PERSONALITATEA

Noţiunii de personalitate i s-au dat foarte multe definiţii, interviul şi observaţia ne

arată coplexitatea definirii personalităţii „ termenii persoană şi personalitate sunt atât de
utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţăriilor corecte în cele mai
diverse situaţii. În schimb,utilizarea lor ca termeniai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme
încât,parafrazându-l pe P.Fraisse,am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite
limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea <<Ce este personalitatea>>?”. (Dafinoiu, 2002, p.31)
Pentru psihologie, personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi orice individ
uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici
definitorii. Renumitul personolog G.W. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,, organizarea
dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic ” (Allport,1991, p.40). Deasemenea, acelaşi autor consideră
că personalitatea reprezintă ,, ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care
ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care le studiem“.
După N. Sillamy (1996) ,, personalitatea este, în esenţă, elementul stabil al conduitei
unei persoane, modul său obişnuit de a fi, ceea ce o diferenţiază de altele. Orice om este, în
acelaşi timp, asemănător cu alţi indivizi din grupul său cultural şi diferit de el prin caracterul
unic al experienţelor trăite; singularitatea sa,fracţiunea cea mai original a eului său constituie
esenţialul personalităţii sale“. În concepţia psihologului român P. Popescu-Neveanu (1978,
p.532), personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al
funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice sau„un micro sistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionalice se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau
caracteristici pentru subiect”. M. Golu (1993) consideră că personalitatea este,,un ansamblu de
condiţii interne“ care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însuşiri sau
trăsături psihice, relativ stabile. Aceste condiţii interne au rol de mediere şi filtrarea
solicitărilor externe la care este supus omul în decursul vieţii sale. S. Chelcea (1998) afirmă
că personalitatea umană poate fi definită atât ,,din exterior“– ca ansamblul trăsăturilor şi
conduitelor umane care provoacă răspunsuri psiho-comportamentale din partea altora, cât şi
,,din interior“ – ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi socio-morale,
elemente care sunt achiziţionate în procesul socializării individului.
Potrivit Dicționarului de psihologie Larousse(2006), personalitatea reprezintă
„ansamblul de caracteristici afective, emoționale, dinamice, relativ stabile și generale, ale
felului de a fi al unei persoane în modul în care reacționează la anumite situații în care se
găsește. În marea majoritate a cazurilor, termenul de personalitate nu acoperă aspectele
cognitive ale comportamentului (inteligența, aptitudinile, cunoștințele), el vizează aspectele
afective, emoționale, dinamice. Personalitatea este descrisă mult mai des în termeni de
trăsături decât prin referire la tipuri.” G. Allport (1991) vorbește despre originile termenului
personalitate, afirmând că, în latina clasică, era utilizat termenul „persona”, care înseamnă, la
origine, mască, pentru ca, ulterior, să ajungă să semnifice și actorul din spatele măștii, adică
adevărata reunire a calităților interne și personale. Autorul îl citează și pe Boethius, potrivit
căruia „persoana este o substanță individuală de natură rațională.”(Allport și Gordon, 1991,
p.69) Personalitatea trebuie privită și înțeleasă ca sistem. Ea funcționează ca un sistem, ca
„un ansamblu de elemente aflate în interacțiune necesară și cărora le este proprie o anumită
finalitate.”(Golu, 2002, p.670)O altă definiție reprezentativă asupra personalității este aceea
formulată de Carver și Scheier (2000), care sistematizează ideile despre personalitate după
cum urmează: „personalitatea este organizare și nu juxtapunere de piese diferite; este un
proces dinamic în interiorul individului; este un concept psihologic ale cărui baze sunt
fiziologice; este forța internă care îl determină pe individ să se comporte într-un anume fel;
este constituită din pattern-uri de răspunsuri recurente și consistente; se relevă în direcții
diferite: comportamental, gândire, sentimente.” ( Bonchiș, Trip, Drugaș și Dindelegan, 2006,
p.25). În concepția lui M.Golu, sistemul de personalitate se axează pe studiul interacțiunilor
și relațiilor, iar ”personalitatea umană nici nu poate fi concepită și analizată cât de cât
științific decât prin prisma relaționarii și interacțiunii sale permanente cu lumea…
personalitatea există, se formează și se manifestă în și prin relaționare”(Golu, 2002, p.680).
2.2. Curente în descrierea şi explicarea personalităţi

