RISCURI ŞI PROVOCĂRI ALE COPIILOR CU PĂRINŢII PLECAŢI ÎN

STRĂINĂTATE

INTRODUCERE
Instabilitatea economică care s-a înregistrat în România, a condus la creșterea
șomajului și a nivelului sărăciei, iar acest fenomen a constituit premisa pentru populație de a
migra peste hotare permanent său temporar cu scopul de a munci. Conform datelor Biroului
Național de Statistică din anul 2012, fiecare a zecea persoană cu vârsta de 15-64 ani inclusiv
este plecată peste hotare la lucru sau se află în căutare de lucru.
Actualitatea lucrării de față rezidă în contextul schimbărilor produse la nivel familial
din ultimul deceniu ca și consecință a migrației populației. Efectele migrației forței de muncă
includ: reducerea numărului populației, îmbătrânirea populației, creșterea instabilității
familiei. Totodată migrația influențează asupra dezvoltării psihoemoţionale a adolescenților
ce rămân fără îngrijire părintească, ceea ce au impact negativ asupra sănătății fizice și
psihologice, educației și socializării adolescenților.
Adolescenții ai căror părinți sunt plecați la muncă sunt mai bine asigurați cu condițiile
materiale de care au nevoie, însă sunt privați de afectivitatea și grija părinților. Deseori, din
această cauză are loc o redefinire a relațiilor de rudenie, iar copiii care sunt lăsați în grija
rudelor, ajung să nu se raporteze la părinții lor biologici. Plecarea părinților pe termen lung
cauzează ruperea/deteriorarea legăturii părinte-copil.
Copiii rămași fără îngrijirea părinților lor întâmpină o serie de greutăți, ceea ce
influențează procesul de maturizare. O parte dintre obligațiunile părinților revin
adolescenților, iar aceștia sunt nevoiți să facă față rolurilor duble și să accepte schimbările de
ritm în urma procesului de migrare. Neadaptarea eficientă la condițiile noi de viață poate
conduce la probleme serioase de ordin fiziologic și psihologic.
Perioada adolescenței este caracterizată prin prezența fluctuațiilor emoționale și
frecvența problemelor emoționale și de comportament, datorită schimbărilor de natură
fiziologică ce au loc. Aceste schimbări conduc deseori la apariția unor stări anxioase și
stresante, iar prezența adulților, în special cea a părinților este primordială.În această perioadă
adolescentul învață procesul de luare a deciziilor, iar dezvoltarea gândirii critice ia amploare.
Suportul emoțional al părinților contribuie la maturizarea în mod natural al adolescentului.
Subiectul cercetat este relevant luând în considerație multitudinea consecințelor la
nivel emoțional asupra adolescenților ce pot apărea în urma migrației părinților.Dificultățile
emoționale conduc, la rândul lor, la probleme de scurtă sau lungă durată în mediul școlar,
familial și social.
Contextul românesc recent în care se desfăşoară fenomenul migraţiei externe este de
natură să îngrijoreze: atât la nivel macrosocial (structural, societal), cât şi la nivel mezosocial
(grupuri, comunităţi) şi microsocial (familie, individ), migraţia are efecte serioase, pe toate
planurile. Pe lângă evidentele efecte pozitive (în special provocate de remitenţele trimise în
ţară, dar şi legate de importul de civilizaţie, piaţa calificărilor etc.), există şi o gamă de
consecinţe negative, din care fac parte şi cele legate de situaţia familiei, mai specific a copiilor

1
care, de foarte multe ori, rămân acasă, atunci când unul sau ambii părinţi pleacă la muncă
peste hotare.
Migraţia circulatorie, caracteristică ultimelor valuri de emigrare românească, este un
fenomen relativ recent în istoria migraţiilor internaţionale. Ea este o realitate constantă pentru
numeroşi copii ai căror părinţi au stătut de migrant temporar. Plecările şi revenirile le
afectează acestora echilibrul existenţial pe mai multe planuri. Dintre aceste planuri, cel socio-
şcolar este dintre cele mai importante şi vizibile.
Carenţele legislative şi faptul că societatea, prin resorturile ei formale şi informale, nu
face faţă eficient acestui fenomen, impun necesitatea unor analize şi strategii serioase, pe
termen mediu şi lung, legate de situaţia copiilor cu părinţi plecaţi la muncă peste hotare.
Demersul doctoral este construit pornind de la această nevoie, iar natura activităţii
mele, precum şi numeroasele familii de cunoştinţe aflate în această situaţie, mi-au permis să
investighez îndeaproape statutul copiilor şi adolescenţilor cu părinţi migranţi. Cultura
migraţiei este dominantă în anumite regiuni ale ţării, care este evidentă, directă şi puternică,
mai ales în mediul rural.

CAPITOLUL I - ASPECTE GENERALE LEGATE DE FENOMENUL

MIGRAŢIEI ROMANILOR ÎN AFARA GRANIŢELOR ŢĂRII.

Acest capitol vine cu o aprofundare a consecinţelor migraţiei, respectiv remiterile

