VÂNTUL TURBAT

1
 DON CORESI

VÂNTUL TURBAT
Nuvelă pentru copii și adolescenți

Editura CORESI

3
Această ediție electronică se difuzează gratuit prin Vodafone.

Coperta şi ilustraţiile: HADAI G. KLÁRA

© 2013 ePublishers
Toate drepturile rezervate.

Tel.: 021-260 0125, 021-312 8212

Fax: 021-312 8212
URL: http://www.epublishers.ro/
E-mail: info@epublishers.info

ISBN 978-606-8365-35-0 

Made in Romania

4
Se dedică Alexandrei Poenaru

5
Palatul Violet

În văzduh, mai sus de nouri, un palat tăcut

pluteşte.
Uneori, pe vreme bună, îl vedem şi ni se pare
Că-i o flacără din soare, care stă şi se gândeşte
Liniştită, cu privirea-i stăpânind văzduh şi mare.

Oare ştim că e lăcaşul Vântului Turbat, ce ţine

În puterea lui şi-o boare, dar şi vijelia cruntă?
El acolo locuieşte cu surorile-i senine –
Cele patru vrăjitoare care patru zări înfruntă

Şi cu forţele naturii într-o joacă-o ţin întruna,

Iar pe oameni îi ajută când doresc să facă bine;
La întrecere se-mbie ba cu soarele, cu luna,
Ba cu stelele, cu norii, ba cu gânduri şi destine.

Vizitându-ne în noapte ne pătrund în gând,

în vise
Şi ne fac mult mai puternici şi cu mintea mai
alertă.
Aparţin ei lumii noastre? sau sunt soli eterni
ce ni se
Tot trimit să-avem în toate o purtare mai corectă?

7
 Luca rămâne singur peste
noapte

– Ce faci acolo, plângi? îl întrebă uimită

Doamna Undeanu pe Luca.
Iar Luca, într-adevăr, plângea. Neauzit, fără sus-
pine, i se prelingeau lacrimile pe obraji şi îi picurau
pe pernă.
– Nu cred că poţi să plângi din atâta lucru,
spuse mama hotărâtă. Ţi-am spus că nu te pot lua
şi pe tine la fabrică în schimbul de noapte. E obosi-
tor şi pentru mine, dar pentru un copil. Îţi repet: nu
va dura mult, doar până reuşesc să dau înapoi îm-
prumutul. Lucrând în schimbul acesta primesc spo-
rul de noapte...
Doamna Undeanu împrumutase o sumă mare
de bani pentru a plăti chiria pe şase luni, pentru că
altminteri proprietarul i-ar fi obligat să plece – şi
unde să se ducă în miez de iarnă, o femeie singură
cu un copil?
– Poate vine tata..., spuse Luca, dând drumul
unui suspin lung. Nu-mi place să stau singur.
– Tatăl tău... Tot nu te obişnuieşti cu ideea...,
oftă Doamna Undeanu.
Luca îi puse degetul pe buze.

9
 – Să nu crezi asta! Tata trăieşte şi ne aşteaptă.
Doamna Undeanu îşi aranjă o ultimă şuviţă de
păr şi plecă din faţa oglinzii, apropiindu-se de patul
lui Luca.
– Luca, iar începi. Doar ştii foarte bine că am
primit un comunicat oficial. Tatăl tău...
Îi dădură şi ei lacrimile.
– Să nu-l plângi, mama, nu! Îţi spun eu că nu a
murit, este în viaţă, dar nu se poate întoarce. Nu are
cum. Trebuie să-l găsim noi. E simplu.
Doamna Undeanu începu să plângă de-a bine-
lea.
– Nu putem trăi cu sentimentul ăsta nefiresc
toată viaţa, Luca, îi spuse ea în cele din urmă fiului
ei. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că asta este. Aşa
a vrut Cel de Sus. Să fim singuri şi fără sprijin din
partea nimănui.
Îl sărută pe frunte şi ieşi. În urma ei se auzi
cheia răsucindu-se în broască.
– Să vii repede, mama!
Luca se ridică din pat şi luă din dulap ursuleţul
de pluş pe care îl primise demult de la tatăl lui. „Nu
e un ursuleţ obişnuit“, îi spusese tatăl când i-l dă-
ruise. „Vei vedea cum te va ajuta în situaţiile grele.“
Luca îi pusese numele Ursuţu’ şi aşa i-a rămas.
– Ursuţu’, îi vorbi el acum ursuleţului, ce e
aceea o situaţie grea? Că până acum parcă nu-mi
amintesc să fi primit vreun ajutor deosebit de la
tine. Cât mai aştepţi ca să recunoşti că suntem
într-o situaţie nu grea, ci foarte grea?
Ursuţu’ nu spuse nimic. Luca stinse lumina şi îl

10
culcă cu grijă lângă el.
– Auzi, să mă trezeşti înainte de a veni mama, ca
să te pun la loc. Dacă mă găseşte dormind cu tine,
o să creadă că m-a părăsit curajul de tot.
Luca închise ochii şi încercă să adoarmă.

11
 Camera se umple de nori

Cu ochii închişi, Luca simţi că Ursuţu’ pleacă

de lângă el şi că în cameră pătrund o lumină şi o ră-
coare ciudate. Întinse mâinile după Ursuţu’, dar
nu-l găsi. Sări în picioare.
Şi văzu că mica lui cameră era acum imensă, că
în spaţiul ei dilatat la nesfârşit pătrunseseră nori
albi fără de număr, că el însuşi se afla pe covor, dar
covorul era întins pe un nor pufos, iar deasupra se
vedeau stelele mari, care parcă-l chemau, şi, foarte
aproape – şi neobişnuit de mare – , plutea Luna.
– Ursuţu’, Ursuţu’! strigă băiatul, foarte speriat.
Unde eşti? Vino înapoi!
Dar Ursuţu’ nu răspundea de nicăieri şi nu
părea să se afle pe aproape (băiatul se gândi că
poate devenise invizibil), aşa că Luca, tot mai în-
spăimântat, se întinse pe covorul de sub el – singu-
rul lucru care îi mai amintea de camera lui – şi se
înveli bine cu acesta, încercând să se ascundă.
Simţi că, dacă se zbătea într-un anumit fel, intra în
norul de sub el şi reuşi să se ascundă în grămada
aceea albă şi pufoasă în aşa fel încât nu-i rămaseră
descoperiţi decât ochii şi nasul.
„Oare ce s-a întâmplat?“, se întrebă Luca. „O fi
vina mea? Ce va zice mama, când va veni acasă?