Clasificările teoriilor şi modelelor care au fost elaborate cu privire la personalitate,ca și

definiţiile date acestui concept psihologic de bază, sunt diferite atât în ceea ce priveşte criteriile,
cât şi conţinutul informaţiilor, înglobând diferitele viziuni ale autorilor.

2.2.1.Monist vs. Pluralist în explicarea şi descrierea personalităţii

Simplificând la extrem concepţiile despre personalitate, se poate vorbi despre două

tendinţe fundamentale sesizate de-a lungul timpului: viziunea monistă, tinzând spre unificarea
la maxima explicaţiei psihicului concret şi viziunea pluralistă, mergând pe linia acceptării a
numeroase trebuinţe şi aptitudini primare (sau trăsături). Din prima categorie fac parte
concepţiile psihanalitice, în special teoria lui S.Freud. La celălalt pol se află în deosebi şcoala
americană, care se bazează pe analiza factorială (calcul matematic ce urmăreşte să

1
evidenţieze „factorii” ce explică forme de comportament mai mult sau mai puţin înrudite),
sau pornesc de la tradiţia şcolii lui Mc Dougall, ajungând până la urmă să explice
personalitatea printr-un mare numărde „trebuinţe” şi „trăsături”.
După M. Golu (1993), în psihologia personalităţii, pot fi identificate patru orientări
principale:
a) orientarea biologistă (care se bazează pe ideea că personalitatea este rezultatul
interacţiunii dintre zestrea genetică, experienţa timpurie a individului şi background-ul
evolutiv al organismului său);
b) orientarea experimentalistă (care porneşte de la ideea că există similitudini în
funcţionarea psihologică a oamenilor, aşa încât indivizii trebuie studiaţi şi interpretaţi în
termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi legi);
c) orientarea psihometrică (care are în vedere studiul trăsăturilor de personalitate,
exprimabile sub forma unor atribute care caracterizează persoana aflată într-o anumită
situaţie)
d) orientareasocio-culturală şi antropologică (care are la bază ideea că
personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare contextul socio-cultural în care
individul trăieşte şi se dezvoltă).

Nemotetic vs. Idiografic în explicarea şi descrierea personalităţii

La un mod foarte general, discuţia despre teoriile şi modelele explicative ale
personalităţii trebuie să cuprindă şi diferenţiere a altor două tendinţe majore care s-au
prelungit şi în elaborarea metodelor de psihodiagnoză a personalităţii (Allport,1991):
abordarea nomotetică–axată pe definire alegilor ce guvernează funcţionarea personalităţii şi
abordarea idiografică – centrată pe studiul individului uman considerat în unicitatea şi
globalitatea personalităţii sale. În psihologie, abordare anomotetică are ca obiectiv studierea
aceea ce indivizii au în comun. Ea permite identificarea trăsăturilor sau tipurilor de
personalitate. Psihometricienii şi behavioriştii sunt susţinători fervenţi ai acestei concepţii
(Cattell și Eysenck). Abordarea idiografică, dimpotrivă, analizează individul în
globalitatea sa, ţinând cont de toate componentele care intră în interacţiune; ea
privilegiază studiul cazului într-o perspectivă dinamică. Mulţi autori
(Allport,Freud,Piaget) sunt favorabili acestei abordări. Dacă abordării nomotetice i se
reproşează o perspectivă elementaristă, atomistă, incapabilă să explice complexitatea
conduitei umane, abordării idiografice i se impută lipsa rigorii şi faptul că oferă o imagine
mai degrabă impresionistă asupra personalităţii. Deşi fiecare având limite specifice, aceste

