Procesul de Canonizare

Mihai Eminescu

Scriitorul canonic este acel autor original, de naționalitate română, care a reușit să creeze
opere de valoare, devenite etalon atât în literatura română cât și în cea internațională, fiind incluse
în lista operelor necesare parcurgerii de către elevi pentru examenul național, Bacalaureatul.

Unul dintre ei și cel mai de seamă, este Mihai Eminescu, fiind un poet de concepție, care
nu filosofează ci construiește vizionar. Opera sa, se compune, din cauza scurtimii vieții poetului,
din multe proiecte și puține monumente sfârșite.

De la debutul său din 1866 în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Eminovici Mihai a devenit
Mihai Eminescu şi, sub acest nume, a trăit şi a scris literatură şi gazetărie, în România diverselor
geometrii politice şi prin străinătate între anii 1850 şi 1889.

George Călinescu, în cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, a scris: “Astfel se stinse în
al optulea lucru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și va ivi vreodată, poate, pământul
românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sai cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice
în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”1

Din datele recoltate și sitematizate de G. Călinescu rezultă că “Mihai Eminescu era

suficient de inițiat în istoria filosofiei, că poseda noțiuni de medicină, că a fost pasionat de științele
naturale și fizice, de capodoperele artelor plastice și ale muzicii și că în materie de filologie română
era un erudit. Cunoscător al mitologiilor greco-latină, germanică, arată că poetul era familiarizat

1
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Capitolul XIII, Mihai Eminescu, Editura Muzeul Literaturii Române,
1999, București, pag.178

1
cu marile literaturi. Pe cea germană o cunoștea în detaliu, din literatura italiană, spaniolă și franceză
a citit aproape toate operele capitale, ca și din literaturile orientale și clasice.”2

Nu este vorba doar de cunoaștere, autorul a încorporat toate cele citite și studiate, în
cuprinsul operelor sale. Nici un domeniu al culturii, dintre cele sus-menționate, n-a rămas
nevalorificat jurnalistic sau literar. Datorită culturii filosofice, Eminescu a dat creației sale poetice
o profunzime ce o situează la nivelul operelor în care ceea ce este mai profund omenesc în fiinșa
noastră se caută și se găsește, în continuu.

Mihai Eminescu a privit și gândit cultura, ca de altfel și lumea în general, din perspectivă
românească. Dorința de a ști este la Eminescu, un implicat al necesității de a crea. El dorea să știe
totul pentru că voia să creeze trainic și monumental. “Când a început să lucreze la cartea despre
viața lui Mihai Eminescu, G. Călinescu a descoperit în autorul Luceafărului, “un poet cu năzuința
grandiosului și a organicului, ca și Goethe”, plănuitor de “mari compoziții lirice și dramatice”.
Dacă boala și moartea nu l-ar fi răpus în floarea vârstei, Eminescu ar fi creat, opere de proporții
impresionante. Mihai Eminescu a încercat să facă de unul singur ceea ce alte literaturi obținuseră
prin eforturi succesive.”3

Considerând “viața lumii întregi” un “vs al morții eterne”, Eminescu se abandonează, în

nenumărate rânduri, acestui vis, uimindu-și implicit cititorii cu tablouri de o frumusețe neasemuiă,
menite parcă anume să dezmintă sau, să nuanțeze teza pesimistă.

O sursă a inspirației eminesciene este istoria națională, precum și preistoria, inclusiv

episoadele ei mitice. Opera sa este adânc implantată în creația orală autohtonă, fiind culegător de
folclor și cel mai mare poet al românilor. Cele mai multe poezii, Eminescu le-a scris în formă
populară și unele dintre marile sale poeme sunt prelucrări de basme sau își au punctul de plecare
în eposul popular. Observăm că, în toată opera sa, regăsim folclor sau îl are la bază. Interpretând
un motiv de basm, Luceafărul îl transportă în sferele cele mai înalte ale mitologicului încărcat de
gândire filosofică.

Eminescu exprimă sufletul națiunii sale în întreaga operă, indiferent dacă numește sau nu
fenomenalități ale lumii imediate, astfel valorificând creația populară. Eminescu determină o nouă

2
Dumitru Micu, Istoria Literaturii române, Editura Saeculum I.O., 2000, București, pag.125
3
Ibidem, pag.126

2
înțelegere a poezii, el fiind încarnarea poezii absolute, întemeietorul în spațiul literar românesc al
lirismului esențial. Eminescu a introdus un nou principiu de structurare artistică, fără cultivarea
artisticului ca scop în sine. Fără ezoterizarea limbajului. El a explorat acea sursă mare, eternă a
poeziei la care se accede doar prin instalarea în acel punct al spiritului din care, cum a intuit Breton:
“viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și prezentul, comunicabilul și incomunicabilul,
susul și josul încetează a fi percepute contradictoriu.”

Cât de sus era considerat Eminescu în ierarhia poeziei universale se poate vedea dintr-o
lapidară însemnare a lui Arghezi, pe care o tipărea în revista “Steaua” din Cluj, în iunie 1964, când
s-a sărbătorit în țară 75 de ani de la moartea marelui său înaintaș și maestru. Arghezi a scris doar
atât pentru slăvirea lui Eminescu:

“O trinitate: Homer, Geothe și Eminescu”, 4

(semnat) Arghezi

Luceafărul este una dintre cele mai cunoscute poezii scrise de către Mihai Eminescu, fiind
considerată de către criticii literari cea mai reprezentativă creație a autorului datorită faptului că
include toate temele prezente în celelalte opere eminesciene, ca atare poezia este inclusă
în programa pentru examenul național, Bacalaureatul.

