Digestia și absorbtia

Sistemul digestiv este alcătuit din:

 Cavitate bucală
 Faringe (nazo- oro- și larofaringe)
 Esofag
 Stomac
 Intestin subtire (duoden, jejun și ileon)
 Intestin gros (cec, colon și rect)

Reflexul masticator este coordonat de centri nervoși din trunchiul cerebral.

Rolurile masticației:

 Fragmentarea alimentelor facilitând deglutiția și creșterea suprafeței de contact dintre alimente și

enzimele digestive.
 Formarea lubrifierea și înmuierea bolului alimentar
 Asigură conatactul cu receptorii gustativi și eliberarea substanțelor odorante
Zilnic se secretă 800-1500 mL de salivă

Compoziția salivei:

 99,5% apă
 0,5% rezid uscat:
 Anorganice 0,2%
 Organice 0,3%

Principali electroliți din salivă sunt: Na, K, Cl, HCO3, Mg, Ca, HPO4, a căror concentrație cu excepția K
este mai mica decât în plasma sangvină.

Proncipalele substanțe organice sunt:

o Amilaza salivară
o Mucina
o Lizozomul
Funcțiile salivei:

Protecția mucoasei bucale (răcirea alimentelor fierbinți, diluarea eventualului HCl sau a bilei care ar
rgurcita în cavitatea bucală, îndepărtarea unor bacterii).
Saliva începe procesul de digestie al amidonului. alfa amilaza produce digestia chimică a amidonului
preparat care este hidrolizat până la stadiul de maltoză.
Înlesnește masticația, lubrifiază alimentele ușurând deglutiția, umectează mucoasa bucală favorizând
vorbirea.
Excreția unor substanțe endogene (uree, creatinină, acid uric) exogene metale grele sau agenți patogeni
Rol bactecidid prin lizozom
Elaborarea senzației gustative prin dizolvarea substanțelor cu gust specific
Joacă rol important în menținerea echilibrului hidroelectrolitic.

Deglutiția reprezintă totalitatea activităților motorii care asigură transportul bolului alimentar din cavitatea
bucală în stomac.
Deglutiția este un act reflex care se desfășoară în 3 timpi.

 Timpul bucal (voluntar)

 Timpul faringian Bolul stimulează ariile receptoare din jurul intrării în faringe. Centrul deglutiției
inhibă specific centrul respirator bulbar pe durata deglutiției.
 Timpul esofagian
 Peristaltism primar este declanșat de către deglutiție și începe când alimentele trec din faringe în
esofag. Este coordonat vagal.
 Peristaltismul secundar se datorează prezenței alimentelor în esofag și continuă până când
alimentele sunt propulsate în stomac. Este coodrdonat de sistemul nervos enteric al esofagului.

Unda peristalică se deplasează spre stomac, o undă de relaxare precedă contracția (întreg stomacul și într-o
măsură mai mică chiar și duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior).

În stomac alimentele suferă consecința activităților motorii și secretorii care transformă bolul alimentar

într-o pastă omogenă numită chim gastric.

Activitatea motorie a stomacului realizează:

 Stocarea alimentelor (ca urmare a relaxării receptive)

 Amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice
 Evacuarea conținutului gastric în duoden

Peristaltismul

Contracțiile peristalice inițiate la granița dintre fundul și corpul gastric se deplasează caudal determinând
propulsia alimentelor către pilor.

Forța contracțiilor peristalice este controlată de acetilcolină și gastrină.

Retropulsia

Reprezintă mișcările de du-te-vino ale chimului.

Secrețiile gastrice. Cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2L care conține apa 99% și rezid uscat
alcătuit din: substanțe anorganice 0,6% și organice 0,4%.

Glandele Oxintice:

 Localizate la nivelul fundului și corpului gastric.

 Secretă
 HCl
 Pepsinogen
 Mucus

Glandele Pilorice:

 Localizate în regiunea antrală și pilorică

 Conțin celule G care eliberează Gastrină și celule mucoase care secretă mucus.
HCl este necesar pentru digestia proteinelor

HCl asigură un ph optim

HCl pentru acțiunea pepsinei

HCl pentru activarea pepsinogenului

HCl pentru reducerea Fe3 la Fe2

Substanțele care stimulează secreția de HCl sunt:

 Acetilcolina
 Secretina
 Gastrina

Inhibarea secreției este realizată de catre somatostatină eliberată din neuroni ai sistemului nervos enteric.