2
două abordări au diferenţiat într-o manieră fundamentală diversele teorii asupra
personalităţii şi metodele ei de evaluare (apud Dafinoiu, 2002, pp. 31-32). Literatura de
specialitate (Hayes şi Orrell,1997) consideră trei şcoli principale de psihologie care au
contribuit la dezvoltarea teoriilor şi modelelor personalităţii: şcoala psihanalitică a lui Freud şi
a discipolilor săi, şcoala psihometrică, reprezentată în principal de Cattell şi Eysenck şi şcoala
umanistă – reprezentată prin Rogers şiMaslow.
Cele două abordări ale personalităţii (idiografică şi nomotetică) au generat şi metode
de evaluare diferite. Astfel, din perspectivă idiografică, deosebim metode clinice de
evaluarea personalităţii (observaţia, convorbirea, metoda biografică, studiul de caz, studiul
produselor activităţii personale şi tehnicile proiective), iar din perspectivă nomotetică,
distingem metodele psihometrice (testele de personalitate).Între cele două categorii de
metode apar diferenţe „ în funcţie de scopul urmărit, de obiectivitate şi de gradul de precizie”
(Dafinoiu, 2002, p.32). Astfel, în cazul metodelor clinice, orientarea predominantă este una
calitativă, deoarece ele îşi propuno cunoaştere cât mai amănunţită a persoanei şi explicaţia
evoluţiei sale, însă sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând de
subiectivitatea celui care face analiza. Metodele psihometrice se orientează spre stabilirea
poziţiei persoanei în raport cu o populaţie normală, în ceea ce priveşte o anumită
caracteristică sau variabilă a personalităţii şi, datorită faptului că folosesc verificări statistice
riguroase, ele sunt mult mai exacte iar interpretarea este predominant cantitativă. Deşi se
reproşează metodei clinice lipsa unei teorii unitare şi producerea unor date negeneralizabile, în
practică majoritatea clinicienilor se raportează, la un anume cadru teoretic, iar ceea ce se
numeşte deobicei „ simţ clinic ” este expresia experienţei clinicienilor dobândită prin raportarea
cazurilor individuale la un număr de alte cazuri studiate / tratate de aceştia. Analiza resurselor
şi limitelor abordării clinice comparativ cu cele ale abordării psihometrice ne conduce la idea
complementarităţii. În ciuda disputelor teoretice, practica clinică valorifică deja resursele
acestora prin utilizarea combinată, în funcţie de obiectivele evaluării clinice, a metodelor
clinice şi psihometrice. Allport (1991), considera că teoriile personalităţii şi metodele de
evaluare ale acesteia trebuie să găsească un anume echilibru între cele două direcţii: „
Psihologia personalităţii nu este exclusiv nomotetică, nici exclusiv idiografîcă. Ea caută un
echilibru între cele două extreme”.

Teorii ale personalității

În încercarea de a surprinde esența personalității, originalitatea și unicitatea sa, diferiți

