CUPRINS

CUPRINS PAGINA

INTRODUCERE……………………………………………………………………….…5

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE…………..……………………………...7

1.1.Etimologia şi definiţia pedepsei……………………………………………………...7

1.2.Dreptul societăţii de a pedepsi şi fundamentele acestui drept………………….….9
1.3.Sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare…………………………..……9

CAPITOLUL II. PEDEAPSA ÎNCHISORII…………………………………………...12

2.1.Principiile care stau la baza pedepsei închisorii……………………………………12

2.1.1.Legalitatea pedepsei închisorii…………………………………………...…12
2.2.2.Principiul caracterului personal al pedepsei închisorii……………………13
2.2.Funcţiile pedepsei închisorii…………………………………………………….…...15
2.2.1.Definiţie…………………………………………………………………..…15
2.2.2.Funcţii……………………………………………………………………….17
2.3.Scopul pedepsei închisorii…………………………………………………………....20

CAPITOLUL III. CONDIŢIILE EFICIENŢEI PEDEPSEI ÎNCHISORII……….…22

3.1.Individualizarea pedepsei…………………………………………………………....22
3.1.1.Referinţe istorice……………………………………………………….……
22
3.1.2.Definiţie………………………………….………………………………….23
3.1.3.Criterii de individualizare a pedepsei închisorii…………………….….….24

2
3.2.Pedeapsa închisorii trebuie să fie egală pentru toţi……………..……………...….30
3.3.Umanismul pedepsei închisorii……………………………………………………...31
3.4.Revocabilitatea pedepsei închisorii…………………………………………………31

CAPITOLUL IV. PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ…………………….…….32

4.1.Scurt istoric…………………………………………………………………………...32
4.2.Definiţie…………………………………………………………………………….....33
4.3.Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă…………………………………………..36
4.4.Practică judiciară…………………………………………………………………….37
4.5.Detenţiunea pe viaţă şi drepturile omului…………………………………………..40

CAPITOLUL V. SISTEMELE PENITENCIARE………………………………….....43

5.1.Definiţie…………………………………………………………………………….....43
5.2.Clasificarea sistemelor penitenciare………………………………………………...43
5.2.1.Sistemul închisorii în comun…………………………………………….....44
5.2.2.Sistemul celular…………………………………………………………......45
5.2.3.Sistemul auburnian………………………………………………….….…..47
5.2.4.Sistemul
progresiv…………………………………………………………...48
5.2.5.Sistemul reformator………………………………………………………....49

CAPITOLUL VI.EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ŞI A DETENŢIUNII PE

VIAŢ……………………………………………………………………………………....51

6.1.Scurt istoric al închisorilor din România………………………………………...…51

6.2.Aspecte privind sistemul penitenciar din România………………………………...58
6.3.Criterii de separare a deţinuţilor…………………………………………………....61
6.3.1.Aspecte generale………………………………………………………...…..61
6.3.2.Categorii de condamnaţi la închisoarea de lungă durată………………....63
6.3.3.Condamnaţi primari şi condamnaţi recidivişti……………………….……64
6.3.4.Condamnaţi majori şi condamnaţi minori…………………………….…...64

3
 6.3.5.Condamnaţi receptivi la acţiunea de reeducare şi condamnaţi cu
comportare negativă……………………………………………………………..…..……66
6.3.6.Alte categorii de condamnaţi………………………………………..….
…...66

CAPITOLUL VII.LIBERAREA CONDIŢIONATĂ………………………………….69

7.1.Definiţie……………………………………………………………………..………...70
7.2.Condiţii de aplicare a liberării
condiţionate……………………………………………………………...………………..70
7.2.1.Executarea unei anumite părţi din pedeapsă………………………………70
7.2.2.Condiţia să fie stăruitor în muncă………………………………………….74
7.2.3.Condiţia să fie disciplinat……………………………………………….….75
7.2.4.Dovezi temeinice de îndreptare……………………………………………..75
7.3.Propunerea de liberare condiţionată……………………………………………..…76
7.4.Efectele liberării condiţionate…………………………………………………….…77
7.5.Liberarea condiţionată în cazul deţinuţilor pe viaţă……………………………….78

