2.1.

Caracteristici tehnice ale probei

În alergările de semifond pasul lansat are ponderea cea mai mare. În alegarea
cu pasul lansat se urmăreşte menţinerea vitezei de regim şi obţinerea celei mai
ridicate rezistenţe prin raţionalizarea mişcărilor şi printr-un efort economic.
Calitatea unei alergări cu pasul lansat poate fi apreciată după armonia mişcări lor
care trebuie să fie ritmice, suple, fără nici un fel de bruscări după uşurinţa alergării
(împingerea corectă, având o amortizare uplă) în raport cu specificul pasului.
Alergarea în pas lansat consituie o formă de alergare adoptată pentru
parcurgerea distanţei, caracterizată prin menţinerea vitezei de o valoare constantă
(tempoul).
În alergările de semifond mişcările picioarelor sunt ample şi relaxate . Braţele
nu au o mişcare energică sau amplă în comparaţie cu probele de sprint, ele sunt ţinute
pe lângă corp într-o poziţie cât mai relaxată, umerii sunt coborâţi şi ei de asemenea
sunt relaxaţi nefăcând mişcări bruşte sau energice.
Trunchiul este la verticală la probele de semifond, orientat usor spre înainte.
La distanţe mai lungi, cerinţele fiziologice impuse de durata efortului,
predomină asupra condiţiilor de ordin biomecanic care se referă numai la eficienţa
pasului.
Contactul cu solul se face pe toată talpa, în comparaţie cu probele de sprint când
contactul cu solul se face pe pingea.
Deoarece viteza nu este foarte mare, amplitudinea mişcărilor este mică, ea este
foarte evidentă în comparaţie cu alte probe.
O mare importanţă o are mişcarea genunchiului înainte, înălţimea la care se
ridică coapsa alergătorului depinde de viteza alergării şi de cele mai multe ori, este
condiţionată de lungimea distanţei.

2.2.1. Startul şi lansarea de la start

Prin start se înţeleg toate poziţiile şi mişcările effectuate de atlet în scopul
începerii alergării cu o eficienţă maximă.
La comanda "Pe locuri" alergătorul ocupă locul din faţa liniei de plecare punând
piciorul cât mai aproape de linie dar fără să o atingă. Celălalt picior se aşează puţin
la dreapta şi înapoi, greutatea este repartizată pe piciorul din faţă.
Trunchiul se menţine drept, braţele lăsate libere în jos. La comanda "Pe locuri"
alergătorul apleacă corpul înainte, îndoind trunchiul din mijlos ş i mutând greutatea
corpului aproape complet pe piciorul din faţă, piciorul dinapoi se sprijină bine pe sol
cu partea anterioară a tălpii.
Alergătorul aşteaptă în această poziţie fără să se mişte, pocnetul pistolului.
După pocnetul pistolului, alergătorul începe alergarea printr-o împingerea
bruscă, însoţită de o mişcare a braţelor, primul pas este făcut cu piciorul dinapoi
primii paşi sunt făcuţi prin împingere cu partea anterioară a tălpilor. Viteza primilr
paşi cu trecere gradată în alergare de distanţă, variază în raport cu lungimea distanţei
de alergare.
Dintre toate probele de semifond şi fond, cel mai rapid start se ia în proba de
800 m.
2.2.2. Alergarea pe parcurs
După o alergare pe culoar de 120 de m, alergătorul intră la coardă.
Mişcările picioarelor sunt ample şi relaxate. Acest system de alergare se
numeşte alergare cu pas lansat. Braţele îndoite din articulaţiile coatelor, formând un
unghi drept sunt deasemenea relaxate. În timpul mişcării braţului înainte unghiul
format între antebraţ şi braţ se micşorează puţin, iar la mişcarea înainte se maăreşte
întinderea completă a piciorului în momentul împingerii cu rularea labei piciorului,
este una din cele mai importante condiţii ca tehnica să fie corectă.
Bazinul alergătorului este dus înainte, corpul uşor extins înregiunea lombară,
poziţia generală a alergătorului fiind în acest moment foarte corectă. În timpul fazei
de zbor, ambele picioare fiind în aer, piciorul drept în poziţia pasului posterior, iar
stângul în poziţia piciorului anterior.
În timpul zborului pe măsura apropierii de pământ piciorul stâng, pregătindu -se
să aterizeze se întinde uşor, cel drept îndoindu -se relaxat, uşureaza bascularea lui
înainte pentru a executa pasul următor. Coapsa picioarelor se apropie uşor în aer,
micşorând unghiul dintre ele.
În alergările de semifond aşezarea labei piciorului pe sol în primul moment al
fayei de sprijin anterior se face în momente diferite de alergare. În cazul de faţă laba
piciorului alergătorului e în aşa fel orientată să atingă solul aproape în întregime.
Tehnica aşezării labei piciorului pe partea dinainte este uşoară, dar creează
condiţii mai bune pentru a amortize mai elastic aterizarea.
Corpul alergătorului înaintează numai datorită inerţiei. Braţele alergătorului
trebuie să aibe o poziţie corectă şi să fie cât mai relaxate.
Respiraţia corectă are o mare importanţă la alergările de semifond. Respiraţia
se face deseori în ritmul paşilor. Numărul paşilor la care se face fiecare inspiraţie şi
expiraţie oscilează între trei şi patru.