13
Dar... mă va mai găsi? Deşi e lumina aceasta de
lună, nu pot vedea uşa şi nici fereastra. Dacă aş găsi
uşa, oare aş putea să ies din situaţia aceasta? Poate
aş putea să merg în camera mamei şi să scap de
aici.“
Îi pierise complet somnul şi parcă începuse să-l
părăsească, puţin-puţin, teama. Dar tot nu se simţi
în stare să încropească niciun plan.
„Doamne păzeşte“, îşi spuse, „să nu cumva să
cad de aici. Poate sfredelesc norul acesta – sau ce-o
fi – şi nu mai am niciun suport. Atunci s-a zis cu
mine.“
Deodată, auzi un zgomot. Parcă o pasăre ar fi
bătut din aripi. Nu mai îndrăzni nici să gândească.
Încercă să se facă nevăzut şi neauzit.
Zgomotul de aripi în zbor crescu tot mai mult.
Luca putu în sfârşit să vadă ce era.

14
 Sfatul vrăjitoarelor

Patru femei cu părul lung, despletit, care le

ajungea până la picioare, toate echipate cu câte o
pereche de aripi, coborâră în zbor chiar la câţiva
paşi de Luca. Întinseră un cearşaf roşu şi se aşezară
pe el, în cerc. În mijlocul cearşafului roşu puseră un
pumn de jăratic, suflară în el şi imediat izbucni un
foc mare, cu flăcări verzi-roşiatice, care dansau pe
fundalul cerului înstelat.
– Bine c-am ajuns, spuse una dintre ele.
Luca se uită mai bine la ea şi văzu că semăna
foarte bine cu fosta lui educatoare. Dar alungă re-
pede gândul acesta năstruşnic şi încercă să audă
tot ce se vorbeşte.
– Numai de aici putem vedea ce se întâmplă în
Galaxia Singuraticilor, spuse alta.
Luca le privi cu multă atenţie. Femeia care se-
măna cu educatoarea lui avea ochii albaştri, părul
galben-auriu, fruntea largă şi netedă, privirea seni-
nă şi zâmbea mereu.
În faţa ei, dincolo de foc, se afla o femeie ceva
mai în vârstă, care avea părul negru ca noaptea,
ochii negri şi întunecaţi, pielea de culoarea unei
africance şi stătea tot timpul încruntată. Luca o
numi în gândul lui Tuciuria.

15
 În dreapta Educatoarei, se afla o femeie cu
părul verde aprins, cu ochii verzi şi pielea feţei gal-
ben-verzuie. În ochii ei păreau să se reflecte valurile
clipocitoare ale unui lac de munte bătut de vânt, aşa
că primi din partea lui Luca porecla de Apoasa.
Iar cea de a patra avea părul alb, ochii de un ce-
nuşiu decolorat, faţa ca varul şi purta tot timpul un
zâmbet enigmatic în colţul gurii. Luca ar fi strigat-
o Stinsa.
Tuciuria scoase de sub aripa sa dreaptă – care,
acum se observa mai bine, era acoperită de pene ca
de pasăre, complet negre – un ou, îl dădu Apoasei,
care îl sărută şi, după ce îşi atinse fruntea cu el de
trei ori, îl dădu prin flăcări Stinsei.
Stinsa luă oul şi îl privi atât de intens, încât pe
coaja acestuia începu să apară un desen, din ce în
ce mai bine conturat, în timp ce ieşea un fum sub-
ţire şi un miros de zahăr ars, apoi desenul ieşi puţin
în relief, de parcă privirea Stinsei ar fi gravat ceva,
şi în sfârşit oul se transformă într-un ochi.
Stinsa i-l dădu Educatoarei, care îl prinse cu
amândouă mâinile şi şi-l sprijini de cap. În clipa
aceea, oul devenit ochi crescu brusc şi se făcu mai
mare decât un televizor. O pleoapă uriaşă se des-
chidea şi se închidea peste el.
– Bun, bombăni Tuciuria, acum putem să
vedem. Numai că nu putem auzi... şi nu ne aude
nici el.
Scoase de sub cealaltă aripă un grăunte galben
de porumb, pe care iarăşi îl dădură de la una la alta
până ajunse la Educatoare. Când a ajuns în mâna

17
acesteia, însă, grăuntele nu mai era grăunte, ci o
gură mare, cu două buze groase şi cărnoase, care
se tot deschideau şi închideau peste nişte dinţi
uriaşi, albi, ca peste nişte pietre de râu. De buza de
jos atârna o ureche mare, ca de iepure, însă cu vâr-
ful în jos.
– Acum pune-le în foc, spuse Tuciuria, care
părea mai pricepută şi mai ştiutoare decât celelalte.
Educatoarea puse urechea şi gura cea hidoasă
peste ochiul uriaş. Ciudat era că niciunul dintre
aceste obiecte nu se aprindea şi nu ardea în flăcă-
rile lungi, repezi, roşiatice ale rugului.
– Începe tu, spuse Tuciuria, făcând un gest
către Stinsa.
Aceasta păru puţin surprinsă, apoi îşi scutură
părul cel lung şi alb, căzându-i peste aripile acope-
rite de pene ca de lebădă. Scoase dintre penele ari-
pii sale stângi un pieptene uriaş, apoi se pieptănă
agale, lăsând pletele să cadă peste flăcări. Apoi în-
cepu un fel de cântec tărăgănat:

– Dintre lumi, dintre furii,

Dintre mii
De galaxii
Vino, Vântule Turbat,
Să ne spui
Ce s-a-ntâmplat,
Cine ni te-a
Blestemat –
Vreo stihie din alt leat,

18
 Din ascunse timpuri vii,
Printre mii
De galaxii?

În clipa aceea un vuiet asurzitor şi prelung

umplu cerul. Luca nu s-a speriat prea tare, pentru
că localizase de la început sursa zgomotului: era
gura obţinută din sămânţa de porumb. În ochiul cel
mare, din mijlocul flăcărilor, începu, totodată, să se
vadă o ploaie de fulgere. Apoi apăru o imagine clară
şi destul de stabilă: capul unui moşneag simpatic,
cu părul lung şi alb, cu barbă şi mustăţi albe, cu
ochii albaştri şi pielea netedă, fără riduri. Era trist,
deşi părea un om vesel din fire. Apoi vorbi gura cea
mare:

– Dragilor surioare,
Scumpe fete zburătoare,
Prin chemarea voastră poate
Voi fi iar în libertate,
Cuvintele de la voi
Mi-aduc puteri şi forţe noi.
Căci acum cu greu mă zbat
Cât oi fi eu de Turbat
Într-o tristă închisoare
La mii de mii de ani de Soare...

19
 Imaginea pâlpâi câteva secunde, se auzi din nou
uruitul acela sinistru şi apoi se aşternu tăcerea.
Ochiul se închise.
– S-a întâmplat ceva cu fratele nostru, cu Vân-
tul Turbat! gemu Educatoarea.
Tuciuria îi făcu semn să tacă.
– Doar ştiam dinainte că i s-a întâmplat ceva.
De aceea suntem aici, nu? Important este să ştim
ce i s-a întâmplat şi cum îl putem ajuta.

