Implicațiile psihologice și juridice ale stresului ocupațional pentru practicienii

justiției penale
Introducere
Preocupările penru bunăstarea personalului a devenit, de curând, o prioritate pentru
angajatori, atât din sectorul public, cât și din cel privat. Comitetul pentru sănătate și siguranță
(HSE), o agenție statutară/guvernamentală din Regatul Unit, însărcinat cu protecția sănătății și
securității la locul de muncă, a descoperit că stresul de la locul de muncă este cauza majoră a
bolilor de care suferă angajații. Într-un sondaj epidemiologic recent la care au participat 17000
de lucrători, 20% au raportat că că nivelul de stres de care suferă din cauza locului de muncă este
extrem de mare. Polițiștii și ofițerii care lucrează în penitenciare au fost identificați ca fiind
printre categoriile cele mai predispuse la stres. O atenție sporită a fost acordată recunoașterii unei
obligații de îngrijire, instanțele recunoscând și compensând indivizii dacă se poate dovedi că
angajatorii au fost neglijenți. Nu există o legislație specială care să o controleze, însă faptul că un
angajat suferă de stres ca urmare a agresiunii la locul de muncă sau a hărțuirii sau a unui volum
excesiv de muncă, poate însemna că angajatorul a încălcat obligațiile sale legale. Această datorie
este de a oferi atenție în mod rezonabil pentru a se asigura că sănătatea angajatului nu este
expusă riscului datorită stresului excesiv și continuu care poate decurge din modul în care, de
exemplu, munca este organizată. Sănătatea precară, care este rezultatul stresului de la locul de
muncă, trebuie tratată la fel ca și cea provocată de alte cauze fizice la locul de muncă. Este
stabilit prin lege faptul că, chiar dacă nu există o leziune fizică, reclamantul poate obține daune
morale pentru afecțiuni psihice cauzate de neglijența pârâtului (Page vs. Smith, 1996).

Acest capitol va descrie cadrul legal care reglementează obligația de îngrijire, va descrie
contextul contemporan în care practicienii justiției penale lucrează și va discuta despre unele idei
actuale despre stresul profesional și moduri de a l combate. Exemplele noastre derivă în special
din practica judiciară britanică și se vor limita la serviciile poliției și penitenciarelor. Cu toate
acestea, problemele pe care le discutăm se extind și la practicile justiției penale din alte parți, iar
analizele similare pot fi extinse și la alți profesioniști din domeniile juridic și criminologic.
Factori stresori si reacții la stres
Concepția modernă a noțiunii de stres derivă de la inițiatorul Hans Seyle care a descris
distresul, care se referă la emoții adverse precum furie și agresivitate care se presupune ca ar
avea impact distructiv, și eutres care se referă la emoții constructive asociate cu o luptă pozitivă.
(sintetizat în Lazarus, 1999, p. 31). Dintre diferitele abordări ale stresului care au apărut ulterior,
abordarea interactivă- ce pprovine în are parte din opera lui Lazarus- a fost cea mai influentă.
Această abordare percepe că situațiile nu sunt ele însele stresante, ci reacțiile ostile pot apărea
când există un dezechilibru între modul în care individul percepe cerințele din mediul său și
capacitatea sa de răspunde/ de a le face față. Distincțiile conceptuale tind să fie făcute între
„factorii stresanți” și „reacțiile la stres”.
Factorii de stres au fost clasificați în : -de rutină; traumatici; indirecți, surogat, subtituit,
derivati (Brown, Fielding și Grover, 1999). Factorii stresori cauzați de rutină sunt intrinseci
locului de muncă (de exemplu: nivelul ridicat de muncă, presiunea timpului, termenele limită),
rolului în organizații (ambiguitate sau conflict), dezvoltarea carierei (promoții, recompense),
relațiile de muncă(cu superiorii, delegații), structura organizațională și atmosfera (participarea la
luarea deciziilor, consultare). Anumite surse de stres organizatoric de rutină sunt comune
grupurilor de practicieni ai justiției penale (Bromley și Blount, 1997). Stresul asociat nivelului
înalt de muncă(în special când cererile apar în momente în care sunt multe de făcut și puțin timp
pentru recreere, împreună cu un nivel scăzut de putere de decizie), probleme de rol (ambiguitate
și conflict)și preocupări legate de perspectivele de carieră (promovări nedrepte, puțină
recunoaștere și salariu mic) a fost găsit în rândul ofițerilor din penitenciare. (Schaufeli și Peeters,
2000), polițiștilor (Brown și Campbell, 1990) și personalului de probațiune (Slate, Johnson și
Wells, 2000). Schimbarea filosofiei și practicilor instituționale ale justiției penale a exacerbat
aceste probleme. Problemele de rol și nivelul scăzut de control în ceea ce privește luarea
deciziilor conduc la epuizare (Schaufeli și Peeters, 2000). În timp ce factorii stresori, precum
turele de muncă, fac parte din trăsăturile contractuale ale muncii în cadrul sistemului de justiție
penală care necesită acoperirea 24 de ore, alte surse de stres, cum ar fi comunicarea
necorespunzătoare, lipsa de sprijin și oportunitățile de promovare incorectă percepute sunt în
domeniul managementului practicilor.