Principalele substanțe Organice din secrețiile gastrice sunt Enzimele și Mucina.

Pepsina formă activă a pepsinogenului este o enzimă proteolitică activă în mediu acid care inițiază procesul
de digestie a proteinelor.

Pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina anterior formată.

Pepsina scindeză proteinele care vor fi transformate în aminoacizi.

Lipaza gastrică este o enzimă lipolitică cu activitate slabă hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de
emulsie pe care le separă în acizi grași și glicerol.

Mucusul este o glicoproteină secretată de către celulele mucoase cu rol de protecție.

La nivel gastric are loc absorbția unor substanțe precum cele foarte solubile în lipide, etanol, apă, și în
cantități extrem de mici Na, K, glucoză și aminoacizi.
Activitatea motorie la nivelul intestinului subțire

 Contracții de amestec care fragmenteză chimul de 8-12 orei pe minut.

 Chimul este propulsat în direcție anală cu o viteză de 0,5-2 cm/secundă mai rapid în intestinul
proximal și mai lent în cel terminal.
 Timpul necesar chimului de a trece de la pilor la valva ileocecală este de 3-5 ore.

Secreția Pancreatică

 Celulele exocrine organizate în acini produc:

o Peptidaze
o Lipaze
o Amilae
o Nucleaze
 Celulele ductale secretă zilnic 1200-1500 mL de suc pancreatic care conține o cantitate mare de HCO3
acesta neutralizează aciditatea gastrică și regleză Ph-ul în intestinul superior.
Compoziția secreției pancreatice:

 Electroliți:
o Na și K se găsesc în aceași concentrație ca și în plasmă.
o HCO3 se găsește în cantitate mult mai mare.
o Secreția de HCO3 este asigurată de celulele ductale.
 Enzime:
 Amilaze. Alfa amilaza pancreatică se secretă în forma sa activă ea hidrolizează glicogen, amidon
și alte glucide cu excepția celulozei până la stadiul de dizaharide.
 Lipaze (lipaza, colesterol-lipaza, fosfolipaza) secretate în forma lor activă enzimele care
hidrolizează esteri insolubili în apă necesită prezența sărurilor biliare.
 Protaze (tripsina și chimotripsina) se secretă în forma lor inactivă (tripsinogen și
chimotripsinogen).
 Tripsinogenul este transformat în tripsină de enterokinonă sau tripsina anterior formată.
 Chimotripsinogenul este transformat în forma lui activă de către tripsină.
Secreția biliară

 Bila este necesară pentru

 digestia și absorbția lipidelor
 excreția unor substanțe insolubile în apă (colesterolul și bilirubina)
 Bila este formată de către hepatocite și celulele ductale (250-1100 mL/zi)
 Bila este secretată continu și depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor digestive numai după ce
chimul a declanșat secreția de colcitokinonă care produce relaxarea sfincterului Oddi și contracția
vezicii biliare.
 Compoziția bilei:
 Acizi biliari (sintetizați în hepatocite din colesterol)
 Pigmenți biliari (bilirubina și biliverdina sunt metaboliți ai hemoglobinei care ajunși în hepatocite
sunt excretați biliar și conferă bilei culoarea sa galbenă).
 Lecitină
 Colesterol
 Electroliți
Sărurile biliare au două roluri principale:

 De emulsionare a lipidelor din alimente

 Ajută la absorbția din tractul intestinal a acizilor grași, monogliceridelor, colesterolului, și a altor lipide

 În lipsa sărurilor biliare se pierd prin fecale 40% din lipidele ingerate.
 Sărurile biliare mai au rolul de a stimula motilitatea intestinală
 Sărurile biliare au rol bacteriostatic.

Colescistokinina este un hormon secretat de celulele mucoasei duodenale.

Secrețiile intestinului subțire conțin mucus cu rol de protecție.

 Mucusul este secretat de către glandele Brunner din duoden și de celule speciale aflate în epiteliul
intestinal îm criptele Liberkuhn.
 Enzime asociate cu microvilii celulelor epiteliale intestinale (peptidaze, izomaltază, zaharază,
izomaltază) și lipază
 Apa și electroliți sunt secretați de către celulele epiteliale intestinale.
Cele 3 glucide majore ale dietei sunt dizaharidele:

 Sucroza
 Lactoza
 Polizaharidul amidon

Aportul de glucide este de 250-800g/zi reprezentând 50-60% din dietă.