21
 Calul de Foc Abil

Pe rând, vrăjitoarele-surori rostiră în continua-

re numeroase descântece şi invocaţii, chemându-l
pe fratele lor, Vântul Turbat, să apară în ochiul
uriaş. Dar ochiul rămase multă vreme nemişcat.
Uneori, abia-abia pâlpâiau în el câteva fulgerări de
imagini, dar se stingeau imediat.
Acelaşi lucru se întâmpla cu gura. Un mic şuie-
rat, foarte vag, se mai auzea ieşind din ea, dar nu se
putea stabili o comunicare reală.
Luca aţipi de câteva ori, deşi căuta să rămână
treaz, pentru a vedea şi a auzi tot ce se întâmplă.
Dar, cum nu se întâmpla nimic, iar cele patru deve-
niseră tot mai preocupate şi tot mai neputincioase,
atenţia lui Luca scădea şi mai-mai să adoarmă de-
a binelea.
Deodată însă, după o jelanie lungă şi ininteli-
gibilă a Tuciuriei, chipul moşneagului apăru din
nou în ochiul larg deschis, printre flăcări. Iar gura
spuse numai următoarele cuvinte:

Forţă n-am, mi-s ochii goi

Şi cu greu ajung la voi.

23
 Pe un Cal de Foc Abil,
Să mă caute-un copil!

După care buzele se închiseră, iar imaginea – şi

aşa destul de palidă şi înfăţişându-l pe bătrân foarte
obosit – dispăru de tot. Ochiul însuşi se închise
complet şi adormi.
Tuciuria încercă să-şi limpezească gândurile.
Spuse:
– Bănuiesc că se află în puterea unei Forţe cu
mult mai mari decât el însuşi. De aceea nu poate
menţine contactul cu noi. În schimb, focul nostru
abil îl poate căuta, dacă îl transformăm într-un cal
şi îl dăm în grija unui copil.
– Aşa ceva am înţeles şi eu, rosti cu glas pierit
Stinsa. Numai că, dacă partea cu calul este uşor de
făcut, ce facem de copil? Acesta ar trebui să-l caute
ca pe tatăl lui! Ce copil ar fi destul de curajos pen-
tru a porni în călătoria aceasta atât de nesigură şi
de primejdioasă?
– Apoi, adăugă şi Apoasa, nici nu ştim dacă e
vorba de un băiat sau o fată.
Tuciuria se gândi o clipă.
– Ar fi ideal dacă ar fi o fată. Ei, dacă una din-
tre noi ar fi fost o copilă de câţiva anişori... N-ar pre-
geta să urce pe Calul de Foc Abil şi să-l salveze pe
frăţiorul nostru mai mare.
Educatoarea le lăsă să vorbească. Apoi spuse:
– De copil, nu vă îngrijiţi. Am eu în minte pe ci-
neva.

24
 – Băiat sau fată?
– Întâmplător e băiat, spuse Educatoarea.
– N-am nicio încredere în băieţi! strâmbă Tuciu-
ria din nas. Sunt neglijenţi, cu atenţia împărţită în
zece direcţii deodată, se sperie uşor...
– Nu-ţi face griji, răspund eu pentru el, spuse
Educatoarea. Mai bine, hai să naştem Calul de Foc
Abil.
Se lăsă tăcerea. Apoi Apoasa luă în palme
ochiul, urechea şi gura, suflă peste ele şi le trans-
formă în oul şi grăuntele de porumb de la început.
Apoi i le înmână Tuciuriei, care le vârî la loc sub ari-
pile ei.
Apoasa cuprinse focul cu braţele şi cu aripile,
zicând:

– Vino, Cal de Foc Abil,

Cu-al tău gând de vis subtil.
Naşte-te din vrerea mea,
Să-nfrunţi timp şi vreme grea,
Spaţiile să le-nvingi,
De niciun rău să nu te stingi.

Corpul verde-gălbui al Apoasei înghiţea tot mai

mult flăcările şi, pe măsură ce le înghiţea, se făcea
tot mai verde. La un moment dat dispăru tot focul,
iar verdele strălucitor al Apoasei scălda totul în
preajmă. Apoasa strânse aripile perfect lipite de
corp, stătu aşa în picioare, uşor încovoiată, câteva

25
minute, apoi brusc desprinse aripile larg. De sub ele
ţâşni un cal mare, frumos, cu patru aripi, în între-
gime alb-strălucitor, care începu să tropăie şi să
zboare de jur-împrejur, vizibil bucuros că prinsese
viaţă.

26
 Luca primeşte o mulţime de
sărutări

– Ei, acum, copilul! spuse Tuciuria.

Şi, în timp ce Calul de Foc, înaripatul, le tot
dădea târcoale bucuros şi neastâmpărat, surorile se
strânseră laolaltă şi începură să şuşotească. Lui
Luca i se păru că din când în când câte una mai în-
torcea capul şi privea drept spre el. Dar nu îndrăzni
să facă nicio mişcare. Tare mult ar fi vrut să fie el
călăreţul ales de surorile înaripate. L-ar putea elibe-
ra pe Vântul Turbat şi acesta i-ar spune unde să-l
caute pe tatăl lui, pe Domnul Undeanu.
Amintindu-şi de tatăl lui, Luca simţi că-i dau
din nou lacrimile. Nu îndrăzni să scoată un sunet,
dar tare s-ar mai fi lăsat în voia plânsului...
Deodată auzi lângă el o voce cristalină:
– Nu mai plânge Luca, nu e timp de jelit acum!
Uite, am venit să-ţi dăruiesc Calul de Foc Abil şi să
te rog să-l cauţi pe fratele meu, Vântul Turbat, care
a fost capturat, într-o altă galaxie, de Forţe necu-
noscute nouă.
Luca nu ştiú ce să creadă şi ce să spună. Încre-
menise de spaimă şi uimire. Dar Educatoarea se
aplecă şi-l sărută pe frunte de mai multe ori.

27
 Luca simţi că trebuie să se ridice în picioare.
Şovăitor, se descotorosi de covorul în care se crezuse
bine ascuns. Între timp, se apropiară şi celelalte trei
femei înaripate.
Stinsa îi spuse:
– Eu îţi dăruiesc o albină. Să ai grijă de ea, că
din mari primejdii te poate scoate.
Apoi îl sărută şi ea de câteva ori, pe obrazul
stâng.
Apoasa îi dărui şi ea ceva:
– Uite, acest căţel să fie al tău. Pune-i ce nume
vrei, dar să-l iubeşti şi să-l preţuieşti, că multe duş-
mănii veţi înfrunta împreună.
Şi-l sărută apoi de mai multe ori pe obrazul
drept.
Tuciuria veni la sfârşit cu o broscuţă în palme:
– Broscuţa de la mine mult bine o să-ţi aducă.
Şi-l sărută de câteva ori pe buze.
Luca simţea cum sărutările vrăjitoarelor îl um-
pleau de o nouă viaţă. Îşi dădu seama că se întâm-
plase ceva bun cu el, că îi crescuseră forţele şi că
acum nu se mai temea de nimic!
Vru să le mulţumească, să spună şi el ceva, dar
în clipa aceea apărură primele suliţe de lumină ale
soarelui ce sta să răsară şi cele patru surori dispă-
rură ca şterse cu buretele de o mână nevăzută.

