Sunteți pe pagina 1din 9

Diferite unghiuri, o singură teorie

Titu Maiorescu îşi scrie celebrul articol „În contra direcţiei de azi în cultura română” din
revista „Convorbiri literare”, pretinzând că ideile pe care le susţine au strict scopul de a „scutura”
puţin naţiunea, în vederea creării unui fond original pentru umplerea formelor. Dar este oare
acesta adevărul, sau există substraturi şi scopuri ascunse, care nu pot fi descoperite decât prin
încadrarea scrierii într-un context adecvat?
Desigur, privită separat, „În contra direcţiei de azi în cultura română” este o lucrare care
îşi propune să ridice cultura română la standarde occidentale, nefiind de acord, însă, cu imitarea
valorilor fiind lipsiţi de un fond solid. Dar, de îndată ce începem a investiga relaţiile şi raporturile
domnului Maiorescu în contextul vremii, constatăm că, în primul rând, există substraturi la nivel
politic, iar în acest sens, ne vom folosi în special de paginile lui Sorin Alexandrescu, „Junimea –
discurs politic şi discurs cultural”.
Vom încerca să analizăm această problemă în cele ce urmează, punând faţă în faţă şi
părerile unor critici precum Eugen Lovinescu şi Tudor Vianu.

Contexte, motive

Odată cu încheierea revoluţiei de la 1848, România trece printr-o serie de schimbări, în


primul rând politice şi economice, în al doilea rând de ordin ştiinţific şi cultural. Acestea se
petrec într-un ritm accelerat, motiv pentru care apar controverse, chiar dacă scopul schimbărilor
era unul pozitiv, şi anume de a avea o ţară modernă, unitară şi nu în ultimul rând independentă.
Teoria „formelor fără fond” este elaborată de Titu Maiorescu şi de Mihai Eminescu în
urma discrepanţei dintre aparenţa şi esenţa noilor instituţii democratice, apărute după adoptarea
noii Constituţii, cea de la 1866, sub domnia Principelui Carol I.
Existenţa celor două mari partide politice ale vremii, Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Conservator a generat nenumărate neînţelegeri şi polemici, care îşi aveau rădăcina în diferenţele
lor ideologice: liberalii doreau cu orice preţ modernizarea şi militau pentru democraţie, pe când
conservatorii erau foarte sceptici din punctul de vedere al consecinţelor politice şi culturale
propuse de rivalii lor.

1
Titu Maiorescu, împreună cu ceilalţi junimişti, este adept al conservatorismului, fapt ce
reiese şi din „În contra direcţiei de azi în cultura română”, unde autorul se opune modernizării
doar de dragul modernizării; ba din contră, consideră că modernizarea n-ar trebui să se producă
deloc, dacă acest lucru ar presupune construirea unei false culturi.
Preocupaţi şi de economia ţării, cei de la Junimea înţeleg importanţa unei economii
nesubordonate niciunei ţări sau niciunui imperiu, întrucât structura politică nouă, occidentală, nu
poate fi compatibilă cu o economie veche, orientală. Aceştia reuşesc să vadă strânsa legătură
dintre politică, economie şi cultură, şi anume că România va prospera pe plan politic mai ales
dacă va avea fie o economie puternică, fie o bază culturală solidă, recunoscută şi în celelalte ţări.
Acum putem vedea deci într-o altă lumină toate încercările lui Maiorescu şi a celorlalţi junimişti
de a împiedica lăudarea cu o cultură neoriginală şi falsă. Numai o cultură naţională originală ar fi
putut aduce România la stadiul de popor european modern, întrucât economia încă se confrunta
cu o întârziere.
Astfel, apar două mari tendinţe de a aborda problema culturii, şi anume una care se
asemăna cu ideologia liberaliştilor – imitarea ideilor şi a modelelor culturale occidentale – şi alta
care părea ruptă din programul conservatoriştilor – continuarea creării în cadrul specificului
românesc – .
Este importantă înţelegerea motivelor pentru care teoria formelor fără fond a fost
elaborată, pentru că deşi Titu Maiorescu doreşte să pară interesat doar de evoluţia culturii
române, substratul politic al „În contra direcţiei de azi în cultura română” nu este doar o formă de
manipulare în interes propriu, ci este în interes naţional. Este o situaţie de genul „scopul scuză
mijloacele”, unde unul din mijloace ar fi chiar sus-punerea în cadrul partidului din care
Maiorescu face parte.
Vom vedea, în cele ce urmează, că atacarea modului de existenţă a Academiei Române
sau aproape insesizabila linguşire a clasei muncitoreşti, reprezentată de ţărani, nu sunt deloc
modalităţi aleatorii de manipulare, ci, din contră, acestea sunt plasate în articolr cu acelaşi scop
bine definit: câştigarea unor bile albe în plus pentru Partidul Conservator, o „pregătire a
terenului”, astfel încât acest partid să se bucure de cât mai mulţi adepţi. Astfel, ideologia lor ar fi
cea mai respectată şi deci, conservatorii (a se citi junimiştii), ar deţine controlul asupra direcţiei
în care ţara se îndrepta.

