pe care natura ni le oferă
sunt deosibit de frumoase și provocatoare. Versetele din Matei cap. 5 „Uitați-vă la păsările
cerului.” și „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.” nu sunt altceva decât
o invitație directă pentru a studia, a observa și a înțelege natura ca pe o sursă de inspirație în
înțelegerea voii lui Dumnezeu pentru viața noastră.
Acum, după ce am făcut o scurtă trecere în revistă a felului în care Biblia abordează
problematica revelației în natură, vom privi puțin la felul în care e văzută aceasta la începutul
sec. XXI, în lumina descoperirilor ștințifice din ultimele veacuri. Dacă pentru omul antic, care
observa natura aproape numai după felul în care ea se descoperă simțurilor, aceasta reprezenta
o minune, ce putem spune despre omul postmodern, care a pătruns mai adânc o parte din
tainele naturii? Omul sceptic ar spune că astăzi nu ne mai minunăm în fața unor fenomene ca
fulgerul sau tunetul, pentru că am găsit o explicație științifică pentru acestea. În realitate însă,
omul de știință onest știe că astăzi, cu cât se descoperă mai mult din legile naturale, cu atât
aceasta rămâne mai tainică prin perfecțiune, măreție, și uimitoarea sa precizie.
E interesant să observăm aici și faptul, că deșii oamenii Bibliei nu au fost oameni de
știință, și aceasta nu are despre sine această pretenție, totuși sunt menționate în ea câteva teze
științifice care au fost stabilite cu exactitate abia după câteva mii de ani. De pildă, în Iov 26: 7
se spune: „El întinde miazănoaptea asupra golului, şi spânzură pământul pe nimic.”. Cartea lui
Iov a fost scrisă cu siguranță înainte de anul 1400 î. Hr., în vreme ce evenimentele descrise în

13
ea s-au petrecut în jurul anilor 2000 î. Hr. Un alt exemplu, în Isaia 40:22 ni se spune: „El şade
deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde
cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el.” Sunt surprinse aici
două adevăruri științifice aproape nevisate pentru sec. VI î. Hr. când a scris profetul. Prima
face referire la faptul că pământul este rotund, surprinsă și în Proverbe 8:31, „...jucând pe
rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.”, iar a doua, și mai
spectaculoasă, se referă la faptul că cerurile, adică Universul se extinde continu. Acest fapt
este adus în discuție de mai multe ori în Scriptură ca în Iov 9:8 „Numai el întinde cerurile și
umblă pe înălțimile mării.”
Când privești spre cerul înstelat având în minte câteva informații despre imensitatea și
precizia de funcționare a universului care ne înconjoară te cuprinde un sentiment adânc de
reverență în fața Creatorului infinit în putere și inteligență. Până și un ateu e cuprins de
sentimentul micimii sale și de întrebări fără răspuns cu privire la complexitate, organizare,
precizie. Distanțele în univers se măsoară folosind ca unitate de măsură viteza luminii (
300.000 km pe sec. ) Folosind această viteză ai putea înconjura Pământul de șapte ori într-o
secundă, și ai ajunge până la soare în opt minute. Pentru a călători însă până la capătul
universului cunoscut cu această viteză ai avea nevoie de 28 de miliarde de ani.
Diametrul galaxiei noastre care conține 100 de miliarde de stele e de 100.000 de ani
lumină, și există 100 de miliarde de astfel de galaxi organizate la rândul lor în roiuri galactice
îndepărtate unele de altele la sute de milioane de ani lumină. Unele din aceste stele au
dimensiuni uriașe, având diametrul de 1500 ori mai mare decât a Soarelui, care e o stea de
mărime medie. Imensitatea universului însă nu e totul. Organizarea e și mai uluitoare. Toate
corpurile și fenomenele se supun unor legi precise. Iată ce spune pe acest subiect fizicianul
Stephen W. Hawking: „Cu cât observăm mai mult universul, cu atât constatăm că în el nu
domnește arbitrariul, ci că el ascultă de anumite legi precise care intervin în diverse domenii.
Pare perfect rezonabil să presupunem că trebuie să existe principii unificatoare, astfel încât
toate legile decurg dintr-o anumită lege mai importantă.” Îl cităm aici și pe astronautul
Wernhern von Braun: „Legile naturale ale universului sunt atât de precise încât nu
întâmpinăm nici o dificultate în construirea unei nave spațiale pentru a zbura pe lună, și în
programarea zborului cu precizie de fracțiuni de secundă. Asemenea legi trebuie să fi fost
fixate de cineva.”
Am adus aceste câteva date despre univers, pentru a arăta că astăzi putem spune cu și
mai mare reverență ca acum trei milenii: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu...” Psalmul 19.1
Exmplele în domeniul acesta ar putea continua. Dacă ne gândim la planeta noastră, care pare