financiare cu efecte pozitive şi negative. Totodată sunt dezbătute şi consecinţele pe care
migraţie pe produce asupra ţărilor sursă şi asupra ţărilor de destinaţie dar şi impactul cultural
asupra forţei de muncă, concluzionând cu efectele migraţiei asupra României pe termen scurt,
mediu şi lung.
Migraţia românilor a început cu adevărat, lăsând urmări serioase, după revoluţia din
1989 care a decis căderea sistemului comunist. Deschidea graniţelor a fost pentru mulţi dintre
români echivalentă cu împlinirea celui mai mare vis. La început au plecat din curiozitate,
mânaţi numai de bucuria lăuntrică pe care le-o dădea recăpătarea libertăţii mult dorite. Câţi
dintre ei s-au mai şi întors? Nu putem afirma cu certitudine, studiile şi cercetările sunt
deficitare la acest capitol.
Ulterior, în perioada imediat următoare căderii regimului socialist, românii nu au ştiut
cum să-şi manifeste libertatea. Decenii întregi în care fuseseră îngrădiţi şi batjocoriţi, îi
făcuseră să se comporte asemenea unor maşinării care ştiau numai un singur program de viaţă
impus şi dinainte stabilit. Chiar şi în prezent, mulţi regretă acea perioadă. Câţi dintre români
au împărtăşit idealurile revoluţionare, câţi au gândit şi au acţionat la unison? A fost cu
adevărat o revoluţie sau a fost doar un conflict de interese uriaş în care poporul român avea să
fie în continuare sacrificat? Fiecare putem da un răspuns, părerile sunt împărţite, însă
dreptatea este una singură şi adevărul este pentru toată lumea, iar în acele momente aceste
două premise nu şi-au făcut simţită prezenţa.
Generaţiile de oameni s-au schimbat iar cei care au luptat atunci se văd ca nişte învinşi
acum. Idealurile lor nu-şi mai găsesc aplicabilitate astăzi când constatăm cu tristeţe că trăim
întro eră a valorilor răsturnate în care direcţia si calitatea privirii noastre cosmologice s-au
2
modificat. Atunci, pentru prima dată după 50 de ani, Constituţia le permitea românilor să-şi
păstreze paşaportul asupra lor şi să se elibereze de o lungă tradiţie de „evadare” (Vechile ţări
ale Europei de Est au fost adesea asemuite unor închisori la scară geografică.) fără
posibilitatea revenirii. O populaţie „inocentă” în materie de migraţie internaţională a trecut
prin primele experienţe ale străinătăţii, inspirându-se direct din modelele cele mai accesibile
în mediul lor: traiectoriile exilaţilor regimului comunist (cu adresele utile ale taberelor de
refugiaţi).( István Horváth, Remus Gabriel Anghel (coord.), op.cit., Dana Diminescu-
Exerciţiul dificil al liberei circulaţii: o introducere în istoria migraţiei recente a
românilor, p. 45.)
Românii simt de multe ori că nu se mai regăsesc în spaţiul autohton. Asta datorită, în
primul rând, neîmplinirilor şi sentimentului neputinţei de a putea schimba ceva. Cred că şi
această dorinţă de schimbare nu-şi mai regăseşte aplicabilitate printre mulţi dintre noi. Ne
simţim prizonieri în propria viaţă iar asta ne determină să fugim în cautarea a ceva mai bun.
Climatul înconjurător este haotic, lipsit de sens aşa cum descrie şi Dumitru Sandu în Dialog
imaginar despre mentalităţi, viaţa socială: „Ştiu eu...? oameni grăbiţi spre autobuze
dimineaţa, oconversaţie leneşă la terasă, o plimbare prin parc, o tocmeală la piaţă, cozi la
circumscripţia financiară, dar şi băieţii „de cartier” şi piaţa centrală după ultimul meci cu
spaniolii. Sau „italienii” din Borşa şi „spaniolii” din Baia de Arieş. Şi traficul făcut de mulţi
cu de toatedroguri în licee, femei, ţigări şi băuturi de contrabandă. Din această viaţă a
oraşului face parte (deşi mai puţini ajung acolo) şi sărăcia de la Patarâtul Clujului, Cotorga
Roşiorilor sau Zăbrăuţii Bucureştilor. Toţi cei cu resurse minime şi lipsă de speranţe. Sau, de
partea cealaltă, în zi de sărbătoare pentru mine este viaţa urbană: Opera, teatrul şi Dealul
Patriarhiei sau biserica din margine de târg la prăznuirea hramului”.( Dumitru Sandu
(coordonator), Mircea Comşa, Cosima Rughiniş, Alexandru Toth, Mălina Voicu,
Bogdan Voicu, Viaţa socială în România urbană, Editura Polirom, 2006, p. 9.)
Societatea şi neamul românesc sunt împărţite în acest moment între multiple credinţe,
idealuri, gândiri. Generaţiile care s-au succedat şi cele prezente au baze de comportament şi
credinţe diferite, clădite cu principii diferite. Tradiţiile au fost în mare parte uitate iar ceea ce
se mai menţine şi a dăinuit în timp, se datorează doar unei explicaţii pe cât de penibile pe atât
de lipsite de demnitate legată de mândria în faţa celorlaţi. Superficialitatea şi mediocritatea ne
înconjoară la tot pasul şi cel mai trist este că nimeni nu face nimic, nimeni nu îndrăzneşte să
spună ceva, sunt doar nişte strigăte mute care se pierd în prima adiere de vânt. Ce am devenit
şi cum am ajuns să trăim? Din păcate, pot să răspund la această întrebare, doar raportându-mă
la cei din jurul meu şi fără să am pretenţia unei mari experienţe de viaţă. Ce facem pentru a
avea în jurul nostru o lume mai frumoasă? Suntem încărcaţi de griji din ce în ce mai
diversificate şi căutăm cu disperare stabilitate, siguranţă şi linişte, însă ajungem deseori la
capătul expediţiei fără rezultate optime. O fi din cauză că nu ştim unde să căutăm? Sau nu
ştim cum să parcurgem toată această aventură care a devenit viaţa noastră? Ce ştim este însă
că valorile au început să se piardă uşor uşor iar românii caută peste hotare reţete ale fericirii şi
stabilităţii. Mulţi dintre ei sunt forţati să ia aceste decizii, nu se mai regăsesc în locurile unde
s-au născut şi se văd înconjuraţi de nedreptate şi neputinţă. Amintesc un sugestiv proverb
românesc inima pribeagului e tot mereu în urmă pentru a sublinia parte dintre transformările
pe care le întâmpină cei care au trăit experienţa muncii în afara ţării. Chiar dacă alegerea de a
pleca are la bază o motivaţie puternică, întemeiată, majoritatea şi-ar fi dorit să-şi fi putut
îndeplini aici dorinţele şi visele unei vieţi, oricum efemere. Anii petrecuţi peste hotare lasă

