Sunteți pe pagina 1din 18

1.Obiective ce trebuie atinse prin actiuni de depoluare.

Reabilitarea unei zone poluate implică readucerea concentraţ iei unui anumit element chimic
considerat poluant, prezent î n mediile fundamentale aer, apă ş i sol, la valoarea concentraţ iei sale
considerată ca naturală î n aceste medii, valoare care se presupune că este cunoscută.

În situaţ ia î n care nu există î n apropiere o aş ezare umană, sau o altă „ţ intă” care să fie ameninţ ată
de efectele acestei poluări, se poate pune chiar problema dacă depoluarea este sau nu necesară.

Având î n vedere costurile de regulă ridicate ale proceselor de depoluare, este mai convenabil ca,
î nainte de conceperea unui sistem de tratare, să se evalueze î ntr-o primă etapă riscurile induse de
prezenţ a poluanţ ilor pentru sănătatea omului ş i pentru calitatea mediului î nconjurător.

Cele trei metode utilizate la ora actuală în mod curent pentru a stabili ceea ce este „curat” sunt:
evaluarea riscului sau potenţialului de vătămare a sănătăţii, aplicarea normelor stabilite pentru
apa potabilă şi limitele de detecţie analitică. Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje

Limitele de detectare analitică a poluanţilor sunt uneori utilizate ca valori prag de depoluare,
atunci când nu există alte reglementări, sau în cazul când criteriile bazate pe sănătate indică
valori inferioare acestor limite.

Acestor criterii li se adaugă fezabilitatea tehnică sau limitările de tehnologie [63] (Kinzelbach,
1991), care influenţează pe cele precedente. Este necesar ca, pentru eliminarea unui sau unor
poluanţi într-o perioadă rezonabilă de timp, să existe o tehnică adecvată, în condiţii de
rentabilitate, care să justifice cheltuielile impuse de atingerea unui anumit prag de depoluare. În
unele cazuri, este posibil ca găsirea unui alt acvifer exploatabil să fie mai economică decât
reabilitarea celui contaminat.

2.Principii referitoare la aparitia si propagarea poularii in sol si subsol.

Atunci când un poluant este deversat pe suprafaţ a solului, sau î n subsol la mică adâncime,
principala forţ ă care acţ ionează asupra deplasării produsului este cea gravitaţ ională. Dacă solul
este poros ş i permeabil, produsul se va deplasa î n jos, pe direcţ ia verticală, cu o oarecare
extindere laterală, controlată de porozitate ş i permeabilitate. Viteza de deplasare va depinde de
viscozitatea produsului ş i de porozitatea ş i permeabilitatea solului.

Pe traseul parcurs către acvifer, poluantul poate fi adsorbit pe particulele solide, vaporizat,
biodegradat sau, î ntr-o mai mică măsură, hidrolizat, oxidat sau redus chimic. Acesta poate fi
chiar oprit dacă î ntâlneş te o barieră impermeabilă.

Cantitatea de sol necesară pentru adsorbţ ia totală a unui poluant deversat depinde de porozitatea
solului ş i de capacitatea de adsorbţ ie a compusului. Produsul adsorbit î n sol nu va constitui un
pericol pentru pânza freatică, cu excepţ ia cazului când se desoarbe. Partea solubilă î n apă, din
contra, va continua să se infiltreze ş i va acţ iona ca o sursă continuă de poluare.

Odată ce a fost localizată î n sol, poluarea poate fi tratată prin diferite metode: excavarea solului,
tratamentul termic, spălarea solului, extragerea vaporilor, striparea cu aer, biodegradarea.

3.Proprietati ale poluantilor care intervin in tehnologia si durata proceselor de depoluare.

Principalele caracteristici ale acestora sunt solubilitatea, densitatea, coeficientul octanol/apă ş i


constanta lui Henry.
Solubilitatea – reprezintă cantitatea maximă dintr-un compus chimic care se poate dizolva î n
apă, la o anumită temperatură.

Greutatea specifică relativă, î n raport cu apa la 4ºC, dă indicaţ ia dacă poluantul va pluti pe
suprafaţ a apei sau va penetra î n baza acviferului.

Coeficientul de repartiţ ie octanol / apă – Kow - este definit ca un raport î ntre concentraţ ia
posibilă a compusului î n faza octanol ş i concentraţ ia sa î n apă.

Constanta lui Henry

În general, pentru soluţ ii neideale, legea lui Henry stabileş te că presiunea parţ ială a unui compus
din aer, la echilibru, deasupra interfeţ ei aer-apă, este proporţ ională cu concentraţ ia acestui
compus î n apă

Capacitatea de adsorbţ ie pe cărbune activ

Cărbunele activ are o capacitate variabilă de adsorbţ ie pentru produş ii organici. Astfel compuş ii
cu greutate moleculară mică ş i cei polari nu sunt bine reţ inuţ i.

Capacitatea de biodegradare

Biodegradarea compuş ilor organici se poate produce î n condiţ ii aerobe sau anaerobe, î n funcţ ie
de structura moleculară ş i de condiţ iile mediului î n care are loc procesul.

4.Pomparea apei subterane si influenta acesteia asupra liniilor de curent. Aplicatii

În condiţii naturale, orice acvifer se găseşte în stare de echilibru hidrodinamic. Pomparea apei
dintr-un puţ modifică acest echilibru şi provoacă o rabatare (denivelare) a suprafeţei pânzei
freatice.
Se disting două zone ale acestei suprafeţe deformate : zona de captare şi zona de influenţă a
pompării.
Zona de influenţă este zona în care nivelul pânzei este influenţat, deci rabatat, ca urmare a
extragerii apei cu un anumit debit. Ea cuprinde zona de captare, dar se poate extinde şi în afara
acesteia.
Zona de captare este acea parte a zonei de influenţă în care ansamblul liniilor de curent este
dirijat convergent către puţul sau forajul din care se pompează, deci din care apa ajunge în
puţ şi este captată (figura 2.1). Este cuprinsă în aria de alimentare a forajului, care se prelungeşte
în amonte până la limita sistemului.
Dimensiunile conului de denivelare, ale zonei de influenţă şi celei de captare pot varia foarte
mult în funcţie de debitul pompat şi de caracteristicile acviferului.
Relaţiile matematice ce caracterizează curgerea apei subterane către puţurile de captare au fost
stabilite de Theiss, considerând un acvifer captiv nelimitat, cu acoperiş şi culcuş impermeabil
(figura 2.2).
5.Criterii pentru alegerea unei metode de depoluare.