14
atât de evident că a fost concepută special ca să susțină viața prin: așezarea la distanța optimă
față de soare, compoziția protectoare a atmosferei sale, existența apei, a oxigenului, a solului
productiv, și a încă altor multe lucruri, care par minuni și mai mari, atunci când privești spre
celelalte planete și corpuri cerești, a căror condiții sunt absolut improprii dezvoltări vieți.
Concluzionăm cele spuse despre revelația în natură, spunând că din grădina Edenului,
și până când ordinea creeată va exista, natura va avea ceva de spus omului despre existența și
însușirile lui Dumnezeu.

3.1.2 Revelația în istorie

Mișcarea fiosofică numită agnosticism acceptă ideea existenței unui Creator. Acesta
însă e văzut doar ca unul care după ce a proiectat și creat universul asemeni unui mecanism
care funcționează după anumite legi, s-a ascuns, iar acum univerul și istoria merg pe făgașul
propriu, dirijate de voia sorți și a acestor legi trasate de la început. Creștinismul afirmă însă
dimpotrivă, că Dumnezeu e la lucru în lume, că are cu aceasta un anumit plan, și în
consecință, lumea noastră se îndreaptă spre anumite scopuri. Dacă cele spuse mai sus sunt
adevărate, și dacă creștinismul are dreptate la capitolul acesta, atunci ar trebui ca privind spre
evenimentele care alcătuiesc istoria să putem vedea mâna lui Dumnezeu în dirijarea acestora.
Trebuie să spunem că acest segment e mai limitat, și evidențele din acest domeniu sunt
mai puțin impresionante, deoarece ne lipsesc o serie de date la care nu avem acces. Dacă s-ar
deschide perspectiva lumii spirituale și pentru noi așa cum s-a deschis de pildă în cartea lui
Iov, atunci cu siguranță că am înțelege evenimentele istorice într-o altă lumină. Dar fiindcă
aceste lucruri nu ne sunt descoperite, putem doar să întrezărim mâna lui Dumnezeu în istorie,
și să afirmăm că există un Dumnezeu la lucru în cursul vremurilor.
Biblia afirmă suveranitatea lui Dumnezeu peste evenimentele istoriei; peste împărați și
peste împărății. În psalmul 75 se spune: „Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe
unul, şi înalţă pe altul.” Profetul Daniel ar putea fi numit un profet istoric, deoarece
descoperirile sale Dumnezeiești sunt mare parte dintre ele legate de evenimente istorice ce au
urmat după perioada sa. El afirma în rugăciunea sa despre Dumnezeu: „El schimbă vremurile
şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere,
celor pricepuţi!”