3
urme puternice asupra existenţei lor şi fie că se mai întorc sau aleg să se stabilească acolo
pentru totdeauna, România rămâne ţara lor, locul pe care toţi îl definesc „acasă”.
Printre cele mai importante cauze care îi determină pe români să plece la muncă în
străinătate se numără: lipsa unui loc de muncă, veniturile mici, nevoia de stimă profesională
sau personală, inflaţia excesivă din România, în special în plan legislativ, existenţa statului de
drept doar pe hârtie, insecuritatea în spaţiul social, corupţia, injustiţia, birocraţia, o viaţă mai
civilizată, o poziţie socială mai bună, şi mai ales sărăcia, determinată de lipsa unor măsuri de
guvernare, a unor politici care să creeze oportunităţi de dezvoltare profesională şi umană.
În ceea ce priveşte situaţia sărăciei în ţara noastră, potrivit datelor furnizate de
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, care realizează cercetări concrete din 1990, privind
variaţia calităţii vieţii, în România s-au înregistrat trei vârfuri ale sărăciei- în 1992- 1993, în
1997-2000, în prezent România confruntându-se cu al treilea şoc, determinat de criza
economică socială, standardul de viaţă şi confuzia mediului social-politic reprezintă sursa
principală a insatisfacţiei colective.( Gabriela Neagu, Flavius Mihalache, România după
20 de ani: schimbări sociale şi probleme sociale. Calitatea vieţii încotro?, Sesiune
ştiinţifică 12-13 februarie 2010.) În Eurobarometrul din septembrie 2009, România se situa
pe locul trei în clasamentul ponderii percepţiei cetăţenilor cu privire la răspândirea sărăciei în
ţara noastră, 90% dintre români afirmând că sărăcia este larg răspândită în ţara
noastră.(Academia Română, Institutul Naţional de Cercetări Economice, Institutul de
Cercetare a Calităţii Vieţii Bucureşti, Mariana Stanciu, Adina Mihăilescu, Starea
sărăciei din România în context European, Raportul social al ICCV Nr. 4/octombrie
2011- Situaţia sărăciei în România în context european, Bucureşti, 2011, p. 6.) Ca efect al
performanţei economice scăzute în România în ultimele două decenii, complementar cu
nivelul cel mai scăzut al protecţiei sociale, nivelul sărăciei din ţara noastră este cel mai ridicat
din Europa. În anul 2007, aproape o treime din populaţia României (32%) realiza venituri sub
70% din valoarea venitului median din spaţiul UE, situându-se în situaţie de sărăcie relativă.
Dacă însă raportăm veniturile la medianele naţionale, nu la mediana europeană, atunci avem
următoarea situaţie: în România în 2007, 18% din populaţie obţinea mai puţin de 40% din
venitul median la nivel naţional, plasându-se într-o situaţie de sărăcie absolută. Ţara noastră
era înainte de criza financiară din 2009 şi se menţine şi în prezent, ţara cu cea mai ridicată
proporţie de populaţie sărăcă din UE.( Ibidem, p. 8-9.)
Am stat opt ani în Canada. Opt ani „definitivi”. Când am plecat, în 2000, am
vândut tot şi-am zis să nu mă mai întorc niciodată. M-am întors de atunci în fiecare
vară şi definitiv în 2008. Nu regret nicio clipă alegerea făcută. Pur şi simplu n-am mai
vrut să aştept încă 12 ani ca să încept să mă simt acasă. Celor care mă acuză că am
fost egoist şi că nu mam gândit la binele copiilor mei le voi răspunde că m-am gândit
şi am ajuns la concluzia că societatea noastră, aşa plină de bube cum este, îi învaţă pe
copii şi altfel de valori în afara celor materiale. Şi, dacă nu eşti mulţumit, poţi chiar tu
să te ocupi de educaţia copilului tău. Lucru care acolo nu este posibil. Pentru că
trebuie să fii o rotiţă supusă într-un sistem care funcţionează şi care te striveşte dacă
încerci să-l pui la îndoială. Oricum, copiii mei se pot întoarce oricând în Canada,
când vor fi în deplină cunoştinţă de cauză, pentru că sunt şi cetăţeni canadieni.
(Viorel Gaiţă, realizator de emisiuni umoristice. Articolul „Trei motive pentru care m-
am întors în România” în ziarul Dilema Veche, Nr. 464, 3-9 ianuarie 2013)

4
 Profesorul Dumitru Sandu vorbea despre migraţie ca fiind a treia cale a tranziţiei
postcomuniste care nu este nici instituţională, nici economică, nici politică, ci una de tip social
spontan. Nu este internă, ci externă, nici definitivă ci temporară. ( Dumitru Sandu
(coordonator), Viaţa socială…, op.cât., p. 19.) Ilustrul nostru profesor ajunge la această
concluzie după ce descrie tabloul schimbărilor ce au urmat revoluţiei din 89, explicând că în
plan economic, tranziţia postcomunistă semnifică edificarea economiei de piaţă. Sub aspect
politic, ea se traduce în construcţia democraţiei. Nici economia de piaţă şi nici democraţia nu
se realizează însă dintr-o dată şi nu duc automat la bunăstare socială. Sunt soluţii instituţionale
importante pentru a facilita dezvoltarea socială. Ele deschid calea spre manifestarea
creativităţii sociale în găsirea soluţiilor de depăşire a sărăciei sau de dezvoltare socială.
Căderea comunismului a coincis cu un imens val de sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi
prosperitate. În ţări precum a noastră, cu numeroase ezitări în înfăptuirea reformelor,
determinate sau nu de punctul de pornire al comunismului de clan ceauşist, stările de frustrare
socială s-au accentuat prin incapacitatea căilor instituţionale de a duce la satisfacerea
aspiraţiilor de bunăstare. Ieşirea din sărăcie şi drumul spre prosperitate au întârziat însă să
apară în clară legătură cu ordinea capitalist-democratică la nivelul societăţii româneşti
postdecembriste. (Cristina Hermeziu, Privirea fraternă a francezilor, Dilema Veche, nr.
464, 3-9 ianuarie 2013.)
Imposibilitatea satisfacerii idealurilor şi nevoilor în ţara de origine i-a determinat pe
mulţi dintre români să caute soluţia în alte ţări, prin micul trafic de frontieră, prin explorarea
pieţelor forţei de muncă din Occident, prin plecări temporare legale sau ilegale, reglementate
ori nereglementate. Acestea au avut atât contribuţii pozitive (date de libertatea de a călători în
străinătate asociată noii ordini democratice din ţară, dar şi deschiderilor de tip Schengen) cât
şi negative (prin şomajul urban evidenţiat de recesiunea economică, prin accentuarea sărăciei
rurale în condiţiile migraţiei de revenire de la oraş la sat, ale reducerii navetismului rural-
urban şi ale crizei din agricultură. Explorarea Occidentului sau a Orientului Apropiat în
căutarea unor locuri de muncă şi venituri superioare celor inexistente sau simbolice din ţară,
în aceste condiţii a devenit a treia cale a tranziţiei româneşti, alături de cea a economiei de
piaţă şi calea politică a democraţiei.( Ibidem, p. 20)

CAPITOLUL I.1 - Conceptualizare. Migraţia

Din perspectivă demografică migraţia este definită ca formă de mobilitate „teritorială
(spaţială sau geografică) a populaţiei, însoţită de schimbarea domiciliului obişnuit între două
unităţi administrativ-teritoriale bine definite” (Trebici. 1979: 329 apud Călin, 2006: 10).
În dicţionarul de sociologie Cambridge (2006 :384 386), Dudley Poston restrânge aria
de cuprindere a migraţiei, ca formă de mobilitatea spaţială ce depăşeşte graniţe politice, prin
delimitarea temporală de cel puţin un an a schimbării rezidenţei. El precizează totodată că
„deşi toate formele de migraţie sunt forme de mobilitate spaţială” nu este valabilă şi reciprocă.
(Poston, 2006:383) El face şi distincţia între acest tip de mobilitate spaţială prin delimitarea
graniţelor politice în interiorul unei ţări migraţie internă sau între două ţări migraţie
internaţională.
Definiţia acceptată la nivel internaţional asupra migraţiei dată de o echipă de autori :u
The Prague Process Foundation şi UNESCO (Meycr, 2008: 33) este privită tot ca formă de
mobilitate geografică, care prin definiţie exclude forme de călătorie cu scopuri de recreere, de

