TEST nr.

24

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Urmele biologice de natură umană la fața locului

1.1. (3). Definiţi noţiunea de urmă și prezentați clasificarea acestora.

Urmă - orice modificare materială produsă la locul și în procesul săvârșirii unei

infracțiuni.
Urmă - cele mai variate schimbări ccare pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al
acțiunii infractorului;
- Totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea
infracțiunii
- Orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între
faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.

Clasificarea generală:
- Urme de reproducere
- Urme de obiecte sau substanțe și resturi ale acestora
- Urme de explozii și incendii

În funcție de obiectele creatoare de urme:

- Urme de om (homeoscopice)
- Urme de instrumente, mecanisme, utilaje (mecanoscopice)
- Urme de mijloace de transport
- Urme de animale
- Urme de fenomene (incedii, explozii)

Urmele de om se clasifică:
- Urme de mâini
- Urme de picioare
- Urme de dinți
- Urme de buze
- Urme de urechi
- Urme de alte părți ale corpului

După mdul de formare și natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de modificare a
obiectului primitor de urme:
- Urme-formă și urme-obiecte, materie
- Urme statice și dinamice
- Urme de suprafață și de adâncime (de volum)
- Urme de stratificare și de destratificare
- Urme vizibile, slab vizibile și invizibile (latente)
- Urme locale și periferice

Urme biologice de natură umană:

- Urme de sânge
- Urme de salivă
- Urme de spermă
- Urme de păr uman
- Urmele de miros
1.2. (5) Determinați direcțiile principale și locurile de căutare a urmelor de natură
umană la fața locului.
Condiția formării urmelor de sânge la fața locului este existența sângerării (hemoragia
externă). Cauza sângererării rezidă, de cele mai dese ori, în lezarea traumatică a sistemului
vascular al organismului uman sau animal.
Urmele de sânge, la fața locului pot fi depistate sub formă de picături, tropi, bălți,
mânjituri, ștersături și sunt conecința uor acțiuni violente (de forță) exercitate asupra corpului
persoanei, de natură să determine direct sau indirect, leziuni ale vaselor sangvine.
Descoperirea urmelor vechi, mai ales celor ce au existat în condiții nefavorabile, sau au
fost depuse pe obiecte absorbante, impune folosirea unor metode și mijloace speciale de căutare.
Rezultatele pozitive se vor obține prin folosirea surselor de lumină concentrată, aplicarea
instrumentelor optice de mărit, dispozitivele de filtrare și de radiații ultraviolete.
Direcții de căutare :
- Vestimentația și corpul persoanelor implicate în infracțiune (făptuitorul sau victima)
- Suprafața (porțiunea) de teren, itinerarul parcurs de persoana care sângerează și
obiectele aflate în scena infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul
- Mijloace tehnice (intrumentele, accesoriile, sculele, etc) care au fost utilizate la
săvârșirea infracțiunii
- Instalațiile și mecanismele, vasele și alte obiecte care ar fi putut servi la săvârșirea
infracțiunii sau înlăturarea urmelor acesteia

Urmele de salivă, nu trebuie scăpat din vedere că ele se pot confunda cu alte urme
biologice, cum ar fi : sperma, secreția vaginală, transpirația, mucusul nazal, precum și cu pete de
altă natură,a norganică sau organică, mai ales sucuri divere, vopsea, detergenți, etc
Urme de spermă, impune în primul rând, examinarea corpului victimei, unde o atenție
deosebită este acordată orificiilor naturale (această examinare o efectuează un cadru medical). În
al doilea rând, se examinează lenjeria de corp, și de pat, îmbrăcămintea victimei și a suspectului,
apoi și alte obiecte, locuri după caz. Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de sermă sunt
mai ușor de descoperit datorită fluorescenței lor relativ specifice, de nuanță albăstrie, determinată
de radiațiile ultraviolete.
Urme de păr, se face cu ochiul liber sau cu lupa, cu surse de umină mai puternice sub
diferite unghiuri de incidență. Ele trebuie căutate pe obiectele cu care agresorul sau victima a
avut contact sau în locurile unde s-a aflat în momentul săvârșirii actului prejudiciabil.
Urme de miros, trebuie efectuate chiar la începutul cercetării locului faptei, atunci când se
determină timpul și domul săvârșirii infracțiunii, instrumentle utilizate. Articolele vestimentare
abandonate sau uitate, pierdute de fătuiot, precum șo stabilirea itinerarului acestuia spre/și de la
locul infracțiunii. Poate fi folosit câinele de serviciu, care poate selecta o urmă de miros dina lte
200.

1.3. (7) Estimați metodele de depistare, regulile de fixare și ridicare a urmelor

biologice de natură umană.

Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli
generale:
1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea
cercetării locului faptei şi a percheziţiei,
2) Utilizarea in limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze
capacitatea de percepţie.
3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor,
4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor in procesul-verbal, acesta fiind
principalul, sub aspect procesual, mijloc de fixare.
5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda
fotometrică. Pe lângă menirea de a demonstra şi certifica datele expuse in procesul-verbal,
fotografiile urmelor,
 6) Urmele descoperite sau relevate la faţa locului, de regulă, se ridică în comun cu
obiectul sau cu o parte separată (demontată) a acestuia.
7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil şi, din
aceste ori alte motive, se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedindu-se:
— la mularea urmelor de adâncime cu soluţie de ghips, cu plastelină, materiale
polimerice;
— la transferarea urmelor de suprafaţă pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică
şi alte materiale adezive;
— la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu
magnetul etc.

Subiectul II: Rolul expertizei judiciare în cercetarea omuciderilor.

2.1 (3) Nominalizați expertizele criminalistice tradiţionale efectuate în cadrul
cercetării omuciderii.
Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert,
în scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman,
fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor
examinate de organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească. (art1, LEGE Nr. 1086 cu
privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma stabilită de legislaţie conform
ordonanţei organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii
separate ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor ce au importanţă pentru
cauză.
Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice ce se conţin în ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în instituţii speciale de expertiză
a organelor afacerilor interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane competente în
soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru anchetă şi instanţă de judecată.
- Constatarea şi expertiza medico-legală
- Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică

2.2 (5) Distingeţi circumstanţele ce urmează a fi stabilite prin intermediul altor

clase şi tipuri de expertize posibile în cazul omuciderii.
A. Constatarea şi expertiza medico-legală
Constatarea medico-legală se efectuează chiar în cursul cercetărilor la faţa locului. Expertiza
medico-legală se dispune în cursul urmăririi penale, în condiţiile prevăzute de art. 114 Cod procedură
penală.
Atât constatarea, cât şi expertiza medico-legală trebuie să se efectueze în prezenţa procurorului
care participă la cercetări, iar când participarea procurorului nu este posibilă, este recomandabil ca
medicul legist să aibă la dispoziţie lucrările dosarului penal şi să menţină o legătură permanentă cu
organele de urmărire penală.
Întrebările la care poate răspunde medicul legist diferă după natura faptei şi mijloacele folosite de
făptuitor pentru suprimarea vieţii. Cunoscând mijloacele de investigare de care dispun în prezent ştiinţele
medicale, organele de urmărire penală vor stabili obiectivele care sunt de competenţa medicului şi care
sunt realizabile. între acestea, menţionăm stabilirea cauzei şi naturii morţii şi data probabilă a decesului-
dacă leziunile constatate sunt vitale sau postmortale; care este mecanismul de producere a lor; care este
agentul vulnerant folosit la producerea leziunilor; prezenţa alcoolului în sânge şi în urină; stabilirea grupei
sangvine; prezenţa spermatozoizilor în secreţiile vaginale sau alte cavităţi naturale (cavitatea bucală,
orificiul anal).
Prin stabilirea cauzei morţii se urmăreşte să se afle dacă a fost o moarte patologică sau violentă
(accidentală sau produsă de o persoană). De asemenea, expertiza medico-legală poate contribui la
stabilirea legăturii cauzale între actele de violenţă exercitate de o persoană şi moartea victimei, chestiune
încă mult discutată în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.
B. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică
Dacă urgenţa o impune, constatările tehnico-ştiinţifice pot fi efectuate în cursul cercetărilor la faţa
locului. Este cazul cercetării amprentelor digitale găsite la locul faptei, care pot fi utile pentru
identificarea autorului infracţiunii. Alteori, aceste constatări se efectuează pentru identificarea cadavrului,
când pot fi examinate şi comparate detaliile impresiunilor digitale, luate de la victimă, cu cele existente în
evidenţa operativă a organelor de poliţie.
Examinarea şi interceptarea urmelor de mâini sau de picioace (cărarea de paşi) pot furniza date
utile pentru identificarea autorului faptei sau a victimei.
De asemenea, expertiza criminalistică a urmelor de dinţi descoperite pe corpul victimei poate
contribui la identificarea autorului. Este concludent, în acest sens, cazul unei femei, în vârstă de peste 80
ani, care locuia singură şi pe care rudele au găsit-o după câteva zile de la data morţii. Nefiind nici o urmă
de violenţă sau alte bănuieli cu privire la cauza morţii, s-a considerat că este moarte patologică, specifică
vârstei (cardiopatie), aşa cum rezulta şi din actul de constatare eliberat de medicul dispensarului.
La scoaterea sicriului din casă pentru înmormântare, s-au observat la lumina zilei urme de dinţi
pe obrazul stâng. Ceremonialul înmormântării a fost oprit de organele locale de poliţie, alertate de rudele
victimei. La autopsie s-au constatat multipte fracturi costale, precum şi urme ale unui raport sexual.
Autorul omorului a fost identificat cu ajutorul expertizei criminalistice a urmelor de dinţi găsite
pe obrazul victimei şi a probelor de comparaţie luate de la un tânăr, vecin cu victima şi care o mai ajuta la
treburi în gospodărie.
Alte categorii de expertize criminalistice privesc cercetarea urmelor de sânge, a firelor de păr, a
urmelor biologice (salivă, spermă) şi chiar expertiza scrisului, dacă la faţa locului se găsesc acte despre
care se bănuic că ar fi scrise de făptuitori.
Tot din practica organelor judiciare din judeţul laşi menţionăm cazul unui tânăr care, după ce a
violat o bătrână şi i-a furat un ceas de aur cu valoare de patrimoniu naţional, considerând că fapta sa nu va
fi descoparită, a scris pe un caiet, lăsat deschis la capul victimei, un mesaj insultător la adresa poliţiştilor:
„Poliţailor ati dat de dracu'!" După ce s-au luat probe de scris de la majoritatea bărbaţilor din sat, pentru a
se face o comparaţie sumară a scrisului, activitate rămasă fără rezultate concludente a fost inclus în cercul
bănuiţilor şi un tânăr din altă localitate, aflat în vizită la rudele din satul unde locuia victima, în ziua în
care se săvârşise fapta. Probele de scris luate de la acest tânăr, comparate cu scrisul de pe biletul
incriminat, au fost suficiente pentru ca expertul criminalist să formuleze concluzii certe în privinţa
autorutui scrisului care s-,a dovedit a fi şi autorul celor trei fapte grave: viol, omor şi furt.