Produși finali ai digestiei glucidelor sunt:

1. Glucoza
2. Galactoza

Care se absorb printr-un mecanism de transport Na-dependent

1. Fructoza

Care se absoarbe prin difuziune facilitată

Proteinele pentru a putea fi absorbite trebuie transformate în:

 Oligopeptide
 Aminoacizi

Lipidele

Aportul zilnic de lipide este între 25-160g.

Lipidele se absorb în tractul gastrointestinal prin difuziune pasivă.

Lipidele pentru a putea fi absorbite ele trebuie sa fie hidrosolubile.

Trigliceridele, fosfolipidele și colesterolul se combină cu proteinele constituind chilomicronii.

Aminoacizi și monozaharidele ajung pe calea venei porte la ficat lipidele iau calea limfatică

În intestinul subțire apa se absoarbe pasiv izoosmotic.

Absorbția sodiului se face printr-un proces activ.

Clorul urmează pasiv sodiul.

Vitaminele și mineralele

Vitaminele liposolubile A D E K se absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal.

Vitaminele hidrosolubile se absorb prin transport facilitat sau transport Na-dependent, proximal în intestinul
subțire.

Calciul se absoarbe cu ajutorul unui transportor legat de membrana celulară și activat de vitamina D.

Fierul se absoarbe în jejun și ileon. Vitamina C stimulează absorbția sa.

Activitatea motorie la nivelul intestinului gros

Rolurile principale ale colonului sunt absorbția apei și a electroliților (jumătatea proximală).

Mișcările la nivelul colonului sunt foarte lente.

Din cei 1500 mL de chim doar 80-200 mL se pierd prin fecale.

Colonul nu poate absorbi mai mult de 2-3L de apă pe zi.

Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului Na.

Potasiul (K) este secretat de către colon. Aceste procese sunt controlate de către aldosteron.

Ciroza hepatică reprezintă dezorganizarea difuză a structurii hepatice normale prin formarea unor noduli de
regenerare.

Litiza biliară definește formarea sau preznța de calculi la nivelul vezicii biliare.

Pancreatita reprezintă inflamația pancreasului. Apare la cei cu alcolism cronic.

 Sistemul excretor
Sistemul excretor este format din:
 Rinichi
 Căile urinare:
 Tubi colectori
 Calice mici
 Calice mari
 Bazinet
 Uretere
 Vezică
 Uretră

Nefronul este alcătuit din:

 Corpuscul renal
 Sistem tubular
Rinichi au două funcții majore:

 De a excreta cea mai mare parte a produșilor finali de metabolism

 De a controla concentrațiile majorității constituenților organismului contribuind asfel la menținerea
homeostaziei și a echilibrului acido bazic

Rinichii mai au următoarele roluri:

o Formarea și eliberarea reninei (enzimă) și eritropoietinei (hormon)

o Activarea vitaminei D3
o Gluconeogeneză

Tipuri de nefroni:

 Corticali 85%. Au glomerulul situat în corticala renală și ansa Henle scurtă care ajunge doar în stratul
extern al medularei renale.
 Juxtamedulari 15%. Au glomerulul situat la juncțiunea corticală și medulară și ansa Henle lungi care
coboară adânc în medulară, uneori ajungând la nivelul papilelor renale.(foarte important în
mecanismul contracurent prin care rinichiul produce urina concentrată).
Cea mai mare parte a rețelei capilare peritubulare se găsește în cortexul renal (de-a lungul tubilor proximali,
distali și al tubilor corticali).

Debitul sangvin renal 1200mL/min sau 420mL/100g țesut/minut.

Lichidul care filtrează din Capilarele Glomerulare în capsula Bowman este numit Filtrat Glomerular(urină
primară).

Filtratul Glomerular are aproape aceași compoziție ca și lichidul care filtrează în intesiții la capătul arterial al
capilarelor.

Filtratul Glomerular este o plasmă ce NU conține proteine în cantități semnificative.

Cantitatea de Filtrat Glomerular ce se formează într-un minut prin toți nefroni ambilor rinichi se numește
Debitul Filtrării Glomerulare ( 125mL/min, 180L zilnic).