După ce terenul poluat a fost bine caracterizat din punct de vedere hidrogeologic ş i al
concentraţ iei poluanţ ilor, pot fi alese alternativele posibil a fi puse î n practică pentru depoluarea
solului ş i acviferului.

Tehnologia reţ inută va depinde de tipul poluantului (mineral sau organic, solubil î n apă sau nu,
dens sau uş or, degradabil sau nu etc.), de caracteristicile terenului, î n special permeabilitate ş i
transmisivitate, ş i de localizarea poluantului î n raport cu nivelul pânzei freatice – dizolvat,
flotant pe suprafaţ a apei sau situat la baza acviferului. Uneori poate fi necesară combinarea mai
multor tehnologii, în situaţii cum sunt:- prezenţa unui amestec de produse;- prezenţa
poluanţilor în faze diferite (adsorbiţi, dizolvaţi, gazoşi);- prezenţa unor heterogeneităţi în subsol
(permeabilităţi alternante, mici şi mari);- prezenţa unor zone cu concentraţii foarte diferite;-
prezenţa poluanţilor atât în zone saturate cât şi nesaturate. În funcţie de situaţie, poate fi necesar
să se combine un sistem de pompare urmat de tratarea apei la suprafaţă, cu tehnici in-situ –
biodegradare, „venting” în sol, „air sparging” în apa freatică, sau „écrémage” al produsului
flotant – astfel încât să se realizeze depoluarea simultană a pânzei subterane şi a zonei nesaturate
de deasupra nivelului acesteia.

6. Metode de depoluare bazate pe pomparea apei freatice.


Metoda de depoluare cea mai utilizată constă î n punerea î n aplicare a unui sistem de pompare –
tratare (pump and treat): apa poluată este extrasă prin puţ uri, după care este tratată la suprafaţ ă
prin stripare cu aer, adsorbţ ie pe cărbune activ, tratament biologic sau alte metode specifice (de
exemplu pentru metale grele sau nitraţ i). Această tehnică poate avea eficacitate foarte bună, dar
este î n general costisitoare ş i presupune perioade î ndelungate pentru atingerea parametrilor
impuş i. Proiectarea sistemului de pompare nu poate fi efectuată decât pe baza unor bune
cunoştinţe hidrogeologice, deoarece implantarea unuia sau mai multor puţuri de pompare va
modifica nivelul pânzei freatice şi direcţia de curgere. Succesul depinde de definirea corectă a
conului de influenţă şi a zonei de captare pentru fiecare pompaj.
Numărul de puţuri, amplasarea acestora şi debitul de pompare sunt elementele cele mai
importante pentru proiectarea procesului. Aceşti parametri pot fi determinaţi fie prin soluţii
analitice, fie pe baza unor programe de simulare, cum ar fi MARTHE, utilizat de BRGM pentru
calculul hidrodinamic al curgerii, sau ARCHE, pus la punct de M. Sauter [113], care permite
stabilirea debitului de pompare. Metodele bazate pe pompare permit să fie controlată deplasarea
poluării, în special realizarea unor bariere hidraulice prin alinierea mai multor puţuri, sau a unor
bariere fizice plasate perpendicular pe direcţia de curgere.
Metoda „Pump and Treat” este recomandată pentru extragerea poluanţilor dizolvaţi sau
poluanţilor mobili, care se adsorb puţin, în acvifere cu permeabilitate mare. Este în general
aplicabilă în mediu poros foarte permeabil. Pentru medii mai puţin permeabile, procesul poate fi
accelerat prin aplicarea simultană a pompării şi reinjectării apei în acvifer.

7.Metode de recuperare a produselor poluante pure.

Recuperarea substanţelor poluante în stare pură nu este posibilă decât atunci când ele nu sunt
total solubile în apă. Este, în special, cazul produselor petroliere, a hidrocarburilor
clorurate şi solvenţilor cloruraţi. Produsele insolubile, în funcţie de densitate, fie plutesc pe
suprafaţa liberă, fie se scufundă şi se răspândesc pe suprafaţa impermeabilă a culcuşului
acviferului. Grosimea stratului flotant poate fi măsurată î n puţ uri, cu ajutorul unui dispozitiv
electronic, dar pot apare erori de citire î n cazul produselor vâscoase sau emulsionate. Există
unele dificultăţ i î n determinarea grosimii reale ş i, î n consecinţ ă, a volumului de hidrocarburi
flotante ce trebuie recuperate. Posibilitatea recuperării produsului depinde, în general, de
viscozitatea şi densitatea lui, de grosimea stratului, de permeabilitatea formaţiei şi de saturaţia
reziduală în apă, care determină, în ultimă instanţă permeabilitatea relativă a subsolului pentru
faza hidrocarburi

8.Metoda de recuperare cu banda a produselor flotante pe apa freatica.

Metoda se bazează pe faptul, descris anterior, că atunci când se pompează dintr- un puţ se
formează un con de depresiune şi nivelul apei coboară. Hidrocarburile care plutesc pe apă vor
urma această coborâre a suprafeţei piezometrice şi se vor acumula în această „pâlnie
depresionară”, care este maximă pe axa puţului.După acumularea sa î n puţ uri, produsul petrolier
poate fi recuperat cu ajutorul unui dispozitiv cu bandă oleofilă, care ajunge să se scufunde î n
produs, fiind antrenată la suprafaţ ă de un tambur .

9.Metode de depoluare bazate pe ventilarea solului (venting).


Metoda ventilării solului, cunoscută sub denumirea „venting”, a fost concepută pentru
mobilizarea şi extragerea compuşilor volatili din zona nesaturată şi se bazează pe punerea
acesteia în depresiune. Se formează astfel un curent de aer către puţul de extracţie, în care sunt
antrenate produsele volatile.

Tehnica ventilării solului presupune crearea unei depresiuni î n zona de teren nesaturat, ceea ce
are ca efect apariţ ia unei curgeri a fazei gazoase către punctul cu presiunea minimă.
Depresiunea poate fi realizată cu ajutorul unui ventilator, plasat la suprafaţ ă, deasupra unui puţ
prevăzut cu coloana filtrantă ce are deschideri situate mai sus de nivelul cel mai ridicat al apei
freatice.

Figura 5.2. Configuraţia schematică a unui puţ de venting [41].

10.Metoda striparii in-situ (air-sparging).

