În literatura de specialitate, la fel ca şi în cazul definiţiilor, întâlnim

diverse tipologii ale reportajului radiofonic. Tipurile de reportaj diferă

de la un teoretician la altul, în funcţie de mai multe criterii pe care ei le-
au considerat relevante în clasificarea acestui gen jurnalistic.
Pierre Ganz, citat în Radioul Modern, susţine că există trei tipuri de
reportaj: reportajul în direct, de radiojurnal şi cel de emisiune (Joanescu,
1999, pp. 201-202) Reportajul în direct în această situaţie este accesibil
publicului chiar în momentul în care acesta el se produce. Astfel că
adunarea informaţiei şi tratarea acesteia are loc simultan cu transmiterea
materialului. O condiţie absolut necesară pentru ca acest tip de reportaj
să poată fii realizat este pregătirea cât mai bună a materialului înainte de
difuzare. „Un reportaj în direct este perceput de audienţă cu aceeaşi
tensiune cu care se confruntă jurnalistul. Ascultătorul se simte „la locul
faptei” graţie dumneavoastră. El se înveseleşte sau se întristează, îşi
manifestă entuziasmul sau se indignează, îşi ţine respiraţia sau răsuflă
uşurat, participă deci afectiv la eveniment” (Joanescu, 1999, pp.
204.205).
În ceea ce priveşte reportajul de radiojurnal, colectarea şi tratarea
informaţiei se face aproape simultan, iar timpul de la această acţiune
până la difuzare trebuie să fie foarte scurt. Acest tip de reportaj este mai
scurt, el putând fi folosit chiar şi ca insert în cadrul unui jurnal.
În final, reportajul emisiune presupune un subiect sau un eveniment
oferit publicului după ce acesta a luat sfârşit. „Colectarea, tratarea şi
difuzarea informaţiei sunt distincte. Coerenţa reportajului este cea pe
care i-o oferă reporterul prin tratare şi editare şi nu neapărat aceea a
evenimentului. Punerea în formă este la fel de importantă ca şi
pregătirea şi înregistrarea, dar este ulterioară acesteia” (Joanecu, 1999, p.
201). Reportajul emisiune are un punct de plecare foarte bine conturat şi
un plan în ceea ce priveşte structura. Pentru acest tip de reportaj
documentarea trebuie să fie foarte bogată şi să acopere cât mai multe
aspecte ale temei abordate. Într-un eveniment de o asemenea amploare,
cum a fost cazul tragediei din Colectiv, am întâlnit toate aceste tipuri de
reportaje, dearece, așa cum am mai spus, toate instituțiile de presă și-au
adaptat programele pentru a informa publicul cu privire la această
tragedie. Reportajele în direct au avut loc în noaptea tragediei, în timpul
evenimentelor comemorative, în timpul protestelor din strada și tot ce s-
a întâmplat după incendiu. În timpul buletinelor de știri și a jurnalelor
am avut reportaje de radiojurnal, adaptate programului cu pricina, și
desigur, reportajele emisiune, materiale complexe care au acoperit
tragedia.
Criza de comunicare, a doua clasificare oferită de Chiciudean și David
(2011, p. 49), „reprezintă o întrerupere sau o bulversare a fluxurilor
informaționale în interiroul organizației sau/și între organizație și mediul
extraorganizațional, care face imposibilă desfășurarea dialogului și a
negocierii […]”. Criza de comunicare poate face parte din criza
organizațională. Inițial, criza de comunicare se manifestă prin
comunicare defectuoasă, fie pe plan intern, fie pe plan extern. Ne poate
conduce către cealaltă, dar ce este important de menționat este că o criză
de comunicare poate crea probleme din multe puncte de vedere și are o
evoluție neașteptată. ”Când o organizație se află în criză, comunicarea sa
internă și externă este mai mult reactivă, neplanificată, incoerentă și
ambiguă. Pe plan extern, comunicarea se limtiează, de regulă, la reacții
de apărare, de justificare, și de răspuns la întrebările jurnaliștilor și ale
publicurilor relevante” (Chiciudean, David, 2011, p.50).
Criza de comunicare, ne arată Galloway și Kwansah-Aidoo, poate duce
la criza mediatică, determinată ȋn cea mai mare parte de către intervenţia
sau apariţia mass-media, o intervenţie care apare atunci când informaţia
nu este transmisă ȋntr-un mod transparent şi concis pe ȋnţelesul tuturor.