Peste 99% din filtrat este reabsorbit în mod obișnuit în tubii uriniferi restul trecând în urină.
Dinamica filtrării prin membrana glomerulară

 Presiunea din capilarele glomerulare 60 mm Hg

 Presiunea din capsula Bowman în exteriorul capilarelor care se opun filtrării 18 mm Hg
 Presiunea coloid-osmotică a proteinelor plasmatice care se opun filtrării 32 mm Hg
 Presiunea coloid-osmotică a proteinelor din capsula Bowman 0 mm Hg

Filtratul Glomerular traversează diferite poțiuni ale tubilor uriniferi și pe tot acest parcurs substanțele sunt
absorbite sau secretate selectiv de către epiteliul tubular iar lichidul care rezultă în urma acestor procese intră
în pelvisul renal sub formă de urină finală.

Majoritatea compușilor urinei finale sunt substanțe utile.

Nefrocitele au la polul apical numeroși microvilii care cresc considerabil suprafața activă.

Polul bazal mitocondrii care fabrică ATP.

Biochimic mebranele celulelor tubulare conțin pompe metabolice care participă la transportul activ.
Transportul Pasiv nu necesită energie și nu este limitat de o capacitate maximă de transport a nefronului.

Prin transport Pasiv se reabsorb:

 Apa (gradient osmotic)

 Ureea (în gradient chimic)
 O parte din Na și Cl (în gradient electric și electochimic)

Cea mai importantă reabsorbție are loc la nivelul tubului contort proximal 80% din apa filtrată reaborbție
obligatorie.

La nivelul tubilor contorți distali dar mai ales a Tubilor Colectori absorbția a 15% din apa filtrată reabsorbție
facultativă.

În lipsa ADH reabsorbția facultativă NU se produce eliminânduse o cantitate de 20-25L de urină diluată în
24 de ore.

În restul nefronului se reabsoarbe 4% din apă, în urina definitivă eliminându-se cca 1% din apa filtrată.

Reabsorbția facultativă permite adaptarea volumului diurezei la starea de hidratare a organismului.

Transportul activ este selectiv și se datorează Travalilui metabolic al nefrocitului. Se face cu consum de
energie și oxigen și impotriva gradientului de concentrație sau electrice.

Forța pompelor metabolice este limitată de capacitatea lor maximă de a transporta o substanță pe unitatea de
timp.

Celula consumă energie numai pentru recuperarea substanțelor utile lăsând cataboliți în urină.

Prin transport activ se reabsorb:

 Glucoza
 Aminoacizi
 Unele Vitamine
 Polipeptide
 Majoritatea sărurilor minerale(Na, K, Cl, HCO3, fosfați, sulfați, urați...)

Secreția tubulară completează funcția de eliminare a unor substanțe acide, toxice în exces sau a unor
medicamente.

Prin secreție rinichii intrvin în reglarea concentrației plasmatice a unor constituenți obișnuiți K acid uric...
Sensul transportului este inversat din intesițiul peritubular înspre interiorul tubului.

Procesele de secreție pot avea loc pe toată lungimea nefronului.

SECREȚIA DE H mecanismul este activ iar sediul principal este tubul contort proximal.

Secretând ioni de H rinichiul participă la menținerea echilibrului acido-bazic.

Secreția de protoni poate avea loc în restul nefronului. Reabsorb Na și secretă K sau H în funcție de ph.

Acest mecanism este activat de Aldosteron.

SECREȚIA DE K are loc mai ales la nivelul tubului Contort Distal prin mecanisme active și pasive.

Prin secreția de K rinchiul asigură menținerea normală a potaseimei.

SECREȚIA DE NH3 în afară de efectul antitoxic secreția de amoniac reprezintă și o modalitate de excreție
suplimentară de protoni fără o acidifiere suplimentară a urinei.
Ureterele sunt mici tuburi musculare netede care încep în pelvisul fiecărui rinichi și coboară până la vezica
urinară.

Stimularea parasimpatică poate crește iar stimularea simpatică poate scădea frecvența undelor peristalice.

În porțiunea inferioară ureterul pătrunde oblic în vezica urinară și trece câțiva centimetri sub epiteliul vezical
presiunea intravezicală comprimă ureterul.

Vezica urinară este o cavitate cu pereți alcătuiți din musculatură netedă formata din două părți:

 Corpul care este cea mai mare parte a vezicii în care se acumulează urina
 Colul (trigonul) care este o prelungire sub formă de pâlnie a corpului continuându-se în jos cu uretra.

Când în vezică se adună 30-50mL de urină presiunea crește la 5-10 cm apă.

Acumularea în vezică a 200-300mL de urină determină o creștere de numai câțiva cm apă a presiuni.

Dacă volumul de urină depășește 300-400mL de urină presiunea crește mult și rapid.