2
Suprafaţa

Punctul de plecare al articolului maiorescian îl reprezintă polemicile din epocă pe teme


lingvistice. Criticile la adresa ultimului număr al revistei nu au rămas fără răspuns, însă singurul
care a meritat să fie comentat în mod public este cel al „Transilvaniei”, care este de părere că,
într-adevăr, jurnalele austriece scriu greşit în limba română, dar care, în rest, este de acord cu
revista „Familia”, blamându-l pe Maiorescu pentru faptul că „în anul 1868 îi cerem gramatică,
stil şi ortografie!”1. De fapt, Maiorescu oferă astfel un prim exemplu de formă fără fond – revista
„Transilvania” scrie articole (forme) fără a întrebuinţa însă un vocabular corect (fond).
În continuare, plecând de la acest exemplu, Maiorescu generalizează, găsind şi
împrejurări favorabile pentru aceste erori gramaticale, şi anume existenţa „neadevărului” în
cultura şi spiritul român. Prin acest concept, criticul înţelege falsul ca morav al culturii noastre.
Aflăm şi cum anume s-a ajuns la acest „neadevăr”: pe la 1820, românii încep să migreze în
Franţa şi Germania, de unde preiau noţiuni culturale, artistice etcetera şi le aduc înapoi în ţară,
fiind orbiţi de „efectele” acestora, fără a se preocupa însă de înţelegerea a ceea ce se află
dedesubtul lor; astfel încep să ia naştere formele fără fond.
Autorul explică acest fenomen din punctul de vedere a firii umane: „Mobilul propriu nu a
putut fi decât vanitatea […] de a arăta popoarelor străine cu orice preţ, chiar cu dispreţul
adevărului, că le suntem egali în nivelul civilizaţiunii”.2
Mai periculoasă decât lipsa fondului este considerată a fi lipsa simţirii nevoii vreunui
fundament, românii crezând că este suficient a imita.
Aşadar, ne sunt oferite trei exemple de „neadevăruri” din cultura română: în anul 1812,
Petru Maior susţine printr-o traducere incorectă faptul că dacii au fost exterminaţi de romani.
Avem, deci, un prim exemplu, care se situează în aria istoriei. Un alt exemplu, din cadrul ştiinţei
de data aceasta, este reprezentat de Lexiconul de la Buda, din anul 1825, care printr-o falsificare
a etimologiei, „dovedeşte” latinitatea cuvintelor române. Nu în ultimul rând, în anul 1840 apare o
carte încadrabilă în sfera gramaticală, Tentamen criticum in linguam romanicam, carte scrisă în
limba latină, pentru a arăta străinilor faptul că românii vorbesc o limbă „curată”, limbă care, de
fapt, nu a fost niciodată vorbită de români. Maiorescu afirmă, în continuare, că întristează

1
Maiorescu, Titu: „În contra direcţiei de azi în cultura română”, Critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p.146.
2
Ibidem, p.148.