5
afaceri, medicale sau pelerinaje religioase întrucât nu presupune schimbarea rezidenţei:
„procesul de mobilitate, fie în interiorul unor graniţe internaţionale, fie între graniţele unui stat
care constă în schimbarea temporară sau (seimi) permanentă a rezidenţei”.
Definiţia data de profesorul Dumitru Sandu, în cartea în care a analizat fluxurile de
migraţie internă în perioadă comunistă, porneşte de la premisa că mobilitatea teritorială
produce şi o mobilitate socială: „esenţa fenomenului de migraţie nu este deplasarea în
teritoriu, ci deplasarea în « spaţiul social »”, astfel că „se impune adoptarea sistematică a
cadrului teoretic al mobilităţii sociale în abordarea migraţiei, prin aceasta neexcluzându-se
posibilitatea definirii operaţionale a migraţiei în termeni de deplasare în teritoriu”. (Sandu,
1984: 12) astfel, această din urmă definiţie este uşor diferită de cele ulterioare care excludeau
navetismul ca formă de mobilitate, prin raportarea strictă la delimitarea teritorială în care s-a
produs schimbarea, însă. datorită schimbării grupului de referinţă apar şi schimbări de natură
socială pentru individul / indivizii analizaţi.
Definiţia migraţiei folosită în această lucrare, dincolo de recomandările pentru
folosirea definiţiei internaţionale (Meyer, 2008: 5 6), este cea folosită de Sandu (1984: 20)
tocmai pentru că se doreşte identificarea schimbărilor de natură socială: „eveniment socio-
demografic, [care] se referă la deplasarea unei persoane - individual sau în cadrul unui grup -
în afara comunităţii sale de rezidenţă, în decursul unei perioade de referinţă date.
pentru a schimba domiciliul stabil şi / sau locul de muncă obişnuit.”1; lucrarea se
referă tocmai la schimbările de natură socială determinate de schimbarea locului de muncă, a
localităţii de origine şi a ţării de destinaţie.
În literatura de specialitate, clasificarea tipurilor de migraţie se face după criteriul
(Sandu. 1984; Meycr, 2008):
 spaţial: migraţie internă, externă, transnaţională şi diaspora
 temporal: permanentă/definitivă sau temporară periodică sau temporară
neperiodică circulară sau de tranzit şi migraţie de revenire
 raportului între mediile de rezidenţă: migraţie de colonizare, rural-urban,
urban-rural, rural-rural, urban- urban
 conţinutul schimbărilor realizate prin mobilitate / tipul de activitate:

 migraţic economică
o pentru muncă: navetism, migraţic sezonieră, ocazională,
de frontieră sau legară de un proiect
o în vederea angajării (aici poate intra migraţia celor înalt
calificaţi - highly skilled)
o pentru oportunităţi economice (aici poate intra migra tic
în interes de afaceri)

 migraţie a dependenţilor

6
  unităţii de migraţie: individuală, a familiei
 statutului migrantului: migraţie legală, fără acte / ilegală / clandestină,
restricţionată
 forme reziduale: pentru întregirea familiei, forţată, a femeilor, migraţie de
expulzare.

Toate aceste forme nu reprezintă categorii exclusive, ci se pot transforma în funcţie de

context în alte tipuri de migraţie sau se pot crea combinaţii de forme de migraţie. Spre exemplu,
tipul de migraţie abordat în această lucrare este cel pentru muncă în străinătate.

CAPITOLUL I.2 - Scurt istoric al migraţiei din România

Recensămintele populației din 2002 şi 2011 arată că cea mai mare parte a localităților
României au pierdut populație, urmare a unui spor natural şi migratoriu negativ. Populaţia a
crescut doar în marile oraşe şi zonele lor periurbane.

Migraţia internă a crescut de la 8,6‰ în anul 1985 la 33,9‰ în 1990, predominant în

rândul femeilor.

După anul 1996 apar modificări semnificative în evoluţia fluxurilor migratorii prin
schimbarea sensului migraţiei interne, fluxul urban-rural constituind principala direcţie a
migraţiei, cu un maxim al stabilirilor în rural în anul 2010, când 48,5% din persoanele care şi-
au schimbat domiciliul au hotărât să se stabilească în rural. Tinerii între 20 şi 29 ani sunt cei
mai activi din acest punct de vedere (peste 40‰ în anul 2010).

Principalele judeţe de destinaţie au fost Bucureşti-Ilfov, Timiş şi Constanţa, iar

regiunea Nord-Est a fost preferată de cei care s-au stabilit în mediul rural.

În anul 1990, 62,0% din totalul emigranţilor erau persoane de naţionalitate germană,
iar 11,4% de naţionalitate maghiară, în timp ce populaţia de naţionalitate română reprezenta
doar 24,6%. În prezent, aproape toţi emigranţii (99,1%) sunt de naţionalitate română.
Principalele ţări de destinaţie a emigranţilor din România, în cei 21 de ani analizaţi, au fost
Germania, SUA, Spania, Canada şi Italia, însă evoluţia fluxului de emigranţi pe ţări de
destinaţie este diferită.

Astfel, dacă la începutul perioadei Germania era principala ţară de destinaţie, în jurul
anului 2000 populaţia emigra mai mult către SUA şi Canada, iar în prezent ponderea ţărilor
din Europa (Germania, Italia şi Spania) şi a celor de peste ocean (Canada şi SUA) a ajuns la
aproximativ aceeaşi valoare.

Din municipiul Bucureşti, prin oportunităţile pe care le oferă, pleacă o mare parte a
emigranţilor de la nivel naţional (16,0%), acesta făcând notă discordantă cu celelalte judeţe
din acest punct de vedere în toată perioada analizată. Un alt judeţ ce reprezintă un pol al

7
emigraţiei spre străinătate în perioada 1990-2010 este Timiş. Acest judeţ, la fel ca municipiul
Bucureşti, face notă discordantă cu celelalte judeţe în toată perioada analizată, contribuind cu
12,4% din totalul emigranţilor. Alte judeţe în care se concentrează un număr mare al
persoanelor ce au emigrant spre străinătate, mai ales în primii ani, sunt tot din vestul şi centrul
României (Sibiu, Braşov, Cluj şi Arad).

