În cea mai veche epocă a legii romane, contractul era o convenție a cărui caracter

obligatoriu a rezultat din formalitățile și solemnitățile efectuate cu ocazia încheierii ei. La

început, contractul era o convenție care avea o anumită formă. Primele forme contractuale au
fost caracterizate printr-un formalism riguros și excesiv.
După apariția contractelor consensuale, noțiunea de convenție a devenit sinonimă cu
noțiunea de contract și noile contracte care nu aveau forme, erau numite informale. Primele
contracte neoficiale erau contractele reale, care au fost încheiate prin simpla remitere a
lucrurilor și apoi prin contractele consensuale încheiate cu consimțământul simplu.
Cuvântul "contractus" a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman și apoi preluat
în întreaga lume în toate legislațiile care au urmat.
Primul contract roman a apărut în contextul săvârșirii unei infracțiuni și a reprezentat
înțelegerea dintre garant și partea vătămată, exprimată printr-un jurământ religios. Garantul a
trebuit să folosească cuvântul spondeo1 urmat de un jurământ. Acest jurământ nu a fost rostit
în fața unei autorități, ci a fost legat de credința în zei. Astfel, s-a crezut că încălcarea ei a dus
la mânia zeilor.
Nexum, contractul de împrumut vechi a fost făcut prin metoda de ponderare în fața
martorilor, numită per aes et libram (prin cupru și scale), de asemenea utilizat pentru
înstrăinarea proprietății. Contractul verbal de încheiere a contractului s-a încheiat prin
pronunțarea unor cuvinte solemne, în timp ce contractul litteris s-a încheiat cu anumite
înregistrări făcute într-un registru, codax, făcut de creditori cu consimțământul debitorului.
După apariția contractelor consensuale, noțiunea de convenție a devenit sinonimă cu
noțiunea de contract și noile contracte care nu aveau forme, erau numite informale. Primele
contracte neoficiale erau contractele reale, care au fost încheiate prin simpla remitere a
lucrurilor și apoi prin contractele consensuale încheiate cu consimțământul simplu.
În epoca imperială, suntem martorii unei elaborări progresive a teoriei generale a
contractelor. Juristul Pedius este primul jurist care a încercat să unifice în jurul întâlnirii
testamentelor, ca element esențial al unui contract, toate categoriile de convenții recunoscute
de ordinea juridică și care au cauzat efecte juridice. În acest sens, numeroase pacte, întâlniri
simple ale voinței au fost ridicate la statutul contractelor.

1
Dat fiind intrebuintarea exclusiva a verbului spondeo=a promite in vechiul drept roman, e de
presupus ca la origine garantul, apoi debitorul, intrebuinta verbul spondeo insotit de un juramant,
poate pentru ca acest cuvant se considera ca are o virtute deosebita in a atrage favoarea zeilor.
 Cuvântul "contractus" a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman și apoi preluat
în toate legislațiile mondiale care au urmat.
Conceptul de obligație a apărut, de asemenea, la vârsta foarte înaintată a legii romane.
Jurisprudența la acel moment a considerat infracțiunea drept singura sursă de obligații.
Obligațiile s-au născut prin contracte. Reuniunea testamentelor ar fi trebuit exprimată într-o
anumită formă solemnă.
Un alt contract religios a fost Jusiurandum liberti, jurământul dezrobitului, care a avut loc
între proprietar și dezrobit. Primul jurământ a fost rostit de sclav înainte de împlinire, prin
care s-a angajat să efectueze o anumită dispoziție, servicii, zile de muncă în beneficiul
proprietarului. Jurământul a fost reînnoit după manuscris, acesta fiind practic momentul în
care a produs efecte juridice deoarece, după cum bine știm, sclavii nu aveau capacitate
juridică. Primul jurământ avea doar o natură religioasă. În cazul încălcării acestor obligații,
proprietarul putea recurge la o acțiune numită iudicum operarum.