29
 Luca dă nume celor patru
vieţuitoare

Pe norul cel alb, Luca se afla împreună cu calul

înaripat şi cu cele trei fiinţe dăruite de vrăjitoare: al-
bina, câinele şi broscuţa.
– Uite că se făcu şi de ziuă, zise el cu glas tare.
Ce bucuros sunt că m-au ales pe mine să-l caut pe
Vântul Turbat.
Apoi privi cu atenţie la cele patru vieţuitoare din
jurul său.
– Oare voi vă bucuraţi alături de mine?!
Văzând că li se adresează, calul, albina, câinele
şi broasca se apropiară foarte mult de Luca şi înce-
pură şi ele să-l privească, parcă aşteptând ceva de la
el.
– Voi încă nu aveţi nume! Ia să vă dau eu câte
un nume...
Luca se gândi puţin, închise ochii şi apoi îi des-
chise, privind spre cal.
– Tu, calule cu aripi, pentru că te-ai arătat atât
de dinamic şi neastâmpărat încă din primele se-
cunde de viaţă, o să te numeşti Zglobiul; dar, în
scris, o să-ţi notez numele fără l final şi cu un ac-
cent pe i, ca să fie clar că este vorba de un nume

31
propriu, nu de un adjectiv: Zglobíu’. Ce zici, îţi place
numele acesta, Zglobíu’?
Spre marea surprindere a lui Luca, dar şi spre
imensa lui bucurie, calul înaripat vorbi, răspun-
zându-i:
– Stăpâne, îţi mulţumesc din suflet că m-ai bo-
tezat! Având un nume, pot şi eu să vorbesc. Iar Zglo-
bíu’ îmi place foarte mult. Ce cal mai zglobiu decât
mine există pe lume?!
Luca sări de gâtul lui Zglobíu’ şi-l sărută. Apoi
spuse:
– Zglobíu’, mă bucur nespus că poţi să vorbeşti.
Dar te rog foarte mult să nu mă mai numeşti „stă-
pâne“: eu sunt prietenul tău, şi te consider prietenul
meu; în niciun caz nu mă simt stăpân al tău – şi
nici nu mă simt stăpânul celorlalţi prieteni de aici...
– Bine, dar caii năzdrăvani din poveşti întot-
deauna i se adresează lui Făt-Frumos cu „stăpâne“,
nu-i aşa? zise Zglobíu’, cu o doză mare de nedume-
rire în glas.
Luca râse.
– Bine, bine, asta în poveşti, dar aici, în viaţa
reală, nici eu nu sunt Făt-Frumos şi nici tu nu tre-
buie să-mi spui „stăpâne“. Zi-mi pe nume, Luca, şi
atât!
– Bine, Luca, dragul meu prieten, aşa să fie! Dar
acum hai să le dai nume şi celorlalţi, pentru că abia
aşteaptă să înceapă să vorbească şi ei cu tine.
– Da, aşa-i, zise precipitat Luca, ne-am luat cu
vorba şi am uitat de voi, vă rog să mă iertaţi! Pe tine,
albinuţo, o să te numesc Hărnicuţa, că voi, albinele,

32
sunteţi atât de îndrăgostite de muncă.
– Mulţumesc, Luca, e un nume tare frumos!
răspunse Hărnicuţa.
Şi, de bucurie, bâzâi de mai multe ori în jurul
feţei lui Luca, de ca şi cum ar fi vrut să-l sărute.
Apoi i se aşeză pe umărul drept şi aşteptă liniştită să
vadă ce se va întâmpla mai departe.
Luca se întoarse atunci către broscuţă:
– Tu o să te numeşti Iuţita, pentru că-ţi place să
te mişti cu gesturi bruşte şi neaşteptate.
– Vai, ce bine mi se potriveşte! zise Iuţita şi sări
deodată pe umărul stâng al lui Luca, unde se cu-
ibări mulţumită.
– Iar tu, cel mai vechi prieten al omului, ce
nume ai putea să porţi? O să-ţi spun Colţea, de la
colţii tăi necruţători cu duşmanii.
Colţea dădu bucuros din coadă şi se gudură pe
lângă picioarele lui Luca:
– Un nume mai frumos nici că se putea!
Înconjurat de noii şi neaşteptaţii lui prieteni,
Luca se simţea puternic, gata să înfrunte orice pri-
mejdie. Iar Zglobíu’, Hărnicuţa, Iuţita şi Colţea erau
şi ei calmi şi liniştiţi în toate privinţele, simţind că
Luca nu-i va abandona în nicio împrejurare. Era
prietenul lor de nădejde.

33
 Prima aventură în cinci
prieteni

Luca făcu un efort să se trezească din vraja pri-

mei întâlniri cu noii lui prieteni şi spuse:
– Să nu uităm că avem de îndeplinit o misiune
grea şi poate primejdioasă. Trebuie să-l găsim pe
Vântul Turbat.
Zglobíu’ se arătă tare bucuros de cuvintele lui
Luca:
– Ce bine, Luca, dragul meu, că ai menţionat tu
primul lucrul acesta, că eu numai la el mă gân-
deam, dar nu voiam să te zoresc cumva. Haide,
suiţi-vă toţi pe coama mea şi vom porni în prima
noastră călătorie intergalactică.
Luca încălecă pe calul înaripat şi se înfipse bine
între aripile lui. Iuţita şi Hărnicuţa îi stăteau în con-
tinuare pe umeri: Iuţita pe umărul stâng, iar Hăr-
nicuţa pe umărul drept. Colţea se ghemui în poala
lui Luca, pe spinarea lui Zglobíu’.
Iar Zglobíu’ porni într-un zbor lin şi liniştit în di-
recţia soare-răsare.
– O să vă duc cu viteza gândului, de fapt, o vi-
teză cu mult mai mare decât viteza luminii, explică
Zglobíu’. Ştiţi, Vântul Turbat este captiv în zona Ga-
laxiei Singuraticilor. Galaxia asta, încă neînregis-

35
trată de astronomii pământeni, se află la o distanţă
de milioane de ani-lumină; adică: dacă am aprinde
un băţ de chibrit aici pe Pământ, iar lumina flăcării
acestuia ar rămâne nestinsă până ar putea să fie vă-
zută de o vieţuitoare de pe o planetă din Galaxia
Singuraticilor, acea vieţuitoare ar putea vedea lu-
mina băţului nostru de chibrit numai după milioane
de ani; în schimb se poate ajunge acolo, cu gândul,
infinit mai repede.
Luca îl întrebă, meditativ:
– Dacă ne-am închipui că am fi lângă Vântul
Turbat şi am zbura până acolo cu viteza acestui
gând, nu-i aşa că am putea să ajungem într-o clipă?
Zglobíu’ îi răspunse de îndată:
– Da, Luca, aşa ar trebui să fie, dar sunt câteva
cauze care ne împiedică să ajungem chiar aşa, într-o
clipă. Mai întâi, trebuie să atingem pragul acestei
viteze treptat, ca să nu păţim ceva rău. Apoi, deşi
eu voi alege calea cea mai lipsită de primejdii, tre-
buie să ştii că sunt cel puţin două sau trei zone în
care vom întâmpina o mare împotrivire în drumul
nostru, aşa că trebuie să ne aşteptăm şi la peripe-
ţii.
Tot vorbind aşa, călătorii noştri văzură cum Pă-
mântul rămâne în urmă, transformându-se, dintr-o
minge mare, albastră, într-o luminiţă pâlpâitoare
printre alte stele, cum apoi nu se mai distingea nici
Soarele printre celelalte puncte luminoase din urma
lor şi cum, în sfârşit, după ce ieşiseră din Galaxia
noastră, o puteau contempla ca pe un şarpe uriaş,
format din stele, încolăcit într-un ungher al Univer-