Începând cu anul 2008, trendul evoluţiei numărului de imigranţi este descendent, iar în
prezent aceştia reprezintă 0,33 persoane la 1.000 de locuitori. Repartizarea pe grupe de vârstă
a persoanelor migrante arată că persoanele între 26-40 ani sunt cele mai active din acest punct
de vedere, în timp ce ponderea populaţiei vârstnice (de 61 ani şi peşte) este mult mai mică.

În perioada 1991-2010, 44,6% din totalul imigranţilor ce s-au stabilit în România au

ales regiunea Bucureşti Ilfov, iar 15,6% dintre aceştia s-au stabilit în regiunea Nord-Est.
Judeţele preferate sunt Bucureşti Ilfov, Iaşi, Constanţa, Cluj, Timiş, Suceava şi Braşov.

Chiar dacă în toţi cei 20 de ani analizaţi, soldul migraţiei externe în România a fost
negativ (excepţie fac anii 2001, 2007 şi 2008 când s-a înregistrat un uşor sold pozitiv), se
poate remarca faptul că în primii 10 ani a existat totuşi o tendinţă de scădere a soldului
migrator în raport cu străinătatea. În ultimii 4 ani, se poate remarca faptul că soldul migraţiei
externe din România înregistrează cele mai mici valori ale perioadei analizate, de până la
1.500 de persoane.

Soldul migraţiei externe pe judeţe evidenţiază existenţa a două categorii de judeţe; o

primă categorie o reprezintă județele ce exercită atracţie pentru persoanele migrante şi nu
încurajează fenomenul de plecare cu domiciliul din România, iar a doua categorie sunt
județele ce “alimentează” cu emigranţi ţările din Europa şi de peste ocean. Astfel, dacă la
începutul perioadei municipiul Bucureşti era un pol ce „alimenta” cu emigranţi piaţa externă,
după anul 2000 acest centru urban atrage numeroşi imigranţi, încurajând populaţia să rămână
în această zonă. Se poate remarca faptul că municipiul Bucureşti face notă discordantă cu
celelalte judeţe în întreaga perioadă analizată. Pe zone geografice din România, se observă că
unele judeţe din vestul ţării, unde ponderea persoanelor de alte naţionalităţi este mare (Sibiu,
Timiş şi Braşov), reprezintă centre de unde emigrează o mare parte a celor ce au hotărât să se
stabilească în străinătate, în timp ce judeţele din estul României (Iaşi, Botoşani şi Galaţi) au
devenit atrăgătoare mai ales pentru persoanele din Republica Moldova.

În prezent tendinţa de a pleca în străinătate este prezentă doar la populaţia cuprinsă

între 26-40 ani, în timp ce la celelalte categorii de vârstă soldul migrației externe este pozitiv.
Principalele regiuni din care s-a emigrat au fost Centru şi Vest, datorită ponderii mări a
populaţiei de naţionalitate maghiară şi germană, Bucureşti-Ilfov şi Nord-Est, iar regiunile ce
au primit imigranți au fost Vest, Bucureşti Ilfov şi Nord-Est, astfel că Bucureşti-Ilfov are un
şold migrator pozitiv, Nord-Est înregistrează un şold pozitiv doar în anumiți ani, în timp ce în
celelalte regiuni soldul migraţiei externe a fost negativ pe întreaga perioadă.

8
 CAPITOLUL I.2.1 - Migraţia în timpul regimului comunist
Instaurarea regimurilor comuniste a determinat o plecare masivă a persoanelor cu
situaţie materială foarte bună (nobili, burghezi) sau a intelectualilor care nu au fost de acord
cu regimul comunist. Ei erau "vânaţi" de noul regim întrucât, conform ideologiei marxist-
leniniste, erau consideraţi asupritori şi duşmani ai poporului. Totuşi, această migrare masivă
s-a oprit foarte repede pentru că s-au închis graniţele. În aceste condiţii, trecerea frontierei
presupunea riscuri foarte mari. Cel mai uşor se putea pleca iniţial din Germania de Est în
Germania de Vest prin Berlin. În perioada 1949-1962 au reuşit să evadeze astfel 2,5 milioane
de persoane. În 1962 ruşii au construit Zidul Berlinului, care a blocat foarte eficient aceste
plecări (până în 1989 au mai trecut doar 5000 de persoane). Cei care plecau din ţările
comuniste, primeau azil politic în statele occidentale.
Regimul migrator românesc din perioada comunistă era caracterizat de limitarea
extremă ieşirilor din ţară. Accesul la paşapoarte nu era un drept, ci un privilegiu, eliberarea lor
fiind strict controlată de Securitate printr‑un organism specializat al Ministerului
de Interne.Chiar dacă se aprobă eliberarea lor pentru o călătorie în străinătate, documentul
trebuia restituit imediat după întoarcerea în ţară. De asemenea, trecerea frauduloasă a
frontierei era o întreprindere riscantă. Pe de o parte, sancţiunile aplicate erau extrem de
severe: închisoare între 3 şi 10 ani (ca termen comparativ, acum, sancţiunea este între 2 luni şi
2 ani); pe de altă parte, riscurile extralegale aplicate erau şi ele destul de descurajatoare. Nu
ne referim doar la violenţa fizică (chiar împuşcarea) aplicată de grăniceri, ci şi la diferitele
alte sancţiuni promovate de regim, cum ar fi ostracizarea celor care încercau trecerea
frauduloasă(limitarea accesului la anumite poziţii sociale).Deci puţini ajungeau în ţări în care
emigrarea era posibilă şi dezirabilă.
Majoritatea acestor state nu restricţionau în mod deosebit intrarea cetăţenilor români
pe teritoriul lor.Chiar dacă impuneau un regim al vizelor, odată ajunşi la graniţă, se putea
solicita azil politic; acesta implica legalitatea rezidenţei, dar şi anumite drepturi şi forme de
asistare care să faciliteze traiul şi, în perspectivă, integrarea.
În această perioadă, au existat câteva particularităţi ale migraţiilor. Mai întâi, în 1945,
cea mai mare parte a saşilor a fost deportată în Siberia. Comuniştii îi acuzaseră în bloc
de colaborare cu ocupantul german şi au găsit motiv să-i expulzeze. Cei care au reuşit să
scape, au fost vânduţi de statul român statului Germania Federală, în anii 1970-1980.
Ceauşescu se temea de problemele pe care le-ar fi putut face minorităţile în România (avea o
obsesie în această direcţie, aproape fără motive reale) şi a recurs la această metodă. Astfel,
statul Român a câştigat şi sume serioase de bani pe care statul german de vest le-a oferit sub
forma unor împrumuturi nerambursabile. După 1989 au mai plecat în mod liber şi alţi saşi,
astfel că dacă în perioada interbelică saşii erau 4% din populaţia României, azi mai sunt doar
câteva mii (0,3%).