3
teoreticieni au elaborat o serie de teorii ale personalității, ce vizează explicații și clasificări
privind originea, structura, dinamica și manifestările comportamentale ale personalității în
raport cu anumite situații de viață.
Psihologia analitică a lui C. G. Jung
Potrivit lui Jung (1997), personalitatea este alcătuită din trei straturi intercorelate:
conștientul, care reprezintă „punerea în relații a conținuturilor psihice cu eul; există conștiință
în măsura în care ea este percepută ca atare de Eu; inconștientul personal, reprezentând
totalitatea achizițiilor vieții personale, precum și o serie de acte automate, gesturi, expresii
faciale etc.;inconștientul colectiv, stratul cel mai profund și mai inaccesibil al psihicului, care
este comun tuturor indivizilor, materialul conținut în inconștient nedevenind niciodată
conștient și fiind rezultatul eredității.” (Țuțu, 2008, p. 23).Teoria analitică face referire la
tipurile psihologice, diferențiate între ele prin atitudinea lor particulară față de obiect,
identificând două tipuri psihologice fundamentale: extravertit și introvertit. Tipul extravertit
este caracterizat printr-un interes primordial manifestat pentru lumea din afară, modul lor de a
fi fiind determinat de atitudinea semenilor, mediul social și fizic. De cealaltă parte,
introvertiții sunt definiți ca indivizi orientați predominant către interior, pentru care lumea din
afară nu are valoare decât în măsura în care este legată nemijloct de lumea interioară.
Psihologia individuală (A. Adler)
Conform teoriei lui Adler, dezvoltarea personalității este condiționată de factori socio-
culturali, influențele educative (familie, societate), dar și substratul biologic având un rol esențial în
formarea Eului. Personalitatea este considerată, aici, o confluență a tendințelor, bazată pe tendința
spre perfecționare a individului, motivația fiind elementul cheie care influențează personalitatea,
existând, de asemenea, două concepte primare: sentimentul de superioritate și sentimentul de
inferioritate.Adler identifică patru tipuri de personalitate, în funcție de caracteristicile predominante
ale stilului de viață, și anume: tipul dominant, caracterizat prin agresivitate, dorință de putere,
egocentrism, impulsivitate, sentiment de superioritate; tipul dependent, definit prin dorința de a-ai
ajuta pe ceilalți, supunere, atitudine pasivă, tendințe depresive; tipul evitant, definit prin
incapacitate decizională, evitarea conflictului, perseverență scăzută; tipul social, caracterizat prin
adaptabilitate, senzitivitate socială, conduită prosocială și contacte sociale bune (Țuțu, 2008).

Psihologia trăsăturilor de personalitate (G. Allport)

În 1937, G. Allport definește propria viziune asupra personalității, printr-o sinteză a tuturor
cercetărilor realizate asupra personalității, constatând că: fiecare individ are o personalitate unică;
personalitățile individuale conțin o serie de caracteristici diferite; aceste caracteristici/trăsături sunt

4
relativ constante în timp. Autorul definește trăsătura ca predispoziția de a răspunde, în aceeași
manieră sau într-un mod asemănător, la diferiți stimuli, identificând două categorii de trăsături de
personalitate:comune și individuale.Trăsăturile comune sunt „acele aspecte ale personalității în
raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o cultură dată pot fi comparați avantajos.”, acestea fiind
mai nominale și mai puțin veridice decât cele individuale, în timp ce trăsăturile individuale, numite
și dispoziții personale, sunt unice, definitorii pentru individ; acestea reflectă cu precizie structura
personalității și se manifestă cu o anumită constanță în comportament. De asemenea, trăsăturile pot
fi, la nivelul individului, cardinale (determină și orientează întreaga existență a individului);
centrale (caracterizează modul obișnuit de reacție a individului); secundare (reprezintă preferințele
speciale ale unei persoane și atitudinile sale într-o situație particulară) (Țuțu,2008, p. 25).

5
Analiza factorială a personalității (H. J. Eysenck)
Eyseneck propune analiza comportamentului indivizilor și nu a gândirii sau a intențiilor
în cunoașterea oamenilor, el identificând trei dimensiuni majore pentru descrierea personalității:
extraversiunea, neuroticismul și psihoticismul. În același timp, teoreticianul identifică o serie de
factori secundari pentru aceste dimensiuni, după cum urmează:factori secundari pentru
extraversiune: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea,
expresivitatea, chibzuința, responsabilitatea; factori secundari pentru neuroticism: respectul de
sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria, vinovăția;factori secundari pentru
psihoticism: singurătatea, insensibilitatea, indiferența față de alții, nonconformismul, opoziția
față de practicile sociale, lipsa de conștiință.

