COMEDIA „O scrisoare pierdută” – I. L.

Caragiale
- tema și viziunea despre lume

Caragiale este singurul scriitor din „Junimea” cu o operă realistă, fiind cel mai ancorat
în realitățile social-istorice și politice ale vremii sale. El creează o operă ce concurează însăși
realitatea prin veridicitate, actualitate și pulsație a vieții. Caragiale este considerat până
astăzi cel mai mare dramaturg al literaturii române. El oferă prin opera sa o imagine
complexă asupra realităților românești din secolul al XIX-lea ce capătă valoare eternă prin
actualitatea lumii pe care o construiește opera acestuia.
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia „O scrisoare pierdută” de I. L.
Caragiale este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. Personajele
comediei sunt inferioare, iar conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparență și
esență. Sunt prezente diferitele tipuri de comic - de situație, de caracter, de moravuri, de
limbaj și de nume -,umorul și ironia.
Opera este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul 1883. Astfel, prin
satirizarea unor defecte omenești, piesa prezintă aspecte din viața politică – lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră - și de familie – relația dintre Tipătescu și Zoe
– a unor reprezentanți corupți ai politicianismului românesc.
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă
fiind lista cu „Persoanele” de la începutul piesei de teatru și didascaliile, singurele intervenții
directe ale autorului în piesă.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă
pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al
șantajului politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât
indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei – pierderile succesive ale scrisorii,
amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect. Totodată, se
distinge caracterul de generalitate a întâmplărilor, astfel încât scrisoarea devine un simbol
al corupției și sugerează faptul că funcțiile politice nu se obțin pe baza meritelor, ci apelând
la diverse cai necinstite.
Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din 9, 14, 7 și 14 scene, fiind
construit sub forma schimbului de replici între personaje, iar acțiunea este plasată pe
fundalul agitat al unei campanii electorale, partidul de guvernământ urmând să-și
desemneze un canditat pentru Cameră.
Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite limite în ceea
ce privește amploarea timpului și a spațiului de desfășurare a acțiunii. Acțiunea comediei
este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul secolului al
XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.
Intriga piesei, adică elementul care declanșează desfășurarea acțiunii și efectul de
ansamblu al textului, pornește de la o întâmplare banală : pierderea unei scrisori intime,
compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de
către adversarul politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o
agitație nejustificată și se rezolvăprintr-o împăcare generală și neașteptată.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două
forțe opuse : reprezentanții partidului aflat la putere – prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, președintele grupării locale a partidului, și Zoe, soția acestuia - și gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și proprietar al ziarului
„Răcnetul Carpaților”.
Conflictul secundar ese reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme
de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susținută gradat prin lanțul de
evenimente care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei : scrisoarea
revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la un centru, Agamiță Dandanache, este ales
deputat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie de procedee
compoziționale – modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnările bruște de situație,
introducerea unor elemente surpriză, anticipările sau amânările – mențin tensiunea
dramatică la un nivel ridicat, prin complicarea și multiplicare situațiilor conflictuale.
Două personaje secundare au un rol aparte în construcția subiectului și în menținerea
tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetățeanul
turmentat intră în scenă, având intervenții decisive în derularea intrigii. El apare ca un
instrument al hazardului, fiind cel care găsește, din întâmplare, în două rânduri, scrisoarea,
de care îl depozitează Cațavencu, iar mai apoi ajunge la coana Joițica. Dandanache este
elementul surpriză prin care se realizează deznodământul; el rezolvă ezitarea scriitorului
între a da mandatul de deputat „prostului” Farfuridi sau „canaliei” Cațavencu. Personajul
întărește semnificația piesei, prin generalizare și îngroșare a trăsăturilor, candidatul trimis
de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”.
În cele patru acte ale piesei, acțiunea se dezvoltă prin înlănțuirea secvențelor, chiar
dacă intriga este anterioară întâmplărilor propriu-zise. Actul I prezintă modul în care
scrisoarea compomițătoare de dragoste trimisă de Ștefan Tipătescu lui Zoe Trahanache
ajunge în mâinile adversarului politic, Nae Cațavencu. Acesta pune la cale un șantaj,
amenințând că va publica în ziar scrisoarea dacă nu primește sprijin politic din partea
partidului condus de Trahanache, în vederea alegerii lui în funcția de deputat.
Cel de-al doilea act surprinde încercările celor implicați de a rezolva problema :
Tipătescu ordonă arestarea lui Cațavencu și percheziționarea casei lui, iar Zoe este tentată
să accepte șantajul, convingându-și amantul să negocieze cu Nae Cațavencu.
În actul al III-lea este prezentată ședința în cadrul căreia urma să fie desemnat
candidatul pentru Cameră. În sala mare a primăriei, în cadrul întrunirii electorale, au loc
discursurile lui Farfuridi și Cațavencu. Între timp Trahanache găsește o poliță falsă prin care
Cațavencu fură din banii asociației și intenționează să-i răspundă acestuia tot printr-un
șantaj.