Striparea in-situ î nseamnă realizarea circulaţ iei forţ ate a unui gaz curat, de obicei aer, î n zona
nesaturată sau î n cea saturată a acviferului; striparea î n pânza freatică este denumită „air
sparging”. Aerul furnizat de un compresor este trimis sub presiune î n apa freatică prin foraje de
injecţ ie cu diametru mic. Aerul dezlocuieş te apa din porii rocii ş i poate migra către suprafaţ a
pânzei freatice sub formă de bule sau prin canalizările care se formează î ntre punctul de injecţ ie
ş i nivelul hidrostatic. Procedeul nu poate însă fi aplicat decât în strate alcătuite din roci grosiere,
cu permeabilitate mare. Procesul de stripare se bazează pe curgerea multifazică, foarte
complexă, ale cărei legităţi nu sunt suficient stăpânite; în acest domeniu multe cercetări pentru
optimizarea proiectării sistemelor de depoluare sunt încă în curs, în fază de laborator sau de
testări în piloţi de şantier. Un prim avantaj este acela că, prin striparea in-situ se
mobilizează atât faza dizolvată cât şi cea adsorbită, dar simultan este stimulată biodegradarea
naturală, prin furnizarea unei surse de oxigen bacteriilor autohtone, deja prezente în
solul poluat. O bună utilizare a acestei metode necesită punerea simultană în aplicare a unui
sistem de extracţie a vaporilor din sol, conceput pentru captarea totală a gazelor care provin din
apă. Condiţia de aplicare a stripării in-situ este deci ca tehnica de venting să poată fi aplicată
solului, sau cel puţin să poată fi iniţiat un proces de biodegradare. În concluzie, tehnica „air
sparging”, foarte actuală, este interesantă, asigură depoluarea până la limite convenabile în
perioade relativ scurte de timp şi poate fi combinată cu alte metode, cum ar fi cele hidraulice,
procedeele hidroşoc, geoşoc, sau cu biodegradarea in-situ, această ultimă combinaţie fiind
cunoscută sub denumirea de „biosparging”.

11.Metoda UVB, pentru extragerea poluantilor prin depresiune si vaporizare in acelasi


foraj.
Aplicarea acestui procedeu necesită realizarea unui foraj de diametru mare, a cărui coloană este
perforată pe două intervale, unul la bază, imediat deasupra culcuş ului acviferului, iar celălalt la
nivelul pânzei freatice.

Apa poluată este aspirată prin deschiderile inferioare ş i este ridicată î n foraj până la nivelul
hidrostatic fie prin aer lift, fie cu ajutorul unei pompe; aici î ntâlneş te aerul pur injectat de la
suprafaţ ă ş i are loc un proces de stripare, î n care produş ii volatili din apă sunt preluaţ i de aer, iar
apa „curată” reintră î n acvifer prin perforaturile superioare. Principalele avantaje la aceste
metode sunt legate de infrastructura relativ simplă, influenţa scăzută asupra regimului apelor
subterane, costurile moderate.

12.Principiile depoluarii biologice a solului si subsolului.

In categoria microorganismelor sunt cuprinse bacteriile, ciupercile ş i produsele de fermentare.

Degradarea substanţ elor organice

Microorganismele degradează compuş ii organici pentru a elibera energia conţ inută î n legăturile
moleculare C-C, transformându-i î n CO2 sau î n metan ş i apă. Aceasta ar fi doar o mică parte a
activităţ ii microorganismelor, care poate fi utilizată pentru biodegradarea compuş ilor organici
prezenţ i î n mod natural î ntr- un mediu, dar ş i a celor care sunt datoraţ i activităţ ii umane, cum ar
fi poluanţ ii de natură organică. Biodegradarea se realizează î n prezenţ a unor enzime, care joacă
rol de catalizatori ş i promovează anumite reacţ ii specifice. Procesele de biodegradare î n care se
folosesc populaţ ii de microorganisme pentru descompunerea unor compuş i organici sunt
similare proceselor de degradare naturală care necesită enzime. Sunt necesare câteva definiţii
pentru înţelegerea reacţiilor biologice, la diferite nivele, care au loc în asemenea
procese.Biodegradarea nu conduce neapărat la o mineralizare completă. Mineralizarea este de
fapt oxidarea totală a unui compus organic. Un compus poate fi recalcitrant, atunci când el
rezistă la orice grad de biodegradare, sau persistent, dacă se degradează numai în anumite
condiţii, ce trebuie asigurate. Enzimele sunt proteine capabile să catalizeze anumite reacţii
biologice caracteristice. Enzimele sunt specifice unor grupe de produse şi nu produselor luate
separat. Unul dintre principalele mecanisme care fac să intervină enzimele - utilizat de bacterii
în degradarea compuşilor xenobiotici - este numit „biodegradarea gratuită”: pentru ca acesta să
se producă este necesar ca populaţiile de bacterii să fie capabile să genereze enzimele specifice
pentru compuşii xenobiotici.Cometabolismul înseamnă procesul de mineralizare a unor poluanţi
care nu furnizează energie microorganismelor; prin urmare un al doilea compus este necesar
pentru întreţinerea procesului biologic. Mineralizarea completă a unui compus xenobiotic poate
necesita mai multe grupe de microorganisme. Trebuie înţeleasă comportarea şi importanţa
unor populaţii microbiene pentru reabilitarea unui teren poluat, deci trebuie recunoscute limitele
studiilor realizate în laborator cu o singură specie de microorganisme. Biodegradarea presupune
trei etape succesive:

• Transformarea energiei produse în timpul reacţiilor de oxido-reducere a substanţelor organice


în adenozintrifosfat (ATP). ATP este utilizat în reacţiile de biosinteză.

• Formarea acizilor organici cu ATP: aceşti acizi se formează într-un ciclu continuu şi sunt
utilizaţi simultan pentru sinteza celulelor, enzimelor sau rezervelor.

• Eliminarea produselor metabolice şi deşeurilor (CO2, produse care nu sunt biodegradabile);


metabolismul reprezintă ansamblul reacţiilor de biosinteză şi de degradare care se realizează în
interiorul celulelor.

13.Factori favorabili la degradarea biologica a poluantilor


Pentru depoluarea prin degradare biologică, factorul cel mai important este viteza de degradare
a poluantului. Aceasta este controlată pe de o parte de viteza cu care se realizează
metabolismul, iar pe de altă parte de energia rezultată, altfel spus de numărul de molecule de
ATP care se formează prin degradarea unei molecule organice. Condiţ iile de mediu au ş i ele o
influenţ ă majoră î n proces. Pentru obţ inerea unui sistem optim este necesar ca, î ntr-un mediu
adecvat, condiţ iile să fie favorabile.