15
 Putem vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în cursul vremurilor prin împlinirea acestor
profeți. A fost profețită căderea Samariei, a Ierusalimului, a Babilonului, a Tirului, iar
Dumnezeu prin profeți, precizează că s-a folosit de cuceritorii acestor cetăți pentru împlinirea
scopurilor Sale. Au fost profețite alte evenimente politice ca deportarea evreilor, și întoarcerea
acestora după un număr de ani sub politica îngăduitoare a împăratului Cir. Profetul Daniel
prezice succederea mai multor împărății aducând și anumite detalii despre forma lor politică.
Domnul Isus a profețit căderea Ierusalimului din era romană, profeție ce s-a împlinit la
aproximativ 33 de ani de la moartea și învierea sa. Privind spre aceste profeții împlinite,
putem spune că Dumnezeu există și că se implică în schimbarea „vremurilor și a
împrejurărilor”.
Istoria relației dintre Dumnezeu și om se concentrează într-o foarte mare parte a
vremurilor pe relația lui Dumnezeu cu națiunea Israelului. Așa stând lucrurile, ne-am putea
aștepta ca istoria acestei națiuni să fie o istorie specială, care să reflecte ceva despre „alegerea
ei”. Nu e greu de observat cum această mică națiune, fără nici o șansă de afirmare, a
supraviețuit de-a lungul mileniilor într-un mediu foarte ostil. Împărățiile lumii au fost pe rând
deranjate de extremismul ei religios, și au dorit să o șteargă de pe fața pământului. Nu au
reușit, fiindcă această mică națiune a fost protejată de mâna lui Dumnezeu, și nu doar că nu a
fost distrusă, în timp ce celelalte popoare din „cornul abundenței” s-au pierdut în negurile
istoriei, dar și-au păstrat identitatea națională și spița de neam, iar în anul 1948 s-a înființat
după aproape două milenii de istorie ostilă, statul modern Israel. În toate acestea, omul care
știe să înțeleagă, vede mâna lui Dumnezeu.

16
 3.2 Revelația specială

Numim revelație specială descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în fața omului,

descoperire directă, și nu subînțeleasă ca în cadrul revelației generale. Dacă prin revelația
generală, omul poate recunoaște existența lui Dumnezeu, și întrezării câteva ceva din
trăsăturile sale, prin revelația specială, omului îi e descoperită Ființa și planurile dumnezeiești
într-o dimensiune specială. Desigur, Dumnezeu ca Ființă transcedentală rămâne în „lumina
de care nu te poți apropia”, însă El se descoperă pe Sine atât cât omul să-L poată cunoaște,
căuta, iubi, și mai ales prin descoperirea aceasta El are în vedere ca omul să poată înțelege
calea prin care poate afla mântuirea.
Aflăm de pe paginile Vechiului Testament că Dumnezeu s-a descoperit unor persoane
în mod direct. La început aceasta formă de revelație e foarte personală și oarecum selectivă.
Dumnezeu i se descoperă lui Avraam și în urma acestei descoperiri începe relația dintre
aceștia doi. Urmează apoi descoperirile către urmașii lui Avraam: Isaac, Iacov, Iosif, și mai
apoi Moise, căruia Dumnezeu i se descoperă în mod personal, prin celebrul rug care nu se
mistuia, chemându-l astfel în slujba de conducător al poporului ales. Din această postură,
Dumnezeu îl folosește pe Moise, nu numai pentru a elibera și conduce poporul prin pustiul
Sinai, ci mai ales pentru a conduce poporul în starea și în locul unde Dumnezeul părinților lor
să i se descopere. Noutatea revelației de la muntele Sinai e că aceasta a fost făcută în fața unui
popor întreg. Tot aici pe Muntele Sinai, revelația a trecut dincolo de forma verbală de
înștiințare sau dialog, și a fost transmisă sub forma scrisă, ceea ce însemna că aceasta trebuia
să rămână și pentru generațiile următoare, păstrându-și aceeași valoare ca în cazul
destinatarilor inițiali. Iar pe lângă faptul că a fost scrisă, revelația adusă pentru poporul Israel
a fost concepută sub forma unui legământ, în felul în care se încheiau tratatele în antichitate.
Aceasta însemna că de atunci încolo Dumnezeul lui Avraam urma să devină Dumnezeul unui
întreg popor.
Deșii în perioada Vechiului Testament, revelația a fost în esență dată pentru poporul
Israel, există referiri în Sfânta Scriptură că Dumnezeu se aștepta ca poporul ales să fie o
lumină a neamurilor, în sensul de a fi o revelație vie printre popoarele care nu cunoșteau
numele Domnului. Din cartea lui Daniel, aflăm că acest lucru s-a întâmplat în perioada
exilică, prin credincioșia anumitor evrei, însă în majoritatea vremurilor, poporul Israel nu și-a
îndeplinit acest mandat, ceea ce l-a determinat pe apostolul Pavel să scrie în epistola către