2.3 (7) Proiectaţi sarcinile expertizei medico-legale în situaţia descoperirii unor

părţi de cadavru uman de gen feminin.
 TEST nr. 25

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Rolul tehnicii criminalistice la cercetarea criminalistică a

infracțiunilor
1.1.(3) Definiţi noţiunile de tehnică și mijloc tehnico-criminalistic şi prezentați
clasificarea lor.
Tehnica criminalistică este un compartiment l științei criminalistice și prezintă un sistem
argumentat științific de metode, procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către
organele împuternicite prin lege, în vederea depistării, fixării, examinării și ridicării urmelor
materiale ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetării, descoperirii și prevenirii actelor
prejudiciabile.
Mijloace tehnico-criminalistice sunt acele aparate, dispozitive, utilaje, instrumente,
mecanisme, articole, accesorii și materiale, care sunt utilizate întru depistarea, fixarea și
examinarea probelor pe cauzele judiciare.
Clasificarea:
1. metodele și mijloacele preluate din alte științe și utilizate fără oarecare modificări
2. mijloacele, procedeele și metodele tehnice preluate din ale ramuri ale științei și tehnicii și
adaptate de criminaliști la realizarea sarcinilor cercetării, descoperirii și prevenirii infr.
3. Mijloace, procedee și metodele speciale elaborate de știința criminalistică în scopul
examinării și descurajării infr.

1.2.(5) Specificaţi mijloacele şi metodele tehnico-criminalistice utilizate la

căutarea şi depistarea urmelor şi altor materiale de probă în condiţii de teren.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în truse

criminalistice portative, complete speciale şi laboratoare criminalistice mobile.
Mijloacele tehnice, meterialele şi instrumentele cuprinse în trusele criminalistice portabile sunt
introduse în valize, asigurându-le comoditatea necesară în exploatare.
Trusele universale, fiind destinate multiplelor operaţii tehnico-ştiinţifice efectuate pe parcursul
cercetării infracţiunilor, includ diverse instrumente, utilaje şi materiale:
1) Instrumente de măsurare. Trusele criminalistice sunt dotate cu ruletă metalică, un
distanţier, un raportor şi o riglă gradată.
2) Mijloace de iluminare.
3) Mijloace tehnice şi materiale pentru revelarea, fixarea, ridicarea şi conservarea urmelor
şi obiectelor ce constituie probe materiale:
a) dispozitive şi preparate pentru descoperirea, fixarea şi ridicarea amprentelor
digitale: lupă, pensulă, pulverizator cu aburi de iod, pul-verizator cu substanţe pulverulente,
pelicule adezive (dactiloscopice);
b) dispozitive şi materiale pentru amprentarea persoanelor vii şi a cadavrelor, rulou din
cauciuc, placă de inşirare a vopselei, lingură necesară amprentării cadavrelor, un tub cu vopsea
tipografică, mănuşi de cauciuc;
c) utilaje şi materiale de mulare a urmelor de adâncime şi de copiere a celor de
suprafaţă: un vas de masă plastică in care se pregăteşte soluţia de ghips, şpaclu sau
lingura pentru prepararea soluţiei de ghips, vase mici de masă plastică, lopăţică, bisturiu
4) Dispozitive destinate căutării obiectelor ascunse, care constau dintr-un dispozitiv de
adâncire în sol, detector magnetic şi metalic.
5) Instrumentar auxiliar general şi materiale de ambalare, spre exemplu, briceag universal,
cleşte, trusă de şurubelniţe, diamant de tăiat sticlă, diverse containere de masă plastică şi
polietilenă ş. a.
1.3.(7) Estimaţi trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil în activitatea
de combatere a criminalităţii.

Trusele criminalistice sunt de mai multe feluri, după cum urmează:

Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se
pot efectua principalele operaţiuni de cercetare la faţa locului, împărţit în mai multe
compartimente, dintre care distingem:
- Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, de
picioare, de dinţi, de instrumente de spargere ş.a., din care fac parte: substanţe pulverulente,
pensule din păr de veveriţă sau din pene de struţ, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri
pentru relevarea urmelor latente, pulverizatorul cu iod, etc.
- Compartimentul pentru executarea măsurătorilor şi marcarea obiectelor principale,
precum şi a zonei cercetate, compus din ruletă, bandă metrică, împărţită în segmente de 10 cm,
colorate alternativ alb-negru, jetoa¬ne numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de fixare,
cretă forestieră.
- Compartimentul necesar executării desenelor şi schiţei locului faptei, conţinând riglă
gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioane colorate, şablon tip pentru
lucrul pe hartă etc.
Trusele criminalistice specializate:
- Trusa pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit
identificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe din grupa
opiaceelor, amfetaminelor etc.
- Trusa pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţie de tip laser, portabilă şi astfel
concepută încât să asigure atât descoperirea ur¬melor, cât şi fixarea lor fotografică, în condiţii de
mare acurateţe. Laboratoarele criminalistice mobile – pentru efectuarea unor investigaţii
complete la faţa locului, mai ales în cazul unor fapte cu pericol social ridicat, este nevoie de o
gamă mai largă de mijloace tehnice criminalistice. Unităţile de poliţie şi ale parchetului au la
dispoziţie laboratoare criminalistice mobile, instalate pe autovehicule de diverse tipuri. În ipoteza
necesităţii efectuării unor cercetări în locuri greu accesibile (munţi, păduri, lacuri, în porturi sau
în raza acestora etc.), laboratoarele criminalistice mobile pot fi instalate pe elicoptere, nave ori
şalupe.

Subiectul II. Modalități speciale de pregătire și efectuare a audierii

martorilor și altor persoane protejate.
2.1 (3) Prezentați baza legislativă și măsurile care pot fi întreprinse întru asigurarea
securității persoanelor protejate.
Articolul 105. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui
(1) Declaraţiile martorului sînt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condiţiile
prezentului cod, asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra
persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia.
(2) Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sînt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori. Persoana
care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi cauză să nu poată
comunica între ei.
(3) Înainte de a începe audierea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală
constată identitatea lui (numele, prenumele, vîrsta, domiciliul, ocupaţia). Dacă există dubii în privinţa
identităţii martorului, aceasta se constată prin alt mijloc de probă.
(4) Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia şi poate
să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal.
(5) În cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu
consimţămîntul medicului şi în prezenţa acestuia.
(6) Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile prevăzute
în art.90 şi îl previne asupra răspunderii ce o poartă în caz de refuz de a depune declaraţii, precum şi
pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal
al audierii.
(7) În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi
şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului,
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă
declaraţii.
(8) La audierea martorului se interzice punerea întrebărilor care în mod evident urmăresc insultarea şi
umilirea persoanei.
Articolul 109. Modul de audiere a martorului
(1) Martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare despre faptele şi
circumstanţele pe care le cunoaşte şi care se referă la cauză.
(2) După ce martorul a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele
care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite
punerea întrebărilor care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării
şi umilirii martorului.
(3) În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui
peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi pentru a reduce sau a exclude supunerea
martorului unui vădit pericol sau pentru a reduce revictimizarea martorului, procurorul poate solicita
audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului,
apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului audiat.
(31) Bănuitul, învinuitul sau partea vătămată poate solicita procurorului audierea martorului în
condiţiile alin. (3). Refuzul procurorului de a audia martorul se contestă la judecătorul de instrucţie, care,
în cazul constatării temeiniciei plîngerii, va audia martorul în condiţiile alin. (3).
(4) Consemnarea declaraţiilor martorului se efectuează în condiţiile art.260 şi 261 sau, după caz, în
condiţiile art. 336 şi 337.
(5) În cazul în care martorul minor în vîrstă de pînă la 14 ani urmează să fie audiat în cauzele penale
privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum şi în alte
cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, procurorul, dacă dispune de spaţii special
amenajate, solicită audierea acestuia în condiţiile art. 110 1.
Articolul 110. Modalităţi speciale de audiere a martorulu şi protecţia lui
(1) Dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea
martorului ori a unei rude apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face
într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi dacă există
mijloacele tehnice respective, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul
respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în
care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în prezentul articol.
(2) Audierea martorului în condiţiile menţionate la alin.(1) se face în baza unei încheieri motivate a
judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu ori la cererea motivată a procurorului,
avocatului, martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate.
(3) Martorului audiat în condiţiile prezentului articol i se permite să comunice altă informaţie despre
identitatea sa decît cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului şi alte date relevante ce
exprimă legătura cauzală dintre fapta săvîrşită şi martor se consemnează de către judecătorul de instrucţie
într-un proces-verbal separat care se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de
maximă siguranţă a confidenţialităţii.
(4) La locul unde se află martorul care face declaraţii în condiţiile menţionate în prezentul articol,
acesta va fi asistat de judecătorul de instrucţie respectiv.
(5) Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu circuit închis, cu imaginea şi vocea
distorsionate astfel încît să nu poată fi recunoscut.
(6) Învinuitului, inculpatului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate i se asigură posibilitatea de a
adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin.(5).
(7) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, se înregistrează prin mijloace tehnice
video şi se consemnează integral în procesul-verbal întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261.
Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în
original la instanţă împreună cu copia procesului-verbal al declaraţiei.
8) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, pot fi utilizate ca mijloc de probă
numai în măsura în care ele sînt confirmate de alte probe.
(9) Pot fi audiaţi ca martori, în condiţiile prezentului articol, şi investigatorii sub acoperire .

2.2 (5) Evidenţiaţi cadrul tactic, locul și modul audierii persoanelor menţionate.
Articolul 106. Locul audierii martorului
Martorul se audiază la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În caz de
necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.
Articolul 107. Timpul şi durata audierii martorului
(1) Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea
poate fi efectuată în timpul nopţii, cu indicarea motivelor în procesul-verbal respectiv.
(2) Durata audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în
aceeaşi zi, nu poate depăşi 8 ore.
(3) Martorul poate solicita o pauză de maximum 20 de minute pe durata audierii de 4 ore.

2.3 (7) Estimați drepturile și obligațiile persoanei protejate într-un proces penal.
 TEST nr. 26

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare.

1.1 .(3) Prezentați noţiunea și sarcinile gabitoscopiei criminalistice.
Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare (gabitologie) – este domeniul tehnicii
criminalistice, ce studiază legităţile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse
ipostaze şi elaborează mijloace şi metode tehnico-criminalistice pentru acumularea, cercetarea şi
utilizarea informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii
infracţiunilor.
1.2.(5) Specificaţi situațiile de aplicare a metodei „portretului vorbit” în activitatea
de urmărire penală şi caracterizaţi grupele de semnalmente folosite la crearea
portretului-vorbit.
Metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicare în mai multe domenii de activitate ale
organelor de anchetă şi urmărire penală:
— la identificarea infractorilor şi a cadavrelor de către martori;
— la urmărirea infractorilor ce se ascund şi a condamnaţilor fugiţi de sub paza legală sau din
penitenciare;
— la identificarea persoanelor prin expertiza criminalistică fotoportretică;
— la modelarea fizionomiei cadavrelor necunoscute după craniu.

1.3.(7) Estimaţi regulile de bază de descriere a persoanelor după metoda

” portretului-vorbit”.
Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie. Portretul vorbit este o metoda aplicata
frecvent si perfectionata pe parcursul timpului, care serveste la identificarea persoanelor, pe baza
descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de catre o alta persoana. In descrierea facuta de
cel care a perceput caracteristicile somatice ale individului cautat sunt vizate, pe de o
parte,formele statice, iar pe de alta parte, formele dinamice. Aprecierea formei si dimensiunilor
acestora se face dupa un sistem cuprinzand trei gradatii: mare, mijlociu si mic.
Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica criminalistică s-au cristalizat:
a) obiectivizări: să fie obiectivă informaţia
b) adecvat: să corespundă realităţii
c) descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea necesităţilor criminalistice ale
portretului vorbit.
Descrierea formelor statice vizeaza elementele caracteristice privind talia, constitutia fizica
sau aspectul general al persoanei, forma capului si a fetei, eventuale infirmitati s.a.
Descrierea formelor dinamice/ functionale, este menit sa completeze posibilitatile de
identificare si se refera, in special, la tinuta corpului, felul mersului, mimica, privire, diferitele
forme de manifestare.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse modalităţi: materiale – desene,
fotografii şi memorate – memoria persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informaţiei despre
exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea şi utilizarea acesteia în practica
descoperirii infracţiunilor.