36
sului.
Deodată Zglobíu’ spuse cu mare spaimă în glas:
– Luca, de ce m-am temut, nu scăpăm: pe ur-
mele noastre este Balena Intergalactică. Aceasta e
condamnată să umble fără ţintă între galaxii şi să
înghită orice urmă de materie, orice resturi arun-
cate în spaţiu de stele, de galaxii sau de alte forţe.
Puterea ei este uriaşă şi eu nu o pot învinge singur.
Trebuie să încercăm să facem ceva, înainte de a fi
prea târziu!
Luca se arătă foarte îngrijorat:
– Cum aş putea să te ajut, Zglobíu’? De ce
anume ai avea nevoie?
– Cum să-ţi spun? Mi-ar trebui un fel de motor
cu reacţie, cum au rachetele navetelor spaţiale.
Puţin vânt dacă aş putea să-mi fac cu un astfel de
motor, aş scăpa de atracţia aceasta atotstăpâni-
toare.
Luca se concentră foarte tare, dar nu reuşea să
găsească nicio soluţie.
Atunci broscuţa – Iuţita – avu o idee:
– Aş vrea să ştiu ce s-ar întâmpla dacă eu aş
sări de pe umărul lui Luca, împingând puternic cu
picioarele de dinapoi în umărul lui; s-ar simţi cât de
cât o deplasare spre înainte?
– Ceva-ceva s-ar simţi, dragă Iuţita, zise Zglo-
bíu’, dar împingerea aceea extrem de uşoară nu ar fi
în niciun caz suficientă, iar tu, nemaifiind ajutată
de forţele mele, ai ajunge imediat în pântecele Bale-
nei, care oricum s-a apropiat aşa de mult deja, încât
o puteţi vedea şi voi.
Luca privi înapoi şi zări într-adevăr corpul verde

37
strălucitor al Balenei. Se vedea că vine cu o viteză
foarte mare întrucât creştea, creştea, ameninţător.
Când o zărise, fusese cât o nucă; apoi deveni cât un
pepene, cât un autoturism, cât o balenă adevărată
de pe Pământ, apoi cât un bloc dintr-un oraş. Şi
continua să crească.
Se simţea că Zglobíu’ îşi adunase toate puterile
şi că făcea tot ce putea pentru a reuşi să-şi mă-
rească viteza şi să se îndepărteze de monstrul care
îi urmărea şi-i sorbea înspre sine.
– Dă-mi un fir de păr din coama ta, Zglobíu’,
poţi? întrebă Iuţita.
– Ia unul; dar să ştii că în firele acestea sălăşlu-
iesc multe dintre forţele mele. Dacă-mi smulgi prea
multe fire de păr, nu pot să vă mai duc nici cât pot
acuma.
– Nu, numai unul, zise Iuţita.
Broscuţa smulse un fir de păr din coama lui
Zglobíu’, îşi plimbă de trei ori limba peste el şi de-
odată un nor de broaşte mari şi puternice îi acope-
riră.
– Ce faci, Iuţita? strigă Zglobíu’ disperat. Şi-aşa
abia mai zbor, dar cu norul acesta de broaşte pe
mine?
Dar broaştele nu rămaseră pe ei, ci făcură toate
un salt în vid, împingându-l pe Zglobíu’ cu picioa-
rele lor puternice spre înainte.
Norul de broaşte fu apoi imediat atras de gura
larg deschisă a Balenei Intergalactice; Zglobíu’ simţi
că scapă de atracţia monstrului şi că îşi reia viteza
cea mare de dinainte; iar Balena se mulţumi cu
norul de carne produs de Iuţita din firul de păr şi

39
renunţă să-i mai urmărească pe eroii noştri.
– Bravo, Iuţita, spuse Luca, ne-ai salvat!
Zglobíu’ îi mulţumi şi el broscuţei şi adăugă:
– La început nu am ştiut ce vrei să faci cu firul
de păr, iar când s-au aşezat toate acele tone de
broaşte pe corpul meu am fost de-a dreptul şocat.
Asta pentru că nu dădusem destulă importanţă în-
trebării tale privind forţa de împingere spre înainte
a unei broscuţe care sare de pe umerii lui Luca. Te
rog să mă ierţi!
– Nu-i nimic, spuse Iuţita; sunt încântată că am
putut să-ţi fiu de folos.
– Totul e bine când se termină cu bine, spuse
Luca, împăciuitor.
Şi începură din nou să privească îngrămădirile
de galaxii din jurul lor, căutând să ghicească pe
unde s-ar afla Galaxia Singuraticilor.
– Încă nu se vede, spuse Zglobíu’. Mai avem de
mers.

40
 Balaurul cu Şapte Capete

Nici nu termină Zglobíu’ de spus aceste cuvinte,

că se şi simţiră rostogoliţi unul peste celălalt, de
parcă s-ar fi izbit de un zid elastic.
– Suntem pierduţi! zise Zglobíu’. Nu mi-aş fi în-
chipuit că mă pot lăsa aşa de uşor prins de năvodul
stelar al Balaurului cu Şapte Capete!
Luca, speriat poate mai puţin de izbitură şi mai
mult de teama lui Zglobíu’, îl întrebă:
– Ce este acest Balaur cu Şapte Capete?
– Acesta a fost un mare vrăjitor la curtea sulta-
nilor otomani, spuse Zglobíu’. Era prezent în toate
războaiele, îi îmbărbăta pe spahii şi pe ieniceri, fă-
cându-i să iasă învingători aproape întotdeauna; iar
el aduna sufletele creştinilor omorâţi de otomani şi
le vâra în propriul lui trup, făcându-se din ce în ce
mai puternic. Când n-a mai avut loc în propriul lui
trup în care să mai vâre vreun suflet de creştin mort
în bătălii, a părăsit curtea sultanului, făcându-şi
sălaş pe o planetă de aici, de prin apropiere. Aici
este o mare încrucişare de drumuri intergalactice.
Vrăjitorul a luat înfăţişarea unui Balaur cu şapte ca-
pete şi îşi petrece viaţa pescuind din spaţiu, cu nă-
vodul lui uriaş, câte un călător şi torturându-l până
îşi dă sufletul în chinuri groaznice.