CAPITOLUL VIII.CONDIŢII GENERALE PRIVIND REFORMA SISTEMULUI

PENITENCIAR
ROMÂ……………………………………………………………………………….. ......80

CONCLUZII……………………………………………………………………………...83

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………84

4
 INTRODUCERE

Importanţa şi actualitatea temei - PEDEAPSA ÎNCHISORII ŞI A DETENŢIUNII

PE VIAŢĂ – rezultă din preocupările existente atât în plan naţional cât şi în plan
internaţional cu privire la modul de sancţionare a persoanelor care încalcă legea penală,
precum şi a mijloacelor folosite pentru a fi reeducate în vederea resocializării lor. În acest
sens sunt semnificative documentele cu caracter internaţional şi regional adoptate, în
spacial, după cel de-al doilea război mondial, mai ales de Organizaţia Naţiunilor Unite şi
Consiliul Europei.
Aceste preocupări se datorează şi faptului că prin sancţionarea infractorilor şi
modul de executare a pedepselor sunt îngrădite unele drepturi fundamentale ale persoanei,
cum ar fi libertatea de mişcare, care este consacrată în toate constituţiile democratice şi
acordurile internaţionale libera dezvoltare a personalităţii omului şi a participării acestuia
la viaţa socială şi economică, la viaţa de familie, diminuarea capacităţii de administrare a
bunurilor proprii, întreruperea activităţii profesionale, dreptul al asigurări sociale şi, nu în
ultimul rând, afectarea demnităţii sale.
În cuprinsul acestei lucrări sunt trecute în revistă anumite aspecte legate de originea
cuvântului „pedeapsă” care ar poveni din sanscrită, înţelesul fiind acela de compensaţie,
despăgubire materială, în concepţia unor autorii însemnând ispăşire, purificare. La germani
înseman ispăşire, ameliorare, a converti, la romani pedeapsa însemna „pocăinţă”. Excursul
continuă cu definiţiile date pedepsei de către diferiţi autori străini, cum sunt Vidal,
Garraud, Roux, Listz şi alţii, precum şi ale unor autori români Tanoviceanu, Teodorescu,
Dumitrescu, Tr.Pop, Dongoroz şi alţii, până la definiţia legală din art.52 al Codului penal.
Este abordat sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare, modificările aduse
Codului penal de Decretul-Lege nr.6/1990, prin care s-a abolit pedeapsa capitală, de Legea
nr.104/1992 şi de legea nr.140/1996. Pe baza unei cazuistici semnificative, în lucrare se
propune şi se justifică nevoia sporirii limitelor generale ale pedepsei închisorii şi amenzii,
precum şi ridicarea limitelor speciale, acestea fiind impuse de creşterea numărului

5
infracţiunilor şi a gravităţii acestora, mai ales după anul 1989, împărtăşind astfel, ca
întemeiată critica faptului că în Codul penal există un număr redus de pedepse principale,
precum şi acela că pedeapsa închisorii este prevăzută pentru toate infracţiunile, chiar dacă
a fost mărit numărul infracţiunilor pentru care închisoarea este alternativă cu amenda.
Lucrarea cuprinde o analiză a pedepsei detenţiunii pe viaţă. După o scurtă
prezentare a situaţiei conform Codului penal din 1936, sunt expuse părerile în legătură cu
necesitatea acestei pedepse în locul pedepsei cu moartea, fiind prezentate avantajele
detenţiunii pe viaţă în raport cu pedeapsa capitală. Sunt prezentate cazurile de neaplicare a
pedepsei detenţiunii pe viaţă, prevăzute în art.55 al Codului penal, precum şi regimul
acestei pedepse. Cu toate că încă nu a fost reglementat expres modul de executare a
detenţiunii pe viaţă, se consideră că regimul general al acesteia nu diferă de acela al
executării pedepsei închisorii, însă există şi unele particularităţi. Aşadar şi condamnaţi la
această pedeapsă vor fi supuşi unei munci de reeducare, mai ales că există posibilitatea ca
ei să fie liberaţi condiţionat.
În legătură cu această liberare se subliniază particularitatea că munca depusă nu are
influenţă asupra termenului de 20 de ani, respectiv 15 ani, aceştia trebuind să fie executaţi
efectiv.
O parte a lucrării abordează executarea pedepsei închisorii. În acest context sunt
prezentate sistemele penitenciare, care sunt clasificate şi analizate critic, cu indicarea
avantajelor şi dezavantajelor fiecăruia, atât sub aspectul sănătăţii mintale şi fizice a
condamnatului, a efectului reeducativ, cât şi cu referire la sarcina financiară pe care trebuie
să o suporte societatea. Nici costul ridicat al detenţiei sau numărul mare de deţinuţi nu
constituie un motiv de renunţare la pedeapsa închisorii, în favoarea altor sancţiuni
extrapenale.
Este acordată o atenţie specială analizării instituţiei liberării condiţionate, care este
definită, fiind expuse şi discuţiile din doctrină cu privire la acordarea sau neacordarea ei,
precum şi condiţiile în care poate avea loc.