17
Romani: „Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după
cum este scris.” ( Romani 2: 24 ).

3.2.1 Revelația în Sfintele Scripturi

După cum spuneam mai sus, prima formă a revelației scrise au fost cele două table de
piatră scrise pe muntele Sinai. Ele au fost scrise de degetul lui Dumnezeu, și făceau parte din
legământul încheiat între Dumnezeu și poporul Israel. Dumnezeu însă intenționa să descopere
mult mai multe despre natura și lucrarea Sa omului. Și nu numai unui om sau unei generați, ci
trebuia ca revelația să fie accesibilă tuturor oamenilor și să treacă din generație în generație,
păstrându-și autenticitatea și actualitatea. Cu toate că e cartea revelației lui Dumnezeu, dintr-
un motiv sau altul, Biblia nu e scrisă de Dumnezeu în sensul în care au fost scrise cele zece
porunci, dar ea a fost și rămâne cartea prin care Dumnezeu vorbește omenirii, nu numai unui
singur om, sau unui singur popor, ci odata cu revelația Noului Testament, ea se adresează
tuturor oamenilor de pretutindeni, de orice limbă și de orice națiune.
Biblia declară despre ea însăși că a fost inspirată de Dumnezeu. Remarca apostolului
Pavel e categorică în acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să
înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.” ( 2 Timotei 3:16 ) Cu
siguranță că toți scriitori Bibliei au fost oameni, dar a fost normal să fie așa, deoarece însăși
Biblia a fost scrisă pentru oameni, și deci era nevoie ca ea să fie înțeleasă, scrisă într-un
limbaj accesibil. Dumnezeu, când s-a revelat prin Scripturi a făcut-o în limbaj omenesc,
printr-o revelație kenotică, după cuvântul apostolului Pavel din Filipeni capitolul doi, și deci,
Scriptura e ceea ce Dumnezeu a vrut să știm despre El, și numai atât cât se poate spune despre
Acesta în limbaj omenesc, căci cele mai multe lucruri despre Dumnezeire nu se pot descrie
prin cuvinte omenești. Dar, așa cum aminteam, acești scriitori umani ai Bibliei au fost
inspirați de Duhul lui Dumnezeu. Apostolul Petru afirmă acest adevăr: „Căci nicio prorocie n-
a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (
2 Petru 1: 21 )
Împotriva Sfintelor Scripturi s-au ridicat de-a lungul veacurilor o serie de conducători
politici, care și-au propus să distrugă această carte. În perioada intertestamentară, Antiohus
Epifanus a luptat să distrugă religia evreilor. Printre alte rele pe care le-a făcut, el s-a luptat
împotriva scririlor sfinte. Iată cum descriu cărțile apocrife această stare de lucruri: „Şi cărţile
legii, pe care le-au aflat, le-au ars cu foc, stricându-le de tot. Şi oriunde se afla la cineva cartea