41
 Simţiră că, traşi de năvod, intrară în atmosfera
unei planete la fel de primitoare ca şi Pământul: o
planetă albastră, luminoasă, pe cerul căreia pluteau
nori albi. În cele din urmă, fură coborâţi pe coasta
unui munte. Aici, năvodul fu aşezat încet, cu grijă,
pe o pajişte verde.
– Ce planetă frumoasă! exclamă Luca. Dacă
n-aş şti cine locuieşte aici, aş fi încântat să mai vin
din când în când!
De undeva de sus se auzi un hohot de râs pu-
ternic. Către creştetele lor se lăsară şapte gâturi
lungi şi groase, terminându-se cu şapte capete care,
dacă n-ar fi fost fiecare de mărimea unei case, ar fi
fost ca nişte capete de şarpe. Limbi lungi de foc ie-
şeau din ele, în timp ce hohoteau de râs fără înce-
tare.
– Îţi închipui că vei mai scăpa vreodată de aici,
iubite Luca Undeanu, fiul lui Matei Undeanu, pro-
iectantul de jucării!?
Luca rămase cu gura căscată de uimire.
– Tu îl cunoşti pe tatăl meu?
– Eu îi cunosc pe toţi, toţi oamenii de pe Pă-
mânt. Nu uita că o bună parte din rudele lor sălă-
şluiesc în trupul meu şi-mi dau putere şi nemurire.
Iar Matei Undeanu a fost cât pe ce să cadă în năvo-
dul meu, împreună cu forţele care l-au răpit; dar mi-
au scăpat, lucru care mi se întâmplă numai o dată
la un secol.
– Cel puţin ştiu că nu m-am înşelat, zise Luca,
simţind cum îi saltă inima de bucurie. Tatăl meu
trăieşte!

42
 – Nu, nu te-ai înşelat deloc, îl asigură Balaurul.
Matei Undeanu e viu; acum lucrează la Fabrica de
Jucării a regelui Cremene, care se află la mare dis-
tanţă de aici.
Luca îl rugă pe Balaur să fie îndurător şi să-i
lase să-şi vadă de drum pentru a-l elibera pe Vân-
tul Turbat, urmând ca apoi să-l caute pe Domnul
Undeanu, tatăl lui. Balaurul îi răspunse că l-a amu-
zat aşa de tare prezenţa lui acolo, încât i-ar da dru-
mul lui Luca, dar nu şi calului cu aripi.
– Îţi dau viaţa şi-ţi redau libertatea în schimbul
calului, ce zici?
Zglobíu’ intră repede în vorbă:
– Da, Luca, acceptă schimbul, că nu avem înco-
tro: energiile lui sunt mult mai mari decât ale mele
şi oricum nu avem alte şanse de scăpare.
– Nici prin cap nu-mi trece, spuse Luca, hotă-
rât. Ne vom bate cu tine până în ultima clipă! Dar,
dacă tot zici că ţi-am căzut cu tronc, hai să ne
batem în luptă dreaptă!
Balaurul începu să râdă şi mai tare.
– Ce îţi închipui, ţâncule, că ne aflăm în vreun
basm cu Făt-Frumos, din acelea din care găseşti cu
duiumul pe Pământ? Păi numai cu un vârf de limbă
dacă te ating, te pârjolesc ca pe un fulg şi nu mai ră-
mâne nici scrum din tine! Dar, în sfârşit, fie cum
vrei tu: va fi foarte amuzant!
Şi îi lăsă să iasă liberi din năvod.
Atunci, Luca încălecă pe Zglobíu’ şi zburară de
câteva ori în jurul muntelui pe care stătea lungit Ba-
laurul cu Şapte Capete. Desigur, Iuţita, Hărnicuţa

43
şi Colţea se aflau la locurile lor: primele două pe
umerii lui Luca, iar câinele în faţa lui, pe cal.
Hărnicuţa îi spuse lui Luca:
– Ţine-mă pe unghia degetului tău arătător şi
consideră-mă o suliţă; tu doar arată unde vrei să în-
figi suliţa, iar eu voi întinde acul meu, ca pe o rază
laser, exact în direcţia aceea. Şi vai ce va fi de ceea
ce voi atinge eu!
– De limbile de foc să nu te temi, îi spuse Zglo-
bíu’. Cu răsuflarea mea le voi domoli şi nu vor putea
să-ţi facă niciun rău.
Colţea spuse şi el:
– Am adulmecat aerul şi-am simţit miasmele
trupului acestui Balaur. Să ştii că răutatea lui toată
este concentrată în ultimele trei vertebre. Aşa că, în
timp ce tu ataci capetele, eu voi prinde un moment
potrivit, voi sări pe spinarea lui şi voi rupe cu colţii
şira spinării, desprinzând partea rea de partea bună
a trupului. În felul acesta vom salva spiritele bune
ale morţilor ce sălăşluiesc în trupul lui; altminteri
s-ar putea să le înece răutatea Balaurului şi pe ele.
Hărnicuţa se aşeză pe unghia degetului arătător
al lui Luca, în aşa fel încât acul ei era îndreptat în
direcţia indicată de acel deget. Colţea îşi găsi o pozi-
ţie potrivită pentru a putea sări la timp. Zglobíu’ ră-
suflă profund de trei ori şi spuse:
– La atac!
Văzându-i că vin pregătiţi de luptă, Balaurul în-
cepu să râdă şi mai tare decât înainte, atât de tare,
că se clătinau toţi munţii de jur împrejur. Dar Luca

45
îşi păstră calmul, se apropie cât putu de mult de
cele şapte capete, care căutau să-l apuce deodată şi
să-l sfâşie, ţinti rând pe rând spre ochii Balaurului
cu degetul arătător şi, în câteva clipe, acul Hărni-
cuţei, lungindu-se pe rând de paisprezece ori, îl lăsă
orb pe Balaur.
Abia atunci îşi dădu seama Balaurul că situaţia
este foarte serioasă. Încovrigându-se de durere şi
zvârcolindu-se, îşi trecu vârful cozii peste cei pai-
sprezece ochi ai lui, vindecându-i ca prin minune.
Pasămite avusese dreptate Colţea când spusese că
puterile malefice, adică cele rele, ale Balaurului
erau concentrate în ultimele trei vertebre ale corpu-
lui său.
– Deci din ăştia îmi eşti, pui de lele!? strigă Ba-
laurul, înnebunit de durere şi de surpriză. Lasă c-o
să te-nvăţ eu minte!
Şi atunci trimise toate limbile de foc din cele
şapte capete ale sale către ochii lui Luca, fiind con-
vins că astfel îl va orbi. În momentul imediat urmă-
tor, Colţea profită de neatenţia Balaurului şi sări pe
trupul lui solzos.
Flăcările, în loc să-i ardă ochii şi faţa lui Luca,
îi făcură vederea şi mai bună, iar chipul şi mai fru-
mos. Răsuflarea lui Zglobíu’ le topise răutatea şi
agresivitatea şi le transformase în flăcări benefice,
tămăduitoare, adică în acel tip de foc din care fu-
sese născut însuşi Zglobíu’.
Luca tocmai se pregătea să ardă din nou ochii
Balaurului, când acesta scoase un geamăt cutre-
murător şi se întinse lat pe tot versantul muntelui.