6
 CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Etimologia şi definiţia pedepsei

Asupra etimologiei cuvântului „pedeapsă” penaliştii s-au pronunţat în diferite
moduri.Astfel, în opera sa, Th.Mommsen spunea ca romanii nu aveau în dreptul lor niciun
termen general pentru a desemna infracţiunea şi nici pedeapsa, dar pentru aceasta din urma
au adoptat, de timpuriu, denumirea „poena”, iar infracţiunea au numit-o mai târziu
“crimen” şi „delictum”.
Cât priveşte cuvântul poena se susţine că romanii l-au împrumutat din limba greacă,
deoarece înainte de încetăţenirea termenului poena în dreptul roman unele pedepse se
exprimau prin cuvântul „supplicium”, iar altele prin cuvântul „damnum”. După Mommsen
ambele cuvinte însemnau despăgubire, reparaţiune1.
Potrivit acestui punct de vedere, ideea reparaţiei şi a despăgubirii a fost aceea care a dat
naştere cuvântului pedeapsă, care în sensul său iniţial a însemnat compensaţie, despăgubire
materială, deoarece la început, în societăţile vechi, se aprecia că, „infracţiunea”, „crima”
nu era o faptă rea, pe atunci nefăcându-se distincţie între fapte bune şi fapte rele.
„Infracţiunea”, „crima” era o chestiune pur privată, care putea da loc la despăgubire aşa
încât autorul unei „infracţiuni” nu era considerat ca un om imoral.
La români cuvântul pedeapsa are o origine mai recentă. În Pravila lui Vasile Lupu
din 1646, noţiunea de pedeapsă este menţionată sub noţiunea de „cercetare”. Astfel se
disting certări cumplite, mai cumplite, mai mari, mai rele, mai uşoare, certări trupeşti,
certări cu bani.2.
Cuvântul pedeapsă a fost introdus după secolul al XVII-lea în limba română.
I.Tanoviceanu susţine că pedeapsa este un cuvânt de origine grecească adus în ţară prin
influenţă fanariotă, de la „Taverw” care înseamnă a învăţa. Deoarece dascăli greci nu

1
Traian Pop, Drept penal comparat, vol. III,Cluj,1924,Editat de Institutul de arte grafice „Ardealul’ pag.8
2
Traian Pop, op.cit. pag 10

7
înţelegeau învăţătura fără pedepse s-a luat pentru pedeapsă cuvântul care înseamnă
„învăţătură”3
De-a lungul timpului penaliştii au dat mai multe definiţii pedepsei. Astfel, după unii
autori străini cum ar fi : Vidal: „Pedeapsa e un rău ce se inflige în numele societăţii şi ca
executare a unei condamnări judiciare, autorul unui delict, fiindcă este culpabil şi social
responsabil de acest delict”.
Liszt este de părere că : „Pedeapsa este, după dreptul în vigoare răul pronunţat de
către judecător în contra delincventului din cauza infracţiunii, pentru a exprima reprobarea
societăţii în contra faptei şi a făptuitorului”.
Tezele în materie ale autorilor români exprimă şi ele mai multe opinii.
Traian pop este de părere că: „pedeapsa este acel prejudiciu juridic dinainte stabilit prin
lege sau alt izvor constitutiv legal, pe care statul prin organele sale competente, în virtutea
unei judecăţi, o aplică în contra persoanei culpabile de o infracţiune, ca semn de
reprobaţiune şi în scopul de a-şi apăra ordinea juridică stabilită4.
Conform Codului penal român, art 52: „Pedeapsa este o măsură de constrângere şi
un mijloc de reeducare a condamnatului”. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni, din care cauză se distinge de orice altă sancţiune juridică.
Penologia studiază felurile pedepselor şi efectele lor asupra infractorilor. Astfel, despre
eficacitatea pedepsei cu moartea s-a arătat că asupra unor criminali nu are efecte. Unii
criminali nu se sperie de această pedeapsă, iar alţii sunt indiferenţi faţă de detenţia pe viaţă.
Pedeapsa nu este altceva decât o măsură de respingere a violenţei, a crimei, aşa
încât acţiunii periculoase cauzatoare de rău îi urmează o altă acţiune, de reprimare a acestui
rău creat, care se realizează prin ceea ce numim noi pedeapsă. Astfel, există o relaţie
indisolubilă între infracţiune şi pedeapsă, pedeapsa fiind mijlocul principal şi imediat de
luptă împotriva infracţiunii. Deoarece legea penală face în mod explicit o asemenea
legătură, între infracţiune şi pedeapsă, înseamnă că suntem în prezenţa unor dispoziţii
juridice obligatorii şi, prin urmare, ori de câte ori se săvârşesc infracţiuni trebuie să se
aplice pedeapsa prevăzută de lege, în acest fel, pedeapsa fiind legată de infracţiune, fiind
mijlocul principal şi obligatoriu de combatere şi apărare împotriva infracţiunilor, a
criminalităţii. Din acest motiv considerăm că pedeapsa nu este o simplă „reacţie” ori
„control” ale crimei şi criminalităţii manifestate din partea societăţii.