2.2.3. Sosirea
Este acelerarea alergării în partea ei finală şi trecerea liniei de sosire.
În raport cu lungimea distanţei şi particularităţile alergătorului această
accelerare începe de cele mai multe ori cu 150-200 m înaintea sosirii.
Tehnica alergării din această fază este aproape neschimbată, însă paşii sunt
facuţi într-un ritm mai energic.
Când ajunge în apropierea liniei de sosire, alergătorul de semifond execută acea
zvâcnire spre finish, în cazul sosirii strânse "piept la piept".

2.3. Calităţile motrice specifice probei de 800 m

2.3.1. Viteza
Este calitatea motrică ce se caracterizează prin capacitatea
individului de a efectua acţiuni motrice într -un timp minim pentru
condiţiile respective. Este prezentă în toate exerciţiile sportive, mai mult
sau mai puţin, sub diferite forme de manifestare, dar exprimarea mecanică
V=d/t nu este semificativă decât pentru exerciţiile care presupun
deplasarea corpului în întregime.
Factorii care condiţionează viteza sunt :
a) mobilitatea proceselor nervoase
b) viteza de răspuns la stimuli externi
c) elasticitatea şi mobilitatea musculară
d) capacitatea de concentrare
e) gradul de însuşire a tehnicii
Viteza prezintă mai multe aspecte sub care se manifestă substratul
fiziologic al fiecăruia, diferenţiat:
a) viteză de reacţie
b) viteză de execuţie
c) viteză de repetiţie
d) viteză de deplasare (din însumarea celorlalte)
În atletism, calitatea motrică, viteza nu se găseşte în formă pură, ci
rezistenţă, astfel întâlnim forme specifice de manifestare:
a) -viteză în regim de forţă
b) -viteză în regim de rezistenţă

