Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Biologie și Geologie

Comportamentul alimentar:
senzaţia de sete şi foame.
Reglarea comportamentului
alimentar

Conf. Dr. ROȘIORU Corina Luminița

Șef lucr. Dr. LANG Camelia

Cluj-Napoca, 2019
 Cuprins

1. Comportamentul alimentar
2. Hipotalamus
3. Senzația de foame
4. Senzația de sete
5. Bibliografie
 1. Comportamentul alimentar

De-a lungul timpului, comportamentul alimentar a fost influnențat de

numeroși factori: disponibilitatea alimentelor, costul acestora, factori culturali,
socio-economici, religie, obiceiuri, tradiții, familie; dieta variind foarte mult de la
o regiune la alta a globului, în funcție și de condițiile geografice și climaterice.
Comportamentul alimentar al oamenilor și animalelor, depinde de apariția
senzațiilor de foame, sațietate și sete.
Foamea reprezintă o senzație vagă și dezagreabilă, localizată mai mult sau
mai puțin în epigastru, ce naște dorința de a ingera alimente. Senzația subiectivă
se însoțește de apariția contracțiilor peristaltice gastrice, ritmice, de foame, care
nu încep mai iute de 12-24 ore de la ultima ingerare de alimente. Denervarea
stomacului înlătură durerile epigastrice, nu și senzația de foame. În plus, foamea
declanșează acte motorii de căutare a hranei și de introducere a alimentelor în
tubul digestiv. Animalul flămânzit devine neliniștit, agitat, fără vreo cauză
aparentă.
În perioada privațiunilor alimentare, foamea se accentuează (în primele 3-
4 zile) și devine dureroasă, însă cu timpul dispare. Dispariția s-ar explica prin
instalarea cetozei (acumularea de corpi cetonici) . Inaniția totală, prelungită,
conduce la delir, accese de furie și uneori la canibalism.
Consumul de alimente în cantități suficiente potolește foamea și o
înlocuiește cu altă senzație vagă, de satisfacție, imposibil de localizat, euforizantă,
numită sațietate. Consecința stării de sațietate este oprirea alimentației, măsură
preventivă care nu permite depășirea posibilităților digestive și metabolice ale
organismului.
În cadrul comportamentului alimentar, mai ales la animale cu leziuni
endocrinem se observă cu ușurință un apetit preferențial. Astfel, când șobolanilor
li se oferă mai multe sorturi de alimente, fiecare sortiment într-un vas separat, ei
își alcătuiesc un regim echilibrat, în concordanță cu necesitățile. Șobolanii
suprarenalectomizați ingerează alimentele ce conțin multă sare, iar șobolanii
paratiroidectomizați, alimentele bogate în Ca++. Selecția alimentelor de către
șobolanii cu tulburări endocrine experimentale preîntâmpină instalarea
deficiențelor nutritive. Denervarea limbii oprește animalul să facă alegerea
potrivită. Se conturează astfel rolul important al gustului în consumul preferențial
de alimente. La om, nu s-a pus în evidență un astfel de mecanism. Dimpotrivă, în
anumite cazuri, pofta de mâncare pe lângă faptul că nu triază alimentele,
determină depășirea aportului caloric, cu obezitate consecutivă. Preferințele
alimentare se stabilesc odată cu experiența personală.