3
I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. III, pag 16
4
Tr.Pop, op.cit., pag.26

8
Pedeapsa este o noţiune pe care o întâlnim numai în dreptul penal. Ea este folosită, de
multe ori pentru a desemna şi sancţiuni extrapenale, ceea ce nu este corect. Sancţiunile care
nu intră în noţiunea pedepsei penale, sunt de mai multe feluri, cum ar fi:
a) reparaţiuni civile
b) nulităţi de acte
c) incapacităţi şi decăderi din drepturi
d) măsuri disciplinare, contravenţii.

1.2.Dreptul societăţii de a pedepsi şi fundamentul acestui drept

Filozofia dreptului penal nu a contestat dreptul societăţii, al statului de a pedepsi pe
cel care, săvârşind o infracţiune, a încălcat normele penale edictate de către el. Abia în sec
al XIX-lea, unii gânditori au negat acest drept.
Cercetările privind fundamentul dreptului de a pedepsi au dat naştere la diferite concepţii
care de-a lungul timpului s-au exprimat rând pe rând, în funcţie de evoluţia societăţii,
căutând să dea răspuns uneia dintre cele mai importante probleme ale ştiinţei dreptului
penal. Acest drum pe care l-a parcurs conceptul dreptului de a pedepsi de la forma
primitiva a pedepsei, care a fost răzbunarea până la forma cea mai avansată a pedepsei
aplicate de instituţiile statului, bazate pe principiile legalităţii, individualităţii, etc.
constituie istoricul noţiunii, caracterul pedepsei sau a dreptului de a pedepsi din fiecare
epocă reflectând fizionomia perioadei respective. Dacă societatea, statul, are dreptul de a-l
pedepsi pe infractor, se pune problema de a stabili care este fundamentul filosofico-juridic
şi moral al acestui drept.

1.3.Sistemul pedepselor în legislaţia română în vigoare

În Codul penal sunt prevăzute categoriile şi felurile pedepselor fiind stabilite şi
limitele lor generale, minimul şi maximul (art.53 C.pen.). Acestea, în totalitatea lor
formează cadrul general al pedepselor din legislaţia noastră penală, numit sistem al
pedepselor, prin care se consacră principiul fundamental al legalităţi pedepsei.
Potrivit acestui principiu, instanţa nu poate aplica decât pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea respectivă şi nu poate depăşi niciodată maximul general al unei pedepse fie
principală, fie complementară şi nici să o aplice sub minimul general. Cadrul pedepselor
aplicate este de obicei prevăzut în partea generală a Codului penal şi cuprinde enumerarea
într-o anumită ordine a tuturor pedepselor aplicabile în sistemul de drept penal respectiv şi
stabilirea limitelor generale ale acestora.Codul penal din 1968, prevedea în art.53, că

9
pedepsele aplicabile în sistemul dreptului nostru penal sunt principale, complementare şi
accesorii.
Pedepsele principale erau: a)închisoare de la 15 zile la 25 de ani şi b)amendă de la
5.000 la 20.000 lei. Pedeapsa cu moartea, deşi prevăzută de lege, nu era inclusă în cadrul
sistemului pedepselor fiind considerată o măsură excepţională, şi, în principiu temporară.
După 1989 pedeapsa cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
(Decretul-Lege nr. 6/1990) iar prin Legea nr.104/19992 au fost mărite limitele amenzii,
ţinându-se seama de devalorizarea monedei naţionale. Prin Legea nr.140/1996 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost inclusă în
sistemul pedepselor, a fost mărit maximul pedepsei închisorii şi, din nou, limitele amenzii.
Pedepsele complementare erau:
a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
b) degradarea militară;
c) confiscarea averii, parţială sau totală.
Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României (8 decembrie 1991) care, prin
dispoziţia art.41(7)interzice confiscarea averii, pedeapsa confiscării a fost abrogată
(art.150.alin.1 din Constituţie)şi în mod firesc, deşi textele din Codul penal care o
prevedeau (art.68-70) nu erau formal abrogate, ele nu şi-au mai găsit aplicare. Prin Legea
nr.140/1996 aceste dispoziţii au fost abrogate expres.
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege,
dispoziţia, nefiind modificată în conţinutul ei, ci doar în privinţa sferei de incidenţă, în
sensul că în prezent ea însoţeşte şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art.53 C.pen, cadrul pedepselor în vigoare
prezintă următoarea configuraţie:
1. Pedepsele principale: a)detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
c) amenda de la 10 lei la 5.000 lei.
2. Pedepsele completare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea
militară
3. Pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Ridicarea limitelor generale ale pedepselor, prin ultima modificare adusă Codului penal
(Legea nr.278 din 2006), a avut ca scop să permită sporirea limitelor speciale ale unor
infracţiuni deosebit de grave, creându-se astfel alternative mai credibile la pedeapsa
detenţiunii pe viaţa. Pedepsele principale pot fi stabilite şi aplicate singure. Pentru fiecare
infracţiune este prevăzută o pedeapsă principală, fiindcă aceasta nu poate lipsi, pe când