47
Din cele şapte guri ale lui ieşea o ceaţă albă, densă,
care în câteva secunde umplu văile, ori-zontul,
cerul, planeta întreagă. Se făcu întuneric.
Luca îl strigă pe Colţea. Acesta răspunse de în-
dată, explicând că e viu şi nevătămat şi îi rugă să
coboare din văzduh ca să-l ia şi pe el.
Îl găsiră pe vârful unei stânci. Hotărâră să se
odihnească şi să poposească pe acea stâncă cu toţii.
Ce se întâmplase? Colţea rupsese cu dinţii co-
loana vertebrală a Balaurului, făcând să piară for-
ţele malefice din el. Dar Zglobíu’ le spuse că
Bala-urul nu murise; era numai amorţit.

48
 Planeta Noul Pământ

După vreo trei sferturi de oră, ceaţa se risipi şi

cei cinci eroi ai noştri văzură de pe stânca unde se
odihneau că tot versantul muntelui era acoperit de
o mare mulţime de oameni. Printre ei abia se mai
putea distinge corpul Balaurului amorţit.
– Bănuiesc că toţi aceşti oameni – bărbaţi, femei
şi copii – s-au reîntrupat din spiritele ce s-au aflat
până acum în corpul Balaurului...
– Aşa este, zise Zglobíu’. Ceaţa care a ieşit prin
gurile Balaurului erau chiar aceste spirite. Acum
s-au reîntors la viaţă. Dar sunt foarte ameţiţi şi ne-
dumeriţi. Dacă îi lăsăm în starea aceasta, în mod
sigur vor pieri de foame, de frig sau de neştiinţă.
– Ce putem face pentru ei? întrebă Luca.
Calul înaripat se gândi puţin, apoi spuse:
– Tot Balaurul cu Şapte Capete îi poate salva.
Hai să-l trezim din nou la viaţă şi să-i vindecăm ră-
nile.
Luca nu ştiu ce să creadă.
– Bine, dar atunci va trebui să ne luptăm din
nou cu el!
Colţea interveni:
– Gata, forţele lui rele s-au topit pentru tot-
deauna! I-au rămas numai forţele bune. Va fi foarte

49
blând, îngăduitor şi înţelept; adică exact contrariul
a ceea ce a fost până acum!
– Exact, zise Zglobíu’. El va fi ca un zeu blând cu
toţi aceşti oameni. Iar flăcările din gurile lui le vor
stinge acestora îndelungata suferinţă.
Zglobíu’ suflă în fiecare din cele şapte guri ale
Balaurului amorţit. Rând pe rând cele şapte capete
reveniră la viaţă. Apoi Balaurul oftă din greu şi
spuse:
– Dar greu somn am mai dormit!
Apoi le mulţumi lui Luca şi prietenilor lui, spu-
nându-le că mare bine i-au făcut că l-au scăpat de
cele trei vertebre blestemate şi că l-au transformat
într-un Balaur bun şi blând. Le mai spuse că de
acum va boteza planeta sa cu numele Noul Pământ
şi că îi va învăţa pe oameni să-şi construiască lo-
cuinţe, să cultive ogoarele, să stăpânească forţa ape-
lor şi a vântului, să se respecte şi să se iubească
între ei. Apoi scoase un solz din trupul său şi i-l
dădu lui Luca, explicându-i că-l poate folosi drept
scut în faţa oricărui inamic. Băiatul şi-l lipi de un-
ghia degetului mic de la mâna stângă.
Luca şi prietenii lui îşi luară rămas-bun de la
Balaurul cu Şapte Capete şi, în următoarele clipe,
nemaiîntâlnind nicio piedică în calea lor, ajunseră
în Galaxia Singuraticilor, pe Planeta de Lacrimi,
chiar în faţa Castelului Negru. În pivniţele acelui
castel, după cum simţea Zglobíu’, se afla închis Vân-
tul Turbat.

51
 Eliberarea Vântului Turbat

De îndată, poarta castelului se deschise şi o ar-

mată de crocodili îi înconjurară. Îi priveau fix şi
ameninţător, dar nu făceau nicio mişcare. De un-
deva de sus, din aer, se auzi o voce ascuţită ca de fe-
meie:
– Să nu le faceţi niciun rău! Trebuie să-i prin-
dem de vii!
Luca se uită în sus, de unde venea vocea. Văzu
o fiinţă înaripată, un fel de coţofană uriaşă, care
plana în aer, cu aripile larg desfăcute şi care părea
gata-gata să-i atace în orice clipă.
– Cine eşti tu, coţofană urâtă? zise Luca.
Zglobíu’, însă, îi atrase atenţia lui Luca asupra
faptului că, dacă vrea să se facă auzit, trebuie să-i
vorbească în versuri:
– Numai versurile pot străbate vraja de care e
cuprinsă!
Atunci lui Luca îi veni o idee care i se păru po-
trivită. În loc să repete cuvintele urâte pe care Coţo-
fana nu le înţelesese, îi făcu un imn de laudă:

53
 – Dulce Doamnă, fir de dor,
Susur dulce de izvor,
Cu dragoste şi gând curat
Am venit la-al tău palat,
Şi un pic de mi-ai vorbi,
Blându-ţi ochi de m-ar privi
Ştiu că m-aş putea topi
De iubire pentru tine.
Ca o miere de albine
Viaţa mea ar deveni...

Coţofana îi aruncă o privire atât de uimită, încât

uită să mai bată din aripi şi căzu mai-mai să se
zdrobească de treptele de la intrarea în propriul ei
castel. Reuşi în ultima clipă să evite căderea şi să se
aşeze pe coama lui Zglobíu’, lângă Luca.
– Dragul meu, eşti prima fiinţă din Univers care
îmi spune cuvinte atât de frumoase. Îţi mulţumesc
din inimă. Acum, spune-mi, cu ce pot să te răsplă-
tesc?

– Prieteni de-am putea să fim,

Cu drag, din suflet să vorbim,
Numai bine de ne-am face,
Totul ar pluti în pace!
Şi dacă m-ai ajuta
Pe Vânt Turbat a-l libera
Nu te-aş mai putea uita,
Ca pe-o soră te-aş purta

54
 În minte, -n suflet şi în gând:
Nu te-aş mai uita nicicând!