Refexul de micțiune este un reflex controlat în întregime de măduva spinării dar poate fi stimulat sau inhibat
de centri nervoși superiori din trunchiul cerebral și din cortexul cerebral.
Urina conține 95% apă și 5% diverși componenți substanțe minerale (săruri de Na, K, Ca, Mg) organice
(creatinină, acid uric uree, enzime, hormoni, vitamine) hematii și leucocite dar mai puțin de 5000/mL.

Clasic, Sindromul Nefritic poate include:

Hematurie
Hipertensiune
Insuficiență renală
Endeme
 Sistemul respirator
Căile respiratorii sunt reprezentate de:
 Cavitate Nazală
 Faringe
 Laringe
 Trahee
 Bronhii

Cavitatea nazală este formată din două spații simetrice situate sub baza craniului și deasupra cavității bucale.

Faringele reprezintă o răspântie între calea digestivă și cea respiratorie.

Laringele este un organ cu dublă funție respirator și fonator prin corzile vocale.

Traheea este un organ sub formă de tub care continuă laringele și are o lungime de 10-12cm.

La nivelul vertebrei T4 traheea se împarte in două bronhii care pătrund în plămân prin hil unde se ramifică
intrapulmonar formând arborele bronșic.
Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură care prezintă:

 O foiță parietală care căptușește pereții toracelui

 O foiță viscerală care acoperă plămânul

Între cele două foițe există o cavitate vituală, cavitatea pleurală în care se află o lamă fină de lichid pleural.

Bronhia Principală se împarte în Bronhii iar acestea se divid în Bronhiole.

Ultimele ramificații ale arborelui bronșic sunt Bronhiolele Respiratorii de la care pleacă ductele alveolare
terminate prin săculeți alveolari.

Pereții săculeților alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare.

Bronhiolele respiratorii, ducte alveolare, săculeți alveolari și alveole pulmonare formează Acini Pulmonari.

În jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de capilare care împreună cu pereții alveolelor formează
membrana alveo-capilară.
Din punct de vedre funcțional respirația prezintă:

 Ventilația Pulmonară (deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare și atmosferă).
 Difuziunea O2 și CO2 între alveolele pulmonare și sânge
 Transportul O2 și CO2 prin sânge și lichidele organismului către și de la celule
 Reglarea Ventilației

Ventilația Pulmonară

Circulația altenativă a aerului se realizează ca urmare a variațiilor ciclice ale volumului cutiei toracice.

Dimensiunile plăminlor pot varia prin Distensie și Retracție.

Respirația de repaus se realizează aproape în întregime prin mișcări de ridicare și coborâre a difragmului.

În timpul inspirației contracția diafragmei trage în jos fața bazală a plămânilor.

În timpul expirației expirației liniștite diafragma se relaxează iar retracția elastică a plămânilor a peretelui
toracic și a structurilor abdominale comprimă plămânii.
Presiunea pleurală variază cu fazele respiratorii.

Presiunea alveolară în repaus când glota este deschisă aerul circulă între plămâni și atmosferă( în acest
moment presiunea este 0 cm H2O).

Inspirația durează 2 secunde, pătrund 500mL aer (presiunea -1cm H2O)

Expirația durează 2-3 secunde, ies 500mL aer (presiunea +1cm H2O)

Forțele elastice pulmonare (de recul) care stau la baza expirației sunt:

Forțele elastice ale țesutului pulmonar însuși

Forțele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului tensioactiv care căptușește la interior
pereții alveolari (surfactant).

O metodă simplă pentru studiul ventilației pulmonare este înregistrarea volumului aerului deplasat spre
interiorul și respectiv exteriorul plămânilor procedeu numit spirometrie datorită denumiri aparatului utilizat
spirometru.
  Volum Curent 500mL
 Volum Inspirator de Rezervă 1500mL
 Volumul Expirator de Rezervă 1500mL (după expirarea unui volum curent 500mL)
 Volumul Rezidual 1500mL

Capacității:

 Capacitatea inspiratorie suma dinte Volumul Curent și Volumul Inspirator de Rezervă 2000mL
 Capacitatea reziduală funcțională suma dintre Volumul Expirator de Rezervă și Volumul Rezidual
cantitatea de aer ce rămâne în plămâni la sfârșitul unei expirații normale 3000mL
 Capacitatea vitală este suma dintre Volumul curent, Volumul inspirator de rezervă și Volumul
expirator de rezervă reprezintă cantitatea maximă de aer pe care o persoană o poate expira după o
inspirație maximă 3500mL
 Capacitatea pulmonară totală este egală cu Capacitatea vitală + Volumul rezidual reprezintă volumul
maxim până la care pot fi expansionați plămâni prin efort inspirator maxim 5000mL

Cu excepția volumului rezidual toate volumele se măsoară prin spirometrie.