Temperatura
Se pot distinge trei zone de temperatură:

- o zonă unde temperatura este minimă ş i procesul de î nmulţ ire foarte lent, î n care creş terea
populaţ iei bacteriene este totuş i posibilă

- o zonă cu temperatura optimă, î n care procesul se derulează cu viteză mare

- o zonă cu temperatura mare, î n care microorganismele sunt î ncă tolerate, î nainte de a deveni
inactive, din cauza temperaturii prea ridicate.

pH

Ca ş i temperatura, pH-ul accelerează viteza de biodegradare a poluanţ ilor.

Conţ inutul î n oxigen

Degradarea poate fi aerobă sau anaerobă, cele două categorii fiind diferenţ iate mai ales după
energia degajată prin proces.

Prezenţ a apei
Apa poate fi unul din factorii esenţ iali î n dezvoltarea microorganismelor. Transportând nutrienţ ii
către celule, apa favorizează cataliza enzimelor.

Biodisponibilitatea poluanţ ilor

Alături de factorii fizici, biodisponibilitatea poluantului este un criteriu important. Condiţ ii


optime de degradare se î nregistrează atunci când poluantul este dizolvat î ntr-o cantitate
suficientă de apă. Se afirmă că trecerea î n soluţ ie a poluantului poate fi favorizată prin adăugare
de substanţ e tensioactive, dar acest aspect este î ncă î n fază de cercetare.

14.Tratarea prin stripare la suprafata a apei subterane poluate.

Această tehnică a fost utilizată î ncă din anii 1970 pentru tratarea unor ape cu conţ inut relativ mic
î n compuş i organici volatili. Anterior, metoda era considerată clasică pentru eliminarea unor
gaze dizolvate î n apă, cum ar fi CO2, H2S, NH3. Tehnica constă î n punerea î n contact a apei
poluate ş i aerului î n contracurent: când aerul ş i apa se amestecă, compuş ii volatili iniţ ial
dizolvaţ i î n apă ies din soluţ ie ş i trec î n faza de vapori, fiind preluaţ i de aerul injectat. Pentru
î ntregul sistem de aerare, elementul cel mai important constă î n optimizarea timpului de contact
aer/apă.

Aerarea poate fi realizată prin diferite tehnologii cum ar fi rezervoare de aerare, aeratoare î n
cascadă, bazine de aspersie sau coloane (turnuri) de stripare.Acesta din urmă este sistemul cel
mai curent utilizat; după EPA, reprezintă cea mai bună ş i mai rapidă tehnică de eliminare a
compuş ilor organici volatili din apa poluată.
În coloană aerul ş i apa circulă î n contracurent, traversând î n sensuri diferite un mediu structural
care serveş te ca material de umplere. Acesta are rolul de a asigura o suprafaţ ă foarte mare de
contact î ntre aer ş i peliculele lichide, mărind timpul de contact aer/lichid. Ca urmare, o mare
parte a componenţ ilor volatili din faza lichidă sunt trecuţ i î n starea de vapori. Aerul antrenează
astfel poluanţ ii către ieş irea din coloană de unde pot fi evacuaţ i fie î n atmosferă, dacă evacuarea
este autorizată, fie dirijaţ i spre unităţ i de tratare, de exemplu prin adsorbţ ie pe cărbune activ.

15. Unele metode de tratare la suprafata a apei subterane poluate.

Adsorbţ ia pe cărbune activ

Mecanismul adsorbţ iei pe cărbune se realizează î n trei etape: difuzia moleculelor din faza lichidă
către granulele de cărbune, difuzia prin spaţ iul poros ş i adsorbţ ia pe suprafaţ a de contact. Timpul
necesar adsorbţ iei totale depinde de caracteristicile moleculelor: produsele organice mai puţ in
solubile vor difuza rapid spre granule, î n timp ce moleculele mari se vor deplasa lent prin pori.
Solvenţ ii cloruraţ i de exemplu, sunt uş or adsorbiţ i, datorită solubilităţ ii reduse ş i moleculelor de
talie redusă, care pot circula prin pori fini.

Oxidarea

Procesul de oxidare pentru distrugerea poluanţ ilor din apă este cunoscut ş i utilizat de peste o
sută de ani: oxido-reducerea implică o creş tere sau o pierdere a numărului de electroni.
Schimbul de electroni distruge compuş ii organici prin ruperea legăturilor î ntre atomii de carbon,
luând naş tere compuş i noi, cu molecula mai mică. Oxidanţ ii utilizaţ i î n mod curent la scară
industrială sunt clorul, ozonul ş i apa oxigenată. Metoda oxidării este utilizată mai ales pentru
tratarea poluării organice, dar poate fi aplicată ş i pentru anumiţ i compuş i anorganici, deoarece ea
permite precipitarea metalelor sau tratarea lichidelor ş i gazelor ce conţ in cianuri ş i sulfuri.

Procedee bazate pe membrane semipermeabile

Principiul constă î n separarea prin difuzie la traversarea unei membrane, selectivă din punct de
vedere al permeabilităţ ii faţ ă de produse diferite. Difuzia are loc la gradient mic de presiune,
membrana fiind practic impermeabilă pentru hidrocarburi, care pot fi separate î n acest mod.

O altă tehnică presupune evaporarea pe membrană: lichidul care conţ ine poluant este pus î n
contact cu o faţ ă a membranei ş i este eliminat sub formă de vapori pe cealaltă faţ ă,
transformarea de fază fiind obţ inută prin menţ inerea unei presiuni de vapori inferioare presiunii
lichidului.

Extracţ ia cu solvenţ i

Se bazează pe utilizarea unui lichid sau unui gaz care, î n condiţ ii controlate prin temperatură ş i
presiune, are rol de solvent al compuş ilor toxici. Lichidul poluat este introdus î ntr-un reactor ş i
amestecat cu solventul, care extrage poluanţ ii. Solventul î ncărcat astfel î n compuş ii nedoriţ i este
dirijat apoi spre un separator, unde prin reducerea presiunii este favorizată vaporizarea
solventului ş i condensarea poluanţ ilor. Aceş tia sunt colectaţ i ş i stocaţ i, iar solventul este
represurizat pentru recirculare. Un exemplu de asemenea solvent este CO 2 lichid, care se aplică
cu rezultate favorabile pentru extragerea unor compuş i nevolatili, cum sunt PCB, pesticidele ş i
fenolii.