Subiectul II. Situațiile de urmărire penală

2.1. (3) Definiţi conceptul criminalistic al situațiilor de urmărire penală și

determinați elementele componente ale acestora.
Starea care se creează la un anumit moment al cercetării este numită în criminalistică
situaţie de urmărire penală. R.S. Belkin scrie că situaţia de urmărire penală trebuie să fie
examinată ca un ansamblu de condiţii, în care se realizează în prezent cercetările. Situaţia de
urmărire penală reprezinta o totalitate de factori obiectivi, care condiţionează o anumită ordine,
condiţii şi un mod de acţiune a organului de urmărire penală la cercetarea unei cauze
prejudiciabile, ni se pare absolut corect. L. Drapkin consideră că situaţia de urmărire penală
trebuie examinată ca un model dinamic imaginar, care reflectă starea sau situaţia informaţional-
logică, tactico-psihologică, tactico-administrativă şi organizatorică, ce s-a format în legătură cu
acţiunea penală.
Ea contribuie la:
-elaborarea versiunilor de urmărire penală şi determinarea direcţiei desfăşurării ulterioare a
cercetării;
-determinarea îmbinării optime şi a succesiunii de efectuare a activităţilor de urmărire penală,
organizatorice şi a măsurilor de investigaţie operativă;
-selectarea şi utilizarea celor mai utile procedee, recomandări, combinaţii şi operaţii tactice;
-mobilizarea mijloacelor şi forţelor suplimentare, necesare pentru descoperirea oportună a
infracţiunii;
-determinarea celor mai justificate direcţii ale colaborării dintre ofiţerul de urmărire penală şi
organele de investigaţie operativă, alte ministere, departamente şi instituţii;
-alegerea mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice, a modului concret de utilizare a
cunoştinţelor de specialitate la cercetarea infracţiunii concrete;
-depistarea cauzelor, motivelor şi condiţiilor care au favorizat comiterea infracţiunii etc.
Datele evaluării situaţiilor de urmărire penală servesc drept bază informaţională pentru
luarea deciziilor procesuale, tactice şi organizatorice în cazul examinat; determină direcţia
cercetării cauzei prejudiciabile, precum şi conţinutul activităţii de urmărire penală şi de
investigaţie operativă.
Unul din indiciile caracterului favorabil al situaţiei de urmărire penală este prezenţa
informaţiilor probante necesare sau posibilitatea dobândirii şi utilizării lor în scopul cercetării
infracţiunilor.

2.2. (5) Clasificați situațiile de urmărire penală și determinați importanța acestora

pentru planificarea și efectuarea cercetării infracțiunilor.

Clasificari:
În raport cu volumul conţinutului, situaţiile de urmărire penală pot fi divizate în:
-Generale.
Situaţia generală de urmărire penală caracterizează evenimentul produs, starea cercetării în
întregime şi se formează la un anumit moment al ei în urma instrumentării unei complexităţi de
acţiuni organizatorice, de investigaţie operativă şi activităţi de urmărire penală.
-particulare.
Situaţii specifice, particulare se creează pe parcursul instrumentării unei activităţi concrete de
urmărire penală, de exemplu, al cercetării la faţa locului, interogării, al percheziţiei, prezentării
pentru recunoaştere etc.
Situaţiile de urmărire penală se disting prin caracterul lor dinamic in:
-primare (iniţiale),
Situaţiile primare (iniţiale) de urmărire penală corespund etapei iniţiale a cercetării infracţiunilor,
adică etapei de soluţionare a chestiunii cu privire la pornirea urmăririi penale şi realizarea
activităţilor urgente şi de neamânat, şi măsurilor de investigaţie operativă.
-Intermediare
Situaţiile de urmărire penale intermediare se formează în legătură cu descoperirea şi fixarea
noilor surse de informaţii probante ce permit soluţionarea unor sarcini particulare ale cercetării
după punerea sub învinuire a infractorului şi până la comunicarea lui despre terminarea
cercetării.
-Finale
Situaţiile de urmărire penală finale caracterizează starea şi rezultatele cercetării efectuate, cu alte
cuvinte, demonstrează cu ce s-au încheiat tentativele de a soluţiona toate sarcinile (obiectivele)
determinate de situaţiile iniţiale şi intermediare formate în legătură cu cauza penală respectivă:
instrumentarea e finalizată şi dosarul poate fi trimis procurorului, instrumentarea e sistată
ş.a.m.d.

2.3. (7) Evaluaţi factorii care influențează situațiile de urmărire penală.

Asupra formării situaţiei de urmărire penală influenţează două categorii de factori:
obiectivi şi subiectivi.
Factorii obiectivi reflectă starea în care se desfăşoară procesul de urmărire penală şi care
nu depinde de acţiunile persoanelor concrete. La categoria factorilor obiectivi de bază se referă:
- etapele cercetării (iniţială, ulterioară, finală);
- sursele de informare asupra acţiunii penale;
- volumul şi gradul de autenticitate al informaţiei care există la un moment dat;
- capacitatea corpurilor delicte şi altor probe de a păstra informaţia inclusă în ele;
- mijloacele tehnico-ştiinţifice utilizate la cercetarea infracţiunilor;
- capacităţile mijloacelor tehnico-ştiinţifice disponibile şi metodele de studiere a
probelor;
- nivelul colaborării organului de urmărire penală cu organele operative şi alţi
reprezentanţi.
Factorii subiectivi derivă de la acţiunile organului de urmărire penală şi comportamentul
persoanelor implicate în cazul examinat. La numărul lor se referă:
- calităţile obiective ale ofiţerului de urmărire penală (experienţa de viaţă, iscusinţa
profesională, priceperea de a analiza corect şi sub toate aspectele diversitatea
datelor faptice, care s-au acumulat la un anumit moment în cercetarea acţiunii
penale etc.);
- comportamentul persoanelor atrase la răspundere în baza dosarului penal, precum
şi a martorilor, a părţii vătămate.
 TEST nr. 27

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Diagnosticarea criminalistică

1.4 . (3) Prezentați noţiunea și bazele științifice ale diagnosticării criminalistice.

Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenţei oricărui fapt, fenomen,

eveniment, circumstanţă, semn al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a problemelor de urmărire penală.
Rolul :
a)pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat acţiunile criminale;
b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni, consecinţe;
1.5.(5) Specificaţi sarcinile și formele diagnosticării criminalistice.
Sarcinile:
 Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă
arma de foc este sau nu în stare bună de funcţionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
 Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile
mersului unei persoane după cărarea de paşi).
 Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza
integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma,
dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat
leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
1.6.(7) Estimaţi subiecții și categoriile diagnosticării criminalistice în activitatea de
depistare, cercetare și descoperire a infracțiunilor.
Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei necunoscute – dupa informatia despre
ele sau dupa reflectarile materiale fixate ale insusirilor ei, astfel se poate constata indicii de
clasificare proprii unui anumit grup de persoane, cit si caracteristicele de grup legate doar
corelativ de insusirile reflectate in urme(ex:stabilirea grupei sanguine, a inaltimii,
dimensiunii palmelor, categoriei amprentelor digitale s.a)
Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei concrete – pe calea studierii
nemijlocite a insusirilor ei sau a datelor despre ea; prin studierea naturii obiectelor si a
legaturilor lor, studierea inculpatului.
Diagnosticarea starii fizice si psihice neobisnuite si a conditiilor de actiune a persoanei
concrete – dupa indicii asupra carora acesti factori au exercitat sau putut exercita
influenta(ex; era agitat sau deprimat, sau a fost sau nu sub influenta preparatelor
medicamentoase, sub influenta temperaturii scazute etc)
Diagnosticarea starii, comportarii, conditiilor neobisnuite de actiune si a mecanismului de
formare a urmelor persoanei necunoscute – dupa reflectarile insusirilor ei(ex: in ce pozitie a
executat textul documentelor, ce unelte a folosit, daca scriu a fost imitat etc)
Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale concrete – prin
studierea lor nemijlocita poate fi stabilita natura, destinatia, constructia, metoda de
confectioanre etc
Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale necunoscute – dupa
relfectarile lor(ex: categoria si particularitatile constructiei anvelopelor autovehiculului s.a.)
Diagnosticarea starii obiectelor materiale – stabilirea starii de functionare si utilizare a
unor obiecte, a cauzelor in urma carora nu s-a produs explozia sistemului exploziv pregatit
etc.
Diagnosticarea conditiilor de aplicare, a cauzelor modificarilor survenite si a
mecanismului de formare a urmelor de arma, de obiecte si substanta – poate fi realizata atit i
ncazul obiectelor cunoscute cit si a celor necunoscute.
Subiectul II. Tactica cercetării la fața locului

2.1. (3) Definiţi noțiunea și sarcinile cercetării la fața locului.

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntârziat şi calitativ, organul învestit
cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor parvenite în urma actului
ilicit, se va strădui să determine:
a) Natura juridică a faptei. Tabloul de ansamblu al locului cercetat, obiectele prezente sau lipsă,
urmele lăsate prin desfăşurarea activităţii infracţionale, starea obiectului material al infracţiunii, pot
conduce la stabilirea, uneori în mod categoric, a naturii faptei (moarte naturală, omor, sinucidere,
accident). De menţionat, în această ordine de idei, că, decizia privind natura faptei nu trebuie să fie
pripită, cu atât mai mult, premeditată. Situaţia de fapt de la faţa locului poate, între timp, suporta
modificări de natură să conducă la concluzii eronate cu privire la fapta comisă.
situaţia respectivă organele de urmărire penală se confruntă ori de câte ori autorul infracţiunii
îndepărtează cadavrul de la locul unde s-a săvârşit actul de omor. Locul furtului şi cel în care au fost
descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.
c) Modul în care a fost comisă infracţiunea. Modul săvârşirii unei fapte penale cuprinde
mijloacele şi "metodele de pregătire şi realizare a activităţii infracţionale sau de acoperire a urmărilor
acesteia. Alegerea de către făptuitor a unui anumit mod de operare din multitudinea de modalităţi posibile
este condiţionată, pe de o parte, de împrejurările şi situaţia în care se activează, iar pe de altă parte, de
deprinderile şi experienţa făptuitorului, inclusiv infracţională.
d) Autorul faptei, mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii. O sarcină deosebit de importantă pe
care trebuie să o rezolve cercetarea la faţa locului rezidă în obţinerea de informaţii de natură să contribuie
la limitarea cercului de persoane din rândul cărora să se recruteze subiectul infracţiunii 2 şi, în cele din
urmă, să asigure identificarea acestuia.
e) Identitatea şi calitatea victimei. Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia are importanţă,
înainte de toate, pentru orientarea activităţii de cercetare, deoarece, în majoritatea cazurilor, personalitatea
ei, reprezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare.şi verificare a versiunilor privind
motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor. După relaţiile, funcţiile şi îndeletnicirile victimei se pot
delimita până la un cerc îngust persoanele suspectate de comiterea infracţiunii, determina desfăşurarea
activităţilor procesuale şi extraprocesuale necesare reţinerii acestora.
f) Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea. în raport cu natura faptei, cercetarea la faţa
locului va urmări, de asemenea, stabilirea efectelor dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei, al cărei
caracter penal urmează a fi stabilit, şi a factorilor care au cauzat sau favorizat declanşarea acestora, a altor
împrejurări de fapt de natură să contribuie la realizarea în mod conştiincios a măsurilor profilactice 2 în
conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în vigoare (art. 54, 125).
2.2. (5) Evidenţiaţi etapele și conținutul acestora la cercetarea locului faptei.
Etapele:
- de pregatire a cercetarii
- de examinare a locului faptei(de observare generala, de cercetare detaliata)
- de documentare
2.3. (7) Evaluaţi genurile cercetării la fața locului și modurile efectuării a acestei
acțiuni procesuale și de tactică criminalistică.
Modurile de cercetare:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la
o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
Aplicarea ei în cunoştinţă de cauză asigură verificarea tuturor variantelor posibile legate defapta
avută în cercetare şi, în consecinţă, clarificarea acesteia în mod obiectiv şi sub toate aspectele.
Inportanta versiunilor si a mijloacelor tehnico-criminalistice consta in atribuirea procesului de
cercetare penala unui caracter obiectiv si multilateral. Prin urmare, verificarea versiunilor este un process
complex de prbatiune ce asigura trecerea de la versiuni, ipoteze probabile, la explicatii care exprima
adevarul. Astfel, pentru ca verificarea versiunilor sa se desfasoare in mod legal si efficient, se impune
organizarea activitatii de u.p. in baza unui plan de cercetare, dar si respectarea anumitor reguli tactice.
Respectiv, verificarea versiunilor se va efectua si prin intermediul mijloacelor tehnico-criminalistic.
 TEST nr. 28