9
 Tabelul 1. Emigrarea din România înregistrată oficial România în perioada 1957-1990

Anul Emigranţi Anul Emigranţi Anul Emigranţi

înregistraţi înregistraţi înregistraţi
oficial oficial oficial

1957 2.464 1969 3.614 1981 20.886

1958 19.477 1960 12.190 1982 24.374
1959 12.462 1971 5.090 1983 26.300
1960 16.103 1972 7.330 1984 29.894
1961 25.527 1973 11.719 1985 27.249
1962 12.160 1974 12.368 1986 26.509
1963 13.571 1975 10.701 1987 29.168
1964 30.121 1976 9.336 1988 37.298
1965 11.278 1977 17.810 1989 41.363
1966 4.521 1978 19.780 1990 96.929
1967 1.684 1979 17.084
1968 1.010 1980 24.712
Sursa: SOPEMI (1994, p. 146)

Pe scurt, regimul emigrării în România comunistă era caracterizat prin: posibilitatea

extrem de limitată a ieşii din ţară şi de a ajunge la destinaţii dezirabile; dificultăţi minime de
intrare în ţările dorite de destinaţie; integrare mai mult sau mai puţin asistată.

CAPITOLUL I.2.2 - Migraţia după 1989

În 1990, una dintre primele măsuri luate de guvernarea tranzitorie din România a fost
liberalizarea regimului paşapoartelor. Dreptul de a deţine paşapoarte şi de a ieşi din ţară
depindea numai de posibilităţile financiare, fiindcă nici intrarea în multe ţări occidentale nu a
fost restricţionată printr‑un regim de vize. Astfel, mulţi s‑au angajat în diferite tipuri de
mobilităţi internaţionale. Foarte mulţi foloseau pur şi simplu această libertate pentru
a călători, iar alţii combinau călătoria cu „comerţul de valiză” (Diminescu, 2009, p. 46). Dar
un număr considerabil de cetăţeni români încercau să reproducă modelul de emigrare ce a
funcţionat în comunism: făcând apel la instituţia azilului, doreau să obţină un status legal şi,
cu timpul, rezidenţă legală, emigrare definitivă în Occident. Între 1990 şi 1994, cetăţenii
români au depus 350 de mii de cereri de azil, majoritatea în Germania (Horváth,

10
Anghel,2009b, p. 388). În noul context de după 1989, atitudinea autorităţilor din Occident s‑a
schimbat semnificativ. Cu toată ambivalenţa tranziţiei din România după căderea Cortinei de
Fier, respectiv dispariţia clivajului ideologic dintre capitalism şi comunism, calitatea de
victime ale unui regim politic asupritor era tot mai dificil de argumentat şi nicidecum
justificabilă pentru o masă atât de mare de solicitanţi de azil. Situaţia era agravată şi de faptul
că, în contextul multiplelor focare de criză din spaţiul ex‑iugoslav, sute de mii de refugiaţi
sosiţi din această regiune făceau apel la protecţia şi sprijinul material al statelor occidentale.
Astfel,autorităţile occidentale deveneau din ce în ce mai rezervate în general faţă de azilanţii
proveniţi din Estul Europei şi în special faţă de cei sosiţi din România. Comparativ cu
solicită‑rile depuse, un număr relativ redus de cetăţeni români au primit statutul de refugiat.
La finele anului 1992, Germania îşi reconsideră regimul azilului politic şi, începând cu
anul 1993, România începe să fie considerată o ţară de origine sigură (Hailbronner, 1994, p.
163),ceea ce însemna că era considerată o ţară în care drepturile umane şi politice
fundamentale sunt respectate şi nu există temei (decât în mod excepţional) pentru a mai
accepta cereri de azil din partea cetăţenilor veniţi din această ţară. Pe scurt, între 1990
şi 1992‑1993, regimul migrator este caracterizat de liberalizarea ieşirilor din ţară; intrările în
anumite ţări de destinaţie importante rămân posibile, dar statele occidentale sprijineau în mod
excepţional încorporarea (în formele în care aceasta funcţiona în comunism), devenind tot mai
rezerva‑te faţă de imigranţii din Europa de Est.
În contextul valului de migraţie ce a urmat după căderea Cortinei de Fier, statele
Europei de Vest şi‑au redefinit în mod oficial şi radical politicile faţă de imigraţia din Estul
Europei.Cel mai important aspect a fost reconsiderarea migraţiei internaţionale în termeni
de aspect al politicilor de securitate, ceea ce a implicat politici restrictive de intrare (un regim
foarte strict de acordare a vizelor şi securizarea graniţelor), acorduri de readmitere pentru
imigranţii regulari cu ţările importante de provenienţă şi o armonizare a regimului de azil (şi a
unor aspecte ale politicilor de imigrare) la nivelul statelor occidentale (Boswell, 2003;
Collinson,1996). Toate aceste măsuri conturau spectrul unei Europe fortificate, care
construieşte rapid bariere protectoare faţă de imigranţii indezirabili (Bade, 2004). Aceste
măsuri ale statelor din vestul Europei începând cu anii 1993‑1994 au generat un nou regim
migrator pentru cetăţenii români. Pe de o parte, nu sunt impuse impedimente serioase pentru
ieşirile din ţară,în schimb, majoritatea ţărilor „Europei fortificate” menţin un regim destul de
strict de intrare şi majoritatea celor care doreau să muncească în aceste ţări trebuiau să‑şi
asume variate contexte de iregularitate a sejurului sau a rezidenţei. Rămân deschise (e
adevărat, pentru cei care dispun de un volum mai mare de capital economic şi/sau cultural)
pentru emigrare definitivă câteva ţări de destinaţie cu politici de emigrare stabile şi bine
controlate (SUA,Canada, Noua Zeelandă).
Tot pentru muncă, rămân accesibile câteva ţări mai mult sau
mai puţin dezirabile, atractive (Turcia, Israel, Ungaria). Practic, acest regim durează până la
sfârşitul anului 2001.
Cu toate că sfârşitul perioadei este clar marcat de eliminarea (începând cu 2002) a
obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români care doreau să intre în spaţiul Schengen,
perioada 1993/1994‑2001 nu este deloc omogenă. În a doua parte a perioadei sunt semne care
indică o schimbare a atitudinii unor state din Europa Occidentală faţă de emigrarea din
România.Astfel, Germania semnează în 1999 un nou acord bilateral prin care permite
migraţia lega‑lă a forţei de muncă sezoniere. Faţă de un acord similar semnat în 1992, cota