Gestionarea defectuoasă sau greșită a indus, mai mult decât a redus, stresul la locul de
muncă (Henderson, 1981). Remediul, pentru a atenua stresul, presupune deseori practici de
management mai bune, cum ar fi claritatea scopului, proces evoluat de luare a deciziilor și
comunicarea ascendentă și descendentă ( Brown și Campbell, 1994; Bromley și Blount, 1997;
Schaufelli și Peeters, 2000).
Factorii stresori traumatici sunt mai rar întalniti, însă au un impact negativ crescut
atunci când apar. Brown, Fielding și Grover (1999) consideră că sarcinile operaționale, care sunt
descrise de ofițerii de poliție ca fiind foarte stresante, includ necesitatea de a se confrunta cu
moartea unui coleg, copil sau fatalități rutiere și incidente armate. Acestea din urmă sunt mai rare
în Marea Britanie, însă mai frecvente în jurisdicții în care ofițerii sunt înarmați (Bromley și
Blount, 1997). Efectele psihologice ale unei victime a unui incident armat, sau ale unei persoane
care trebuie să împuște pe cineva în timpul serviciului, au fost subiectul unor cercetări
considerabile în Statele Unite. Stratton, Parker și Shibbe (1984) a constatat că aproximativ o
treime din eșantionul lor de 60 de pacienți au raportat reacții severe care au inclusiv flashback-
uri, probleme de somn și teama de proceduri judiciare. Un factor de stres cu frecvență redusă
care poate interveni în cadrul penitenciarelor este riscul de a fi luat ostatic. Un studiu asupra a 27
de victime care au fost ostateci, realizat de Serviciul de Corecție al Canadei (nedatat), a constatat
că 10 (37 %) au suferit un distres sever și disfuncții. Ofițerii care au experimentat lungi perioade
de captivitate au avut simptome inclusiv sentimente de neajutorare, șoc, frică, și izolare. Cei care
au supraviețuit unei luate de ostateci au raportat sentimente de rușine, reacții critice din partea
colegilor ofițeri și lipsa suportului managerial. Câțiva supraviețuitori au simțit că nu au fost
pregătiți în mod adecvat pentru asemenea incidente și au criticat managementul pentru lipsa de
pregătire.
Stresul resimțit pentru altcineva sau stresul secundar a fost asociat cu cei care lucrează
în contact cu victimele, caz în care distresul se revarsă la profesioniștii desemnați să lucreze cu
ei. Astfel, ofițerii de poliție specialiști care lucrează în domeniul protecției copilului sau al
victimelor violului au ajuns să aibă amintiri și gânduri intruzive legate de traumele victimelor, pe
care ei înșiși le simt ca debilitante (Martin, McKean și Veltkamp, 1986).
Schaufeli și Peeters (2000) au asociat reacții sau tulpini de stres după cum urmează: distres
fiziologic (cum ar fi palpitații ale inimii, tensiune arterială ridicată), stres psihologic (de
exemplu, nemulțumirea cauzată de muncă, epuizare, anxietate) și tulburări comportamentale (de
exemplu, renunțarea la muncă, abuzul de substanțe).
 În plus, Wilkinson și Campbell (1997) sugerează că indivizii stresați pot suferi unele
deficiențe cognitive în ceea ce privește capacitatea de concentrare sau de organizare a gândurilor.
Epuizarea este considerată a fi rezultatul unei expuneri lungi la factori stresori de rutină și apare
în special în cazul unor profesioniști care au interacțiuni intense cu oamenii. Maslach și Leiter
(1997) definesc stadiile evolutive ale epuizării și ale statelor asociate ca fiind un dezechilibru
între resurse și cereri (care duce la epuizarea rezervelor emoționale) și dezvoltarea atitudinilor
negative care duc la o detașare și cinism față de beneficiarii serviciilor (depersonalizare).