Metode de dezvoltare a vitezei

Termenul de dezvoltare este conform cu realitatea doar în cazul
începătorilor sau al atleţilor din categorii inferioare, iar în cazul celor
avansaţi numai dacă sunt rămâneri în urmă, deci mai există rezerve de
potenţial de viteză nevalorificat.
La atleţii consacraţi care au atins plafonul vitezei nu se mai poate vorbi
despre "dezvoltarea vitezei". In cazul lor, pregătirea urmăreşte
dobândirea an de an a capacităţii de viteză specifică, actului motric specific
şi aceasta, mai ales, în perioada obţinerii şi perfecţionării formei sportive.
Unica metodă pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale vitezei este
metoda repetarilor.
Se repetă exerciţii specifice, identice sau foarte apropiate ca structură, de
activitatea motrică în care vrem să dezvoltăm viteza mişcărilor, respectiv
pentru dezvoltarea vitezei de accelerare sau a vitezei de deplasare
trebuiesc în primul rând efectuate exerciţii de alergare.
Pentru a fi considerate ca atare, exerciţiile de viteză trebuie să
îndeplinescă anumite condiţii şi anume: structura exerciţiului să permită
execuţia lui în viteză mare sau maximă, exerciţiul să fie bine însuşit
astfel încât atenţia să fie concentrată asupra execuţiei rapide, iar du rata
exerciţiului să nu depăşescă 6-7 sec., pentru ca viteza să nu scadă din
cauza oboselii.
Durata exerciţiului reprezintă, de fapt, durata excitaţiei. Durata minimă depinde
de lungimea fazei de accelerare, până la atingerea vitezei maxime.
Dacă durata excitaţiei este prea scurtă, viteza maximă nu se poate
atinge, aceasta va duce doar la îmbunătăţirea capacităţii de accelerare dar
nu şi a vitezei propriu-zise. O excitaţie prea lungă va avea ca efect
dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză.
Rezultă două indicaţii metodice importante:
♦ exerciţiile se repetă în viteză maximă sau aproape de nivelul maxim.
♦ asigurarea vitezei maxime se face numai cu condiţia unui system nervos bine
odihnit şi ca atare antrenamentului de viteză nu trebuie să-l preceadă nici o
 altă activitate obositoare. Astfel în cadrul unui antrenament, dezvoltarea vitezei
se va face în prima parte a lecţiei. Se va lucra în 3-4 serii având fiecare
3-4 repetări. În cadrul antrenamentului nu se recomandă mai mult de 5 -6
repetări, în medie, cu intensitate maximă (D. Harre). Celelalte repetări se vor
executa în vitezî apropiatî de cea maximă, la primul semn de oboseală lucrul
oprindu-se.
Stabilirea corectă a pauzelor dintre repetări şi a celor dintre serii are o
importanţă tot atât de mare ca şi cea a stabilirii intensităţii efortului.
Pauza va avea o durată astfel încât să asigure o revenire cât mai completă,
dar să nu depăşească limita în care se pastrează starea de excitabilitate maximă a
scoarţei cerebrale.
Durata pauzelor între repetări va fi de 3-4 minute având un
caracter de odihnă pasivă, iar între serii va fi de 5 -6 minute cu un
caracter de odihnă activă
Dezvoltarea vitezei de reacţie în atletism constituie problema
startului în probele de viteză.
Dezvoltarea vitezei de reacţie, utilizând metoda repetării, se poate
realiza pe mai multe căi:
1. reacţie, cuexecutarea globală a startului.
2. reacţie, cu executarea fracţionată, analitică, a startului.
3. educarea şi perfecţionarea perceperii şi aprecierii corecte a
microintervalelor spaţio-temporale, tipice startului de jos global şi
fracţionat.
4. structurare preparatoare, în intervalul de timp de la comanda
" Gata" la semnalul sonor.
Alături de exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei de execuţie se vor mai
avea în vedere: dezvoltarea forţei dinamice maxime optime, îmbunătăţirea
elasticităţii musculare şi a mobilităţii articulare, perfectionarea coordonării
neuro-musculare.
Dezvoltarea vitezei de repetiţie constituie în exclusivitate problema
alergărilor, fiind exprimată în frecvenţa paşilor şi implicată în viteza de
accelerare şi de deplasare. Pentru viteza de accelerare se vor executa
exerciţii speciale (A.j.g., A.g.s.) , lansări de la start, toate având la bază
accelerarea până la tempoul maxim pe distanţa de 50m. În cazul
dezvoltării vitezei de deplasare.
2.3.2. Forţa
Este acea calitate motrică cu ajutorul căreia se învinge starea de inerţie a unui