Procedee biologice

Depoluarea pe cale biologică se poate realiza la suprafaţ a solului, î n reactoare î n care apa
poluată cu compuş i organici biodegradabili este pusă î n contact cu un mediu bogat î n bacterii ş i
oxigen. Tratamentul biologic prezintă un mare avantaj faţ ă de tehnicile citate anterior: poluantul
nu mai este doar deplasat dintr-un mediu î n altul, procesul fiind î n î ntregime distructiv. In plus,
mai mulţ i poluanţ i organici pot fi trataţ i simultan. Singurul inconvenient al acestei metode ar
putea fi acela că trebuie asigurate condiţ iile pentru funcţ ionare continuă, iar demararea poate
necesita câteva săptămâni. Există două categorii principale de reactoare: cu film fix ş i bazine sau
lagune. In reactoarele cu film fix, bacteriile se dezvoltă pe un suport inert, iar apa care conţ ine
poluanţ i trece peste această „peliculă” de bacterii. In bazine, numite ş i reactoare cu suspensii,
bacteriile se dezvoltă î n apă ş i se găsesc permanent î n amestec cu compuş ii organici prezenţ i î n
aceasta.

16.Prezentarea unei situatii de depoluare tratata si rezultatele obtiunute. (Cazurile 1-10 din
Capitolul 8)
Cazul 2: Recuperarea produselor flotante şi ventilarea zonei nesaturate

1. Localizare: Chavanay, Franţa.


2. Originea poluării:
- accident feroviar: deraiere a unui tren format din cisterne încărcate cu benzină
uşoară, în luna decembrie, 1990;
- volumul de benzină scurs pe terasamentul căii ferate a fost apreciat la
200…250 m3, repartizaţi sub formă lichidă, gazoasă şi în stare dizolvată în apa
freatică;
- poluarea a afectat suprafaţa solului, zona nesaturată de deasupra acviferului şi
apa freatică.
3. Tip de poluare:
- prezenţa unei atmosfere de gaze, de unde risc de explozie
- contaminarea pânzei de apă freatică, cu necesitatea suspendării temporare a
unor puţuri agricole şi a unei captări de apă potabilă
- extinderea poluării în toate direcţiile în zona nesaturată
4. Măsuri preliminare pentru delimitarea şi prevenirea extinderii poluării
faza de recunoaştere: - localizarea zonei şi măsurători ale
concentraţiilor în Hc;
- studiu geologic şi hidrogeologic al zonei;
- evaluarea riscurilor de contaminare a captărilor
situate în vecinătate;
- prelevarea şi analiza gazelor în construcţiile
subterane existente.
punerea în aplicare a trei reţele de securitate:
- controlul gazelor cu sonde Draeger;
- măsurători ale compoziţiei gazelor într-o reţea
alcătuită din 140 de puncte;
- supravegherea stabilităţii terasamentului CF, la
pomparea apei cu debite ridicate.
5. Mijloace de depoluare aplicate
Înainte de elaborarea unui studiu detaliat al poluării, o primă măsură ce trebuia
luată rapid era limitarea la minim a posibilităţilor de extindere a lentilei poluate.
În acest caz au fost realizate două puţuri de pompare, pentru stoparea deplasării
poluanţilor, prin crearea unei denivelări în pânza freatică. Trei alte puţuri au
completat ulterior sistemul de depresiune, debitul total de apă pompată ajungând
la peste 100 m3/h. Pompările au permis recuperarea unui volum de 22 m3
hidrocarburi flotante.
Pentru eliminarea poluării cu produse dizolvate sau adsorbite au fost luate în
discuţie mai multe soluţii, între care:
- realizarea unor teste de biodegradare într-un pilot
- realizarea unor teste de venting.
Analiza rezultatelor acestor teste a condus la opţiunea finală, care a constat în
aplicarea tehnicii de venting pentru depoluarea zonei nesaturate, în timp ce
tehnica pompării apei subterane din puţuri permitea urmărirea depoluării pânzei
freatice.
Au fost realizate în laborator teste de infiltrare a hidrocarburilor în coloane
umplute cu sol tasat, pentru a se putea evalua cantitatea de hidrocarburi care se
transferă prin teren către apa freatică.
Pentru punerea în aplicare a operaţiei de ventilare a solului au fost săpate, în
cadrul unui experiment pilot, două serii de câte 10 puţuri, dispuse în orizonturi
diferite: nisipuri fine, marnoase, şi nisipuri grosiere, bolovănoase.
Pe baza rezultatelor acestui test a fost realizată o reţea de 85 de puţuri,
repartizate uniform în toată zona de depoluat şi legate la un dispozitiv de
aspiraţie cu capacitatea de 5000 Nm3/h, producând o depresiune de 250 mbar.
Cele 5 ventilatoare de aspiraţie au fost cuplate cu un sistem de distrugere a
gazelor extrase prin oxidare catalitică, format din 3 cuptoare şi asigurând
posibilitatea arderii a 2500 kg de hidrocarburi pe zi.
Operaţiunea de ventilare s-a derulat continuu în perioada
15.05.1992…20.03.1993.
Un laborator mobil, echipat cu gaz-cromatograf a fost menţinut permanent în
teren pentru realizarea controalelor necesare, efectuând peste 20 000 de analize.

6. Rezultate:
Pomparea apei şi acumularea hidrocarburilor flotante a permis
recuperarea a 50 m3 de produs liber. Ca urmare, în cele patru puncte de măsură,
s-a constatat scăderea permanentă a concentraţiei hidrocarburilor dizolvate în
apa pompată din puţurile pentru menţinerea în depresiune a pânzei freatice.
Concentraţia medie măsurată a fost de ordinul 1,5 mg/l, în timp ce
normele legale pentru deversarea în Rhône acceptă 5 mg/l.
Volumul total de hidrocarburi dizolvate, evacuat odată cu apa, în cei doi ani
şi jumătate de pompări, a fost estimat la circa 2,5 m3.
Bilanţul extragerii gazelor din sol arată că 90% din poluanţi au fost
extraşi în cursul primelor patru luni. Cantitatea de hidrocarburi volatile
extrase prin venting a fost echivalată cu 120 m3 de benzină.

Bilanţ definitiv la finalul operaţiilor de depoluare:


zona nesaturată: conţinut rezidual 1 ppm (limita vizată 10 ppm);
zona saturată cu apă: concentraţie reziduală obţinută 0,52 mg/l
(limita vizată 2 mg/l);
volume de benzină recuperate: din apa freatică: 50 m3;
din zona de sol nesaturat: 120 m3.
7. Costuri
Costul global al remedierii s-a ridicat la 25 milioane FF; depoluarea propriu-
zisă
a costat 14 milioane FF.

Referinţa: G. Antoine, s.a. – Sinistre de Chavanay – Les


grandes etapes de la décontamination – TSM , Septembrie 1993. [42]

17.Date necesare pentru realizarea unui experiment de depoluare prin


pomparea apei freatice
Localizare, Originea poluării, Tip de poluare, Natura poluantului, Geologie –
Hidrogeologie, Măsuri pentru recunoaşterea zonei poluate, Măsuri de depoluare,
Conceperea sistemului de depoluare

18.Echipamentul necesar la un pilot de depoluare prin pomparea apei freatice.