10
pedepsele complementare şi accesorii pot să lipsească. În unele legislaţii se prevăd două
pedepse principale: închisoare şi amendă, care se aplică cumulativ.
Pedepsele complementare se aplică de instanţa de judecată pe baza legii, ca un adaos sau
un complement la o pedeapsă principală privativă de libertate şi se execută separat de
aceasta.
Pedepsele accesorii sunt ataşate de lege la pedeapsa principală privativă de libertate, ca un
accesoriu al acesteia, decurgând din voinţa legii. Ele însoţesc în mod automat pedeapsa
principală, nefiind necesar să fie pronunţate de către instanţa de judecată.
În literatura de specialitate5, pe lângă calităţile evidente care se aduc sistemului
sancţionator penal în vigoare, sunt prezentate şi criticile acestuia. Astfel, se constată că
sistemul sancţionator penal, instituit de legiuitor prin adoptarea Codului penal de la 1968, a
marcat un progres incontestabil în evoluţia dreptului nostru penal.
Pedeapsa cu moartea, prevăzută iniţial, a fost abolită după revoluţia din decembrie1989 şi
înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Pedepsele sunt relativ determinate, prin limitele
care permit o bună individualizare a pedepsei concrete. Totodată pe această bază, a fost
instituit un amplu mecanism de realizare a individualizării pedepselor, în special noii
substitutivi ai pedepsei închisorii care permit o adaptare a reacţiunii represive la nevoile
reeducării condamnaţilor, în condiţii de restrângere treptată a represiunii, cât şi a
cheltuielilor.
Pe de altă parte este criticabil numărul redus al pedepselor principale care practic
sunt două, ceea ce nu este de natură să servească opera de individualizare a reacţiunii
penale. Chiar în condiţiile unor substitutivi ca suspendarea condiţionată, în cele două forme
ale ei; sau executarea pedepsei la locul de muncă, care servesc la individualizarea
executării pedepsei închisorii. O altă trăsătură negativă a actualului sistem sancţionator este
caracterul său accentuat represiv. Practic pentru toate infracţiunile prevăzute în legislaţia
noastră este stabilită pedeapsa cu închisoarea. Este adevărat că, prin modificarea adusă
Codului penal prin Legea nr.6/1973, a fost introdusă amenda ca pedeapsă alternativă
pentru un număr mare de infracţiuni, practic în toate cazurile în care legea penală prevedea
atunci pedeapsa închisorii de până la 2 ani. Dar pedeapsa închisorii a rămas în continuare
dominantă, deşi ideea unor pedepse neprivative de libertate capătă din ce în ce mai mare
răspândire.

5
C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, editura ALL,Bucureşti,1997,pag 291

11
 Capitolul II. Pedeapsa închisorii

2.1.Principii care stau la baza pedepsei închisorii

2.1.1.Legalitatea pedepsei închisorii
Acest principiu a fost consacrat în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” de
la 1789, fiind mai întâi adoptat de către Adunarea Constituantă Franceză. El „Nulla poena
sine lege praevia”. Potrivit acestui principiu, pedeapsa privativă de libertate trebuie să fie
stabilită, aplicată şi executată numai conform legii, deoarece numai legiuitorul are puterea
de a institui o pedeapsă dreaptă şi justă6. Astfel, în art.2 din Codul penal se prevede expres
că: a prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor…”acest
principiu vizând toate autorităţile care participă la determinarea şi aplicarea pedepsei:
legiuitorul, judecătorul şi autorităţile care asigură executarea pedepsei.
Legiuitorul trebuie să stabilească natura şi limitele pedepsei. La rândul lui
judecătorul nu poate pronunţa decât o pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită de infractorul condamnat în limitele prevăzute de lege. Autoritatea prin care se
pune în aplicare pedeapsa nu-l poate obliga pe condamnat să execute decât pedeapsa
pronunţată de judecător, şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 266 C.pen.).
Principiul legalităţii pedepsei constituie garanţia siguranţei şi libertăţii individuale. Într-un
stat de drept existenţa reală a acestui principiu este o condiţie sine qua non care îi apără pe
cetăţeni de nesiguranţă şi incertitudine în ce priveşte aprecierea conduitei lor cât şi de
eventualul abuz şi arbitrariu al autorităţilor statului. În acest context este de precizat că
dispoziţiile art.53 din Codul penal, care de fapt reglementează cadrul pedepselor,
contribuie la deplina consacrare a principiului legalităţii pedepsei închisorii. Indicarea
precisă a limitelor acestei pedepse, limite care sunt cuprinse de la 15 zile la 30 de ani,
constituie o importantă garanţie a realizării legalităţii în justiţia penală, întrucât această
reglementare exclude arbitrajul judecătoresc în aplicarea unei pedepse cu închisoarea, care
să depăşească limitele prevăzute de lege. Astfel, în sistemul dreptului nostru penal,
depăşirea de către instanţă a limitelor generale ale pedepsei închisorii nu este admisă în
nici un fel. De aceea, în partea specială a Codului penal, maximul special al pedepsei
închisorii prevăzute pentru faptele incriminate nu atinge niciodată maximul general al
6
C.Becaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p.18