Atunci penajul Coţofenei plesni şi se desprinse

de pe trupul său şi lângă Luca apăru cea mai fru-
moasă fată ce se poate închipui pe lume! Aceasta îl
mângâie pe păr şi îi spuse:
– Dragă Luca, îţi mulţumesc! Am fost vrăjită să
nu-mi recapăt forma mea umană decât dacă un
băiat necunoscut ar compune special pentru mine
versuri frumoase. Totodată, s-a rupt şi vraja care l-a
ţinut pe Vântul Turbat prizonier în pivniţele caste-
lului meu. Iar Castelul Negru, uite, a redevenit Cas-
telul meu cel Roz! De-acum planeta mea se va numi
din nou „Lacrimi de Bucurie“!
În clipa următoare Vântul Turbat apăru şi el
lângă ei. Luca îl recunoscu pe dată, dar nu mai era
bătrân şi cu părul alb, cum îl văzuse el în ochiul
magic.
– Imaginea pe care ai văzut-o tu nu era imagi-
nea mea reală, Luca. Aceeaşi ursitoare care a vră-
jit-o pe logodnica mea, „Coţofana“, m-a vrăjit şi pe
mine, transformându-mă într-un bătrânel, ca să nu
mă pot însura cu logodnica mea, pe care, de fapt,
nu o cheamă „Coţofana“, ci Cosânzeana.
– Şi acum, haideţi pe Pământ, la viitoarele mele
cumnate, surorile Vântului Turbat! spuse Cosân-
zeana.
Cosânzeana dădu câteva sarcini crocodililor
care îi păzeau castelul şi planeta, apoi urcară cu

55
toţii pe spinarea lui Zglobíu’ şi porniră, cu viteza
gândului, înapoi, spre Pământ. Cum de data aceasta
nu mai întâlniră nicio piedică, ajunseră cu bine la
Palatul Violet, cel ce plutea deasupra norilor, unde
locuiau Vântul Turbat şi cele patru surori ale sale.
Tare se bucurară Tuciuria, Apoasa, Stinsa şi Edu-
catoarea când îi văzură teferi şi fericiţi! Începură
pregătirile de nuntă.

57
 Familia Undeanu primeşte o
casă

Vântul Turbat îi spuse lui Luca:

– Eşti invitatul de onoare la nunta mea!
Şi adăugă:
– Dar trebuie să nu spui nimănui nimic din ceea
ce ştii despre noi şi să nu povesteşti nimic din ceea
ce s-a întâmplat până acum. Numai respectând
această condiţie vom putea păstra legătura cu tine
şi vom putea să ne întâlnim din când în când. Acum
trebuie să mergi acasă, ca să nu se sperie mama ta
când se va întoarce de la serviciu.
– Bine, dar tata? Vreau să-l caut pe tata!
Vântul Turbat îl mângâié cu duioşie pe obraz.
– Deocamdată drumurile către planeta regelui
Cremene sunt complet închise; nici Zglobíu’, nici eu,
nici surorile mele nu le putem încă străbate. Dar,
imediat ce se vor redeschide, tu vei fi primul care vei
afla. Nu uita că Zglobíu’, Iuţita, Hărnicuţa şi Colţea
vor fi mereu cu tine.
– Bine, dar nu-i vor vedea ceilalţi? N-o să mă
dau astfel de gol?
Vântul Turbat zâmbi:
– Nu-i va vedea nimeni. Vor fi bine ascunşi. Nu-
mai tu vei şti unde vor fi şi numai tu vei putea vorbi

59
cu ei. Acum, îţi dau această scrisoare. În ea se gă-
seşte contractul de vânzare-cumpărare prin care
proprietarul apartamentului vostru a vândut către
Doamna Undeanu acest apartament. Consideră că
eu sunt poştaşul care ţi-a adus această scrisoare.
– Iar când mama mă va întreba de unde este
scrisoarea, o să-i spun că mi-a dat-o poştaşul, nu-i
aşa?
– Cam aşa ceva, zâmbi Vântul Turbat.
Luca îşi luă rămas-bun de la toţi, se urcă pe
Zglobíu’, împreună cu Iuţita, Hărnicuţa şi Colţea şi
într-o clipă ajunseră pe norul cel alb unde se întâl-
niseră prima dată. Înainte de a descăleca, un somn
greu îl cuprinse pe Luca şi adormi profund.
– Luca, mamă, trezeşte-te, să nu întârzii la
şcoală!
Luca deschise ochii: se afla în patul lui, în ca-
mera lui, cu Ursuţu’ lângă el. Dar Ursuţu’ ţinea
între labele de dinainte un plic mare, alb, cu adresa
Doamnei Undeanu pe el.
– Mama, ai o scrisoare!
Doamna Undeanu desfăcu plicul şi rămase
foarte uimită când găsi înăuntru contractul de vân-
zare-cumpărare prin care ea devenea proprietara
deplină a apartamentului în care de atâta vreme lo-
cuiau cu chirie. Lângă contract, se afla suma de
bani pe care o împrumutase Doamna Undeanu pen-
tru a plăti chiria în avans. Bucuroasă, dar şi nedu-
merită, formă numărul de telefon al fostului
proprietar. Acesta îi spuse că un bătrânel cu barbă
şi plete albe a cumpărat de la el, în numele Doam-

60
nei Undeanu, apartamentul, pentru care a plătit o
sumă considerabilă.
Aşa că familia Undeanu avea de acum rezolvată
problema casei şi în plus Doamna Undeanu nu mai
trebuia să lucreze în obositorul schimb de noapte.
În timp ce mama lui vorbea la telefon, Luca auzi
o voce şoptită, care venea din pieptul lui Ursuţu’:
– Când pleci la şcoală, să nu uiţi să ne iei şi pe
noi.
– Bineînţeles, Zglobíu’! răspunse Luca fericit şi
îl şi puse pe Ursuţu’ în ghiozdan.
Înainte de a închide ghiozdanul, şopti:
– Şi... mulţumesc, Ursuţu’!

61
 Din partea autorului

Iar acum, dragii mei prieteni, eroii noştri vă dau

întâlnire în nuvela următoare, adică în SupraCreier,
Calculatorul Îndrăgostit. Ce se va întâmpla, oare?
Luca o va scoate pe Cosânzeana dintr-o mare în-
curcătură şi mare primejdie. Cum a ajuns Cosân-
zeana în această situaţie periculoasă? Citiţi – şi veţi
afla!

Totodată, vă rog să-mi scrieţi, arătând dacă v-a

plăcut nuvela Vântul Turbat, ce vi s-a părut mai in-
teresant în ea şi cum credeţi că trebuie să acţioneze
personajele pentru a-și scoate în evidență toate ca-
litățile.
Trimiteți-mi mesajele voastre pe una dintre ur-
mătoarele adrese de e-mail:

doncoresi@yahoo.com
doncoresi@epublishers.info

Vă mulţumesc!

Don Coresi

63
Cuprins

7 Palatul Violet
9 Luca rămâne singur peste noapte
13 Camera se umple de nori
15 Sfatul vrăjitoarelor
23 Calul de Foc Abil
27 Luca primeşte o mulţime de sărutări
31 Luca dă nume celor patru vieţuitoare
35 Prima aventură în cinci prieteni
41 Balaurul cu Şapte Capete
49 Planeta Noul Pământ
53 Eliberarea Vântului Turbat
59 Familia Undeanu primeşte o casă
63 Din partea autorului

64
65