18
legii şi oricine ţinea legea, acela din porunca regelui era omorât.” ( Macabei 1: 59,60 )
Dioclețian, în ultimul val de prigoană, dinainte de edictul lui Constantin cel Mare, a dat o
poruncă prin care se pedepsea cu moartea orice om la care s-ar fi găsit vre-o Biblie. Chiar și
cei ce îi cunoșteau pe cei ce dețineau Biblii, și nu îi denunțau erau condamnați la moarte.
După doi ani, împăratul s-a lăudat că a exterminat orice scriere sfântă a creștinilor. Însă după
câțiva ani, când Constantin cel Mare a venit la tron, el a cerut scripturi din mâinile
credincioșilor, și într-o singură zi i s-au adus mai mult de 50 de exemplare. Acestea sunt doar
două exemple, însă în timpul istoriei, cât și în zilele noastre, lupta împotriva Bibliei nu a
încetat. Rezultatul e că astăzi, cea mai persecutată carte, e cea mai tipărită carte. Voltaire,
renumitul filosof ateu, din perioada revoluției franceze, a afirmat că în 100 de ani, Biblia va
deveni o carte demodată și necitită. Ciudat pare însă faptul că în casa în care el a locuit e
acum un depozit de Biblii. Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său!
Nu numai împărații s-au luptat împotriva Bibliei, ci s-au ridicat numeroși oameni de
știință care și-au dorit să distrugă credibilitatea Scripturii. Din punct de vedere istoric, Sfintele
Scripturi sunt scrieri antice. Pentateuhul, sau cărțile lui Moise au fost scrise prin secolul XV
î.Hr., iar ultima carte a Noului Testament a fost scrisă înainte de anul 100 d. Hr., deci cu
multe sute de ani înainte de apariția tiparului. Așa că, Bibilia a fost supusă ca și celelalte
scrieri antice unui șir succesiv de copieri. Aceasta i-a făcut pe unii critici, printre care cei mai
vocali au fost teologii germani din așa numita mișcare liberală a secolului XIX, să afirme că
prin aceste copieri s-au strecurat foarte multe erori. Nu dispunem aici de spațiul necesar
pentru a discuta detailiat această temă, dar presupozițile lor, deși au făcut mult rău lumii și
creștinătăți, au fost depășite și au rămas numai la nivelul unor simple speculații teologice. S-
au ridicat mulțți cercetători sinceri, care au arătat că această încercare de raționalizare a
Bibliei, nu s-a făcut pe baze științifice, ci au fost de regulă speculații ieftine, cu scopul vădit
de a denigra sfânta carte. Descoperirile de la jumătatea secolului XX de la Qumram au ajutat
mult în acest sens. S-au găsit din toate cărțile Vechiului Testament cel puțin fragmente, iar
cartea lui Isaia a fost găsită integral. Rezultatul a fost că într-o mie de ani de copieri, nimic
semnificativ nu s-a schimbat în Sfintele Scripturi. Toate acestea nu pot fi puse decât pe seama
faptului că Dumnezeu, Autorul de drept al Bibliei a vegheat ca mesajul Său pentru omenire să
ajungă până la noi, după vedenia prorocului Ieremia: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
„Ce vezi, Ieremio?” Eu am răspuns: „Văd un veghetor.”
Şi Domnul mi-a zis: „Bine ai văzut; căci Eu veghez asupra cuvântului Meu...” ( Ieremia 1
:11,12)

19
 Credincioșii mărturisesc că Biblia e revelația lui Dumnezeu pentru toate generațile. Că
în ea se găsesc scrise cuvintele lui Dumnezeu, care a intenționat ca noi să cunoaștem
planurile, lucrările, și așteptările Sale de la noi. Dar nu asta e totul. Biblia afirmă despre ea
însăși mai mult decât atât. Pentru cel sincer căutător de Dumnezeu, ea nu e numai o carte
adevărată și folositoare, ci ea e Cuvântul plin de putere a lui Dumnezeu. Prin ea lucrează
Duhul lui Dumnezeu, nu numai în sensul că a inspirat cuvintele scrise, ci chiar în momentul în
care credinciosul citește, Duhul Sfânt e prezent, și pe acest fond, cuvintele pline de putere
pătrund și transformă inima acestuia. După cuvintele apostolului din epistola către Evrei:
„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două
tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă
simţirile şi gândurile inimii.” ( Evrei 4:12 )

3.2.2 Revelația prin Domnul Isus Hristos

Existența Sfintelor Scripturi, ca revelație scrisă a unui Dumnezeu iubitor, ne obligă să

ne plecăm plini de recunoștință și de mulțumire în fața Acestuia, pentru faptul că a adus
omenirii o atât de mare binecuvântare, și pentru că această binecuvântare a ajuns până la noi.
Dar asta nu e cea mai mare minune care i s-a arătat omenirii. Noi mărturisim că splendoare
revelației în plinătatea ei a venit prin întrupare. Însuși Fiul lui Dumnezeu, „Cel de o ființă cu
Tatăl, prin care toate lucrurile au fost create, Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat...”1 s-a întrupat, adică a luat chip de om, și a trăit printre noi. Apostolul
Ioan relatează atât de frumos acest tablou: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi,
plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut
din Tatăl.” ( Ioan 1: 14 ) Ioan creionează aici minunea întrupării, felul în care a trăit el printre
noi, și slava care răzbătea din ființa Sa divino-umană, și în final, realitatea revelației în Fiul;
noi am privit, am văzut în el slava dumnezeirii.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu rămâne pentru toate veacurile o realitate uimitoare.
Prima reacție a omului firesc, rațional este să nu o creadă. Cum poate Dumnezeu să devină
om? Și mai e Dumnezeu dacă a devenit om? Întrebări ca acestea, și multe altele îl fac pe omul
sceptic să nu accepte creștinismul. De altfel, aceasta e una din acuzațiile principale pe care
religii ca iudaismul și mahomedanismul le aduc creștinismului. Omul credincios, însă înțelege
prin credință că întruparea Domnului Isus reprezintă punctul de plecare a relației sale cu