12
pedepselor respective, aşa încât există întotdeauna o diferenţă între maximul special (25
ani) şi cel general (30 ani) care permite sporirea pedepsei în cazul aplicării unor
circumstanţe sau cauze de agravare, precum şi între minimul special (o lună) şi cel general
(15 zile) pentru a putea da eficienţă circumstanţelor atenuante.

2.1.2.Principiul caracterului personal al pedepsei închisorii

a) Referinţe istorice
Acest principiu nu s-a aplicat întotdeauna, multe legiuiri nesocotindu-l. Astfel, în
Codul Hammurabi se prevedea: dacă cineva omoară pe femeia cuiva, trebuie să i se
omoare fata sa”(paragraf 209 şi 210). Când din cauza viciului de construcţie era omorât
fiul proprietarului, drept pedeapsă se ucidea fiul arhitectului (paragraf 230). Dacă un om
liber, deţinut pentru datorii, moare din cauza loviturilor, se va ucide fiul comerciantului
care l-a închis (paragraf 116)7.
Nici în legiunile chinezeşti caracterul personal al închisorii nu era consacrat ca un
principiu. Astfel, după legile lui Zin, când o persoană comitea o infracţiune toată familia
acestuia şi alte persoane înrudite cu ea erau supuse la pedeapsă. Codul penal al Chinei din
anul 1647 prevedea că atunci când se comitea o infracţiune contra Statului sau a Casei
Imperiale, toţi autorii şi complicii erau pedepsiţi cu moartea. Însă, în afară care erau
infractori, se pedepseau şi moşul, tatăl, fiul, nepotul, fraţii majori şi minori, toţi aceia care
locuiau cu infractorii, chiar din familie străină, de la 16 ani în sus, fără deosebire ,chiar
infirmi fiind, erau supuşi morţii iar partea femeiască era dată în robire la funcţionarii
publici.
Platon8 are poziţii contradictorii în ceea ce priveşte caracterul personal al pedepsei.
Astfel, în, „De legibus” susţine, corect, că un copil nu trebuie să sufere ruşinea şi pedepsele
meritate de tatăl său, dar în „Republica” susţine că dacă tatăl, moşul şi strămoşul au fost
condamnaţi la moarte, copiii trebuie să fie izgoniţi din cetate.
În această privinţă legislaţia română este superioară legislaţiilor vechi, astfel, Calistrat
spune: „Crima sau pedeapsa părintească nu poate să pricinuiască nici o pată fiului. Căci să
fie supus pedepsirii fiecare trebuie faptelor sale şi nu există moştenire în materie penală”9.
Legislaţia română se distinge sub aspect al consacrării caracterului personal al
pedepsei ca un principiu. Pedepsirea rudelor apropiate ale autorului infracţiunii, şi aceasta

7
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală; vol. III, Tipografia „Curierul judiciar”,
Bucureşti, 1926, pag 115
8
Platon, Legi, Cartea IX, Editura V.Cousin: T.VIII, pag 147
9
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, idem, pag 117