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Falsul în documente

1.1 .(3) Definiţi noţiunea de document şi de fals în documente.
În criminalistică, falsul în documente figurează sub două aspecte: intelectual şi material. Falsul
intelectual constă în atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund
realităţii. La această categorie de fals se referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale,
actele privind alterarea mărfurilor, adesea fabricate fictiv de către persoanele cu atribuţii de
serviciu la agenţii economici de stat, alte acte prin care se atestă fapte neadevărate.
Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de cercetare
criminalistică, nu de puţine ori bazată şi pe concursul specialiştilor în alte domenii (contabilităţii,
economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii bancare, tehnologiei de producţie industrială sau
agrară).
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate
avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin
înlăturare, adăugire sau refacere de text şi contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente,
în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ştampilelor) şi
schimbarea fotografiilor
1.2.(5) Determinați regulile de manipulare cu documentele corpuri delicte.
Articolul 128. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente
(1) Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în
timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
(2) În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să
intre în domiciliu sau în alte încăperi.
(3) Pînă la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul
organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face
percheziţia sau ridicarea copia de pe ordonanţa respectivă. Ordonanţa trebuie să conţină, pe lîngă
datele prevăzute la art. 255, date cu privire la obiectele sau documentele căutate.
(4) La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul
organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele
ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea
penală este în drept să facă percheziţie. Rezultatul percheziţiei urmează a fi prezentat, pentru
verificare, judecătorului de instrucţie în termen de 24 de ore, în conformitate cu prevederile
prezentului cod.
(5) În cadrul efectuării percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de
urmărire penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Instituţiile
financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza prezentarea documentelor
solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se predau benevol, persoana care efectuează
urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.
[Art.128 al.(5) modificat prin LP264-XVI din 28.07.06, MO170-173/03.11.06 art.781]
(6) Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezente la
efectuarea percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei
sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au
sau nu legătură cu cauza penală.
(7) La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează
urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul refuză
să le deschidă benevol, evitîndu-se deteriorarea nejustificată a bunurilor.
(8) La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în
procesul-verbal.
 (9) Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii
circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea
percheziţiei sau ridicării.
(10) Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor aflate în
încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi persoanelor care au intrat în
această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau cu alte persoane
pînă la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează
percheziţia pot fi luate sub pază.
1.3.(7) Estimaţi metodele și procedeele de falsificare a documentelor.
Înlăturarea de text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea actelor scrise. în
funcţie de modul in care s-a operat, deosebim înlăturarea mecanică şi chimică. înlăturarea
mecanică constă în ştergereaparţială sau totală a scrisului prin răzuire sau radiere cu diferite
obiecte (lamă, arc, radieră etc.)
Înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra suportului,
produce un şir de modificări fizice ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului,
urme ale ştergerii. Acestea sunt:
1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;
2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;
3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere;
4) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are atare
elemente;
5) afectarea elementelor grafice învecinate;
6) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat.
In cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia îi va fi
caracteristic: deosebirea coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în părţile laterale ale
scrisului, dar şi în profunzimea hârtiei, până la pătrunderea pe partea opusă a documentului.
Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau decolorarea scrisului
cu substanţe chimice (acid citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluţie de var etc).
Decolorând textul scris, substanţele chimice acţionează concomitent şi asupra suportului,
hârtia îşi pierde luciul, culoarea, elasticitatea. Pot fi deteriorate de asemenea elementele de
protecţie şi cele tipografice, precum şi unele semne grafice învecinate.
în criminalistică elementele caracteristice ale corodării de text sunt următoarele:
— zonele mate prezente pe suprafaţa documentului în locurile intervenţiei chimicalelor;
— fisurile de suprafaţă prezente pe sectoarele influenţate de chimicale;
— petele galbene prezente pe hârtia albă şi albicioase pe hârtia color;
— deteriorările elementelor de protecţie şi ale celor litografice;
— decolorarea parţială a unor semne grafice învecinate;
— resturile textului înlăturat In cazul corodării incomplete a scrisului;
— urmele de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.
O variantă aparte de fals prin înlăturarea textului o constituie acoperirea scrisului sau a unor
semne grafice prin haşurare sau prin pete de cerneală, tuş sau alţi coloranţi.
Examinarea acestei categorii de fals are ca scop reconstituirea textului înlăturat. Printre
metodele aplicate, mai efective s-au dovedit a fi metoda fotografiei separatoare de culori,
examinarea în lumină filtrată şi în radiaţii invizibile.

Subiectul II. Tactica verificării declaraţiilor la locul infracțiunii.

2.1 (3) Prezentați noțiunea și sarcinile verificării declaraţiilor la locul infracțiunii.

Verificarea declaratiilor ka locul inractiunii trebuie inteleasa ca o actiune de UP si de tactica
criminalistica independenta ce consta in deplasarea ofitUP impreuna cu persoana audiata in
prealabil la locul infractiunii in scopul verificarii sau precizarii declaratiilor acestuia.
Sarcinile verificarii declaratiilor la locul infractiunii pot fi diverse. Printre acestea sunt:
  Determinarea, stabilirea cunoasterii locului infractiunii cercetate de catre parsoana care a
depus declaratii in calitatte de martor, parte vatamata, invinui, banuit
 Precizarea cailor de acces si a obiectelor ce au constituit ambianta locului faptei, poziteii
reciproce a lor
 Stabilirea autenticitatii declaratiilor celui audiat cu participarea lui nemijlocita
 Demascarea marturiilor false ,a autocalomniei
 Constatarea imprejurarilor care realmente au favorizat comiterea infractiunii , a altor
circumstante importante pentru justa solutionae a cauzei cercetate
 Identificarea , in unele cazuri a posibililor martori oculari sau victime ale infractiunii
comise ,etc.
2.2 (5) Specificați regulile de bază și pregătirea către verificarea declarațiillor la
locul infracţiunii.
Fără a reproduce în detaliu prescripţiile procesuale prevăzute asupra procesului-verbal de
ascultare a bănuitului şi învinuitului, menţionăm că din perspectiva tactică acest act de fixare
trebuie să corespundă anumitor cerinţe:
a) Consemnarea declaraţiilor să se efectueze în succesiunea în care s-a desfăşurat audierea, adică
să reflecte etapele pe care le parcurge activitatea de ascultare. Respectarea acestei cerinţe asigură
aprecierea declaraţiilor bănuitului şi învinuitului nu numai după conţinut, dar şi după modul în
care ele au fost obţinute. Este evident că doar în conformitate cu aceste cerinţe, procesul-verbal
de ascultare va fi de natură să reflecte poziţia lor la etapa iniţială de ascultare, transformarea
acesteia pe parcursul audierii, cadrul tactic la care s-a procedat cu prilejul ascultării.
b) Conţinutul procesului-verbal de ascultare trebuie să reprezinte întocmai informaţia
comunicată de cel ascultat. Faptele relatate se vor înregistra detaliat, integral, cu respectarea
strictă a succesiunii producerii lor şi fără a se omite ceva ce ar avea importanţă pentru
soluţionarea justă a cauzei, după cum nici nu se va adăuga nimic la cele relatate de către învinuit
sau bănuit. Procesul-verbal se întocmeşte într-o formă laconică, conciziunea sa însă nu trebuie să
fie în detrimentul fixării depline a declaraţiilor. Aceasta nu înseamnă că îii procesul-verbal de
ascultare vor fi consemnate date şi detalii vădit inutile, lipsite de legătură cu fapta ce se află în
cercetare. în această ordine de idei se iscă întrebarea cum să se procedeze în situaţia în care
anumite fapte, importante din punctul de vedere al intereselor învinuitului sau bănuitului, sunt
considerate de către cel ce conduce ascultarea inutile, lipsite de orice semnificaţie pentru cauză.
c) Stilul în care este redactat procesul-verbal de ascultare trebuie să reflecte personalitatea celui
ascultat, posibilităţile verbale pe care el le foloseşte în procesul de comunicare, formele
lingvistice utilizate cu acest prilej. Nu se admite înlocuirea elementelor vii ale limbajului celui
ascultat cu forme tipizate, orice altă formă de stilizare a declaraţiilor.
d) Procesul-verbal trebuie să cuprindă toate întrebările adresate bănuitului sau învinuitului şi,
fireşte, răspunsurile la fiecare întrebare în parte. Discuţia care se mai duce asupra acestei
probleme în literatura de specialitate este vădit inutilă. 1 întrebările, prin intermediul cărora se
realizează procedeele tactice, inclusiv cele de prezentare a probelor, sau prin care se clarifică
anumite împrejurări de fapt, demonstrează, prin forma şi conţinutul lor, atmosfera în care s-a
desfăşurat ascultarea şi deci fixate fiind, contribuie la aprecierea de către instanţa de judecată a
declaraţiilor învinuitului făcute în faza de anchetă.
Ca şi orice altă activitate procesuală, verificarea declaraţiilor învinuitului sau bănuitului
prin reproducerea acestora la faţa locului presupune anumite acţiuni de pregătire. înainte
de toate se va determina componenţa echipei care se va deplasa la faţa locului. Verificarea
declaraţiilor la faţa locului se face în prezenta a doi martori asistenţi, pentru a asigura
obiectivitatea şi preîntâmpina eventualele încercări de a contesta rezultatele obţinute într-o fază
ulterioară a procesului penal. în majoritatea cazurilor verificarea declaraţiilor se desfăşoară în
locuri publice (case de locuit, unităţi de producţie sau de deservire socială, străzi sau în alte
locuri cu acces larg ş.a.). Pentru menţinerea ordinii şi paza locului fapte se impune deci
includerea în componenţa echipei a colaboratorilor organelor de poliţie. în cazurile necesare se
vor invita specialişti în domeniul criminalisticii, medicinei legale sau în anumite ramuri tehnice,
în ipoteza în care reproducerea declaraţiilor presupune utilizarea anumitor mijloace tehnice.
Apoi se vor lua măsuri de pregătire a obiectelor cu ajutorul cărora învinuitul sau bănuitul vor
opera în vederea demonstrării activităţii lor şi a altor persoane implicate în activitatea
infracţională. Preferabile, bineînţeles, sunt obiectele originale, cu excepţia cazurilor când
folosirea acestora reprezintă un anumit grad de pericol (arme de foc, explozive) sau contravine
normelor etice (cadavrul). în atare situaţii obiectele originale se înlocuiesc cu mulaje.
Un capitol aparte reprezintă pregătirea mijloacelor tehnico-criminalistice şi a celor de transport.
Este contraindicată şi chiar imposibilă realizarea acestei activităţi fără a avea la dispoziţie un
mijloc de transport, pentru ca echipa de investigare să se poată deplasa la locul faptei.
Activitatea de verificare a declaraţiilor învinuitului sau bănuitului se desfăşoară în trei faze. La
prima fază, după ce persoanelor participante li se aduce la cunoştinţă conţinutul şi sarcinile
activităţii ce urmează a fi efectuată, drepturile şi obligaţiunile ce le revin potrivit legislaţiei în
vigoare, persoanei ale cărei mărturii se verifică, i se solicită să declare în mod succint totul ce se
referă la fapta cercetată şi la împrejurările în care ea a fost săvârşită. Celui ascultat i se pot
adresa-întrebări de precizare, inclusiv cu privire la căile de deplasare.
Urmează apoi faza a doua de deplasare spre locul faptei. Persoana ale cărei declaraţii se verifică
trebuie să ocupe în mijlocul de transport un loc comod pentru a putea indica direcţia deplasării.
Pe parcurs, acesteia i se pot adresa întrebări referitoare la direcţia deplasării, obiectele şi
elementele distinctive ale traseului.
Faza a treia cuprinde relatările propriu-zise ale învinuitului sau bănuitului nemijlocit la faţa
locului, fixarea acestora în procesul-verbal şi prin aplicarea metodelor tehnice cunoscute
(fotografierea, înregistrarea video şi pe bandă de magnetofon). Ca şi în cazul ascultării propriu-
zise, celui ascultat i se vor adresa întrebări de precizare şi completare, solicitându-i-se, totodată,
acţiuni de demonstrare a faptelor şi împrejurărilor la care a făcut referiri.