În actul al IV-lea, o telegramă de la București anunță că deputatul ales este un
necunoscut : Agamemnon Dandanache. În urma agitației iscate, Cațavencu își pierde pălăria
în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea, pe care o găsește Cetățeanul turmentat și pe care
i-o înapoiază lui Zoe. Dandanache este ales în unanimitate și totul se încheie cu festivitatea
condusă de Cațavencu, unde adversarii se împacă.
 Ca o particularitate a operei lui Caragiale regăsim prezența mai multor tipuri de
comic, ce acționează simultan. Astfel, se observă prezența comicului de situație - ce reiese
din intâmplările care provoacă rțsul prin caracterul lor neașteptat -, comicul de moravuri –
prin care se surprind aspectele sociale pe care dramaturgul le exhibă, cu scopul de a le
îndrepta - și comicul de caracter care vizează contrastul dintre ceea ce vor să pară
personajele și ce sunt ele.
Limbajul personajelor, o altă sursă a comicului, surprinde numeroase paliere. Comicul
de limbaj se manifestă atât prin greșelile de exprimare care arată incultura personajelor, cât
și prin pretențiile false ale acestora de a etala o educație înaltă. Diversitatea exemplelor
demonstrează potențialul comic al limbajului lui Caragiale, fiind, în egală măsură, o
modalitate indirectă de caracterizare a personajelor. În acest sens, regăsim numeroase
deformări fonetice – „bampir”, „prințipuri”, „soțietate”, „famelie” -, etimologii populare –
„renumerație” -, nonsensuri – „să punem punctele pe i”, „dacă e anonimă, o semnez”,
„după lupte seculare care au durat treizeci de ani”, „orele 12 trecute fix” – sau ticurile
verbale – Trahanache : „aveți puțintică răbdare”, Ghiță : „curat”.
Comicul de nume ilustrează diversitatea tipologiilor personajelor caragialiene și
potențialul lor expresiv, având un rol esențial în caracterizarea indirectă a protagoniștilor. În
acest sens, numele lui Cațavencu trimite la familiarul „cață” sau la termenul vestimentar
„cațaveică – haină cu două fețe -; numele lui Zaharia Trahanache ilustrează, pe de o parte,
zahariseală, ramolisment, în vreme ce termenul „trahana” trimite la un aluat moale, ușor
modelabil, la care se adaugă sufixul grecizant „ache”; numele polițaiului Pristanda face
trimitere la un dans moldovenesc la care se bate pasul pe loc, ilustrând astfel atitudinea
servilă a acestuia;numele lui Farfuridi și Brânzovenescu surprind asociații culinare care
atestă interesele lor complementare.
Trahanache este ticăitul și încornoratul simpatic, naiv în viața de familie și
dezechilibrat în cea politică, orgolios și ridicol, senil și rudimentar în declarații și decizii.
Având un adevărat cult pentru soție și pentru Fănică, nu vede ridicolul situației în care se
găsește, ceea ce îl condamnă la o permanentă ironie din partea celorlalți. Candoarea
comică, dulcegăria limbajului, acțiunile inofensive și caracterul ușor de modelat îi motivează
și numele.
Tipătescu este tipul amorezului sau al junelui-prim din teatrul clasic, deși se identifică
excelent și cu parvenitul din realism. Este orgolios și vanitos, trăind cu convingerea că și-a
sacrificat de dragul județului, al partidului și al lui Zoe, o carieră strălucită în capitală, ceea
ce îl face uneori să se autovictimizeze. Este prefectul despotic și discreționar, care își
exercită funcția ca pe un privilegiu ăn virtutea căruia își permite orice, fără a da cuiva
socoteală. Are totuși capacitatea de ironie și pare că le este superior celorlalți. Zoe este
tipul cochetei și al adulterinei, distingându-se totuși prin eleganță și inteligență de alte
personaje feminine. Este distinsă și autoritară, dotată cu voință și hotărâre în tot ceea ce
face, bucurându-se însă și de popularitate. Abilă și tenace, îi manevrează cu succes pe toți
bărbații din jur : pe Zaharia îl convinge că este sensibilă și „simțitoare”, în fața lui Tipătescu
face apel la plânsete, lamentații și leșinuri, iar lui Cațavencu îi lasă de înțeles, generoasă, că
l-a iertat și că îl va susține în viitor. Farfuridi și Brânzovenescu alcătuiesc un cuplu comic,
fiind inseparabili nu numai prin numele cu rezonanță culinară, ci și rin trăsăturile lor ce se
completează reciproc.
 Cetățeanul turmentat este naivul, omul simplu, simbolul poporului manipulat și
mințit de cei aflați la putere.
Dandanache este un amestec grosolan de prostie și imoralitate, o culme a degradării
clasei politice, „mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”.
Pristanta este tipul omului slugarnic, obligat la compromisuri din cauza situației
materiale -„famelie mare, renumerație mică, după buget” -, fiind unul din cele mai pitorești
personaje ale comediei.
În concluzie, opera literară „O scrisoare pierdută” se încadrează în specia dramatică a
comediei prin prezența comicului și a ironiei, a finalului fericit, având un conflict exclusiv
exterior, dar și prin apelul la personajele care întruchipează tipuri umane, ale căror trăsături
de caracter devin repere și surse ale comicului. Prin aceste mijloace, piesa provoacă râsul,
dar, în același timp, atrage atenția cititorilor, în mod critic, asupra „comediei umane”.