corp sau a corpului propriu aflat în stare de repaus sau de mişcare. Forţa este
rezultatul contracţiilor musculare fiind proporţională cu suprafaţa de secţiune a
muşchiului respectiv.
Forţa manifestată de unul sau mai mulţi muşchi depinde din punct
de vedere fiziologic de următorii patru factori:
a) frecvenţa şi aria de cuprindere a impulsurilor nervoase sosite pe calea
neuronilor motori, intensitatea excitaţiei şi numărul unităţilor motorii
angrenate în efort;
b) sincronizarea în timp şi spaţiu a contracţiei fibrelor musculare;
c) suprafaţa de secţiune fiziologică totală a muşchilor angrenati în efort;
d) particularităţile structurale ale fibrelor musculare cuprinse în contracţii.
Forţa prezintă doua forme de manifestare principale:
 forţa maximă absolută
 forţa explozivă
În atletism, şi în particular în proba de 400 m., se va ţine seama de relaţiile
forţei cu viteza şi rezistenţa, reflectând capacitatea organismului ( muşchilor ) de
a rezista la efort în condiţiile unor contracţii puternice şi rapide.
2.3.3 Rezistenţa
Reprezintă capacitatea organismului de a efectua un efort dat cu o
intesitate constantă, timp cât mai îndelungat. Gradul de dezvoltare a
rez i s t enţ ei se r efl ect ă î n cap aci t at e a funcţ i onal ă a a parat ul ui
cardiovascular şi respirator, în metabolism, în rezistenţa sistemului nervos
precum şi între coordonarea dintre celelalte organe şi sisteme.
Calitatea rezistenţei este influenţată de:
1. coordonarea mişcărilor
2. capacitatea psihică a sportivului
3. capacitatea de transport a O 2 realizată de sistemul cardiovascular
4. cantitatea totală a rezervelor energetice şi economia funcţională în
utilizarea lor
Pentru ca excitanţii care acţionează asupra organismului să aibă
urmări favorabile asupra dezvoltării rezistenţei este necesar ca ei să fie
modificaţi, mărindu-se pe masură ce organismul se adaptează la diferite
trepte de efort.
Rezistenţa prezintă două forme de manifestare:
a)-rezistenţă generală este capacitatea organismului de a menţine un timp
cât mai îndelungat un efort de intensitate mică, relativ generalizat (peste
2/3 din masa musculară), într-un tempou de aşa manieră încât să permită
prelungirea efortului în condiţii de aerobioză.
b)- rezistenţă specială este acea calitate care permite efectuarea pe o
durată de timp determinată a unui efort de intesitate mare într-un tempou
ridicat, în aşa fel încât să ducă la rezultatul maxim.
În atletism (ca în toate sporturile cu caracter ciclic) sunt mai
multe forme de manifestare a rezistentei:
a)- rezistenţă de lungă durată- necesară în parcurgerea unei distanţe în
care se depăşesc 8 minute de efort, fără micşorarea vitezei de deplasare.
Efortul se desfăşoară în condişii aerobe solicitând intens sistemul
cardiovascular şi respirator.
b)- rezistenţă de durată medie - necesară în parcurgera unei distanţe între
2-8 minute. Efortul este mixt, pe langă procesele aerobe apărând şi procese anaerobe
datorită deficitului de O 2 .
Nivelul acestui tip de rezistenţă depinde de forţa în regim de
rezistenţă şi de viteza în regim de rezistenţă.
c)-rezistenţa de durată scurtă - necesară în parcurgerea unei distanţe
cuprinse între 45 secunde şi 2 minute de efort. În acest caz procesele
anaerobe se manifestă mai intens, rezistenţa depinzând de nivelul de
dezvoltare al vitezei şi forţei în regim de rezistenţă.
Rezistenţa în regim de viteză reflectă capacitatea organismului de a
face faţă în eforturile submaximale şi maximale. În acest tip de efort se
lucrează în condiţii anaerobe.
Rezistenţa generală şi rezistenţa specială formează o unitate
indisolubilă.
Dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale rezistenţei, respectiv
dezvoltarea acestei calităţi în diferite regimuri, reclamă cunoaşterea cu
precizie a naturii efortului ce trebuie administrat, ca şi a condiţiilor ce
trebuiesc respectate. În lucrul de rezistenţă, solicitarea organismului la
nivelul diferitelor aparate şi sisteme ca şi modificările adaptive urmărite,
depind de următorii factori:
 intensitatea efortului
 durata efortului
 durata pauzei între eforturi
 caracterul acestor pauze (active sau pasive)
 volumul efortului (numărul de repetiţii)