13
mai ales atunci când era vorba de comiterea unor infracţiuni contra statului, a fost admisă
în tot timpul evului mediu şi chiar în timpurile moderne până la sfârşitul sec.al XVIII-lea.
Ideile romane au supravieţuit însă, în scrierile câtorva jurisconsulţi. Astfel, Farinaceus
susţine că: „pedeapsa trebuie să o sufere făptuitorul”10.
Acest principiu al caracterului personal al pedepsei închisorii a fost consacrat şi în
vechea noastră legislaţie. Astfel, Miron Costin afirma: „ pre lege dreaptă, nice fecior,
pentru fapta tătâne-său, nici tatăl pentru fapta feciorului de vârstă nu-i platnic11.
b) Consideraţii generale despre caracterul personal al pedepsei închisorii
Acest principiu ca pedeapsa închisorii să se aplice numai celui vinovat de comiterea
infracţiunii, astfel acest principiu conduce la anumite concluzii cum ar fi:
1. În dreptul penal nu se poate vorbi de o răspundere obiectivă, deoarece nicio persoană nu
poate fi făcută răspunzătoare din punct de vedere penal pentru o faptă pe care nu a comis-o
nici cu intenţie şi nici din culpă, adică cu vinovăţie. Se face distincţie între dreptul privat si
dreptul public, astfel, în dreptul privat se poate concepe o răspundere bazată pe teoria
riscurilor, deoarece în dreptul privat e suficient să existe o daună pentru naşterea obligaţiei
de reparaţiune, însă în dreptul penal o astfel de răspundere obiectivă nu se poate concepe
deoarece principala raţiune a sancţiunilor penale nu este aceea de a restabili echilibrul
juridic tulburat prin producerea unei daune, ci de a reacţiona împotriva infractorului.
Acolo unde fapta s-a produs fără intenţie sau culpă vom putea avea o daună şi nu un
infractor. Aşadar, vom înţelege prin caracterul personal al răspunderii ca legea penală
trebuie să se aplice numai faţă de cel care a încălcat-o şi numai atunci când încălcarea legii
penale este imputabila făptuitorului.
2. A doua concluzie desprinsă este aceea că în dreptul penal nu se poate vorbi de o
răspundere pentru fapta altuia. Dacă sancţiunea prevăzută în legea penală se răsfrânge şi
asupra altor persoane decât cea care a comis infracţiunea, vom fi în prezenţa nu a unei
răspunderi pentru fapta altuia, ci a unei răspunderi personale. Este vorba de cazul
instigatorului şi al complicelui care nu vor răspunde pentru fapta altuia, adică pentru fapta
autorului sau coautorului infracţiunii, ci fiecare dintre ei va răspunde pentru fapta proprie,
adică pentru participarea la comiterea infracţiunii sub forma instigării ori a complicităţii
(art.27 C.pen.).
Pedeapsa închisorii vizează persoana care a comis infracţiunea şi nu se poate
răsfrânge asupra altor persoane, nici măcar asupra membrilor familiei, iar în caz de deces

10
ibidem, pag 120
11
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1908, p.87

14
al condamnatului pedeapsa aplicată se stinge odată cu moartea acestuia, ea nu se transmite
succesorilor.

2.2.Funcţiile pedepsei închisorii

2.2.1.Definiţie
Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului şi este baza
sistemului penal modern, în trecut la baza sistemului sancţionator penal a stat pedeapsa
corporală. Înlocuirea pedepselor corporale cu pedepsele privative de libertate a însemnat
un progres în domeniul dreptului penal. Obiectul pedepsei privative de libertate este
libertatea condamnatului care constituie unul din cele mai valoroase drepturi ale
individului. Valoarea acestui drept este generală, în sensul că este aceeaşi pentru toţi
indivizii fără a face diferenţiere după anumite criterii. Nimeni nu contestă faptul că actualul
sistem penal întemeiat pe pedeapsa închisorii este din toate punctele de vedere superior
vechiului sistem întemeiat pe pedeapsa corporală.
Pedeapsa închisorii, cum este denumită de legea penală (art.53 C.pen.), prezintă o
seamă de caractere sau trăsături comune cu celelalte pedepse şi anume: este o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare ce se aplică condamnatului în scopul prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni (art.52 C.Pen.). Totodată, pedeapsa închisorii întruneşte o
seamă de trăsături specifice care o caracterizează şi o individualizează de celelalte pedepse
şi sancţiuni penale12.
 pedeapsa închisorii, măsură de constrângere
Pedeapsa închisorii este o măsură de constrângere penală de un fel deosebit. Este un act
coercitiv care prin natura şi obiectul său afectează libertatea omului. Obiectul acestei
pedepse, libertatea, este o valoare socială deosebit de importantă pentru om, libertatea
înseamnă posibilitatea de mişcare, de activitate fizică şi psihică nestingherită, posibilitatea
de hotărâre şi alegere a acţiunilor, în limitele impuse de regulile de convieţuire socială.
Pedeapsa închisorii implică o constrângere, ea presupune deţinerea condamnatului într-un
penitenciar, izolarea de familie, de profesiune şi de locul de muncă precum şi punerea sa
sub pază şi supraveghere continuă. Pierzând libertatea de mişcare şi ajungând într-un
penitenciar, condamnatul suportă o constrângere specială, care este trăită ca o privaţiune
fizică şi morală13.