3
„orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în
mijlocul căruia zace neadevărul”.3
Cele trei opere amintite mai sus au deschis calea către altele, astfel încât astăzi „s-au
falsificat toate formele civilizaţiunii moderne”4 – şcoli fără profesori bine instruiţi, atenee fără
cultură etcetera –. Prin acestea, Maiorescu de fapt argumentează diagnosticul pe care l-a dat, şi
anume că formele fără fond au consecinţe negative atât în ceea ce priveşte fondul, cât şi în ceea
ce priveşte forma. Despre aceasta din urmă am văzut că, neavând fond, instituţiile se
discreditează singure. Însă Maiorescu nu menţionează nimic despre cum are de suferit fondul,
ignorând total argumentarea acestei probleme.
Sunt oferite trei soluţii pentru „corectarea” situaţiei: în primul rând, lumea trebuie să
devină conştientă de existenţa formelor fără fond şi de caracterul lor nociv. În al doilea rând,
mediocritatea trebuie descurajată de la viaţa publică; toata cultura trebuie privită dintr-o
perspectivă mult mai exigentă, astfel încât să rămână la suprafaţă numai ceea ce este cu adevărat
de valoare. Nu în ultimul rând, şi cea mai drastică măsură dintre toate, este aceea de a desfiinţa
complet formele fără fond deja existente, sau măcar împiedicarea înfiinţării unora noi.
În finalul articolului său, Maiorescu se întoarce la pretextul cel dintâi, polemica pe care o
are cu revista „Transilvania”.

Substratul

În viziunea lui Sorin Alexandrescu, Junimea a acţionat în primul rând ca grup de


presiune: „grup care acţiona politic şi cultural pentru a-şi impune punctele de vedere”. 5 Aşa cum
am subliniat şi mai înainte, acesta nu este un aspect negativ, întrucât nici Titu Maiorescu şi nici
ceilalţi junimişti nu urmăreau strict o avansare proprie pe plan politic, ci mai degrabă o
modernizare graduală a României, care să le aducă şi lor beneficii.
Acelaşi Sorin Alexandrescu afirmă că „prin chiar logica dezvoltării sale, orice grup
politic (partid) sau literar (cenaclu) este obligat să acţioneze ca grup de presiune, şi îşi menţine

3
Ibidem, p.150.
4
Ibidem.
5
Alexandrescu, Sorin: Junimea – discurs politic şi discurs cultural, disponibil pe internet la adresa
http://80.96.80.180/platf/file.php?file=/7/SAlexandrescu-Junimea.pdf, accesat la data de 17 ianuarie 2009, p. 1.

4
coeziunea, identitatea, apărându-se şi atacându-şi adversarii”.6 Într-adevăr, în articolul „În contra
direcţiei de azi în cultura română”, Titu Maiorescu exemplifică Academia Română ca fiind o
formă fără fond: „Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut
Societatea Academică Română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu
secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei.” 7 Mulţi critici au subliniat faptul că
Titu Maiorescu făcuse parte din Academia Română şi, cu toate acestea, nu s-a abţinut de la a o
„defăima”. Aceste imputaţii i-au fost aduse lui Maiorescu pe bună dreptate, deoarece Academia
Română, prin statutul său, avea puterea de decizie asupra direcţiei luate de cultura română, „fiind
o instituţie cu funcţie de centralitate a culturii române moderne”, „reprezentând un simbol al
unităţii naţionale”.8 Junimiştilor nu le surâdea această idee, întrucât nu doreau să împartă
„cârma” cu nimeni. Aşadar, nu le-a rămas decât să acuze Academia Română de practici lipsite de
fond, care nu puteau duce ţara decât într-o direcţie greşită.
Titu Maiorescu desfiinţa în programul său pe oricine nu se ridica la aşteptările sale.
Acesta era în căutarea „adevărului”, „adică studiul faptelor, aplecare spre ştiinţele empirice,
confruntare cu experienţa, competenţă, temeinicie, adecvarea criteriilor la specificul domeniului
în cauză etc.”9 El militează pentru disocierea sferelor culturale.10 Autorul ofera în „În contra
direcţiei de azi a culturii române” o soluţie tranşantă, aceea de a elimina aproape tot ce s-a creat
până atunci, însă s-ar părea că acest lucru îl doreşte doar pentru că acea cultură nu era conformă
cu criteriile lui. Totuşi, nu eram chiar atât de lipsiţi de fond! În „Istoria culturii române
moderne”, Grigore Georgiu afirmă că „după momentul paşoptist, [...] în cultura română apare o
nouă generaţie de istorici, lingvişti, folclorişti, scriitori, economişti şi specialişti în diverse
domenii, care vor ridica şi nivelul învăţământului. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se
înfiinţează numeroase societăţi care sprijină şi organizează activitatea ştiinţifică, instituţii
universitare de specialitate, laboratoare şi staţiuni experimentale, publicaţii ştiinţifice de
prestigiu.”11 Deşi toate cele enumerate sunt doar exemple de forme, ele nu au fost lipsite de fond.
De exemplu, în domeniul istoriografiei i-am avut pe Al. Odobescu şi A. D. Xenopol, în cel al