2.3 (7) Evaluaţi particularitățile tactice ale efectuării verificării declarațiilor la

locul săvârșirii infracțiunii.
Ca şi orice altă activitate procesuală, verificarea declaraţiilor învinuitului sau bănuitului
prin reproducerea acestora la faţa locului presupune anumite acţiuni de pregătire. înainte de toate se
va determina componenţa echipei care se va deplasa la faţa locului. Verificarea declaraţiilor la faţa locului
se face în prezenta a doi martori asistenţi, pentru a asigura obiectivitatea şi preîntâmpina eventualele
încercări de a contesta rezultatele obţinute într-o fază ulterioară a procesului penal. în majoritatea
cazurilor verificarea declaraţiilor se desfăşoară în locuri publice (case de locuit, unităţi de producţie sau
de deservire socială, străzi sau în alte locuri cu acces larg ş.a.). Pentru menţinerea ordinii şi paza locului
fapte se impune deci includerea în componenţa echipei a colaboratorilor organelor de poliţie. în cazurile
necesare se vor invita specialişti în domeniul criminalisticii, medicinei legale sau în anumite ramuri
tehnice, în ipoteza în care reproducerea declaraţiilor presupune utilizarea anumitor mijloace tehnice.
Apoi se vor lua măsuri de pregătire a obiectelor cu ajutorul cărora învinuitul sau bănuitul vor
opera în vederea demonstrării activităţii lor şi a altor persoane implicate în activitatea infracţională.
Preferabile, bineînţeles, sunt obiectele originale, cu excepţia cazurilor când folosirea acestora reprezintă
un anumit grad de pericol (arme de foc, explozive) sau contravine normelor etice (cadavrul). în atare
situaţii obiectele originale se înlocuiesc cu mulaje.
Un capitol aparte reprezintă pregătirea mijloacelor tehnico-criminalistice şi a celor de transport.
Este contraindicată şi chiar imposibilă realizarea acestei activităţi fără a avea la dispoziţie un mijloc de
transport, pentru ca echipa de investigare să se poată deplasa la locul faptei.
 TEST nr. 29

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Cercetarea criminalistică a armelor albe.

1.1(3) Definiţi noţiunea de armă, armă albă și armologie criminalistică.
Arma - este un obiect ,unealta ,aparat , masina care serveste la lupta importiva inamicului , la
vinat , in unele probe sportive.
Arma alba – constituie un dispozitiv special confectionat sau adaptat si destinat sa pricinuiasca
fiintei vii leziuni corporale grave. Ea se aplica in lupta corp la corp si nu este bazat pe substante
explozive ,ci doar pe forta musculara a omului.
Armologia criminalistica – prezinta o ramura importanta a dehnicii criminalistice care studiaza
particularitatile constructive si legitatile de actiune a armelor de foc, armelor albe, diferitelor
dispozitive si materi explizive in scopul elaborarii recomandarilor , metodelor, mijloacelor de
depistare si colectare a probelor la cercatarea infractiunilor savirsite cu aplicarea armelor sau a
substantelor respective.
1.2(5) Determinați caracteristicile constructive generale ale armei albe unde pot fi
depistate urme ale infractorului.
Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt:
 Prezenta partii destinate special pentru producerea leziunilor periculoase ( grave) pentru
viata omului (lama,stift,tais)
 Existenta minerului , dispozitivului de minuit ,a limitatorului care previne alunecarea
minii si evita pericolul de autoranire
 Soliditatea mecanica a constructiei dispozitivului in ansamblu
Urmele utilizarii armelor albe de catre infractor pot fi depistate pe minerul comod pentru a fi
minuit in momentul aplicarii leziunilor, pe aruncatorul lamei sau a fixatorului in cazul
briceagurilor; in cazul boxei – pe minerul sau pe dispozitivul minerului ;
1.3(7) Evaluați clasificarea armelor albe și nominalizați care pot fi urmele utilizării
acestor arme.
Dupa modeul de actiune:
 Arme de taiere ( cutit,sabie,tesace,spade)
 De inhunghiere ( pumnale,stilete,baionete)
 De injunghere-spintecare ( palose, unele pumnale, chinjale)
 De injunghiere-taiere ( cutite finlandeze,cutite de vinatoare,plate,etc)
Dupa forma:
 Arme albe fara lama
 Arme albe cu lama
Dupa caracterul de actiune:
 Taietoare
 Intepatoare
 Spargatoare
 Zdrobitoare
 Combinate
Urmele utilizarii armelor albe pot fi:
 Leziuni corporale , vatamari pe corpul victimei
 Deteriorari, stricaturi pe hainele, obiectele victimei, banuitului precum si pe ambianta
locului faptei
 Urme de singe (pete,biltoace,stersaturi) tesuturi si particule din corpul uman pe
vestimantatia victimei si pe oviecte la fata locului
 Singe inchegat , particule de tesut de organe , fibre din imbracaminte ,par pe arma alba
  Urme de metalizare si substante care s-au depus pe corpul sau pe hainele victimei de la
arma utilizata de infractor
 Singe , eliminari si particule ale organizumui victimei pe hainele si corpul faptuitorului
Subiectul II. Examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului.
2.1 (3) Nominalizați sarcinile și etapele examinării cadavrului uman la faţa
locului.
Tactica examinării exterioare a cadavrului la faţa locului cuprinde două faze: examinarea
generală şi examinarea detaliată:
Examinarea generală a cadavrului include: fixarea poziţiei cadavrului şi situarea lui la
faţa locului; starea exterioară a cadavrului şi a hainelor de pe el; uneltele, mijloacele de
pricinuire a morţii, descoperite pe sau alături de cadavru.
Examinarea detaliată a cadavrului presupune studierea minuţioasă a hainelor, corpului,
obiectelor, actele descoperite asupra cadavrului.
Cu ocazia examinării exterioare a cadavrului la faţa locului se impun a fi cercetate în mod
obligatoriu şi fixate în procesul-verbal:
1. Poziţia cadavrului şi situarea lui Ia locul faptei.
2. Starea exterioară a hainelor de pe cadavru.
3. Uneltele de pricinuire a morţii, descoperite pe sau alături de cadavru
4. Albia cadavrului.
5. îmbrăcămintea de pe cadavru.
6. Cadavrul şi leziunile lui
7. Obiectele descoperite în buzunarele şi în alte părţi ale îmbrăcămintei cadavrului
2.2 (5) Deduceți procedeele de fixare fotografică a cadavrului descoperit.
In conformitate cu regulile tactice, formulate In baza practicii generalizate, la locul faptei se
produc patru genuri de fotografii: fotografia de orientare, fotografia-schiţă, cea de nod şi cea de
detaliu.
Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de
orientare. O atare fotografie trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită.
La faţa locului organul de cercetare stabileşte parametrul locului faptei şi concomitent fixează
punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o singură clădire cunoscută
după destinaţie (şcoală, spital, gară etc), diferite indicatoare de străzi, borne kilometrice, un iaz,
râu şi chiar unele demente de ordin topografic ale terenului deschis (fig. 15).
Fotografia-schiţă se aplica pentru înregistrarea fotografică a locului propriu-zis al faptei, izolat
de mediul înconjurător. Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială de cercetare,
insistându-se atât asupra tabloului în întregime al locului faptei, cât şi asupra tuturor obiectelor
din perimetrul acestuia.
Fotografia-schiţă poate fi unitară, când locul faptei este reprodus pe o singură fotografie, şi în
forma unei serii de fotografii, în care locul faptei este fixat pe sectoare.

Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită
faptului implicării lor în activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele infracţiunii. Ca
principale pot fi considerate cadavrul in cazul unui omor, mijloacele de transport avariate în
cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată in urma unui furt, armele şi instrumentele folosite în
timpul săvârşirii infracţiunii ş.a.
Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor
considerate corpuri delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a demonstra
prezenţa la faţa locului a anumitor urme (de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor
de transport etc.) sau a unor obiecte ( o armă, un tub de cartuş, un topor, un obiect de
îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate,
iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi obiectelor-
corpuri delicte.
2.3 (7) Estimaţi momentele principale care urmează a fi fixate în procesul-verbal la
examinarea exterioară a cadavrului.
Medicului legist îi revin, de asemenea, sarcini de mare răspundere în timpul examinării
cadavrului.
Prima sarcină priveşte stabilirea diagnosticului de moarte certă şi, pe cât posibil, data şi ora la
care s-a produs decesul.
Ora (cel puţin probabilă) şi ziua când s-a produs decesul13 trebuie cunoscute, pentru că ajută
organele judiciare să înţeleagă succesiunea faptelor şi să înlăture încercarea autorilor de a deruta
cercetările. Cu toate progresele înregistrate de ştiinţele medicale, acest moment nu poate fi
stabilit întotdeauna, din motive diferite, între care modificările suferite de cadavru din cauza
temperaturii ridicate sau a trecerii unei perioade mai mari de timp de la săvârşirea faptei şi până
la constatarea ei.
Tot medicului legist şi personalului medical ajutător le revine sarcina de a cerceta orificiile
naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal, pentru recoltarea probelor
biologice sau găsirea altor obiecte ce au fost folosite la săvârşirea faptei.
întreaga activitate de cercetare desfăşurată la locul faptei de echipa operativă trebuie adaptată la
specificul fiecărui caz concret, însă există anumite metode de cercetare, în funcţie de mijloacele
şi metodele folosite de făptuitor, pentru suprimarea vieţii victimei.
Astfel, în cazul faptelor săvârşite cu obiecte tăioase, despicătoarc (cuţit, topor) se acordă un
interes deosebit examinării şi descrierii caracterelor leziunilor produse: lungime, profunzime,
aspectul marginilor rănii etc.1'
In cazul unui omor săvârşit prin asfixie (strangulare), se examinează caracteristicile nodului şi
ale şanţului produs de obiectul folosit (sfoară, cablu telefonic, curea etc). Constatările făcute vor
fi utile pentru a se putea deosebi omorul de sinucidere.
In cazul faptelor săvârşite cu arme de foc, vor fi examinate urmele împuşcăturii de pe
îmbrăcăminte şi de pe corpul victimei, pentru constatarea urmelor produse de gloanţe sau de
alice şi cele produse de factorii secundari ai împuşcăturii.
 TEST nr. 30