1
fragment din crezul niceo-constantinopilitan

20
Dumnezeu. Noi înțelegem că prin întrupare, Dumnezeu a sfințit încă o dată creația, și a arătat
prin aceasta că lumea creată nu e rea. Prin întrupare, noi muritorii am înțeles că Dumnezeu nu
ne-a uitat, ci dimpotrivă, s-a făcut asemeni cu noi, ca să ne deschidă astfel o cale spre ceruri.
Apostolul Pavel surprinde aceste adevăruri în epistola către Filipeni: „El, măcar că avea
chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La
înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă
moarte de cruce.” ( Filipeni 2:6,7)
Dacă minunea întrupării rămâne pentru toate generațiile o taină care ne umple de
uimire, felul în care El a trăit printre noi, după vorba apostolului Ioan „a trăit printre noi, plin
de har și de adevăr...” ( Ioan 1: 14), rămâne pentru noi un model, o pildă, ca starea cea mai
înaltă de ascultare și de credincioșie pe care a trăit-o vreodată un om pe pământ. Deși a trăit
numai 33 de ani și jumătate, felul Lui de trai rămâne standardul și tânjirea orirărui credincios,
deși e limpede că nici unul dintre muritori nu a trăit ca El, și nici nu va trăi vre-o unul
vreodată. În chip profetic și misterios a rostit Pilat celebrele cuvinte în fața iudeilor: „Iată
Omul” ( Ioan 19:5) ca și cum ar fi vrut să spună: iată omul adevărat, iată modelul, pilda.
Despre felul în care a trăit El, ne uimește cel mai mult smerenia Sa atât în fața Tatălui,
cât și în fața oamenilor. „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru
de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de
rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a
făcut* ascultător până la moarte...” ( Filipeni 2: 6-8) El s-a născut într-un loc umil, într-o iesle,
a trăit muncind până la vârsta de 30 de ani cu mâinile sale, și după câte se pare, a fost toată
viața sărac: ,, Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul
omului n-are unde-Şi odihni capul.” ( Luca 9: 58) A avut parte de cea mai josnică moarte
posibilă, iar la moartea Sa, nu a avut un mormânt personal unde să fie îngropat. Nu e de
mirare că oamenilor din vremea Sa le era greu să vadă într-un condamnat la moarte pe Mesia.
Sub această smerenie se ascundea însă puterea Sa, și slava Sa cea cu neputință de măsurat, și
la care Tatăl l-a înălțat după ce a făcut răscumpărarea omenirii: „De aceea şi Dumnezeu L-a
înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în
Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,
şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”
( Filipeni 2: 9-11)
Ascultarea de Tată se vede în toate misiunea Sa pământească. Începând cu trimiterea
despre care autorul epistole către Evrei spune: „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este