Poemul Luceafărul a fost publicat în Almanahul Societății Academice Social-Literare

“România Jună”, la Viena în aprilie și apoi în volumul de Poezii îngrijit de Maiorescu, în
decembrie 1883. Originea poemului se află în basmul Das Mädchen im goldenen Garten.

Eminescu valorifică și prelucrează acest basm într-o primă formă predominant epică, sub
titlul Fata în grădina de aur, în perioada 1873-1875. Luceafărul păstrează în structura sa intimă,
acest scenariu narativ de minimă anvergură evenimențială care este însă sublimat prin inserția
lirismului, cum observă Tudor Vianu, o lirică a măștilor ce conferă poemului dramatism și un
anume aspect scenic. De aici se și explică structura lirico-epică, cu inflexiuni dramatice a
poemului, ca și proporțiile alegorice pe care le capătă.

4
Tudor Arghezi, Trei scriitori clasici – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, de Gh. Bulgăr, Editura
Saeculum I.O. și Editura Vestala, București, 1998, pag.67

3
 “Constantin Noica definește poemul ca pe un “basm al ființei”, după cum Alain Guillermou
l-a numit “expresia unei vagi filosofii a ființei și neantului”. Fără îndoială că nu putem trece însă
peste explicația pe care ne-o oferă însuși Eminescu în legătură cu creația sa, prin care poemul e
interpretat ca o alegorie a geniului, a ființei superioare, neînțelese de cei din jur, și, deci, profund
nefericite.”5

În fond, Luceafărul este un poem în care fascinația absolutului se armonizează cu tentația

cotidianului, un poem în care se împletesc, așadar, două planuri de reprezentare lirică: planul
universal și cel terestru. Ființa poetică eminesciană este sfâșiată aici între două porniri antinomice,
alimentate de ambivalențele propriei sale structuri ontice: impulsul spre înalt, al fetei de împărat
și “setea de repaos” a lui Hyperion.

Din punct de vedere compozițional, poema are o structurare simetrică, în care planurile de
reprezentare lirică, absolut/relativ, ceresc/terestru, se îmbină armonios în cele patru tablouri.

În primul tablou, eroii lirici se află oarecum în conjuncție. Fata de împărat se află într-un
castel la marginea mării, spațiu închis, limitat, prin care autorul sugerează unicitatea și caracterul
de excepție umană al fetei. Luceafărul resimte o nostalgie de sens contrar, spre adânc, spre lumea
terestră. El, aparținând sferei absolutului, caută să comunice cu alteritatea, să se identifice cu
celălalt. Pentru a se realiza comunicarea dintre cele două ființe, Luceafărul trebuie să coboare
treptele, să-și moduleze ființa într-un tipar uman.

Cel de-al doilea tablou este consacrat lumii de jos, teluricului, fata, își pierde unicitatea,
caracterul de singularitate, transferându-și sentimentele în domeniul umanului.

Următorul tablou încadrează un spațiu și un timp al originalității cosmosului, în care

Luceafărul primește un nume simbolic, Hyperion.

Ultimul tablou al poemului ne prezintă spațiul terestru, un spațiu cu virtuți paradisiace, în

care natura este idilizată, estetizată în mod romantic și în care se consumă iubirea dintre Cătălin și
Cătălina.

5
Iulian Boldea, Poezia Clasică și Romantică, Editura Aula, București, 2002, pag.191

4
 “Poveste” a determinisului universal, ce guvernează devenirea cosmosului, Luceafărul ne
vorbește despre aporiile condiției umane, cum observă Ioana Em. Petrescu: “O clipă prin ne-
nțelesul “dor de luceferi” al prințesei din castelul de la malul mării și prin iubirea – sau setea de
moarte – a celui obosit de propria-i eternitate, legea triumfă, acceptată și înțeleasă de cei despărțiți
prin hotarele morții. În lumina notiței manuscrise eminesciene, Luceafărul devine povestea
destinului genial, înțeles și asumat după o încercare eșuată, de eliberare prin iubire.”6

Printre rânduri, Arghezi descrie poemul astfel: “Din valurile vremii și mai ales poemul
grandios, care de fapt a fost și cântecul lebedei: “Dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă
de amărăciune glacială, care se cheamă Luceafărul””.7

Arghezi își încheia conferința cu aceste judecăți de valoare asupra marelui poet eminescian
final: “N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui. Luceafărul trebuie socotit
însă că face parte din Sfintele Scripturi, după Apocalipsa”.8

6
Ibidem, pag.195-196
7
Tudor Arghezi, Trei scriitori clasici – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, de Gh. Bulgăr, Editura
Saeculum I.O. și Editura Vestala, București, 1998, pag.72
8
Ibidem, pag.79

5
 BIBLIOGRAFIE:

 G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Capitolul XIII, Mihai Eminescu, Editura

Muzeul Literaturii Române, București, 1999
 Dumitru Micu, Istoria Literaturii române, Editura Saeculum I.O., București, 2000
 Gh. Bulgăr, Trei scriitori clasici – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea
Eliade, Editura Saeculum I.O. și Editura Vestala, București, 1998
 Iulian Boldea, Poezia Clasică și Romantică, Editura Aula, București, 2002
 Harold Bloom, Canonul occidental, Ediția a II-a, Grupul Editorial Art, București,
2007
 Academia Română, Dicționarul General al Literaturii Române, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2005
 Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Editura Ideea Europeană, București, 2008