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Metodologia criminalisticii

1.1. (3) Definiţi noţiunea de metodă și metodologie criminalistică.
Metode- totalitatea de actiuni, operatuni si mijloace, inerente insusirii realitatii obiective
privind cercetarea infractiunilor. (tareaiurea e definitia, in schimb e data de Ggeorghita)

Metodologia criminalistica-este o modalitate de cunoastere a obiectuluiei, elaborate pe

baze stiintifice a problemelor teoretice, precum si o cale de solutionare a sarcinilor practice ale
criminalisticii( tot e data de Gheorghita)
1.2. (5) Clasificați metodele care se utilizează la cercetarea infracțiunilor.
3 categorii de metode:
 General-stiintifice;
 Particular stiintifice;
 Speciale;
1-General –stiintifice: (observatia, metodaexperimentala, modelareaetc)
2-Particular-stiintifice:
Fizice/fizicochimice:(metoda optica, metoda palparii, metoda convertizarii electron-optice, etc)
Complexe:(met matematicii, metode anropologice(originea, evolutia si tipizarea oamenilor dupa
structura morfologica a corpului))
3-speciale;(metoda tehnico-criminalistica destinate descoperirii, fixarii si ridicarii urmelor
material ale infracriunii; metoda expertizelor criminalistice (traseologice, balistice, etc));

1.3. (7) Evaluaţi metodele speciale criminalistice utilizate la cercetarea

infracțiunilor.
Observatia-perceptiaimediata, originala; organelle judiciare percep infractiunea prin persoanele
vizate, sauprin probe, cercetari, investigari;
Masurarea- valoarea cantitativa si calitativa a diferitor fenomene, procese, obiecte; se determina
prin masurare intre pozitia obiectelor, vechimea evenimentelor, forma, dimensiunea, volumil,
temeperatura etc;
Metodaexperimntala-reproducerea unui fapt; prin experiment fie stiintific, fie judiciar;
Modelarea- investigarea obiectului de studio prin cercetare amodelului artificial creat;
Comparatia- confruntarea obiectelo rmaterial(in cadrul cercetarii lokului faptei, perchezitia,
prezentarea spre recunoastere)
Descrierea- fixarea informatiei probante obtinute de organul judiciar;

Subiectul II. Expertiza criminalistică.

2.1 (3) Prezentați conceptul și rolul expertizei criminalistice în probatoriul penal.
Cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau de
urmărire penală ori a părţilor, asupra unei situaţii, probleme etc. a cărei lămurire interesează
soluţionarea cauzei.
Sarcinile expertizei:
-starea tehnica a miji de transp oimplicate, timpul apairtiei defectiunilor(pin la, in timpul sau
dupa accident) si dk acestea puteau fi depistate in cadrulr eviziei tehnice si exploatrii miji de
transp determinarea timpului si aptiului necesar opririi miji de transp, a vitezei si a spaţiului de
frnare a miji de transport implicat stabilirea faptului dk in cond concrete de drum si ale straii
tehnic a miji de transp in cauza, accidentul ar fi putut fi evitat determinarea anumitor imprejurari
de fapt(dist la care se afla miji de transp in mom apariţiei pietonului sau a altui obstacol in drum)
declaraţiile unor pers referitor la împrejurările in care s-au produs accidentul, in special ce privire
la viteza de deplasare a miji de transport, corespund calculellor si datelor tehnice cauza
nemijlocita a accidentului
2.2 (5) Determinați măsurile pregătitoare pentru dispunerea expertizei judiciare.
Odata ajuns la decizia dispunerii unei expertize judiciare , ofitUP sau IJ trebuie sa estimeze
utilitatea acesteia pentru procesul in cauza si sa respecte anumite regulir tactice privind
oportunitatea,stabilirea corecta a obiectelor expertizei, formularea clara a intrebarilor adresate
expertului si asigurarea calitatii materialelor supuse expertizarii.
Din punct de vedere teoretic si practic, pregatirea si dispunerea efectuarii expertizei judiciare
impune desfasurarea urmatoarelor activitati:
a. Analiza necesitatii si a utilitatii de dispune a expertizei concrete
b. Determinarea si selectarea materialelor care vor fi supuse examinarilor
c. Stabilirea corecta a obiectului expertizei (formularea intrebarilor la care urmeaza sa
primeasca raspuns )
d. Alegerea institutiei sau a expertului care urmeaza sa efectuieze expertiza concreta
e. Intocmirea actului ( ordonantei, incheierii) prin care se dispune efectuarea expetizei
f. Expedierea documentelor respectiv, obiectivelor si materialellor cauzei in institutia de
expertiza sau expertului desenat.
Pregatirea in vederea dispunerii expertizei judiciare presupune o analiza temeinica a
materialellor cauzei ,determinarii necesiattii si utilitatii acesteia pentru stabilirea unor fapte
,fenomene sau stari de fapt care prezinta importanta pentu aflarea adevarului.
2.3 (7) Analizați genurilor și tipurile de expertiză criminalistică.

Expertizele judiciare se dispun şi se efectuează după terminarea cercetărilor la faţa

locului şi privesc domenii dintre cele mai diferite.
Expertiza tehnică este frecvent folosită la cercetarea accidentelor de circulaţie, în special
pentru stabilirea stării tehnice a sistemelor de frânare, pentru evaluarea pagubelor suferite de
autovehiculele implicate în accident sau pentru stabilirea vitezei cu care a circulat autovehiculul
în momentul în care s-a produs impactul.
Expertiza se efectuează de către persoane autorizate, de înaltă calificare, experţi din
domeniul mecanicii auto, cadre universitare din învăţământul politehnic etc."
Expertiza criminalistică are ca obiect cercetarea urmelor găsite la locul faptei: urmele de
pneuri, urmele de impact (cioburi din sticlă de la far, portiere, parbriz), peliculele de vopsea,
precum şi microurmele12.
Pentru a se putea formula concluzii certe, este necesar să se ridice şi să se conserve aceste
urme, cu respectarea cerinţelor tehnice şi tactice cunoscute, să fie ambalate şi transportate cu
grijă, iar întrebările puse expertului să aibă legătură cu domeniul în care este abilitat şi cu
posibilităţile tehnice de care acesta dispune.
 TEST nr. 31

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Indentificarea persoanelor după voce şi vorbire.

1.1. (3) Reproduceți acţiunile de pregătire a prezentării persoanelor spre
recunoaştere după voce şi vorbire.
La această modalitate ce recurge în două situaţii:
a) dacă victima susţine că a reţinut vocea şi vorbirea agresorului care activa cu faţa mascată;
b) în cazul în care martorul declară că a perceput, integral sau parţial, dialogul între anumite
persoane care s-a desfăşurat în mod confidenţial sau în condiţii ce nu permiteau percepţia
vizuală

1.2. (5) Determinați mijloacele tehnice criminalistice şi condiţiile în care este

indicată aplicarea lor la prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire.

1.3. (7) Analizați procedura și tactica prezentării spre recunoaştere după voce şi
vorbire.
Fundamentul ştiinţific al acestei modalităţi de identificare îl constituie însuşirile principale ale
vocii şi vorbirii de a se exterioriza printr-o seamă de particularităţi individuale caracteristice persoanei,
într-adevăr, datorită specificului aparatului respirator, elementelor ce alcătuiesc aparatul vocal, nivelului
de cunoaştere a limbii, fiecare persoană se deosebeşte după intensitatea, tembrul şi tonul vocii, structura şi
calitatea vorbirii, precum şi după limbajul folosit. Vocea poate fi clară, înfundată, răguşită, nazalizată,
guturală, iar vorbirea, la rândul ei - rapidă, lentă, clară, peltica, învălmăşită sau bâlbâită, cu anumite forme
de pronunţare defectuoasă a unor sunete sau cuvinte. In procesul vorbirii poate fi utilizat un limbaj
specific după stil, modul de exprimare, alcătuirea frazelor şi, fireşte, după fondul lexical, termeni de
profesie, regionalisme, unităţi lexicale din alte limbi. Unele persoane vor comite în vorbire erori
gramaticale, ca, de exemplu, pronunţarea incorectă a cuvintelor ş.a.
Practica organelor de urmărire penală confirmă că prezentarea spre recunoaştere după voce şi
vorbire nu întotdeauna permite a obţine rezultatul scontat satisfăcător. Insuccesele acestei activităţi sunt
cauzate, pe de o parte, de imposibilitatea perceperii de către martor sau victimă în diverse condiţii de
săvârşire a infracţiunii a caracteristicilor menţionate ale vocii şi vorbirii, şi, pe de altă parte, de
modificările, nu de puţine ori intenţionate, ale vocii şi vorbirii celui ce urmează a fi recunoscut.
Pentru a depăşi dificultăţile condiţionate de factorii indicaţi, este necesar ca prezentarea să se
desfăşoare în următoarea ordine tactică.
în una din două încăperi ce se află alături se invită persoana care trebuie să recunoască şi patru
martori asistenţi, cărora li se va explica drepturile prevăzute de lege, în legătură cu efectuarea acestei
activităţi. Martorul sau victima se preîntâmpină despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul
unei recunoaşteri false.
Anchetatorul cu doi martori asistenţi trec în încăperea megieşă, unde se invită persoana care
urmează a fi identificată şi două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a
grupului de prezentare spre recunoaştere. Ultimelor li se anunţă că
se va efectua o activitate de recunoaştere, dar fără a specifica conţinutul ei. La această etapă,
persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel încât să nu fie văzute de
persoana chemată să recunoască, aflată în camera de alături.
După ce persoana care trebuie identificată îşi va ocupa locul dorit în componenţa grupului de
persoane prezentate, cel ce conduce recunoaşterea, sub un pretext bine gândit, va proceda la o discuţie
asupra unui subiect neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanţilor pronunţarea anumitor fraze
şi cuvinte. Dialogul se va întreţine cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaştere într-o anumită
ordine, începând cu cea din partea stângă şi terminând cu cea din partea dreaptă.
Apoi, din poziţia uşii întredeschise dintre cele două încăperi, organul care conduce activitatea va
cere persoanei chemate să facă recunoaşterea, să declare dacă a identificat vreo persoană după voce şi
vorbire. Dacă aceasta răspunde afirmativ va fi chemată să o indice în ordinea în care s-a desfăşurat
convorbirea. Apoi ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate şi, în prezenţa lor şi
a martorilor asistenţi, va specifica particularităţile vocii şi ale vorbirii după care a făcut recunoaşterea.
Procesul prezentării spre identificare după voce şi vorbire trebuie în întregime înregistrat pe bandă
magnetică sau videomagnetică.
în situaţia în care există pericolul unui comportament impulsiv din partea persoanei ce urmează a
fi recunoscută sau dacă persoana chemată să facă recunoaşterea nu acceptă să fie confruntată cu
făptuitorul, prezentarea spre recunoaştere poate fi efectuată cu ajutorul bandei magnetice pe care sunt
înregistrate vocea şi vorbirea persoanei anchetate. Se pot folosi înregistrări realizate special cu această
ocazie în timpul interogatoriului sau "modele libere", adică înregistrări ale vocii şi vorbirii persoanei
efectuate până la declanşarea procesului penal.
Având în posesie materialele menţionate, organul de cercetare va delimita 1-2 segmente ce redau
mai exact caracteristicile vocii şi vorbirii persoanei care va fi identificată. Conţinutul acestor segmente va
fi reprodus în faţa microfonului de către două persoane, selectate după regulile generale de completare a
grupului de persoane pentru recunoaştere, în scopul înregistrării pe banda feromagnetică, şi prezentat spre
audierea persoanei chemate să recunoască în vederea identificării vocii şi vorbirii ei percepute în timpul
săvârşirii infracţiunii sau în alte împrejurări.