Analiza factorială a personalității (R. B. Cattell)

La fel ca și Eysenck, Cattell consideră ca nucleu în descirerea și explicarea personalității
noțiunea de factor, identificând următoarele categorii de factori ce au o valoare predictivă asupra
comportamentului condiționat de o anumită situație:factori de suprafață: se exprimă direct în
comportamentul verbal sau motor al persoanei; sunt legați de anumite circumstanțe, variază în
situații diferite la indivizi diferiți; factori-sursă: reprezintă pattern-ul comportamental, pe baza
căruia se disting informații privind conduita individului într-o situație dată; factorii ergici:
structuri motivaționale înnăscute și trăsături temperamentale;factorii metaergici: forțe
motivaționale dobândite, subdivizați în atitudini, interese și sentimente.De menționat este
diferența majoră între cei doi teoreticieni factoriali: deși ambii au utilizat analiza factorială
pentru a stabili dimensiunile majore ale personalității umane, Eyseneck a folosit varianta
ortogonală a analizei (factorii obținuți sunt puțini la număr, necorelați și independeți unul față de
celălalt), în timp ce Cattell a aplicat varianta oblică a analizei (număr mare de factori, corelați și
interdependeți). De asemenea, Eyseneck descrie personalitatea în termeni de dimensiuni majore,
în vreme ce Cattell o descrie în termeni de trăsături detaliate (cei 16 factori ai testului 16PF).
Cu toate acestea, studiile ulterioare asupra structurii personalității au ajuns la concluzia că
există cinci factori esențiali care decurg din teoriile lui Eysenck și Cattell, denumiți Big Five,
care sunt: extraversiunea – orientarea personalității către exterior, sociabilitate și optimism;
agreabilitatea – amabilitatea, generozitatea și capacitatea de înțelegere; conștiinciozitatea –
responsabilitatea, ordinea și disciplina; stabilitatea emoțională – tensiunea, încordarea, calmul;
cultura sau intelectul – creativitatea, inventivitatea, deschiderea către experiență.

6
Personalitate şi trăsături de personalitate

Teoriile privind trăsăturile personalităţii au influenţat poate cel mai mult evoluţia
instrumentelor de evaluare psihologică. Acest tip de teorii au la bază afirmaţia fundamentală că
personalitatea poate fi definită ca „o structură de trăsături, de moduri caracteristice de
comportament, cunoaştere, reacţie şi simţire.” (Minulescu, 1996, p. 5). O trăsătură de
personalitate poate fi înţeleasă ca fiind „orice pattern de comportament (înlănţuiri de reacţii),
obişnuit şi de durată, care apare într-o varietate de situaţii în care este pus individul” (Dictionary
of Psychology, 1985). Aceasta face ca identificarea trăsăturilor de personalitate să se poată
realiza cu ajutorul chestionarelor/inventarelor de personalitate, instrumente realizate prin
compararea datelor obţinute pe eşantioane foarte mari de persoane şi "izolarea" prin mijloace
statistice a caracteristicilor comune, a modurilor tipice de a reacţiona. Un individ poate fi descris
în termeni de tră sături de personalitate prin compararea rezultatelor înregistrate de el la o
anumită probă psihologică cu mediile rezultatelor obţ inute la aceeaşi probă de eşantionul
general din care el face parte. Astfel, el poate apă rea mai supus sau mai dominant decât ceilalţi,
mai activ sau mai pasiv, mai introvertit sau mai extravertit decât majoritatea subiecţilor din
aceeaşi populaţie. Nu trebuie să uităm faptul că dimensiunile „măsurate” de instrumentele
psihologice (trăsăturile de personalitate), sunt niş te “constructe”, “etichete” lingvistice prin care
sunt exprimate sintetic regularităţi ale tendinţelor individuale, ale atitudinilor generale sau ale
expresiilor comportamentale.
Evoluţia cercetărilor vizând identificarea celor cinci factori

