Sunteți pe pagina 1din 3

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea

pentru a 46-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale


Tăcere și cuvânt: cale a evanghelizării
Iubiți frați și surori,

Apropiindu-se Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale 2012, doresc să vă


împărtășesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al
comunicării care, deși este foarte important, uneori e uitat, și trebuie
reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relația dintre
tăcere și cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru,
să se succeadă și să se integreze pentru a obține un dialog autentic și o
apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea și cuvântul se exclud
reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită
uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se
integrează reciproc, comunicarea capătă valoare și semnificație.

Tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte


pline de conținut. În tăcere ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine,
în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare
claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea
alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să
vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reușim să nu rămânem legați, în lipsa
unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se
deschide un spațiu de ascultare reciprocă și se poate lega o relație umană mai
consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în
comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin
semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile,
suferința, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere
derivă, așadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate și o
capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura și natura relațiilor
interumane. Acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine
esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în
plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relația dintre evenimente
care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să
analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtășirea de opinii
ponderate și pertinente, dând naștere unei adevărate cunoașteri împărtășite.
De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de „ecosistem” care
să știe să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile și sunetele.

O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări
în căutare de răspunsuri. Motoarele de căutare și rețelele sociale constituie
punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi,
sugestii, informații, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai
mult locul întrebărilor și răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan
este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu și le-a pus vreodată și la
nevoi pe care nu le simte. Tăcerea este prețioasă pentru a favoriza
discernământul necesar dintre numeroșii stimuli și multele răspunsuri pe care
le primim, tocmai pentru a recunoaște și a focaliza întrebările cu adevărat
importante. În lumea, complexă și variată, a comunicării, iese în evidență
totuși atenția pe care multe persoane o acordă întrebărilor ultime ale
existenței umane: cine sunt? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce să sper? Este
foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează
astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din
cuvinte, dar și din invitație la reflecție și tăcere, care uneori pot fi mai
elocvente decât un răspuns grăbit, și-i pot permite, celui care-și pune
întrebări, să coboare până în străfundurile propriei ființe și să se deschidă spre
acea cale de răspuns pe care Dumnezeu a întipărit-o în inima omului.

Acest flux neîntrerupt de întrebări arată, de fapt, neliniștea ființei umane


aflată permanent în căutarea de adevăruri, mici sau mari, care să dea sens și
speranță vieții. Omul nu se poate mulțumi cu un simplu și tolerant schimb de
opinii și de experiențe de viață sceptice: toți suntem în căutarea adevărului și
împărtășim această sete profundă, cu atât mai mult în timpurile noastre în
care „atunci când persoanele schimbă informații între ele, se oferă deja pe
sine, viziunea lor despre lume, speranțele și idealurile lor” (Mesaj pentru Ziua
Mondială a Comunicațiilor Sociale 2011).
Trebuie să acordăm atenție diferitelor forme de site-uri, aplicații și rețele
sociale care-l pot ajuta pe omul de astăzi să trăiască momente de reflecție și de
interogare autentică, dar și să găsească spații de tăcere, ocazii de rugăciune, de
meditație ori de împărtășire a Cuvântului lui Dumnezeu. În esența mesajelor
scurte, care adesea nu sunt mai lungi decât un verset biblic, pot fi exprimate
gânduri profunde cu condiția ca fiecare să cultive propria interioritate. Nu
trebuie să ne mire faptul că, în diferite tradiții religioase, singurătatea și
tăcerea sunt spații privilegiate pentru a ajuta persoanele să se regăsească pe
sine și să afle acel Adevăr care dă sens tuturor lucrurilor. Dumnezeul revelației
biblice vorbește și fără cuvinte: „Așa cum arată crucea lui Cristos, Dumnezeu
vorbește și prin intermediul tăcerea sale. Tăcerea lui Dumnezeu, experiența
depărtării Atotputernicului și Tatălui, este o etapă decisivă în drumul
pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. (…) Tăcerea lui
Dumnezeu prelungește cuvintele sale precedente. În aceste momente
întunecate, el vorbește în misterul tăcerii sale” (Exort. ap. postsin. Verbum
Domini, 30 septembrie 2010, 21). În tăcerea Crucii e grăitoare elocvența iubirii
lui Dumnezeu trăită până la jertfa supremă. După moartea lui Cristos,
pământul rămâne în tăcere iar în Sâmbăta Sfântă, atunci când „Regele doarme
și Dumnezeu făcut trup îi trezește la viață pe cei adormiți de veacuri”
(cfr Oficiul lecturilor din Sâmbăta Sfântă), răsună glasul lui Dumnezeu plin de
iubire față de omenire.
Dacă Dumnezeu îi vorbește omului și prin tăcere, și omul descoperă în tăcere
posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. „Avem nevoie de
acea tăcere care devine contemplație, care ne face să pătrundem în tăcerea lui
Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viață Cuvântul,
Cuvântul răscumpărător” (Predică, Sfânta Liturghie cu membrii Comisiei
Teologice Internaționale, 6 octombrie 2006). Vorbind despre măreția lui
Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit și face astfel loc
contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viață cu toată forța sa
interioară urgența misiunii, necesitatea stringentă de „a comunica ceea ce am
văzut și am auzit”, pentru ca toți să fie în comuniune cu Dumnezeu
(cfr 1In 1,3). Contemplația în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne
îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simți suferința lui și a-i oferi lumina
lui Cristos, Mesajul său de viață, darul iubirii sale depline care mântuiește.
În contemplarea în tăcere devine și mai prezent Cuvântul veșnic, prin care a
fost creată lumea, și acel plan al mântuirii pe care Dumnezeu îl împlinește prin
cuvinte și gesturi de-a lungul întregii istorii a omenirii. Așa cum amintește
Conciliul Vatican II, Revelația divină se împlinește „prin fapte și cuvinte legate
strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria
mântuirii scot în relief și confirmă învățătura și realitățile semnificate prin
cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările și luminează misterul conținut în ele”
(Dei Verbum, 2). Iar acest plan al mântuirii culminează în persoana lui Isus din
Nazaret, mijlocitor și plinătate a întregii Revelații. El ne-a făcut cunoscut
adevăratul Chip al lui Dumnezeu Tatăl și prin Crucea și Învierea sa ne-a făcut
să trecem de la robia păcatului și de la moarte la libertatea fiilor lui
Dumnezeu. Întrebarea fundamentală asupra sensului omului află în Misterul
lui Cristos răspunsul capabil să ofere pace neliniștii din inima omului. Din
acest Mister ia naștere misiunea Bisericii, și el este cel care îi îndeamnă pe
creștini să devină vestitori ai speranței și ai mântuirii, martori ai acelei iubiri
care promovează demnitatea omului și care făurește dreptatea și pacea.
Cuvânt și tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăța să
ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de
important pentru cei care evanghelizează: tăcerea și cuvântul sunt ambele
elementele esențiale și integrante ale acțiunii comunicative a Bisericii, pentru
o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere
„ascultă și face să răsară Cuvântul” (Rugăciune pentru Întâlnirea tinerilor de la
Loreto, 1-2 septembrie 2007), îi încredințez întreaga lucrare de evanghelizare
pe care Biserica o înfăptuiește prin mijloacele de comunicare socială.
Autor: Papa Benedict al XVI-lea