Subiectul II: Tactica cercetării la fața locului.

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi analizaţi sarcinile cercetării la faţa locului.
Cercetarea la fata locului reprezinta o actiune procesuala si de tactica criminalistica a ofiterUP ,
ce rezida in studierea ,perceperea locului unde au parvenit consecintele infractiunii savirsite
,depistarea ,fixarea si ridicarea nemijlocita a urmelor faptei prejudicabile , stabilirea starii si
proprietatilor ,indiciilor si pozitiilor reciproce a acextora,importante pentru cauza cercetata.
Sarcinile generale a cercetarii la fata locului consta in clarificarea situatiei aparute drept rezultat
al fapeti prejudiciabile savirsite .depistarea tuturor genurilor de legaturi reciproce in scopul
identificarii pe baza lor, in ansamblu cu alte date faptice ,a mecanismului astului ilicit sub toate
aspectele.
Sarcinile particulare :
a. Fixarea si cercetarea imprejurarilor la fata locului
b. Constatatrea caracterului de influenta a infractorului asupra mediului ambiant
c. Verificarea existetei victimilor in urma evenimentului produs si acordarea ajutorului
medical acestora
d. Descoperirea , fixarea si ridicarea urmelor infractiunii si ale infractorului
e. Indentificarea infractorului si a motivului infractiunii
f. Constatatrea cauzelor si a conditiilor ce au favorizat infaptuirea infractiunii
g. Obtinerea altor date necesare scopului desfasurarii ulterioare a actiunilor de UP si a
masurilor speciale de investgatie
2.2 (5) Deduceți regulile, etapele și procedeele tactice de cercetare a locului faptei.
Metoda metrică sau de măsurare este utilizată In activitatea de urmărire penală când împrejurările cauzei
impun fixarea obiectului sau a unui element spaţial prin redarea caracteristicilor dimensionale. O
asemenea fotografie furnizează informaţii suplimentare, ea fiind de natură să permită schiţarea unui plan
al locului faptei, calcularea dimensiunilor obiectului reprodus şi a elementelor caracteristice acestuia.
Anexată la procesul-ver-bal, fotografia de măsurare poate constitui în cazuri de infracţiuni grave (omor,
spargeri criminale, accidente rutiere şi de muncă) o sursă de autentică valoare probatorie.
In funcţie de scopul preconizat, metoda metrică este utilizată în două variante: prin fotografierea la scară
şi prin fotografierea perspectivei în adâncime cu ajutorul panglicii gradate.
Metoda fotografierii la scară se aplică când se preconizează reproducerea urmei sau obiectului descoperit
în mărime naturală sau la anumită scară de mărire în raport cu dimensiunile acestora.
Ea constă în fotografierea urmei sau obiectului descoperit împreună cu o riglă gradată amplasată paralel
axei longitudinale a obiectului şi în acelaşi plan cu suprafaţa fotografiată a acestuia. Pentru a evita
denaturări dimen-
sionale, obiectivul aparatului de fotografiat trebuie să cadă strict perpendicular pe mijlocul suprafeţei
obiectului, acesta fiind iluminat uniform
Metoda fotografierii cu ajutorul panglicii gradate se aplică in cazurile, in care se urmăreşte fixarea
dimensiunilor şi a interpoziţiei spaţiale a diverselor obiecte in raport cu perimetrul locului faptei, acesta
prezentând un teren deschis sau o încăpere.
Panglica confecţionată din pânză, polietilenă sau alt material plastic, având lăţimea de 10 cm şi lungimea
de 10 m, gradată in segmente egale cu distanţa focală a aparatului de fotografiat, segmentele fiind notate
cu cifre, se aranjează In faţa aparatului in direcţia axei optice a obiectivului. Aparatul se instalează in aşa
mod, ca axa obiectivului să devină strict paralelă solului. Punctul iniţial al panglicii trebuie să se găsească
sub obiectiv, poziţie care va fi verificată cu ajutorul unui fir de plumb. Acest proces de pregătire este
succedat de expunerea şi prelucrarea in condiţii de laborator a materialelor fotografice negative şi
pozitive. Distanţa in adâncime de la aparat la obiect, dintre obiectele din spaţiul fotografiat, precum şi
dimensiunile acestora se vor calcula in baza segmentelor. Dacă, spre exemplu, două obiecte se găsesc
unul in dreptul secţiunii cu cifra 7, iar altul in dreptul secţiunii cu cifra 58, recurgând la scăderea lui 7,
plus o unitate (dată de insăşi distanţa focală a obiectivului) din 58 obţinem cifra 50. In continuare
înmulţim această cifră cu distanţa focală de 15 cm şi obţinem distanţa dintre cele două obiecte (750 cm).

2.3 (7) Proiectați succesiunea și modalitățile de cercetare a locului faptei în cazul

în care la fața locului este depistat cadavrul unei persoane necunoscute.

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntârziat şi calitativ, organul învestit
cu efectuarea ei, în baza unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor parvenite în urma
actului ilicit, se va strădui să determine:
a) Natura juridică a faptei. Tabloul de ansamblu al locului cercetat, obiectele prezente sau lipsă,
urmele lăsate prin desfăşurarea activităţii infracţionale, starea obiectului material al infracţiunii,
pot conduce la stabilirea, uneori în mod categoric, a naturii faptei (moarte naturală, omor,
sinucidere, accident). De menţionat, în această ordine de idei, că, decizia privind natura faptei nu
trebuie să fie pripită, cu atât mai mult, premeditată. Situaţia de fapt de la faţa locului poate, între
timp, suporta modificări de natură să conducă la concluzii eronate cu privire la fapta comisă.
situaţia respectivă organele de urmărire penală se confruntă ori de câte ori autorul infracţiunii
îndepărtează cadavrul de la locul unde s-a săvârşit actul de omor. Locul furtului şi cel în care au
fost descoperite bunurile sustrase se cercetează aparte.
c) Modul în care a fost comisă infracţiunea. Modul săvârşirii unei fapte penale cuprinde
mijloacele şi "metodele de pregătire şi realizare a activităţii infracţionale sau de acoperire a
urmărilor acesteia. Alegerea de către făptuitor a unui anumit mod de operare din multitudinea de
modalităţi posibile este condiţionată, pe de o parte, de împrejurările şi situaţia în care se
activează, iar pe de altă parte, de deprinderile şi experienţa făptuitorului, inclusiv infracţională.
d) Autorul faptei, mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii. O sarcină deosebit de importantă pe
care trebuie să o rezolve cercetarea la faţa locului rezidă în obţinerea de informaţii de natură să
contribuie la limitarea cercului de persoane din rândul cărora să se recruteze subiectul
infracţiunii2 şi, în cele din urmă, să asigure identificarea acestuia.
e) Identitatea şi calitatea victimei. Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia are importanţă,
înainte de toate, pentru orientarea activităţii de cercetare, deoarece, în majoritatea cazurilor,
personalitatea ei, reprezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare.şi verificare a
versiunilor privind motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor. După relaţiile, funcţiile şi
îndeletnicirile victimei se pot delimita până la un cerc îngust persoanele suspectate de comiterea
infracţiunii, determina desfăşurarea activităţilor procesuale şi extraprocesuale necesare reţinerii
acestora.
f) Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea. în raport cu natura faptei, cercetarea la faţa
locului va urmări, de asemenea, stabilirea efectelor dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei, al
cărei caracter penal urmează a fi stabilit, şi a factorilor care au cauzat sau favorizat declanşarea
acestora, a altor împrejurări de fapt de natură să contribuie la realizarea în mod conştiincios a
măsurilor profilactice2 în conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în vigoare (art.
54, 125).
Etapa de pregatire a cercetarii- masurile de pregatire in vederea cercetarii la fata locului se
desfasoara in doua etape:
Pregaitrea pina la deplasarea la fata locului.
Astfel, la sediul unitatii de UP, in legatura cu sesizarea referitor savirsirea faptei penale, OUP va
intreprinde urmatoarele activitati pregatitoare:
Obtinerea informatiei depline despre cele intimplate (cine a comis, locul unde s-a comis,
consecintele)
Formarea echipei ce va efectua cercetarea locului faptei
Verificarea mijloacelor tehnice si pregatirea documentelor necesare
Efectuarea instructajului membrilor echipei
Asigurarea echipei cu transport pentru deplasarea la locul faptei.
Pregatirea catre cercetare la fata locului
Imediat dupa sosirea la locul faptei, pina la inceperea cercetarii propriu-zise, OUP va proceda la
anumite acte de pregatire, care in majoritatea cazurilor vizeaza:
Stabilesc contactul cu persoanele care au comunicat
Delimiteaza granitele locului faptei ce urmeaza a fi cercetat
Determina modalitatile de examinare a locului faptei (de la centru->spre periferie, periferie-
>spre centru)
Of. de UP asigura paza locului faptei si pune sarcina fiecarui participant
Fazele etapei de lucru:
- faza statica
Se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea
cercetării la faţa locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele cercetării, procedeele
de efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea
reconstituirii unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
a) concentric – de la periferii spre centru.
b) excentric – de la centru la periferii.
c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o margine la cealaltă, pe liniile
sectoarelor sau pătratelor).
d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
e) complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două repere fixe
- faza dinamica
Este efectuată fotografierea câmpului infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate
obiectele, care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit urmele şi obiectele
materiale. În legătură cu aceasta se iau în consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg
împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei,
declaraţiilor bănuitului în momentul cercetării.

La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea procesuală a rezultatelor ei. Se
întocmeşte procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se
sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obţinute se anexează la procesul-verbal
de cercetare la faţa locului. Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare.

Actiunile OUP la etapa de documentare:

1) intocmirea P-V de cercetare a locului fapte,
2) prezentarea tuturor obiectelor, urmelor membrilor echipei de cercetare;
3)ambalarea obiectelor/urmelor si sigilarea lor.
Dupa aceasta toti membrii echipei i-au cunostinta cu P-V, duoa care semneaza fiecare.
Conform CPP, despre efectuarea cercetării la faţa locului, examinării corporale, examinării
cadavrului, exhumării cadavrului, reconstituirii faptei şi experimentului se întocmeşte proces-
verbal în conformitate cu prevederile art.260 şi 261, în care detaliat se expun toate
circumstanţele, mersul şi rezultatele acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor
tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schiţe, proiecte şi materiale ce reflectă utilizarea
mijloacelor tehnice.
 TEST nr. 32

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman.