Spre deosebire de sistemul de depoluare aplicat pe platformă, care presupune denivelarea


pânzei freatice ş i recuperarea produsului î n puţ uri separate, cu diametre de 250, respectiv 620
mm, tehnologia propusă de ATE implică forarea unui singur puţ cu diametrul minim de 250
mm, care este echipat cu două pompe: una centrifugă submersibilă pentru denivelare prin
extragerea apei ş i una pneumatică, pentru colectarea produsului.

Echipamentul utilizat la puţ ul de pompare F, din cadrul pilotului a constat din:

Pompă centrifugă electrică submersibilă Caprari; Pompa pneumatică SILEX GNE 200
,pentru recuperare produs; Apometru FLOSTAR 40 (Schlumberger); Tablou electric;

11
11
Conductă refulare apă PHD 2 in; Vană de refulare; Electrovalvă ş i regulator presiune aer;
Racorduri flexibile (furtune) pentru pompa pneumatică; Sistem de troliu pentru manevrare.

19.Debit critic de pompare si principii de dimensionare la un sistem de bariera


hidraulica.

Determinarea debitului critic

Prin efectuarea pompărilor pe palier de debit se ajunge la debitul critic al puţ ului de
depoluare, deci la un debit de exploatare, prin intermediul unei ecuaţ ii caracteristice. Se poate
defini un debit critic, debit ce nu trebuie depăş it, î n funcţ ie de o valoare a pierderilor pătratice
de sarcină hidraulică (de presiune) ş i de o denivelare maximă obţ inută î n foraj. Alegerea unui
debit critic depinde în mare parte de condiţiile de exploatare a forajului, de acviferul pe care
el îl solicită şi de calitatea echipamentului utilizat. Debitul de exploatare va depinde deci de
debitul critic care se acceptă a fi adoptat în condiţiile specifice acviferului considerat şi, în
orice caz, el va trebui să fie mai mic, sau cel mult egal cu debitul critic.

Principii de dimensionare

Dimensionarea unei bariere hidraulice presupune î n fapt să se determine numărul de puţ uri ce
trebuie realizate, amplasamentul lor optim î n teren ş i debitele de pompare aferente.

In plus, trebuie să se poată aprecia, cu o aproximaţ ie rezonabilă, perioada necesară pentru
realizarea decontaminării, ţ inând cont de natura produsului liber ş i de extinderea acestuia,

12
12
determinată î n cazul nostru pornind de la măsurătorile piezometrice realizate î n 1999, ultimele
avute la dispoziţ ie.

Pentru atingerea acestor obiective trebuie realizat un program de modelare matematică, care
să permită simularea curgerii apei freatice ş i a produsului petrolier flotant.

20.Principiul de realizare a unei bariere hidraulice.

Într-o primă fază, modelul matematic va fi adaptat pentru simularea curgerii naturale. In
consecinţ ă se va putea vizualiza traiectoria pe care o urmează apa poluată provenită de pe
teritoriul platformei, î n lipsa oricărei pompări.

Pe baza acestei simulări va fi posibil să se stabilească poziţ ia î n care trebuie amplasată
bariera. După stabilirea poziţ iei, trebuie să se efectueze o serie de simulări matematice ale
curgerii î n acvifer, î n condiţ iile î n care bariera este pusă î n depresiune, cu scopul determinării
corecte a numărului optim de puţ uri ş i debitului care trebuie pompat din fiecare puţ .

Pentru a putea î nsă utiliza un model de curgere ş i pentru rezolvarea ecuaţ iei de difuzivitate
trebuie să se definească î n prealabil un domeniu al studiului, să se dispună de caracteristicile
fizice ale acestuia ş i să se cunoască condiţ iile la limită care trebuie impuse modelului
matematic.

Cunoaş terea acestor informaţ ii constituie baza modelării matematice ş i este indispensabilă
elaborării acestei faze a dimensionării corecte a unei bariere hidraulice.

21.Principiul de realizare a unei bariere biologice.

Scopul acestui pilot a fost acela de a permite acumularea datelor necesare proiectării unui
sistem de bioremediere in-situ la scară regională. Biostimularea in-situ este bazată în primul
rând pe aportul de oxigen în acvifer, acesta fiind furnizat prin injectare de aer comprimat,
proces cunoscut şi sub denumirea de„bio sparging”.

Din punct de vedere constructiv, realizarea acestui pilot a presupus executarea unei bariere
etanş e, perpendiculară pe direcţ ia de curgere, cu adâncime de 20 m ş i deschidere de 50 m,
prevăzută cu două aripi laterale ş i două „porţ i” cu lăţ imea de 5 m, pentru trecerea apei
subterane. Peretele etanş este î ncastrat î n culcuş ul impermeabil al acviferului, astfel că
î ntregul curent de apă cuprins pe lăţ imea de 50 m trece numai prin cele două porţ i.

Ca poziţ ie, bariera biologică a fost plasată î n aval faţ ă de bariera fizică B, care are rol de
stopare a produselor flotante, deoarece condiţ ia de aplicare a stimulării activităţ ii bacteriene
prin „bio-sparging” este ca apa să nu conţ ină decât hidrocarburi dizolvate.

22.Principii de aplicare a unor tehnologii de depoluare pe o platforma intens poluata (cu


modul de amplasare a pilotilor de depoluare).

Trei soluţii tehnice, care ar putea fi puse în aplicare cu rezultate practice favorabile
scopului propus, alegerea uneia dintre acestea putând fi la latitudinea beneficiarului, în
funcţie de costurile de execuţie şi de întreţinere:
· O barieră hidraulică perpendiculară pe direcţia de curgere a apei freatice,