Centrii nervoși care reglează ingerarea de alimente

Centrul sațietății. Distrugerea bilaterală a nucleului ventromedial hipotalamic la
șobolan, determină hiperfagie, cu o creștere foarte rapidă în greutate. Leziunile
antrenează și o secreție sporită de insulină, stimulează lipogeneza și inhibă
lipoliza. Stimularea electrică a nucleilor ventromediali hipotalamici determină
apariția senzației de sațietate și oprește ingerarea alimentelor.
Centrul foamei. Șobolanii cărora li s-au efectuat leziuni simetrice în
hipotalamusul lateral refuză apa și orice aliment, adică devin adipsici și afagici
iar mulți dintre ei, mor de foame. Animalele revin la un comportament alimentar
normal, dacă sunt alimentate prin sondă gastrică în perioada refuzului, ce poate
să dureze câteva luni de zile.
Stimularea electrică a hipotalamusului lateral intensifică ingerarea de
alimente și secreția unor cantități importante de insulină. O secțiune a axului
cerebrospinal (efectuată la animale) situată sub hipotalamus, însă deasupra
mezencefalului nu împiedică desfășurarea normală a proceselor de masticație,
salivație și deglutiție.
Centrii nervoși situați deasupra hipotalamusului, joacă un rol important în
declanșarea senzației de foame și sațietate. Între centrii sunt incluși nucleii
amigdalieni și ariile corticale ale sistemului limbic ( girusul hipocampului și
girusul cingulat). Leziunile nucleilor amigdalieni produc o hiperfagie moderată.
Injectarea la animale de noradrenalină sau de neuropeptid Y în hipotalamus
sau în anumite zone ale sistemului limbic este urmată de ingerarea imediată de
alimente chiar și la animalul sătul, pledând pentru existența unor fibre adrenergice
în circuitul neuronal care regleză aportul alimentar. Celulele producătoare de
neuropeptid Y își au pericarionul localizat în nucleul arcuat și terminațiile axonice
în nucleii paraventriculari. Excitarea receptorilor alfa2, adrenergici din
hipotalamusul medial determină ingerarea de alimente, iar a receptorilor beta
adrenergici, dopaminergici, colinergici și serotoninergici din hipotalamusul
lateral, anorexie.
Nutriția unui om sau animal este în așa fel reglată încât greutatea lui
corporală să nu se modifice perioade lungi de timp. Sunt cunoscuți mai mulți
stimuli fiziologici care pot să influențeze centrii hipotalamici.
 Factorii termici. Animalele își adaptează consumul de alimente la
necesitățile calorice. Creșterea temperaturii în zona nucleilor ventro-mediali
hipotalamici la animale normale, activează centrii sațietății. Răcirea
hipotalamusului la un animal sătul stimulează centrii foamei și intensifică
ingerarea alimentelor.
Factorii metabolici. Dintre factorii metabolici, glicemiei îi revine rolul
major în controlul consumului de alimente. Nucleul ventro-median hipotalamic
funcționează ca și un glicostat, care decelează nivelul glucozei sanguine și
ajustează consumul de alimente la variațiile glicemiei. Ori de câte ori concentrația
glucozei sanguine scade, apare senzația de foame. După ingerarea de glucoză are
loc o creștere a frecvenței descărcărilor în nucleii ventro-mediali și o reducere a
descărcărilor în centrii din hipotalamusul lateral. Utilizând glucoză marcată cu
izotopi, s-a scos în evidență capacitatea nucleilor ventro-mediali de a concentra
glucoza, capacitate inexistentă în alte zone ale hipotalamusului. Astfel, ar rezulta
faptul că glucoza mărește activitatea centrilor sațietăți, care la rândul lor inhibă
centrii foamei.
Ținând seama de faptul că diabeticul care are o glicemie permanent ridicată,
este tot timpul flămând, se acceptă ideea că neuronii centrului sațietății sunt
permeabili și utilizează glucoza numai în prezența insulinei.
Ingerarea de alimente se presupune a fi controlată și de metaboliți lipidici,
în special de acizi grași. Funcția principală a nucleului ventro-medial ar fi aceea
de a stabiliza depozitele de grăsime ale organismului. El ar acționa ca un
mecanism lipostat, jucând rol în reglarea de lungă durată a aportului alimentar.
Intervenția hormonilor gastrointestinali în comportamentul alimentar.
Alimentele ajunse în tubul digestiv eliberează mai mulți hormoni care acționează
asupra hipotalamusului și inhibă ingerarea alimentelor. Între hormonii gastro-
intestinali care inhibă ingerarea de alimente se încadrează: glucagonul,
colecistokinina (CCK), somatostatina, enterostatina, secretată împreună cu
colipaza. Efectele CCK se datorează interacțiunii sale cu receptorii viscerali de
tip A și cu receptorii din creier de tip B. Se consideră că CCK eliberată în timpul
mesei, constituie un semnal de sațietate, care scade apetitul.
O caracteristică pe care o împărtășesc toți este că ele pot fi provocate de
unul sau mai mulți stimuli adecvați care provin din corpul însuși, mai degrabă
decât din mediul său. Acești stimuli sunt detectați de senzori (receptori) dintre
care unele sunt încă necunoscute și astfel produc senzațiile generale asociate.
 2. Hipotalamusul
Hipotalamusul se află chiar sub talamus si deasupra glandei pituitare, la
care este atașat printr-o tulpină. Este o parte extrem de complex a creierului care
conține mai multe regiuni cu funcții foarte specializate. La om, hipotalamusul
este aproximativ de mărimea unui bob de mazăre și reprezintă mai puțin de 1%
din greutatea creierului.
Este centrul reglării vegetative, având funcții foarte importante:
termoreglare, foame și sațietate, comportamentul hidric și alimentar, actele
instinctive și manifestările vegetative instinctuale (frică, furie), reglează ritmul
somn-veghe, coordonează activitatea glandelor endocrine.
Este constituit din mai mulți nuclei: anteriori: ai căror neuroni secretă
hormoni ce se depozitează în hipofiza posterioară și cu rol de integrare
parasimpatica; mijlocii: care controlează activitatea secretorie a hipofizei
anterioare și cu rol de integrare parasimpatica; posteriori: cu rol de integrare
simpatică.
Sunt două seturi de celule nervoase din hipotalamus care produc
hormoni. Un set trimite hormonii pe care le produc în jos prin maneta pituitară
la lobul posterior al glandei pituitare în cazul în care acești hormoni sunt
eliberați direct în fluxul sanguin. Acesti hormoni provoacă reabsorbția apei la
rinichi si oxitocina stimulează contracția uterului la naștere și este important în
alăptare.