21
scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10: 7) și până în timpul agoniei
din grădina Ghetsimani, când după ceasurile acelea de rugăciune, ca o victorie împotriva
puterilor întunericului El spune: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul
acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” ( Matei 26: 42) Pe lângă smerenie și ascultare, și
viața Sa de rugăciune rămâne în dorința credinciosului, ca aceas stâncă sau stare spirituală,
despre care spunea psalmistul că își dorește să ajungă acolo, dar totuși e prea înaltă pentru El.
( Psalmul 62:2) Evangleliile Îl înfățișează rugându-se dimineața, ziua, seara, noaptea. Și poate
cea mai impresionantă afirmație despre viața Sa de rugăciune e cea surprinsă de evanghelistul
Luca în ziua dinaintea alegerii celor douăsprezece ucenici: „În zilele acelea, Isus S-a dus pe
munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” ( Luca 6: 12)
Foarte important de amintit aici, cu privire la felul Său de trai printre noi, e dragostea
Sa mișcătoare pentru oameni. El a iubit oamenii, căci tocmai de aceea a venit să „locuiască
printre noi”. Dar mai mult decât asta, noi am văzut la El o dragoste aparte și nepărtinitoare
pentru ființa umană. El s-a aplecat către categoriile cele mai defavorizate ale societății.
Oameni distruși și respinși cum au fost leproșii, de care ceilalți oameni nici măcar nu se
apropiau, ni se spune că El când i-a vindecat s-a atins de ei ( Marcu 1: 41). La fel a procedat și
cu orbi și cu alți bolnavi, cca femeia cu scurgere de sânge care la fel era necurată după lege
evreiască. Odată s-a oprit și a stat mult de vorbă cu o femeie samariteancă. Un evreu nu stătea
de fel de vorbă cu un samaritean, și mai puțin cu o femeie samariteancă. El însă i-a iubit pe
toți și i-a tratat pe toți la fel. Multe am mai putea spune încă despre felul în care a trăit El
printre noi, dar acum ne mărginim la atât, adăugând doar cuvintele apostolului Ioan: „Cine
zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus. ( 1 Ioan 2: 6)”
Realitatea revelație prin Domnul Isus Hristos nu se limitează doar la felul în care a
trăit El printre noi, ci avem ceva aici de spus și despre cuvintele pe care El ni le-a spus, care
întrec în valoare orice altă formă de revelație anterioară, după învățătura pe care o întâlnim în
întreaga epistolă către evrei: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în
multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe
care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.” Evrei ( 1: 1,2)
Prin Domnul Isus ni s-au revelat lucruri care pentru cei din vechime au fost acoperite.
Ei de fapt nici nu le-ar fi înțeles, fiindcă această revelație a fost făcută la „împlinirea vremii”,
când lucrurile descoperite au și fost înfăptuite pentru salvare omenirii. Domnul Isus însuși
spunea: „Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe
care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit.”
( Matei 13: 17) Care au fost deci lucrurile pe care doreau să le audă acești oameni neprihăniți?

22
Au fost cu siguranță lucruri privitoare la mântuire, la iertarea păcatelor și la instaurarea
Împărăției lui Dumnezeu. Revelația Vechiului Testament nu a fost întreagă, și toate lucrurile
prin care ei încercau să se apropie de Dumnezeu erau foarte limitate, fiindcă erau înfăptuite de
oameni, și erau doar o umbră a lucurilor viitoare. Ei aduceau jertfe care nu îi făceau
desăvârșiți, și nu le puteau șterge păcatele. ( Evrei 10: 1-3) Dar încă de atunci, prin cuvintele
profeților, s-a întrezărit o schimbare a ordinii lucrurilor spirituale, un nou legământ, și o nouă
relație cu Dumnezeu. Domnul Isus a predicat această schimbare în măsura în care oamenii
erau atunci în stare să înțeleagă. El a propovăduit eliberarea de păcate, viață spirituală,
apropiere personală de Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu instaurată în lume, un loc de
fericire veșnică pentru credincioși, iar în cadrul cinei, el a rostit cuvintele instituirii unui nou
legământ pecetluit cu sângele său.
Domnul Isus a vorbit cu oamenii, i-a învățat lucruri despre voia lui Dumnezeu, despre
pericolele care îi pândesc pe credincioși, despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu
și instituirea noului legământ, și despre lucrurile din era escatologică. Mai sunt cu siguranță
multe alte cuvinte ale Domnului care nu au fost menționate în Biblie, iar în epistolele
apostolilor găsim tot învățătura Sa, inspirată acestora de Duhul Sfânt, fiindcă în vremea când
Domnul a vorbit, nici măcar apostolii, nu erau în stare să înțeleagă întregul plan de mântuire a
lui Dumnezeu. „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni
Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de
la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi,
pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” ( Ioan 16: 12-14 )
Considerăm că e bine să încheiem scurta noastră prezentare despre cunoașterea lui
Dumnezeu cu revelația adusă prin Fiul Său, deoarece El, care este „întipărirea slavei Sale,” „a
locuit printre noi plin de har și de adevăr,” și numai prin El au fost făcute toate lucrurile, mai
cu seamă cele privitoare la mântuirea noastră, și tot prin El ne-au fost descoperite acestea, fie
prin însăși cuvintele Sale, fie prin cuvintele apostolilor, inspirate din partea Sa de către Duhul
Sfânt.