Intensitatea efortului
- poate fi considerat ca factor principal, în sensul
că nivelul intensităţii determină o anumită dimensiune, precisă, a celorlalţi
factori.
Pentru alergările fragmentate în raport cu viteza maximă de cursă pe
distanţele date , se practiceă zone determinate de efort, pentru dezvoltarea rezistenţei
în cele trei regimuri:
 rezistenţă anaerobă alactacidă 95-100%
 rezistenţă anaerobă alactacidă 80-92,5%
 rezistenţă aerobă 60-75%
Durata efortului
- este dependentă de intensitatea efortului şi trebuie să
se încadreze în anumite limite de timp, pentru ca efortul să se desfăşoare
pe seama mecanismului energetic pe care dorim să-1 dezvoltăm şi să
realizăm astfel adaptarea organismului la efortul specific
Pentru alergări, aceste limite sunt:
 7-10sec - pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe alactacide, distanţele
uzuale fiind de 60-80m
 20sec - 2min - pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe lactacide, distanţele
uzuale fiind între 200-600m
 peste 3-5min până la 2 ore – pentru dezvoltarea rezistenţei aerobe

Durata pauzelor
Dintre eforturi, priveşte situaţiile în care se aplică
metoda intervalelor (al) sau repetărilor (aR). În cazul metodei repetărilor,
pauza are o durată mai mare, până la faptul că efortul din proba de
800m este un tip de efort anaerob lactacid.
Principalele metode pentru dezvoltarea acestei rezistenţe anaerobe lactacide
sunt metoda repetărilor şi metoda intervalelor.
Se consideră, însă, că metoda repetărilor asigură un antrenament
calitativ mai bun, şi, ca atare, este folosit în proportie mai mare.
În practica antrenamentului două metode de bază aR şi al , se mai folosesc si
alte metode:
 alergare în pantă-intensiv-după principiul al
 fartlek-intensiv
 alergări de control (până la 600m)
Intensitatea efortului se situează în limitele 80 -92,5%, intensitatea
fiind invers proporţională cu distanţa de antrenament. În general, distanţele de
antrenament pentru proba de 800m sunt cuprinse între 150-600m.
Principiile de aplicare:
Frecvenţa cardiacă, revenirea completă, pulsul având valori de 90-95
bătăi/min la plecarea în efort. În cazul alergărilor cu intervale, pauza este
mai mică, revenirea după efort este incompletă, până la revenirea pulsului
la 120-130 bătăi/min. Metoda intervalelor este mai eficientă în dezvoltarea
rezistenţei aerobe, pe când metoda repetărilor este folosită în cazul
dezvoltării rezistenţei anaerobe, alactacide şi lactacide.
Se consideră că în cazul vitezelor critică şi subcritică, micşorarea pauzelor face
efortul mai aerob, iar în cazul vitezelor supracritice, scurtarea pauzelor face efortul mai
anaerob.
Pauza între serii trebuie să fie suficient de mare pentru ref acerea,
resinteza rezervelor de ATP, fosfocreatină şi glicogen.
Caracterul pauzelor consumului maxim de O 2
Pentru efortul anaerob, alactacid sau lactacid, numărul repetărilor într-o
serie şi numărul de serii sunt condiţionate de rezervele energetice.
Probele de alergări, în raport cu distanţele de concurs, se împart, din
raţiuni de ordin metodic, în 5 categorii:
 Sprint - până la 250 m
 sprint prelungit - 250-600m
 semifond - 800-2000m
  fond - 3000m - 16Km
 mare fond - mai mult de 16 Km

Din punct de vedere al acestei clasificări proba de 800m este inclus ă în cadrul
sprintului prelungit care cuprinde distanţele de concurs pe intervalul 250-800m.
În cazul efortului aerob se administrează pauze active (alergare uşoară) , iar în
cazul efortului anaerob pauza va fi pasivă.
Volumul efortului (numarul de repetari):
În cazul efortului aerob, numărul kilometrilor sau numărul repetărilor
unor distanţe se justifică numai atât timp cât intensitatea efortului se
menţine la nivelul acestora, distanţele pentru alergarea repetată şi
alergarea cu intervale sunt cuprinse între 50 - 600m.