Această detașare reprezintă o slabă adaptare și conduce la creșterea distresului și a eficienței
profesionale. Expunerea la incidente traumatice poate conduce la tulburări de stres post-
traumatic (PTSD) definite de DSM-IV(APA,1994) ca fiind cele la care a fost martor, a luat parte
sau a fost confruntat cu unu sau mai multe evenimente care au presupus moartea sau amnințarea
cu moartea ori leziuni serioare sau amenințarea integrității fizice, a sa sau a altor persoane.
Simptomele după expunere include frică intensă, sentimente de neajutorare sau groază, gânduri
și imagini recurente obsesive și răscolitoare, evitarea permanentă a gandurilor și sentimentelor
legate de acel eveniment și stimulare crescută. Reacția la expunerea preungită la distresul altor
persoane poate conduce la o reacție de stres distinctă numită stres secundar traumatic sau
victimizare temporară (Figley, 1995).
Simptomele cum ar fi re-trăirea evenimentului traumatic, evitarea reamintirii
evenimentului traumatic și stimularea persistentă, tipice în PTSD au fost găsite în ofițeri de
poliție (Martin, McKean și Veltkamp, 1986; Brown și Andersen, 2000). Pertinent la implicațiile
juridice, discutate mai târziu, este noțiunea de proximitate a evenimentului și a victimelor
acestuia. Lazarus (1999), într-o revistă recentă, susține că noțiunile de stres, emoție și coping
"aparțin împreună și formează o unitate conceptuală, emoția fiind conceptul supraordonat
deoarece include stresul și copingul" (p.37).
Această noțiune a generat un număr tot mai mare de studii de cercetare care corelează
reacțiile de stres cu inteligența emoțională atunci când gestionează expunerea la stresorii de lucru
(Baron et al., 1999). Aceștia afirmă că ofițerii de poliție au obținut un grad mai ridicat a
inteligenței emoționale și au avut o toleranță mai mare la stres în comparație cu lucrătorii din
domeniul îngrijirii.
Aceste descoperiri au fost considerate a fi legate de aspecte ale culturii informale a
muncitorilor din poliție și din domeniul îngrijirii. Pe lângă extinderea noțiunilor de stres la emoții
și culturi ocupaționale, Lazarus (1999) identifică experiența stresului într-un context istoric și
socio-cultural. El susține că un sentiment de neputință, adus de anomie și / sau înstrăinare, joacă
un rol important în motivație, identitate și angajament social. Acest lucru poate fi transpus în idei
despre schimbările organizaționale și efectele potențial perturbatoare pe care le poate avea acest
lucru în gestionarea cererilor de muncă, mai ales dacă identitatea profesiei este în curs de
transformare, ca și în cazul profesionalizării tot mai mari a celor care lucrează în cadrul
agențiilor de justiție penală. În plus, identitatea personală a ofițerilor poate fi amenințată dacă
acestea aparțin grupurilor minoritare din cadrul ocupației, de ex. sex sau minoritate etnică.
Tensiunile dintre socializarea ocupațională și încercările indivizilor de a păstra identitatea
personală, dacă acestea sunt contrare normei dominante a majorității personalului, au fost
asociate cu primejdie psihologică (Brown 2000; WoottenandBrown, 2000). În cazuri mai
extreme, indivizii pot eperimenta discriminări și hărțuiri sexuale sau rasiale, implicând proceduri
de plângere și tribunale industriale, cu efecte adverse concomitente (Gregory and Lees, 1999).
Aceste idei rezonează cu criticile în curs de dezvoltare ale conceptelor de stres (de
exemplu, Briner, 1997) care susțin că stresul nu este unidimensional și că de obicei este foarte
rău definit că definițiile sunt simpliste și confundă cauzele și efectele, fără a face diferența intre
acestea. El susține, de asemenea, în mod convingător că intervențiile de stres se află la începutul
unei analize atentă a evaluării, cu o mică înțelegere a motivului pentru care pot sau nu pot
funcționa.
Cultura ocupațională
Psihologii organizaționali și profesioniști au început să examineze cultura corporativă
pentru a examina succesul și eșecul în practica afacerilor (Payne, 1991).
Într-un mediu în schimbare, organizațiile au nevoie de timp pentru a gestiona și a absorbi
schimbarea. Acest lucru necesită o direcție clară din partea conducerii, o bună comunicare și
personal de conducere care să țină legătura cu oamenii de la bază. Callan (citat în Brown și
Campbell, 1994) constată că organizațiile de poliție pot folosi conceptul de stres pentru a motiva
eșecul unei persoane decât să implice structurile organizaționale, și încearcă să se ferească de
eșecurile corporative.