„Cererea” de informaţii vine din partea publicului spectator, oferind
mijloacelor de comunicare în masă posibilitatea şi oportunitatea de a se
ocupa de strângerea informaţiilor necesare pe care publicul ţintă vrea să
le ştie. Așadar, criza mediatică apare atunci când ȋn spaţiul public apar
diverse informaţii despre o organizaţie, dar care nu au drept sursă
principală ȋnsăşi organizaţia ȋn cauză. O astfel de criză poate ȋnceta doar
atunci când organizaţia intervine şi preia controlul informaţiilor
răspândite, devenind astfel sursa la care apelează mass-media (2005, p.
118).
O definiție scurtă, dar completă a fenomenului, ne prezintă acest tip de
criză ca fiind cazul particular al crizei de comunicare, determinată de
intervenția mass-media în evoluția unei crize, intervenție dictată de
deficitul de informație oficială, coerentă și oportună pe canalele
obișnuite de comunicare (Chiciudean, Țoneș, 2010, 119). Așadar, media
ocupă “vidul informațional” cu lucruri incerte, informații inutile și
pasive ce determină apariția crizelor mediatice, iar cu cât această
diferență dintre informații este mai mare, cu atât criza mediatică este mai
profundă. În ceea ce privește cauzele acestor crize, ele sunt multiple,
obiective sau subiective, interne sau externe organizației. Sunt
determinate în mare parte de evenimente neprevăzute în funcționarea
organizației, de un management defectuos sau de interese externe
organizației (Chiciudean, Țones, 2010,120). Totodată, crizele mediatice
sunt definite prin interesul pe care mass-media îl arată față de o
organizație, fie că aceasta se confruntă realmente cu o situație de criză,
fie că este doar percepută că ar trece printr-o astfel de situație. De aici
rezultă caracteristicile ce definesc situaţia de criză mediatică
(Chiciudean, Ţoneş, 2010, 122): sunt crize induse, care pot fi declanşate
atât de factori interni, cât şi externi; survin pe neaşteptate şi niciodată nu
vom şti sub ce formă vor apărea; provoacă un puternic efect emoţional;
intensitatea lor depinde de importanţa socială a evenimentului care i-a
dat naştere, de consecinţele sociale pe care le angajează în raport cu
viaţa comunităţii şi de gradul de implicare a publicului în evenimentul
respectiv; prezintă un mare interes pentru mass-media şi, de obicei,
generează ştiri neplăcute pentru organizaţie; deoarece, de regulă, sunt
puţini martori la producerea evenimentului, opinia publică este formată
de ceea ce se vede, se aude sau se citeşte în presă; durata şi intensitatea
crizei mediatice este variabilă în timp; de cele mai multe ori, criza
mediatică se stinge sau pierde din intensitate cu mult înainte ca efectele
evenimentului care a produs-o să dispară; ulterior, mass-media găseşte
alte subiecte „calde” pe care să le relateze. Aşa cum prezintă şi Thierry
Libaert în cartea sa „Comunicarea de criză”, în zilele noastre, mijloacele
media sunt tot mai numeroase, mai libere şi mai concurenţiale. De aceea,
ele contribuie la creşterea dinamicii crizelor. Mass-media constituie o
oportunitate excelentă de audienţă, criza putând fii amplificată de
investigaţia jurnalistică, de căutarea exclusivităţii şi a senzaţionalului.
Astfel, în unele crize poate să apară o exagerare mediatică ce dă
relaţiilor un caracter conflictual. În consecinţă, aceste crize apar ca
fenomene ce pot aduce daune organizaţiei, atât în planul pierderilor
materiale, prin scăderea numărului de clienți, cât și în cel al prestigiului
social, prin deteriorarea imaginii publice și, implicit, prin creșterea
neîncrederii (Libaert, 2008, 22). Din experienţa comunicării de criză, s-a
constatat că unii jurnalişti sunt extrem de sensibili la încercarea de
manipulare a informaţiei de către firmele doritoare să se protejeze
împotriva oricărei investigaţii externe, fapt care duce la apariţia
neîncrederii, la căutarea de surse alternative pentru aflarea informaţiilor
necesare şi implicit la sporirea mediatizării subiectului.