Dezvoltarea rezistenţei anaerobe lactacide

 Ţinand cont de respiraţie în timpul şi imediat după efort trebuie s ă aibă

valuri cuprinse între 180-200 bătăi/minut sau chiar peste 200 bătăi/min.
 În timpul pauzei, frecvenţa cardiacă trebuie să atingă valori pentru a.R 90
bătăi/min, iar pentru a.I 120-130 bătăi/min la un nivel de pauză cuprins
între 30-90 sec.
 În mod obişnuit se lucrează în serii scurte de 3 - 4 repetări cu 2 – 3 serii
pentru categorii inferioare, respectiv 4 -6 serii pentru atletii consacraţi.
 Pauza între repetări trebuie să aibă de la repetare la repetare o durată tot
mai mică, datorită ratei acumulării ratei de acid lactic sangvin.
 Pauza între serii trebuie să fie suficient de mare de o bună parte a
datoriei de O 2 lactacide să poată fi eliminată dar să nu depăşească în nici un
caz 15 minute.
În lucrări se face distincţia dintre lucrul efectuat pentru sporirea
rezervelor de glicogen şi creşterea capacităţii organismului de a utiliza
aceste rezerve.
1. Pentru sporirea rezervei de glicogen se recomandă două variante:
 Repetarea unor distanţe egale sau variabile, într-o singură serie, cu un
repaus de 6-10 minute după fiecare repetare. Această variantă este util ă
pentru pregătirea atleţilor de 200m si 400m.
  Serii de repetări. Faţă de prima variantă există dezavantajul acumulării unei
mari concentraţii de lactat după fiecare serie. Este utilă pentru
alergatorii de 100m si 200m.
2. Pentru creşterea capacităţii organismmului de a utiliza rezervele de
glicogen se folosesc distanţe de la 100 - 150 - 200 m cu trei modalităţi
de lucru :
 repetări pe 150m
 repetări pe 200m
 amestec de repetări de la 150m la 200m
Intensitatea este maximă sau foarte apropiată de maxim cu pauze
lungi între repetări.
2.3.3.1. Anduranţa
Anduranţa constă, de fapt, în evitarea oboselii, învingerea acesteia şi
continuarea lucrului la un nivel corespunzător chiar după ce oboseala s-a instalat.
Au existat multe preocupări pentru a găsi cauzele generale universale ale
oboselii. Oboseala a fost privită ca o intoxicare specifică a organismului, ca o epuizare
a rezervelor energetice. S-au purtat discuţii şi în privinţa locului în care apare oboseala.
Unii specialişti afirmau că oboseala apare în muşchi, alţii că înainte de toate apare în
sistemul nervos. La ora actuală cei mai mulţi împărtăşesc idea că , cauzele oboselii
potapărea în diferite sisteme ale organismului, atât cele centrale cât şi cele periferice,
oboseala poate să apară ca urmare a insuficienţei în funcţionarea sistemelor circulator
şi respirator, epuizarea parţială a unor glande cu secreţie internă, dereglarea şi stabilirea
mediului intern, adică fenomene care au loc în diferite sectoare ale sistemului nervos şi
multe altele.
Aşadar, lucrul principal în educarea rezinstenţei (anduranţei) reprezintă
descoperirea cauzelor principale ale oboselii, apariţia acesteia într-o anumită activitate
motrică. În alergareade distanţă indifferent de cauza oboselii, aceasta din urmăse
manifestă prin modificarea miscărilor. În exerciţii ciclice, aşa cum este alergarea,
oboseala se manifestă în primul nivel în reducerea vitezei. Deoarece viteza reprezintă
o funcţie a forţei, o amplitudine etc, a căror parametrii sunt greu de sesizat, de aceea în
analiza rezintenţei un rol important în are depistarea semnalelor de oboseală. Depistarea
acestora ne permite apreciereaîn mod obiectiv a nivelului rezistenţei la sportive şi
modul în care învinge oboseala şi menţine capacitatea de effort până la finish. Pentru
practică, manifestările motrice care semnalează apariţia oboselii sunt cele mai
importante, deoarece în final, de ele depinde performanţa sportivă.
Indicele cel mai important, măsurabil, al apariţiei oboselii în alergarea de
semifond îl constituie reducerea vitezei de deplasare, constantă în urma măsurării
timpilor intermediari.
S-a constatat că apariţia oboselii poate fi sesizată înaintea momentului care
marchează reducerea vitezei.
Pentru aceasta este suficientă parallel cu înregistrarea timpilor intermediary, numărarea
paşilor pe aceeaşi distanţă. Din aceste două valori, timpul şi numărul de paşi se vor
obţine trei indici: viteză, lungimea paşilor şi frecvenţa pasilor. Observaţii efectuate
asupra probelor de alergare în timpul concursurilor au arătat că aceşti trei parametrii nu
se modifică simultan. Viteza poate să rămână constantă şi atunci când din aceşti
parametrii unul creşte iar altul scade. Se recomandă ca pentru fiecare alergător în parte
stabilirea relaţiei optime între lungimea şi frecvenţa paşilor care asigură viteza relativă
optimă şi odată cu aceasta depărtarea momentului de apariţie al oboselii. Cunoaşterea
tuturor acestor aspecte care determină apariţia oboselii şi implicit reducerea
randamentului în alergare.
2.3.4. Mobilitatea
Este capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului mişcări cu
amplitudini diferite.
De obicei, mobilitatea se asociază cu o bună performanţă fizică, cu mişcările
coordonate şi ste asociată unui aparat locomotor bine dezvotat. O bună mobilitate este
necesară în toate actele motrice (nu numai în gimnastică, sărituri în apă, patinaj etc.)
unde este nevoie efectuarea mişcărilor cu amplitudine.
Mobilitatea este o calitate motrică, deoarece împreună cu celelalte calităţi
determină caracteristicile si parametrii mişcărilor.
Aceasta se exprimă în grade, ştiut fiind că mişcările segmentelor aparatului
locomotor fac unghiuri diferite între ele. Structura şi tipul articulaţiilor determină natura
mişcărilor ce se pot efectua în ele, iar amplitudinea este dependentă în principal de
calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor.
În cadrul acestora elesticitatea musculară are un rol însemnat, deoarece în
diverse exerciţii efectuate contracţia musculară începe înainte de întindere asigurând
relaxarea antagoniştilor.
Elasticitatea muşchilor se poate modifica într-o mare măsură prin influenţa
proceselor neuropsihice de relaxare musculară si prin exercitii de intindere tip
stretching. Pe măsură ce creşte gradul de mobilitate (elasticitatea muşchilor se măreşte
prin exersare, fără o influenţă negativă în poziţie iniţială), simultan cu exerciţiile pentru
creşterea supleţei se recomandă exerciţiile de forţă, care la rândul ei determină
mobilitatea articulară.
Fatori care determină manifestarea mobilităţii
Mobilitatea este determinată de diferiţi factori de natură externă şi internă:
 temperatura mediului ambiant (creste la temperaturi mai crescute şi se reduce
la temperaturi reduse)
 ritmul celor 24 de ore
 tipul articlaţiei
 capacitatea de întindere musculară
 capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar
 cand organismul este obosit mobilitatea este mult redusă
 la copii, mobilitatea este mai mare comparativ cu vârstnicii şi, datorită faptului
că la copii se poate dezvolta mai uşor decât la adulţi
 mobilitatea este condiţionată de sex, se consideră că fetele au o mobilitate mai
bună decât băieţii
Aceşti factori trebuie luaţi în consideraţie în cadrul planificării lecţiilor de
antrenament cu teme privind dezvoltarea mobilităţii.