3. Senzația de sete
Senzația de sete se manifestă prin dorința conștientă de a bea apă. Frecvent,
se fac paralele între foame și sete, deși între cele două senzații există diferențe.
După cum se știe, foamea se atenuează după câteva zile de inaniție, pe când setea
nu se potolește decât prin ingerarea unor băuturi. Persoana însetata bea toate
lichidele pe care le întâlnește, chiar dacă sunt respingătoare (urină, apă clocită).
În lipsa băuturii, uscăciunea regiunii buco-faringiene se accentuează, setea devine
arzătoare și se însoțește cu semne generale, care oscilează de la neliniște și teamă,
până la delir.
Condiții în care apare o senzație de sete. Corpul uman adult cuprinde
aproximativ 70% -75% apă în greutate (fără a lua cont de depozitele de grăsime).
Acest conținut de apă este menținut în limite foarte înguste. În mod normal, acesta
fluctuează cu doar aproximativ ± 0,22% din greutatea corporală sau ca. ± 150 m.
 Formele fiziologice ale pierderii apei (urină, transpirație, vapori de apă în
aerul expirat) împreună determină pierderea apei din compartimentele extra și
intracelulare, cu o hipertonitate concomitentă, deși ușoară, osmotică. Mai mult,
secreția de saliva este redusă, determinând senzația de uscăciune a gurii și a
gâtului, care este atât de caracteristică pentru sete.
Reglarea nervoasă a aportului hidric
Centrul setei a fost localizat în hipotalamusul antero-lateral, în zona nucleului
preoptic. Stimularea electrică a centrului prin electrozi implantați cronic, inițiază
ingerarea de apă sau alte lichide, atâta timp cât se menține stimulul. Injectarea de
soluții hipertonice în centrul setei, determină o polidipsie spectaculară, care poate
evolua până la o adevărată intoxicație cu apă (ingerarea atinge 40% din greutatea
corporală). Prin administrarea unei cantități minime de acetilcolină în
hipotalamusul lateral se stimulează centrii setei. Se presupune astfel existența
unui sistem colinergic care reglează aportul hidric.
Unul dintre cei mai puternici stimulatori ai centrului setei, este angiotensina
II care aplicată pe creier, sau injectată în hipotalamusul anterior determină
polidipsie. Angiotensina II în mod obișnuit acționează asupra unei zone
receptoare hipotalamice reprezentate de organul subfornical sau de organum
vasculosum al laminei terminalis, de la care prin circuite neuronale colinergice,
sunt stimulați neuronii din centrii setei.
Hipertonia lichidului extracelular, are drept consecință dezhidratarea
intracelulară, de aceea consumul unor alimente sărate, care creează o hipertonie
extracelulară se însoțește de sete intensă. Scăderea volumului de lichid
extracelular stimulează de asemenea centrul setei, condiție întâlnită în timpul
hemoragiilor.