11
anuală creşte de la câteva sute de persoane la 17‑18 mii pe an (Diminescu, 2005, p. 66). Pe la
sfârşitul anilor ’90, în unele ţări din Uniunea Europeană (mai ales Italia), odată cu creşterea
numărului de emigranţi iregulari de origine română, apare şi perspectiva legalizării şederii.
Un exemplu relevant în acest sens a fost amnistierea în 1998 a imigranţilor iregulari care
trăiau în Italia (posibilitatea oferită imigranţilor iregulari de a‑şi legaliza statusul de imigrant
fără a suferi consecinţe legale pentru iregularitatea rezidenţei), context în care în Italia şi‑au
regularizat (legalizat) statusul de rezident 24,1 mii de cetăţeni români (SOPEMI, 2004, p.71).
Legalizări similare au avut loc şi în Spania (în 1996, respectiv 2000), unde numai în doi ani
(în 2000 şi 2001) au putut dobândi statut de imigrant legal un număr total de 27,3 mii de
cetăţeni români (ibidem). După cum relevă literatura de specialitate, aceste legalizări au avut
un impact decisiv în formarea unor reţele care, în condiţiile schimbărilor ulterioare, se vor
dovedi deosebit de eficiente în atragerea de noi imigranţi din România (Elrick, Ciobanu,
2009).Ca atare, chiar dacă în această perioadă nu s‑a înregistrat o creştere spectaculoasă a
volumului emigraţiei din România, mai multe semne prevestesc o tranziţie a politicilor de
imigrare în anumite ţări de destinaţie (Baldwin‑Edwards, 2005, p. 2).
La începutul anului 2002, cetăţenii români sunt exceptaţi de vize pentru ţările incluse
în spaţiul Schengen, ceea ce aduce o schimbare semnificativă în ceea ce priveşte regimul
migrator al cetăţenilor români.
Incontestabil, posibilitatea de a intra într-o ţară relativ nestin-gherit devine cea mai
semnificativă schimbare, dar, aşa cum reflectă datele statistice,
şi posibilitatea de a obţine un statul legal (de rezident temporar sau chiar permanent) creştese
mnificativ, după cu se poate vedea şi din figura 1.

Figura 1. Rata creşterii imigranţilor români legali înregistraţi în Spania şi Italia în

perioada 2001-2009 (2001 = 100%)

Sursa datelor : pentru Spania, EUROSTAT (accesat pe 10 iulie 2011); pentru Italia,
Ricci, 2010, p. 20.
12
 În 2001 erau înregistraţi ca imigranţi legali 26.776 de cetăţeni români în Spania,respectiv
82.555 în Italia.
În Italia şi în Spania, principalele două ţări de destinaţie ale emigrării româneşti din
noul mileniu, se înregistrează o creştere majoră a cetăţenilor români înregistraţi legal
ca imigranţi.Până în 2006, totalul de imigranţi români se triplează, iar în Spania creşte de 14,5
ori. Aceste date certifică faptul că regimul permisiv de intrare a fost dublat (cel puţin în aceste
ţări) şi de un regim mai tolerant de acces pe piaţa forţei de muncă, respectiv de un regim mai
liberal de legalizare a statutului de imigrant.Anul 2007 este anul intrării în UE a României şi
reprezintă începutul unei noi perioade,al unui nou regim migrator. Astfel, după liberalizarea
intrărilor pe teritoriul ţărilor din vestul Europei, intrarea pe piaţa forţei de muncă devine şi ea
liberalizată (cu excepţia unor ţări care menţin pentru o perioadă limitată cote în ceea ce
priveşte numărul cetăţenilor români care pot accesa slujbe pe piaţa forţei de muncă). Astfel,
este observabilă o nouă creştere a numărului de emigranţi înregistraţi oficial.
Foarte probabil că este vorba doar parţial despre creşterea numărului plecărilor din ţară, căci o
parte dintre cei care deja erau plecaţi au folosit noul context legal pentru a‑şi formaliza poziţi
a pe piaţa forţei de muncă, respectiv pentru a‑şi legaliza şederea în ţările majore de destinaţie
a migraţiei româneşti.

CAPITOLUL I.3 – Statistici

În 2014, 3,8 milioane de persoane în total au imigrat în unul dintre statele membre
ale UE-28 și, conform rapoartelor, cel puțin 2,8 milioane de emigranți au părăsit un stat
membru al UE. Aceste cifre totale nu reprezintă fluxurile migratorii către/din UE în ansamblu,
întrucât acestea includ, de asemenea, fluxurile dintre diferitele state membre ale UE.
Dintre cei 3,8 milioane de imigranți înregistrați în cursul anului 2014, se estimează că
aproximativ 1,6 milioane erau cetățeni ai unor țări terțe, 1,3 milioane erau cetățeni ai unui alt
stat membru al UE decât cel de destinație, aproximativ 870 de mii erau cetățeni ai statului
membru al UE de destinație (de exemplu, resortisanți care „se întorc acasă” sau resortisanți
născuți în străinătate) și aproximativ 12,4 mii erau apatrizi.
Germania a raportat cel mai mare număr total de imigranți (884,9 mii) în 2014, fiind
urmată de Regatul Unit (632,0 mii), Franța (339,9 mii), Spania (305,5 mii) și Italia (277,6
mii). Spania a raportat cel mai mare număr de emigranți în 2014 (400,4 mii), fiind urmată de
Germania (324,2 mii), Regatul Unit (319,1 mii), Franța (294,1 mii) și Polonia (268,3 mii). În
2014, 15 dintre statele membre ale UE au raportat o pondere mai mare a imigrării decât a
emigrării, însă în Bulgaria, Irlanda, Grecia, Spania, Croația, Cipru, Polonia, Portugalia,
România, Slovenia și în cele trei state membre baltice, numărul emigranților a depășit
numărul imigranților.

În raport cu mărimea populației rezidente, Luxemburg a înregistrat cele mai mari rate
de imigrare în 2014 (40 de imigranți la 1 000 de persoane), fiind urmat de Malta (21 de
imigranți la 1 000 de persoane) și Irlanda (15 imigranți la 1 000 de persoane).