Formele de manifestare al mobilităţii

Mobilitatea este de două feluri:
 Activă 1.
 Pasivă 2.
1. primul tip reprezintă mobilitatea maximă într-o articulaţie obţinută prin
activitatea musculară proprie; mobilitatea activă este determinată în mare
măsură de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţă necesară acţionării
segmentelor corpului.
2. mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe.
Aceasta este mai mare decât stabilitatea activă, cu care se află însă în relaţii de
coordonare reciprocă.

Aspecte metodice privind dezvoltarea mobilităţii

 Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a se favoriza
efectuarea procedeelor tehnice din ramuri sportive sau a altor deprinderi, cu uşurinţă,
cursivitate şi supleţe.
Mobilitatea determină în mod direct epresivitatea mişcărilor prin amplitudinea
efectuării acetora.
Dezvoltarea exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice ale articulaţiilor
nu reprezintă un aspect pozitiv şi nu trebuie activat în acest sens deoarece implică
laxitatea articulară, dereglari funcţionale articulare, etc.
Exerciţiile de mobilitate trebuie efectuate în serie de 10- 18 repetări,
amplitudinea crescând de la o serie la alta. O metodă de mărire a supleţei musculare
este aceea cunoscută sub numele de stretching care are ca principiu de baza acţiunea
musculară în trei trepte:
-contracţia statică
-relaxare
-întindere lentă
Câteva indicaţii de aplicare a stretchingului:
 întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de relaxare, pe cât posiil să se
conştientizeze mişcarea.
 Poziţia iniţială trebuie să fie comodă(relaxantă)
 Antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână
 Se consideră că eficienţa cea maimare a stretchingului se realizează când este
fectuat la sfârşitul procesului instructiv-educativ.
 Stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagoniştilor
 Întinderea muşchilor trebuie să se facă upă un program zilnic individualizat.
 În poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.
 Clasificarea exerciţiilor pentru
dezvoltarea mobilităţii
Balansul înainte şi înapoi, lateral şi îndoirea
Exerciţii active corpului înainte, podul etc