4. Senzația de foame
Carbohidrații, proteinele și grăsimile din alimente sunt descompuse în
zaharuri simple (cum este glucoza), aminoacizi și acizi grași liberi. Aceste
nutrimente intră în fluxul sanguin de unde sunt distribuite la oragne și țesuturi și
folosite pentru energie. Pe masură ce trece timpul după ultima masă, cantitatea
acestor nutrimente din sânge începe să scadă, iar daca nivelele glicemiei sunt prea
reduse, creierul percepe totul ca pe o situatie ce prejudiciază viața (e dependent
de glucoză pentru a funcționa).
Senzația de foame este asociată cu o poftă de mâncare și cu câteva alte
efecte fiziologice, cum ar fi contracțiile ritmice ale stomacului și neliniștea, care
determină persoana să caute o alimentare adecvată. Apetitul unei persoane este o
dorință de hrană, adesea de un tip particular și este utilă pentru a ajuta la
alegerea calității alimentelor care trebuie consumate. În cazul în care căutarea
pentru alimente este de succes, sentimentul de sațietate are loc. Fiecare dintre
aceste sentimente este influențată de factorii de mediu și culturali, precum și de
controalele fiziologice care influențează anumite centre ale creierului, în special
hipotalamusul.
Mai multe centre neuronale ale hipotalamusului participă la controlul
aportului alimentar. Nucleul lateral al hipotalamusului serveste ca centru de
hrănire, iar stimularea acestei zone determină un animal să mănânce în mod
voracios (hiperfagie). Dimpotrivă, distrugerea hipotalamusului lateral cauzează
lipsa dorinței de a mânca și inanția progresivă, o afecțiune caracterizată prin
pierderi semnificative de greutate, slăbiciune musculară și metabolism scăzut.
Centrul de hrănire hipotalamică laterală funcționează prin antrenarea
mecanismelor de antrenare pentru a căuta alimente.
Hipotalamus primește semnale neuronale din tractul gastro-intestinal
care furnizează informații senzoriale despre umplerea stomacului; semnale
chimice provenite de la substanțele nutritive din sânge (glucoză, aminoacizi și
acizi grași) care semnifică sațietate; semnale de la hormoni gastrointestinali;
semnalele provenite din hormonii eliberați de țesutul adipos; și semnale din
cortexul cerebral (vedere, miros și gust) care influențează comportamentul
alimentar. Centrele de hrănire și de sațietate hipotalamice au o densitate mare
de receptori pentru neurotransmițători și hormoni care influențează
comportamentul alimentar.

Bibliografie

• Fiona McKiernan, James H. Hollis, George P. McCabe, Richard D.

Mattes, Thirst-drinking, hunger-eating, tight coupling?, Journal of the
Academy of Nutrition and Dietetics, 2009 Mar, 109(3) 486-490;
• Robert F. Schmidt, Gerhrad Thews, Human Physiology, Second,
Completely Revised Edition, Ed. Springer-Verfag, 1989;
• John E. Hall, Guyton and Hall Textbook of Medical Physiology, Twelfth
Edition, Ed. Saunders Elsevier, 2006.