13
13
care trebuie situată în afara incintei întreprinderii (prima opţiune). Extrapolând
rezultatele pompărilor experimentale efectuate în pilot pentruîntreaga barieră,
în ipoteza omogenităţii mediului poluat, rezultă că ar trebui să se implanteze un
puţ de pompare-recuperare la fiecare 100 m, pe o distanţă totală de aproximativ
1500 m, deci ar fi necesare circa 15 puţuri, la care se adaugă un număr de
piezometre de urmărire.O modelare prin programe specifice de calculator a acestei
bariere va permite să se ţină seama de interacţiunile dintre puţuri şi să se optimizeze
numărul acestora, astfel încât lucrările să fie realizate cu costuri minime.Principalul
inconvenient pentru aplicarea acestei soluţii ar fi legat de proprietatea
terenului pe care ar urma să se execute lucrările, acesta fiind deţinut de persoane
fizice.
· O barieră hidraulică de-a lungul limitei sudice a întreprinderii, îninteriorul
suprafeţei pe care aceasta o deţine în proprietate (opţiunea a doua): Poziţia barierei
nu va fi perpendiculară pe direcţia curentului subteran, iar distanţa dintre două
puţuri de pompare vecine va fi determinată în funcţie de unghiul format între direcţia
de curgere şi barieră. Din acest motiv, distanţele ar putea să varieze mult, între 100 şi
400 m, iar numărul de foraje necesar ar putea fi cuprins între 11 şi 18.Şi în acest caz, o
modelare matematică precisă va permite să se ţină cont de modificările zonale
importante ale direcţiei curgerii subterane şi să se dimensioneze exact o asemenea
barieră, pentru lucrări minime.
· O barieră etanşă (opţiunea a treia): Această soluţie ar presupune să se execute, tot
la limita de sud a platformei, un perete impermeabil, având partea inferioară
încastrată în culcuşul impermeabil al acviferului, situat la adâncimea de circa 20
m. Bariera va funcţiona ca un ecran, împiedicând migrarea hidrocarburilor, dar şi a
apei subterane, către exteriorul incintei. Va fi deci necesară realizarea unor „porţi”
pentru ieşirea apei, situate pe direcţia principală de curgere şi prevăzute în aval cu
puţuri pentru punerea în depresiune şi captarea produselor flotante. Principalul atu al
acestei opţiuni constă în faptul că cheltuielile de exploatare şi întreţinere pot fi mai
mici decât ale unei bariere hidraulice, costurile pentru execuţie fiind în schimb mult
mai ridicate şi, în unele cazuri, chiar prohibitive.

23. Stabilirea duratei de remediere a unei platforme contaminate, pe baza curbelor


izocrone.

In cazul unui sistem de pompare pentru denivelare, cuplat cu recuperarea produsului


petrolier flotant, este important să se determine un debit optim de exploatare şi un timp
pentru realizarea depoluării, asociat debitului respectiv.
Din punct de vedere tehnic, acest timp este corelat cu durata transferului unei molecule
poluante, dintr-un punct dat, până la puţul de pompare. Locul geometric al acestor
puncte pentru un anumit moment de timp constituie o curbă izocronă.
Teoretic, durata depoluării unei zone contaminate corespunde timpului pentru care izocrona
trasată pe baza simulării acoperă în întregime suprafaţa contaminată. Din acest punct de
vedere, a proiecta un sistem de depoluare, înseamnă în primul rând stabilirea unui
debit de exploatare şi modelarea unei sau mai multor curbe izocrone.

14
14
Atingerea acestui scop presupune cunoaşterea mai multor mărimi fizice: unele dintre acestea
sunt caracteristici ale acviferului sau ale cuplului acvifer- puţ de depoluare; altele sunt legate
de tipul produsului contaminant sau de raporturile sale cu apa din acvifer.
Din prima categorie, trebuie să se reţină transmisivitatea, coeficientul de înmagazinare,
debitul critic şi gradientul hidraulic al pânzei freatice. Din cea de- a doua, trebuie să se
cunoască, în ipoteza unui produs în fază liberă, care pluteşte pe apa freatică, în special
densitatea şi viscozitatea - cinematică sau dinamică - a acestuia.
Valorile parametrilor ce caracterizează acviferul sunt obţinuţi pornind de la pompările
experimentale.
Valorile parametrilor legaţi de produsul poluant nu sunt obţinute prin teste in- situ ale
acviferului, fiind în general cunoscute, sau se pot determina prin analize chimice de
laborator.

24.Spalarea cu alcool- principii, amplasare a pilotilor, rezultate

Principiul acestei metode constă î n injectarea unui solvent î n sol cu scopul scăderii viscozităţ ii
fracţ iei grele a poluantului ş i creş terii mobilităţ ii acesteia. Solventul impus prin caietul de
sarcini a fost alcoolul etilic tehnic.

Testarea acestei tehnici a necesitat realizarea a trei module identice, simbolizate A1M1,
A1M2 ş i A1M3, amplasate î ntr-o arie relativ restrânsă, pentru posibilitatea comparării
rezultatelor la spălarea solului cu diferite concentraţ ii de alcool etilic tehnic, după un protocol
bine stabilit.

Fiecare modul a fost compus din două puţ uri de injecţ ie, două de extracţ ie ş i 6 piezometre de
control, amplasate simetric î n amonte ş i î n aval faţ ă de punctele de recuperare.

Funcţ ionarea este î n î ntregime automatizată, toate echipamentele fiind instalate î n interiorul
unui container î nchis, prevăzut cu sistem de î ncălzire, care asigură securitatea echipamentelor,
dar ş i protecţ ia contra î ngheţ ului î n anotimpul rece.

Rezultatele pilotului A1, care a avut ca obiectiv spălarea cu alcool a hidrocarburilor infiltrate
î n subsol, au fost următoarele:

3
- volum de alcool etilic tehnic injectat: 12 m ;

- volum de produs petrolier recuperat: aproximativ 40 000 l, î n principal prin modulul A1M3,
amplasat î ntr-o zonă mai favorabilă, î n apropierea unui parc de rezervoare pentru stocarea
produselor uş oare, care constituie sursa probabilă de infiltrare a hidrocarburilor î n sol.

- volum de apă tratată î n instalaţ ie 360 m3, de asemenea prin unitatea A1M3.

În concluzie, acest pilot a avut rezultate relativ slabe î n condiţ iile unei tehnologii de operare
destul de pretenţ ioase ş i nu considerăm că este viabilă multiplicarea pentru aplicare la scară
industrială.

25.Pilotul A 2.1-Recuperare prin denivelarea panzei freatice

15
15
Pentru aplicarea acestei tehnici a fost utilizat vechiul pilot realizat î n 1999, care a servit la
determinarea caracteristicilor acviferului ş i proiectarea barierei hidraulice. Deş i a funcţ ionat
fără î ntrerupere până î n prezent, el a fost reechipat cu pompele corespunzătoare denivelărilor
impuse.

Scopul experimentului a fost acela de a pune î n evidenţ ă modul de acumulare a


hidrocarburilor flotante la pomparea apei cu debite din ce î n ce mai mari. Programul de
monitorizare impus pentru acest pilot a constat î n denivelarea pânzei freatice prin pompări cu
debite constante de 5, 10, 15, 20 ş i 25 m3/zi, fiecare palier având o durată de 4 săptămâni, cu
urmărirea variaţ iei de nivel ş i recuperarea produsului acumulat. Dispozitivul existent a fost
completat î n acest scop cu opt piezometre suplimentare de control.