Exerciţii pasive Sfoară înainte şi în lateral cu arcuire, extensiei

Exerciţii dinamice
Exerciţii statice şi de
relaxare
Exerciţii combinate
ale braţelor cu partener, etc
Balansări,arcuri, reveniri
Menţinerea poziţiei cu amplitudine maximă
Statice şi dinamice

Întinderea muşchilor prin acţiune activă şi

Stretching
pasivă

Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi

indicaţii metodice:
 Se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de
tehnică cu amplitudine maximă
 Paralel cu exerciţiile de mobilitate se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă
 Înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate se impune o bună încălzire a
aparatului locomotor
 Exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la încălzire
(stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă
 Este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismuleste
obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au
eficienţa dorită.
 Asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1-2 ore pe zi) în condiţii de
temperatură, de confort a mediului ambiant, cunoscut fiind că acesta se pierde
foarte repede.
2.4. Caracteristici somatice ale alergătorului de semifond

Atleţii ce se întrec în proba de 800m sunt de cele mai diferite tipuri

somatice. Au realizat performanţe deosebite atât sportivi înalţi cât şi cei
scunzi, atleţii grei sau uşori, puternici sau slabi.
 Ca atare dezvoltarea morfologică nu pare o condiţie esenţială ca în
alte probe.
Tipul somatic al alergătorului de 800m
după ?_loc unde??

Indici Varsta Talia Greutatea Q

Loc I I-III I-VIII I I-III I-VIII I I-III I-VIII I I-III I-VIII
800m 23 24 24 184 180 181 73 67 69 397 372 381
±2 ±1 ±1 ±3 ±3 ±2 ±7 ±3 ±3

În urma unui studiu efectuat asupra pregătirii alergătorilor de 800 m

s-a constatat că odată cu creşterea valorii rezultatelor variază şi
ponderea dezvoltării calităţilor motrice speciale. Aceste calităţi specifice alergătorului de 800
m au fost sistematizate în ordinea importanţei lor:
1) viteză + rezistenţă (rezultatele realizate pe 400 m
din proba de 800 m) = rezistenţă specifică
2) viteza + forţă (rezultatele obtinuţe în probele de 200 m şi 400
m din proba de concurs)
3) viteză (rezultatul pe 200 m)
4) rezistenţă (rezultatul pe 1000 m)
5) detentă (rezultatul la săritura în înălţime fără elan cu bătaia pe
ambele picioare şi atingerea unui reper cu mana)
Indicatorii somatici ai participantilor in proba de 800 m baieti, la 8 editii ale
Jocurilor Olimpice

Media Varsta Talia Greutatea

primilor I III VI I III VI VIII I III VI VIII

1976 24.7 24.9 28.8 1.79 184.6 184.6 182.6 84 73.0 72.1 70.4
1980 24.9 23.7 22.8 1.83 179.6 182.0 181.7 70 71.6 65.3 65.8
1984 21.5 23.2 22.7 1.87 181.7 181.3 183.2 73 68.0 68.5 70.0
1988 22.0 25.1 26.2 1.86 182.7 183.8 182.4 72 67.7 69.0 68.5
1992 26.6 29.5 27.1 1.65 177.5 181.3 179.7 55 65.5 68.8 67.5
1996 24.9 23.7 22.8 1.88 184.6 185.2 182.7 84 73.0 72.1 70.4
2000 26.1 25.4 23.0 1.80 179 182.1 180.1 78 75.0 74 76
2004 25.3 27.8 28.1 1.84 182 180 179.1 76 77.2 75.4 77.1