13
 Graficul 1: Imigranți, 2014 (la 1 000 de locuitori)

Cele mai mari rate de emigrare în 2014 au fost raportate pentru Cipru (28 de
emigranți la 1 000 de persoane), Luxemburg (20 de emigranți la 1 000 de persoane) și Irlanda
(18 imigranți la 1 000 de persoane).
În 2014, ponderea relativă a imigranților resortisanți, și anume imigranții cu cetățenia
statului membru de destinație, din numărul total de imigranți a fost cea mai ridicată în
România (91 % din totalul imigranților), Lituania (80 %), Estonia (65 %), Polonia (57 %),
Letonia (57 %), Slovacia (55 %), Ungaria și Portugalia (fiecare 52 %). Acestea au fost
singurele state membre ale UE care au raportat o pondere a imigrației propriilor resortisanți
mai mare de 50 % din numărul total de imigranți - a se vedea graficul 2. În schimb, Germania,
Austria și Luxemburg au raportat ponderi relativ scăzute, întrucât imigrația propriilor
resortisanți nu a depășit 10,0 % din numărul total de imigranți în 2014.

14
 Graficul 2: Distribuția imigranților în funcție de cetățenie, 2014 (% din totalul
imigranților)

Informațiile privind cetățenia au fost utilizate frecvent pentru analizarea situației

imigranților de origine străină. Cu toate acestea, întrucât cetățenia se poate modifica pe
parcursul vieții unei persoane, este util, de asemenea, să se analizeze informațiile în funcție de
țara de origine. Cea mai mare pondere relativă a imigranților nativi din numărul total de
imigranți s-a înregistrat în Lituania (72 % din totalul imigranților), urmată de România (68 %)
și de Polonia (50 %). În schimb, Italia, Spania, Germania, Austria și Luxemburg au raportat
ponderi relativ scăzute de imigranți nativi, reprezentând mai puțin de 10 % din ponderea
totală a imigrării în 2014.
Numărul imigranților din țări terțe către UE-28 a fost de 1,9 milioane de
persoane în 2014
În 2014, numărul estimativ al imigranților din țări terțe către UE-28 a fost de 1,9
milioane de persoane. În plus, 1,8 milioane de persoane care își aveau reședința anterioară
într-un stat membru al UE au migrat către un alt stat membru.
O analiză în funcție de reședința anterioară arată că Luxemburg a raportat cea mai
mare pondere a imigranților dintr-un alt stat membru al UE (91 % din numărul total al
imigranților în 2014), fiind urmat de Slovacia (80 %) și de România (75 %); ponderi relativ
scăzute au fost raportate de Bulgaria (19 % din totalul imigranților), precum și de Italia și de
Suedia (fiecare cu 29 %). În ceea ce privește distribuția pe sexe a imigranților din statele
membre ale UE în 2014, a existat o ușoară prevalență a bărbaților față de femei (53 %
comparativ cu 47 %). Statul membru care a raportat cea mai mare proporție de imigranți de

15
sex masculin a fost Letonia (62 %); în schimb, cea mai mare proporție de imigranți de sex
feminin a fost raportată în Cipru (70 %).
În 2014, imigranții din statele membre ale UE erau, în medie, mult mai tineri decât
populația totală deja rezidentă din țara lor de destinație. La 1 ianuarie 2015, vârsta medie a
populației din UE-28 era de 42 de ani. În schimb, vârsta medie a imigranților din UE-28 în
2014 era de 28 de ani.
Populația migrantă
La 1 ianuarie 2015, 34,3 milioane de persoane născute în afara UE-28 trăiau într-un
stat membru al UE, în timp ce 18,5 milioane de persoane erau născute într-un alt stat membru
al UE decât cel în care își aveau reședința. Doar în Ungaria, Irlanda, Luxemburg, Slovacia și
Cipru, numărul persoanelor născute în alte state membre ale UE era mai mare decât numărul
persoanelor născute în afara UE-28.
La 1 ianuarie 2015, numărul cetățenilor din țări terțe care locuiau în UE-28 era
de 19,8 milioane, în timp ce numărul persoanelor născute în afara UE care locuiau în
UE-28 era de 34,3 milioane
La 1 ianuarie 2015, numărul persoanelor având cetățenia unei țări terțe și reședința
într-un stat membru al UE era de 19,8 milioane, reprezentând 3,9 % din populația UE-28. În
plus, la 1 ianuarie 2015, 15,3 milioane de persoane care locuiau în unul dintre statele membre
ale UE aveau cetățenia unui alt stat membru al UE.
În termeni absoluți, cel mai mare număr de resortisanți străini care trăiau în statele
membre ale UE la 1 ianuarie 2015 s-a înregistrat în Germania (7,5 milioane de persoane),
Regatul Unit (5,4 milioane), Italia (5,0 milioane), Spania (4,5 milioane) și Franța (4,4
milioane). Resortisanții străini din aceste cinci state membre reprezentau împreună 76 % din
numărul total al resortisanților străini care locuiau în toate statele membre ale UE, cele cinci
state membre totalizând o pondere de 63 % din populația UE-28.
În termeni relativi, statul membru al UE cu cea mai mare pondere a resortisanților
străini a fost Luxemburg, ponderea resortisanților străini fiind de 46 % din totalul populației.
O pondere mare a resortisanților străini (cel puțin 10 % din populația rezidentă) a fost
constatată, de asemenea, în Cipru, Letonia, Estonia, Austria, Irlanda și Belgia.
În cele mai multe state membre ale UE, majoritatea resortisanților străini erau cetățeni
ai unor țări terțe (a se vedea tabelul 5); contrariul a fost valabil numai pentru Luxemburg,
Slovacia, Cipru, Irlanda, Belgia, Țările de Jos, Ungaria, Regatul Unit, Malta și Austria. În
cazul Letoniei și al Estoniei, ponderea cetățenilor din țări terțe este deosebit de mare ca
urmare a numărului ridicat de non-cetățeni recunoscuți (în principal, cetățeni din fosta Uniune
Sovietică, care își au reședința permanentă în aceste țări, dar care nu au dobândit nicio altă
cetățenie).
În toate statele membre ale UE, cu excepția Estoniei, a Republicii Cehe și a Letoniei,
numărul persoanelor născute într-o țară terță a fost mai mare decât numărul persoanelor având
cetățenia unei țări terțe.
O analiză a structurii de vârstă a populației arată că, pentru UE-28 în ansamblu,
populația de cetățeni străini era mai tânără decât populația națională. Distribuția pe vârste a
cetățenilor străini, comparativ cu cetățenii proprii, indică o pondere mai mare a adulților

16
relativ tineri, de vârstă activă. La 1 ianuarie 2015, vârsta medie a populației naționale a UE-28
era de 43 de ani, în timp ce vârsta medie a resortisanților străini care trăiau în UE era de 35 de
ani. (http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/index.php/Migration_and_migrant_population_statistics/ro#Principalele_rez
ultate_statistice)

17