26. Pilotul A 2.2- Funnel and Gate

Ideea acestui pilot este de a compara modul de acumulare a produselor flotante î n două unităţ i
bazate pe pomparea apei subterane: la prima unitate puţ ul de recuperare este plasat î n „poarta”
unei bariere fizice cu formă de pâlnie; a doua unitate constă î ntr-un puţ simplu de recuperare,
î nconjurat de piezometre de control.

27.Pilotul A 2.3-Recuperare prin sistem de bariera hidraulica. Principii si rezultate.

Soluţ ia care a apărut ca optimă pentru depoluarea subsolului platformei î n urma studiului din
faza 1999, a fost realizarea unei bariere hidraulice care să permită stoparea poluării la limita
de proprietate, precum ş i recuperarea ş i valorificarea poluanţ ilor. A fost deci normal ca î ntre
tehnologiile puse î n aplicare să fie testat ş i un segment de barieră hidraulică.

Bariera a fost formată din trei puţ uri de pompare-recuperare, notate A2.3-PR1, A2.3-PR2,
A2.3-PR3, cu diametrul de 350 mm ş i adâncimea de 20 m, amplasate pe direcţ ie
perpendiculară pe direcţ ia locală de curgere. Un sistem de patru piezometre de control a fost
construit î n vecinătatea fiecărui puţ pentru efectuarea măsurătorilor de nivel ş i evidenţ ierea
modificărilor.

Rezultatele aplicării acestei tehnologii, deja testate anterior prin pilotul A2.1, au fost deosebit
de bune, chiar depăş ind aş teptările noastre: volumul de produs petrolier recuperat a fost de
aproximativ 700 m3 î n cele cinci luni, la un debit de pompare al apei stabilizat la 20 m3/h;
durata efectivă de funcţ ionare a fost î nregistrată la 83% din timpul total, dar opririle au fost
cauzate î n principal de imposibilitatea golirii sistematice a rezervoarelor de stocare a
produsului recuperat, dimensionate la capacitatea de 2 m3.

Şi î n acest caz au fost î nregistrate diferenţ e î n funcţ ionarea celor trei unităţ i de tratare, ca
urmare a unor neomogeneităţ i geologice, cel mai productiv fiind modulul A23 PR2, care a
produs aproximativ 50 % din cantitatea totală recuperată.

Concluzia care se impune î n urma acestei analize este că pilotul A2.3, bazat pe tehnologie
relativ simplă, cu investiţ ii ş i cheltuieli de î ntreţ inere minime, este uş or de exploatat ş i se
recomandă multiplicarea pentru aplicare la scară zonală. O asemenea tehnică aplicată la scară
mare se poate chiar autofinanţ a, deoarece investiţ iile se pot recupera rapid prin valorificarea
produsului obţ inut ş i se pot obţ ine chiar unele beneficii. Condiţ iile de eficienţ ă sunt legate

16
16
î nsă de existenţ a unei poluări masive, î n condiţ ii de permeabilitate ş i transmisivitate
favorabile ale acviferului poluat.

28.Pilotul A 2.4-Scop, principii de realizare, dispozitive specifice de recuperare a


poluantilor.

Scopul acestor piloţ i a fost acela de a testa trei procedee de recuperare a peliculei de produs
petrolier flotant, fără denivelarea pânzei freatice.

Primul ş i al treilea sistem, respectiv piloţ ii A2.4-M1 ş i A2.4-M3, sunt identice din punct de
vedere al construcţ iei ş i echipării instalaţ iei, singura diferenţ ă fiind dată de pompa utilizată
pentru extragerea hidrocarburilor, astfel:

 - pompaj staţ ionar cu pompă tip Silex International AP3/TLC, care poate extrage apă,
hidrocarburi, gaze sau un amestec al acestor faze, î n cazul modulului A2.4-M1;
prezintă avantajul că pot fi recuperate produse grele ş i viscoase; inconvenientul
metodei este acela că necesită reglaje frecvente ale adâncimii de fixare, î n funcţ ie de
variaţ iile nivelului freatic ş i grosimea peliculei de hidrocarburi;
 - pompaj selectiv cu pompă tip Silex International GN 200, cu sorb oleofil flotant,
care urmăreş te interfaţ a apă hidrocarburi î n modulul A2.4-M3.

Sistemul de recuperare utilizat î n pilotul A2.4-M2 este diferit ş i se bazează pe


extracţ ia trifazică cu ajutorul vacuumului, metodă cunoscută sub denumirea de
„extracţ ie sub vid”.

29. Principiul de realizare biologice.

Din punct de vedere constructiv, realizarea acestui pilot a presupus executarea unei bariere
etanş e, perpendiculară pe direcţ ia de curgere, cu adâncime de 20 m ş i deschidere de 50 m,
prevăzută cu două aripi laterale ş i două „porţ i” cu lăţ imea de 5 m, pentru trecerea apei
subterane. Peretele etanş este î ncastrat î n culcuş ul impermeabil al acviferului, astfel că
î ntregul curent de apă cuprins pe lăţ imea de 50 m trece numai prin cele două porţ i.

Ca poziţ ie, bariera biologică a fost plasată î n aval faţ ă de bariera fizică B, care are rol de
stopare a produselor flotante, deoarece condiţ ia de aplicare a stimulării activităţ ii bacteriene
prin „bio-sparging” este ca apa să nu conţ ină decât hidrocarburi dizolvate.

30.Bariera fizica: scop, mod de realizare a peretului etans, sistem de monitorizare

Ca principiu, acest pilot se bazează pe acumularea produsului petrolier flotant, când acesta se
găseş te numai sub forma unei pelicule fine: un perete impermeabil cu lungimea de 300 m ş i
adâncimea de 9 m (sub cel mai scăzut nivel al acviferului), are rolul de a stopa poluanţ ii, dar
permite trecerea pe sub el a apei subterane. Produsul acumulat poate fi extras cu pompe
pneumatice cu sorb selectiv, fără denivelarea pânzei freatice, din ş ase puţ uri de extracţ ie
plasate î n imediata apropiere a barierei. Un sistem complex alcătuit din 22 de piezometre,
plasate î n amonte ş i î n aval, permit urmărirea acumulării ş i verificarea eficienţ ei de stopare a
poluantului. Un singur container deserveş te î ntregul sistem, acesta având funcţ ia principală de
a asigura furnizarea ş i distribuţ ia aerului comprimat către fiecare puţ recuperator.

17
17
18
18