Cazul tragediei din Hillsborough, la un meci de fotbal, (unde mulți oameni au fost uciși
și răniți în îmbulzeala fanilor care încearcă să intre într-o zonă înconjurătoare a stadionului) oferă
un exemplu de alegere a indivizilor pe care să dea vina. Aceasta ilustrează, de asemenea, unele
aspecte legate de suferința PTSD, care sunt discutate mai târziu în ceea ce privește despăgubirile.
Cultura ocupațională a organelor de drept a fost descrisă ca un mediu potențial
discriminator pentru cei care aparțin grupurilor minoritare. Analizele au fost prezentate din
lucrarea teoretică a lui Kanter (1977). Teza sa propune ca distorsiunile în balanța de gen a
organizațiilor să aibă un impact asupra oportunităților de avansare. Pentru a favoriza buna
comunicare și stabilitate, există tendința de a numi persoane similare în funcții de conducere.
Astfel, în organizațiile care au fost dominate în mod tradițional de către bărbați, vor fi numiți
manageri care împărtășesc trăsături comune, prin susținerea ierarhiilor de sex masculin (alb).
Acest proces exclude pe cei care sunt diferiți (de exemplu, femei, minorități etnice, homosexuali)
un ciclu de motivație redusă și descurajare care inhibă performanța, reduce recunoașterea
organizațională și limitează șansele de avansare. Argumentul critic al lui Kanter este conceptul
de "token". Aceasta reflectă statutul de simbol al naturii sale. Trei fenomene perceptuale au fost
identificate pentru a răspunde comportamentului majorității față de tokens: vizibilitate, polarizare
și asimilare. Semnalul foarte vizibil va atrage o parte disproporționată din atenție și este susceptibil la o exagerare
a diferenței, deoarece numărul mic exacerbează aplicarea stereotipurilor sociale. Generalizările care rezultă din
astfel de stereotipuri sunt făcute pentru a se potrivi unui anumit individ. Aceste procese duc la presiuni în ceea ce
privește performanța locurilor de muncă din punct de vedere al lipsei vieții private în cadrul organizației în care
competența a fost luată ca măsură a capacității generale a categoriei sociale a persoanei, și nu a realizării
individuale. În consecință, aceste persoane reprezentative pot face față muncii mai grele și depășesc sau încearcă să-
și limiteze vizibilitatea și să evite riscurile sau controversele. Ele sunt sensibile la greșeli, au o teamă exagerată de
eșec la sarcini importante sau evenimente-cheie și le este frică de răzbunarea membrilor grupului dominant invidios.
Dominanții în organizații afirmă sau reclamă solidaritatea în grup prin exagerarea acelor simboluri și valori
ocupaționale care le diferențiazăde persoanele reprezentative.
Parker, Holdaway și Griffin (1998) au sugerat că hărțuirea femeilor din poliție la locul de muncă este
legată de anxietate în ceea ce privește performanța muncii. Ei au găsit o asociere între hărțuire, așa cum
a fost experimentată de femeile din poliție și o anxietate sporită a muncii și un distres psihologic. Pentru
bărbați, hărțuirea a fost asociată de fapt cu sănătatea mintală pozitivă.
Martin și Jurik (1996) sintetizează cercetarea privind discriminarea și hărțuirea în cadrul serviciilor de poliție și
penitenciare și găsesc fire comune în ambele medii care sunt dominate preponderent de bărbați (albi). Hărțuirea
sexuală variază de la agresarea directă până la glumă, tachinare și adresarea unor porecle.
Femeile care avansează în vechime reflectă forme flagrante de rezistență față de autoritatea lor.
Femeile sunt acuzate de slăbiciune emoțională prin faptul că devin supra-implicate cu deținuții
sau sunt prea temătoare pentru a fi eficiente în situații potențial periculoase. Ei raportează o serie
de studii care leagă aceste experiențe de stresul legat de locul de muncă. Ironia este că foarte
multe slăbiciuni evidențiate de colegii de sex masculin sunt foarte mult atributele dorite
de catre noile abordări orientate spre resursele umane, care încearcă să profesionalizeze poliția și
serviciile de închisoare.
CONTEXTul CONTEMPORAN PENTRU LUCRAREA ÎN PRACTICI JUSTIȚIONALE PENALE
.