6
Ibidem.
7
Maiorescu, Titu: op. cit. pp.150-151.
8
Georgiu, Grigore: Istoria culturii române moderne, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2002, p.122.
9
Ibidem, p.123.
10
Ibidem, p.125.
11
Ibidem, p.121.

5
filologiei pe Haşdeu, în ştiinţele naturii pe Gr. Cobălcescu, în medicină pe Carol Davila şi pe
Victor Babeş ş.a.12 Din punctul acesta de vedere, Titu Maiorescu încetează să mai fie obiectiv,
acceptând ca „fond” doar ceea ce era în conformitate cu ideologia lui. „Critica pe care Junimea o
face literaturii sau revistelor şi anumitor instituţii rămâne însă contestabilă. De fapt, se
nesocoteşte întreaga cultură şi literatură română, cu excepţia poeziei populare, a lui Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri.”13
Spiritul oratoric al lui Titu Maiorescu l-a ajutat foarte mult atât în viaţa culturală, cât şi în
cea politică. De altfel, majoritatea tinerilor junimişti se bucurau de această calitate. Nu putem
nega faptul că „Talentul polemic al membrilor junimii şi mai ales perfecta organizare a grupului
au reuşit să convingă generaţiile următoare că imaginile lansate de Junimea despre ea, sau despre
adversari, aveau valoare de adevăr obiectiv.” 14 Anterior, am arătat că această obiectivitate este
mai mult de faţadă; încă un argument care susţine acest lucru este acea omitere a argumentării
consecinţelor formelor fără fond asupra fondului însuşi. Din fericire pentru Maiorescu, teoria sa
stă în picioare în ciuda acestui fapt, însă acesta este un exemplu pertinent de tactică politică, de
manipulare a discursului în favoarea autorului (deci nu este obiectiv!). „În fond, în istoria
culturală românească s-a petrecut, de fapt, o manipulare teoretică perfectă: s-a luat drept referent,
drept realitate, ceea ce nu era decât un efect al scriiturii. Iar asta nu este o greşeală a Junimii, ci
mai degrabă un merit: meritul celui mai bun orator.”15
Teoria formelor fără fond a supravieţuit în timp şi datorită modului lui Maiorescu de a
expune problema. Tudor Vianu subliniază foarte bine punctele forte ale discursului maiorescian:
scurtime sugestivă, caracterul sentenţios şi, mai ales, ironia. 16 Toate cele trei se regăsesc în „În
contra direcţiei de azi în cultura română”, având puterea de a convinge şi de a seduce: ironia
subtilă la adresa revistei Transilvania, scurtimea discursului (zece pagini), şi caracterul
sentenţios: „Viţiul radical [...] este neadevărul”17, „rătăcirea totală a judecăţei este fenomenul cel

12
Ibidem.
13
Alexandrescu, Sorin: op. cit., p. 7.
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Vianu, Tudor: Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, pp. 92-96.
17
Maiorescu, Titu: op. cit.., p. 147.