Ipoteza lexicală stă la baza construcţiei modelelor de personalitate în general şi a

modelului Big-Five în special. Această abordare, numită si psiholexicală, enunţă că diferenţele
deosebit de semnificative, importante şi de referinţă în stabilirea şi menţinerea relaţiilor
interumane sunt codificate virtual în limbaj şi se exprimă prin acei termeni lingvistici care au
semnificaţie pentru descrierile comportamentului uman (Lewicki, 1986 apud Minulescu, 1996).
Acele diferenţe individuale, care sunt saliente şi relevante social, vor fi găsite ca termeni în
limbajul comun (Allport şi Odbert, 1936). În 1988 Goldberg introduce termenul “categorii
naturale” plecând de la ideea că un atribut care se referă la o caracteristică a personalităţii, cu cât
este mai important, cu atât va avea mai mulţ i termeni care să îl numească, vor exista mai multe
sinonime şi termeni subordonaţi care să delimiteze diferitele faţete ale acelui atribut (Dîrţu, 2007,

7
p. 39)
Goldberg (1996) îi menţionează pe L.R. Thurstone, Allport şi Odbert, R. Cattell, D. Fiske
ca fiind primii exploratori ai modelelor factoriale ale trăsăturilor de personalitate. Allport şi
Odbert în 1936 selectează din dicţionarul limbii engleze 17.953 de termeni care se referă la
trăsături de personalitate. Având în vedere numărul şi diversitatea acestor termeni selectaţi, se
poate afirma că trăsăturile de personalitate sunt o componentă importantă a limbajului utilizat de
indivizi în cotidian, în interacţiunea cu cei din jur. Cattel (apud Digman, 1996) a analizat lista lui
Allport şi Odbert şi a eliminat sinonimele, reducând-o la 171 de cuvinte. Lista de adjective a fost
dată unor subiecţi pentru scorare şi apoi s-au analizat rezultatele. Cattell a obţinut 35 de grupuri
majore de trăsături de personalitate şi a mai adăugat încă 10 trăsături obţinute dintr-o analiză a
literaturii psihiatrice. O parte din redundanţă a fost eliminată şi prin gruparea adjectivelor cu
înţelesuri opuse în factori bipolari, numite şi dimensiuni descriptive. Cattell şi colaboratorii lui
au construit teste pentru aceste 45 de trăsături. Pentru obţinerea rezultatelor s-a folosit metoda
analizei factoriale în urma căreia au rezultat 16 factori majori de personalitate. Cercetarea s-a
concretizat în construirea chestionarului 16PF. Cattell se referă la cei 16 factori ca “factori
primari” în opoziţie cu factorii Big-Five pe care îi numeşte “factori globali”. Toţi factorii primari
corelează cu factorii globali şi astfel pot fi consideraţi subfactori în interiorul lor.Într-o a doua
etapă a cercetărilor în domeniu, Tupes şi Christal obţin constant replicarea în cercetări diferite a
5 factori ai personalităţii, pornind de la seturi de variabile derivate din lista celor 35 de grupă ri
de factori extraşi de Cattell, analizând intercorelaţiile dintre aceştia. Denumirile celor 5 factori au
fost reluate ulterior sub forma: extraversie,agreabilitate, dependenţă, emoţionabilitate, cultură.
Rezultatele acestei cercetări au fostconfirmate de replicări ulterioare conduse de Norman,
Borgatta, Digman. Norman porneşte direct de la dicţionar şi operează clasificări valabile şi azi
între trăsături stabile, stă ri şi activităţi temporare, roluri si efecte sociale. Astfel, el ajunge la
definirea unui set de factori predictibili consideraţi a reflecta structura de bază a personalităţii:
extraversie, conştiinciozitate, agreabilitate, nevrotism, cultură (Minulescu, 1996).În cea de-a treia
etapă se disting cercetările conduse de Costa şi McCrae (1990) (care formulează o teorie
sistematică privind semnificaţia celor 5 mari dimensiuni importante în cunoaşterea personalităţii)
şi cercetările lui Goldberg (1990) care ajunge la cea mai sistematică si mai elaborată structură
factorială, echilibrată din punct de vedere al reprezentativităţii termenilor în engleza americană.