1.1 (3) Prezentați proprietățile urmelor de măini și locurile, obiectele unde ele pot
fi depistate la fața locului.
Urmele de miini-rezultatul modificarilor intervenite in mediul inconjurator prin actiunea
omului, urmele sunt acele modificari produse in mediul inconjurator in timpul savirsirii unor
fapte prevazute de legea penala
Urmele de mâini în comparaţie cu alte urme, sînt cel mai des folosite la descoperirea şi
cercetarea infracţiunii, ele având o eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieşind din
aspectul funcţional al mâinilor şi totodată a prezenţei pe ele a excreţiilor sudoripare.
1.2 (5) Determinați tipurile (formele) clasice ale desenelor papilare și metodele de
depistare și relevare a acestora.
Însemnătatea criminalistică a desenelor papilare se apreciază reieşind din:
a) individualitatea (unice)
b) stabilitatea (fixe)
c) inalterabilitatea desenelor papilare.
Clasificarea desenelor papilare
Pe suprafaţa palmei mâinilor deosebim două regiuni anatomice cu desene papilare, care, la
rândul lor, prin şanţurile flexorice se subîmpart fiecare în câte trei zone. Prima este regiunea
digitală cu zonele falangei, falanginei şi falangetei, a doua, cea palmară, cu zonele digito-
palmară, tenară şi hipotenară.
în orice zonă s-ar găsi un desen papilar, fiind reflectat într-o urmă de mâini, poate avea valoare
identificatoare. Şi totuşi o însemnătate vădit majorată au desenele de pe suprafaţa falangetelor.
Aceasta se datoreşte atât frecvenţei lor la locul faptei, cât şi volumului caracteristicilor de
structură, care se reflectă în urme. Practica demonstrează că urmele formate de
celelalte zone ale palmei in raport cu cele ale falangetelor se Întâlnesc rar şi, ca regală, oferă un
material informativ relativ redus, iată de ce clasificarea desenelor papilare in criminalistică se
face pe baza desenelor zonei falangetelor. La etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene
papilare: In arc, tn laţ şi In cerc.
Desenele papilare In arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care işi iau
Începutul de la o latură a falangetei şi, curbându-se in centrul ei, pleacă spre latura opusă.
Desenele in arc sunt simple şi in şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la
vârful degetului
spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, avănd in centru una
sau mai multe creste in poziţie verticala,
Desenele in arc sunt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, până la 6% din
totalitatea desenelor papilare.
Desenele papilare in laţ au o structură mai complicata. In ele se disting lesne trei curente de
creste papilare, formând zonele respective: centrala, periferică sau marginală şi bazală. Crestele
zonei centrale işi iau Începutul de la o latură a falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia,
revin spre aceeaşi latură, formând o figură in formă de laţ. Crestele zonei periferice in formă de
arc cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar
din partea de sus şi din cele două părţi laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel
şanţului flexoral, Închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice şi cele
bazale se intersectează pe partea opusă a direcţiei braţelor crestelor zonei
centrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei
greceşti delta
Desenele papilare in laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele trei curente,
forma şi direcţia acestora. Se disting vădit desene simple In laţ, sub aspect general de rachetă, în
care braţele laţurilor se concentrează în centru şi curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă
încovoiată,
Desenele papilare în laţ sunt cele mai frecvent întâlnite, constituind peste 60% din totalitatea
desenelor papilare.
Desenele papilare In cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire
de acestea, la desenele în cerc crestele zonei
centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. In acest tip de desene, crestele zonei
periferice şi a celei bazale se intersectează pe ambele părţi
laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene),
formând respectiv două delte1,

1.3 (7) Evaluaţi detaliile caracteristice ale desenelor papilare.

Se cunosc trei tipuri de desene papilare:
a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, îşi iau începutul de la o latură a
falangetei şi curbând în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele de acest tip sînt cele mai
simple după construcţie şi se întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot fi
de două feluri simple şi şatră. Desenele papilare şatră au liniile papilare la centru îndoite,
formând un pin.
b) Lat (monodeltic)– liniile care formează zona centrală a desenului, îşi iau începutul de
la o latură a falangetei şi atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceiaşi latură, formând o
figură în formă de laţ. Terminaţiile liniilor orientate spre marginea degetului, poartă denumirea
de liniile zonei centrale sau mai sînt numite “picioruşe”, iar partea rotundă a laţului – “cap”. Pe
partea de sus a laţului, liniile sînt amplasate ca nişte curente în jos, care convoaie laţul în partea
de sus şi jos. Locul unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară, numită “deltă”.
Laţurile pot avea o construcţie relativ simplă, cât şi mai complicată. Toate desenele în laţ, altfel
numite şi monodeltice se împart în dextrodeltice şi sinistrodeltice – delta plasată în partea
dreaptă şi delta plasată în partea stângă. Desenele de tip laţ, în funcţie de complexitatea desenului
pot fi 34 simple, laţ rachetă, gemeni. Desenele în laţ sînt cele mai des întâlnite, constituind
aproximativ 65% din numărul lor total.
c) Cerc - acest desen papilar are două delte – una pe partea dreaptă, alta pe cea stângă,
relativ de zona centrală a desenului papilar (mai rar se întâlnesc trei şi chiar patru delte). Între
delte este amplasat desenul sub forma unor ovale, spirale, elipse sau vârtej. Desenele în cerc se
împart în simple şi compuse. Acest tip de desen constituie aproximativ 30% din cantitatea totală
de desene papilare

Subiectul II. Versiunile criminalistice

2.1 (3) Reproduceți conceptul criminalistic privind versiunile criminalistice și

clasificarea acestora.
2.2 (5) Clasificați subiecții și regulile de elaborare a versiunilor criminalistice.
2.3 (7) Estimați regulile de verificare a versiunilor criminalistice.
 TEST nr. 33

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor

1.1. (3) Prezentați conceptul de model (caracteristică) criminalistic al infracțiunilor
de o anumită categorie.
Modelul criminalistic al infractiunilor presupune sistemul funamentat stiintific de date , legate
s conditionate reciproc intre ele ,despre cele mai tipice urme, insusiri ,indici si intermediere ale
actelor ilicite si nfractorilor de o anumita categorie, care se manifesta in legitatile pregatirii
,savirsirii si tainuirii infractiunilor si care permit a trage concluzii rederitor la caile optime de
cercetare si descoperire.
1.2. (5) Determinați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al
infracțiunilor.
1.3. (7) Evaluaţi rolul modelului (caracteristicii) criminalistic al grupului,
categoriei de infracțiuni la cercetarea și descoperirea infracțiunii concrete

Subiectul II. Tactica utilizării cunoștințelor speciale în procesul penal.

2.1 (3) Prezentați noțiunea și formele cunoștințelor speciale utilizate în procesul
penal.
Metode speciale criminalistice, denumite de unii autori «metode de examinare proprii
criminalisticii»1, care pot fi încadrate în trei subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
materiale ale infracţiunii, desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a
valorilor sociale de atentări criminale ca, spre exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate
în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor
invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele
vizând prevenirea furturilor , traficurilor de stupefiante etc;
b) Metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice ş.a.);
c) metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale, a întregii
activităţi de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute sub denumirea de procedee
tactice.
In literatura de specialitate se susţine că metodele speciale criminalistice se subdivizează in cele
destinate să deservească practica judiciară şi cele aplicate în cercetările ştiinţifice, cum ar fi
generalizarea practicii înaintate, studierea şi adaptarea realizărilor altor ştiinţe la specificul
activităţilor criminalistice, analiza şi evidenţa modalităţilor de săvârşire a actelor antisociale etc.
2.2 (5) Specificați instituțiile de expertiză judiciară din Republica Moldova.
Institutiile de stat:
- Centru national de expertiza judiciara de pe linga Min de Justitie(35 tipuri de
expertize,49 experti)
- Centru de expertiza a MAI(9 tipuri de expertiza, 180 experti)
- Centru de medecina legala(Min Sanatatii, 3 tipuri de expertize)
- Serviciul criminalistic al CAN(7 experti)
- Serviciul criminalistic al SIS(2 experti)
- Min Apararii(1 expert medic legist)
- Spitalul clinic republican de psihiatrie
- Spitalul clinic republican de psihologie
Centre nestatale
- Centrul de expertiza independent(11 tip expertiz)
- Credibilitatea- birou de expertiza(4 tip de expert)
- Malai- birou de expertiza
- Experti private aproximativ 20
2.3 (7) Analizați rolul și locul expertizei judiciare în probatoriul penal.
În reglementarea legală noţiunea de probă include orice element de fapt, care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o
şi la cunoaşterea împrejurărilor în care aceasta s-a produs.
Urmele şi mijloacele de probă nu au valoare pentru cauză atîta timp cît ele nu au fost analizate,
interpretate şi valorificate pentru obţinerea datelor care să contribuie la clarificarea diferitelor
aspecte referitoare la împrejurările în care s-a săvîrşit infracţiunea, făptuitori şi alte date.
Administrarea şi constatarea existenţei probelor se realizează prin intermediul mijloacelor de
probă care, potrivit art.64 C.P.P., sînt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; declaraţiile părţii
vătămate; părţii civile şi părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor, înscrisurile;
înregistrările audio şi video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele.
În anchetarea unor cauze penale, pentru valorificarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
organele judiciare sînt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure şi care
presupun o gamă largă de investigaţii criminalistice ce necesită cunoştinţe de specialitate şi din
alte domenii decît cel juridic. În acest scop apelează la anumiţi specialişti sau experţi din aceste
domenii. În acest context, probele ştiinţifice rezultate din examinările criminalistice de laborator,
prin caracterul lor obiectiv, se constituie într-o reală garanţie pentru soluţionarea corectă, sub
toate aspectele, a cauzelor judiciare.
Faptul că aceste mijloace de identificare sînt asimilate în legislaţie ca mijloace de probă,
demonstrează importanţa lor în activitatea de probaţiune judiciară, iar folosirea datelor cu
caracter ştiinţific în dovedirea împrejurărilor de fapt - ce constituie obiectivele lucrărilor cît şi
întocmirea rapoartelor de către specialişti competenţi şi cu o pregătire superioară, constituie o
garanţie în plus a obiectivităţii probaţiunii.
 TEST nr. 34

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Organizarea cercetării infracțiunilor

1.1. (3) Prezentați conceptul de organizare a cercetării și sistemul de decizii și
activități procesuale și tactice.
1.2. (5) Determinați situațiile tipice de organizare a cercetării și sarcinile acestora.
1.3. (7) Evaluaţi elementele și scopul organizării procesului de cercetare a
infracțiunii concrete.

Subiectul II. Etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor.

2.1 (3) Definiți noțiunea și estimați etapele de cercetare criminalistică a
infracțiunilor.
2.2 (5) Distingeți sarcinile fiecărei etape de cercetare a infracțiunilor
2.3 (7) Analizați conținutul procesului de cercetare (investigare) criminalistică a
infracțiunilor.
 TEST nr. 35

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Tactica audierii bănuitului, învinuitului

1.1. (3) Prezentați principiile tactice generale și regulile de audiere a bănuitului,
învinuitului.
1.2. (5) Determinați situațiile tipice de audiere a bănuitului, învinuitului și
procedeele tactice aplicabile în cazul când acesta face declarații false.
1.3. (7) Evaluaţi elementele organizării procesului de cercetare a infracțiunii
concrete

Subiectul II. Metodica criminalistică

2.1 (3) Prezentați noțiunea, structura și conținutul metodicii criminalistice.
2.2 (5) Specificați esența activității de cercetare a infracțiunilor și etapele acesteia
2.3 (7) Analizați elementele și rolul metodicilor particulare în cercetarea
infracțiunilor.