23
 4. Concluzii

Concluzionăm cele spuse în această lucrare, afirmând că omul a fost creat cu acea
parte spirituală care îl împinge spre a-L căuta pe Dumnezeu. Drept urmare, omul înstrăinat de
Dumnezeu a creat religii și filosofi religioase în încercarea de a-L găsi pe Dumnezeu. Toate
acestea nu l-au ajutat însă la nimic. Pe adevăratul Dumnezeu, omul îl poate cunoaște numai
apelând la revelația Sa.
Așa cum am arătat pe parcursul lucrării, cunoașterea lui Dumnezeu e limitată pentru
omul muritor, și va continua într-un fel să fie așa pentru toată veșnicia. Totuși, Dumnezeu i-a
dat omului posibilitatea de a-l cunoaște, păstrând limitele pe care omul le are ca ființă creată.
Această cunoaștere e suficientă, deoarece ea vizează și produce în definitiv mântuirea omului.
Deși omul trebuie conlucreze împreună cu Dumnezeu în vederea ajungerii la această
cunoaștere mântuitoare, totuși, inițiativa îi aparține lui Dumnezeu. El i-a deschis omului o ușă
prin revelație, fără de care nu era pentru om nici o posibilitate de pentru cunoașterea lui
Dumnezeu și a căi mântuirii.
Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu s-a făcut posibilă doar prin revelație, care e
descoperirea de Sine a lui Dumnezeu, și ea se extinde doar în limitele în care Dumnezeu i-a
dat posibilitate de cunoaștere omului, suficient cât omul să creadă, să umble cu Dumnezeu și
să fie mântuit.

24
 Bibliografie

1. Coman Iacob, Teologie fundamentală și metafizică, Cluj Napoca, Casa cărții de

Știință, 2008.
2. Erickson Milard, Teologie creștină, Oradea, Cartea Creștină, 1995.
3. Grudem Wayne, Teologie sistematică, Oradea, Făclia, 2004.
4. Kauffman Daniel (ed.), Doctrinele Bibliei, Berlin, Christian aid Ministries.
5. Pat Alexander (ed.), Enciclopedia Bibliei, Cluj, Logos, 1996.
6. Pop Timotei, Calea spre cer în 1000 de ilustrați, Făgăraș, Agape, 1998.
7. Șandru Trandafir, Doctrinele biblice ale Bisericii, Oradea, SBR.
8. Valea Ernest, Creștinismul și mistica indiană, Timișoara, Ares, 1993.
9. Watch Tower and tract society, Cum a apărut viața?, New York, 1988.
10. www. dragostepentru adevăr.ro

25
 Cuprins

1. Introducere........................................................................................pag. 3
2. Posibilități ale cunoașterii lui Dumnezeu ........................................pag. 4
2.1 Cunoașterea existenței lui Dumnezeu .............................pag. 6
2.2 Cunoașterea mântuirii lui Dumnezeu .............................pag. 7
2.3 Cunoașterea personală a lui Dumnezeu .........................pag. 9
3. Revelația lui Dumnezeu............................................................. pag. 11
3.1 Revelația generală ......................................................... pag. 12
3.1.1 Revelația în natură ........................................... pag. 12
3.1.2 Revelația în istorie ........................................... pag. 15
3.2 Revelația specială ......................................................... pag. 17
3.2.1 Revelația prin Sfânta Scriptură ........................ pag. 18
3.2.2 Revelația prin Domnul Isus .............................. pag. 20
4. Concluzii .................................................................................. pag. 24

26