6
mai însemnat”18, „în lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte
naţiunea, dar niciodată adevărul.”19
Un aspect foarte interesant îl reprezintă strategia politică a grupului, strategie care
urmăreşte două scopuri: înmulţirea numărului de adepţi ai Partidului Conservator şi punerea
acestuia într-o lumină foarte bună în ochii celor de la putere. Cel din urmă îl determină atât pe
Maiorescu, cât şi pe restul junimiştilor, să ignore tot ce s-a creat înaintea anului 1866. „Anul
1866 este semnificativ ca moment de început al noii culturi: Junimea face ca acţiunile sale să
coincidă cu începutul noului regim, domnia lui Carol I. Grupul afişează insistent ruptura sa de
vechiul regim feudal şi de epoca lui Cuza, şi sugerează în acelaşi timp că nu există vreo ruptură
asemănătoare între liberalii vechi şi cei noi.”20 Acest lucru se observă şi în programul „În contra
direcţiei de azi în cultura română”, din cerinţa eliminării oricărei forme contraproductive
existente. Aici, interesele politice reies şi din argumentarea lacunară voită a lui Maiorescu.
Aşadar, detaşarea de trecut apare ca un fel de îndreptăţire – „îi recomandă (pe conservatori) drept
singura voce autorizată a Noului Regim” – , regim în care nu mai este loc şi de Partidul Liberal.
În ceea ce priveşte creşterea numărului de adepţi, articolul lui Maiorescu face referire la
ţăranul român, reprezentant al clasei muncitoare, mascând astfel un scurt discurs politic:
„Singura clasă reală este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa [...] şi din recunoştinţă cel
puţin nu-i producem nicio singură lucrare care să-i înalţe inima.”21 Partidul lui Maiorescu
susţinea boierimea, deci tuturor le convenea să îi atragă de partea lor şi pe ţărani, mai ales pentru
că numărul acestora era considerabil.
Critici precum Eugen Lovinescu îl acuză pe Maiorescu de refuzul noului, astfel că teoria
formelor fără fond este văzută de Lovinescu ca un zid în faţa progresului. Afirmarea acestuia,
„de la un critic ce-şi fixase principiile esteticei sale hegeliene încă din 1867 pentru a nu le mai
schimba timp de jumătate de veac, [...] nu ne putem aştepta la o atitudine receptivă faţă de
literatura nouă”22 este sugestivă în acest sens.

18
Ibidem, p. 148.
19
Ibidem, p. 154.
20
Alexandrescu, Sorin: op. cit., p. 8.
21
Maiorescu, Titu: op. cit., p.151.
22
Lovinescu, Eugen: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva,1973, pp. 109-110.

7
Această problemă poate fi pusă şi din punctul de vedere al muncii, în sensul că formele
fără fond s-ar referi de fapt la ideea că acolo unde munca nu precedă forma, aceasta nu are sens. 23
Însă şi aici există semne de întrebare. Junimiştilor nu pra le convenea apariţia birocraţilor în locul
clasei de mijloc (care până atunci nici nu existase), în special din cauza faptului că aceştia nu
munceau deloc. Se poate spune că în articolul său, Maiorescu atacă această clasă socială,
încercând să cureţe ierarhia de plebe, făcând, mai ales, loc în faţă oamenilor de cultură (evident,
incluzându-se şi pe el).

Rezultatul

Într-adevăr, scrierea de faţă a ridicat multe semne de întrebare, dar am văzut că indiferent
câte substraturi ar avea şi chiar dacă acestea provin fie de pe plan politic, cultural; chiar dacă
manipulează prin simpla putere a cuvântului sau doar sunt de natură să-i ironizeze pe adversari,
„În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, împreună cu alte articole ale Junimii, au reuşit
să propulseze cultura română pe un nivel mai ridicat. Sorin Alexandrescu spunea despre Junimea
că „este o şcoală de cadre care produce susţinători şi îi plasează sistematic în toate domeniile
vieţii publice. Ea este, sau devine, o infrastructură socială, sau, altfel spus, o mafie care le asigură
membrilor săi locuri de muncă şi ascensiune socială sau ajutor, cerându-le în schimb o disciplină
perfectă.”24 Însă tocmai această plasare a oamenilor de cultură în toate domeniile, împreună cu
exigenţa impusă, au stimulat crearea unei culturi naţionale originale.

23
Alexandrescu, Sorin: op. cit., p. 13.
24
Ibidem.

8
Bibliografie

1. Alexandrescu, Sorin: Junimea – discurs politic şi discurs cultural, disponibil pe internet


la adresa http://80.96.80.180/platf/file.php?file=/7/SAlexandrescu-Junimea.pdf, accesat la
data de 17 ianuarie 2009.
2. Georgiu, Grigore: Istoria culturii române moderne, Bucureşti, Editura Comunicare.ro,
2002.
3. Lovinescu, Eugen: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973.
4. Maiorescu, Titu: „În contra direcţiei de azi în cultura română”, Critice, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984.
5. Vianu, Tudor: Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.