Ventilația alveolară este unul din factorii majori care determină presiunile parțiale ale O2 și CO2 în alveole.
Difuziunea

Membrana alveo-capilară este alcătuită din:

 Epitelu alveolar
 Intersițiu pulmonar
 Endoteliu capilar
 Surfactant (lichid tensioactiv)

Grosimea medie este de 0,6 microni

Suprafața sa totală este de 50-100m2

Factori care influențează difuziunea gazelor prin membrana alveo-capilară sunt:

 Presiunea parțială a gazului în alveolă

 Presiunea parțială a gazului în capilarul pulmonar
 Coeficientul de difuziune al gazului
 Dimensiunile membranei respiratorii( invers proporțională cu grosimea și direct proporțională cu
lungimea sa).
Presiunea parțială a O2 în aerul alveolar este de 100mm Hg

Presiunea parțială a O2 în capilarele pulmonare este de 40mm Hg

O2 difuzează în hematii unde se combină cu hemoglobina .

În mod normal egalizarea presiunilor parțiale alveolară și sangvină ale O2 se face în 0,25 secunde.

Hematia petrece în medie 0,75 secunde în capilarul pulmonar, dacă echilibrul apare în 0,25 secunde rămâne
un interval de 0,50 secunde numit margine de siguranță și care asigură o preluare adecvată a O2 în timpul
perioadelor de stres.

Presiunea parțială a CO2 în capilarele pulmonare este de 46mm Hg

Presiunea parțială în aerul alveolar este de 40mm Hg

Deși gradientul de difuziune al CO2 este doar o zecime din cel al O2 el difuzează de 20 de ori mai rapid
decât O2 deoarece este de 25 de ori mai solubil în lichidele organismului decât O2.

În mod normal egalizarea presiunilor parțiale alveolară și sangvină se realizează în 0,25 secunde.
Transportul Gazelor

Din plasmă O2 difuzează în eritocite unde se combină reversibil cu ioni de Fier din structura hemoglobinei
transformând dezoxihemoglobina în oxihemoglobină.

Fiecare gram de hemoglobină se combină cu maximum 1,34mL O2

În mod normal există 12-15g de hemoglobină/dL sânge

98,5% este transportat de hemoglobină

1,5% este transportat dizolvat în plasmă

Fiecare moleculă se poate combina cu maximum 4 molecule de O2

Cantitatea de O2 care se combină cu hemoglobina depinde de:

 Presiunea parțială a O2 plasmatic

 pH-ul plasmatic
 Temperatură
La nivel tisular presiunea parțială a O2 este de 40mm Hg va difuza din plasmă în intesiții și de aici în celule
are loc scăderea rapidă a presiunii parțiale a O2 plasmatic fapt ce determină disocierea oxihemoglobinei,
hemoglobina rămânând saturată în proporție de 50-70%.

Fiecare 100mL de sânge poate elibera la țesuturi în repaus 7mL O2

În timpul efortului fizic acest coeficient poate crește la 12%.

Prin cedarea O2 la țesuturi o parte din hemoglobină devine hemoglobină redusă care imprimă sângelui
culoarea roșie-violacee caracteristică.

Transportul CO2 el difuzează din celule în capilare determinând creșterea presiuni parțiale a sângelui venos
cu 5-6 mm Hg față de sângele arterial.

CO2 este transportat prin sânge sum mai multe forme:

 Dizolvat fizic în plasmă 5%

 Carbaminohemoglobină 5%
 Bicarbonat plasmatic 90% obținut prin fenomenul de membrană Hamburger al migrării Cl din plasmă
în eritocite.
Reglarea ventilației este realizată de Centrii nervoși din bulb și punte pe baza stimulilor primiți de la
chematoreceptori de la nivelul acestora formațiuni nervoase sau al unor vase de sânge.

Modificări de ritm cardiac:

Normale- polipnee în cadrul unor eforturi fizice

Patologice în cadrul unor maladii pulmonare cardiace sau ale SNC

Ex: Respirația Cheyne-Stokes care constă în modificarea amplitudinii mișcărilor respiratorii în sensul
scăderii ei urmată de apnee după care ciclul se reia.