12
I.Fodor, Închisoarea în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol.II, Ed.Academiei, Bucureşti,
1970, p.31
13
V.Dongoroz, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1935, p.603

15
 În afară de constrângerea specifică, pedeapsa închisorii implică şi o constrângere de
durată, corespunzătoare gravităţii infracţiunii săvârşite şi pericolului social al infractorului
căruia i se aplică pedeapsa închisorii, pe care acesta trebuie să o execute. Această
constrângere este necesară fiindcă ea ajută la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de cel
condamnat. Astfel, cel puţin pe durata executării pedepsei, condamnatul nu mai poate
comite alte infracţiuni, el fiind pus sub pază şi supraveghere14.
Luând în considerare natura specifică a pedepsei închisorii în planul executării ei se pun
probleme, de asemenea, specifice. Astfel, executarea ei implică elementul de izolare la un
loc de deţinere a celui condamnat, iar regimul de detenţie pretinde anumite măsuri de
organizare a deţinerii, de stabilire a regimului de deţinere etc.
 pedeapsa închisorii, mijloc de reeducare
Pedeapsa închisorii este nu numai o măsură de constrângere ci şi un mijloc de convingere,
de reeducare socială a condamnatului 15. Prin lege, pedepsei închisorii i s-a atribuit funcţia
de reeducare a condamnatului. În definiţia pedepsei se prevede că aceasta este o măsură de
constrângere, dar şi un „mijloc de reeducare” (art.52 C.pen.). Pe planul executării pedepsei,
acest mijloc, reeducarea, este posibil în primul rând datorită faptului că pedeapsa închisorii
se execută în timp mai îndelungat, luni sau ani, timp în care, condamnatul aflându-se la
dispoziţia organelor de executare, o asemenea funcţie poate fi exercitată. În al doilea rând,
executarea pedepsei închisorii în condiţii de disciplină şi muncă, de ordine şi rigurozitate în
general, de program zilnic de activitate, în condiţii de încurajare a conduitei bune şi de
descurajare a conduitei rele, uneori în condiţii de aplicare de sancţiuni disciplinare când
acestea se impun, poate să contribuie eficient la influenţarea şi schimbarea mentalităţii
greşite şi a unor deprinderi antisociale ale condamnaţilor.
 pedeapsa închisorii, pedeapsă principală
Întruneşte toate atributele juridice ale unei asemenea sancţiuni, fiind întâi, pedeapsă de
bază care are un rol important în lupta împotriva infracţionalităţii. Nu este legată de o altă
pedeapsă, putându-se aplica şi singură. E adevărat că, în multe cazuri este revăzută
alternativ cu alte pedepse principale cu pedeapsa amenzii sau a detenţiunii pe viaţă, dar de
aplicat se aplică o singură pedeapsă principală, după caz, pedeapsa închisorii ori pedeapsa
amenzii (art.72 C.pen.). Pedeapsa închisorii joaca un rol important şi ca substitutiv al altor
pedepse. Înlocuirea are loc în cazul unor pedepse alternative sau altor împrejurări şi ea
presupune situaţii de agravare sau atenuare sau aplicarea unei pedepse în locul alteia după

14
I.Oancea, Drept penal, partea generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p.498
15
I.Fodor, op.cit., p.31

16
ce hotărârea de condamnare ori aplicarea unei pedepse în locul alteia după ce hotărârea de
condamnare a rămas definitivă (art.63/1 C.pen.).De exemplu, se înlocuieşte pedeapsa
amenzii cu cea alternativă a închisorii.
 pedeapsa închisorii, pedeapsă divizibilă
Aceasta se explică prin aceea că ea se poate doza pe zile sau luni. Datorită acestei calităţii
ea se poate aplica atât pentru infracţiuni grave cât şi pentru infracţiuni mai uşoare, atât
pentru infractori periculoşi cât şi pentru infractori mai puţin periculoşi. Pedeapsa închisorii
este o pedeapsă reversibilă în sensul că ea se poate revoca, atunci când se constată că a fost
aplicată din eroare sau când nu mai e necesară. Pedeapsa închisorii este o măsură de
constrângere directă, eficientă ,severă şi contribuie la prevenirea săvârşirii de infracţiuni.
Durata pedepsei închisorii este o problema foarte importantă ,deoarece exprimă treptele ei
de severitate. Termenul pe care se aplică depinde de gradul de pericol social al infracţiunii,
de gradul de vinovăţie şi gradul de pericol social al infractorului, elemente care se reflectă
în durata pedepsei. După durata prevăzută între limitele ei speciale, pedeapsa cu
închisoarea poate să fie de trei feluri închisoare de scurtă durată (de la 15 zile la 2 sau 5
ani), închisoare de durată mijlocie (de la 2-5 ani la 10 sau 12 ani) şi închisoare de lungă
durată (de la 10-18 la 25 ani). Aceste limite sunt relative, ele se sprijină pe prevederile
Codului penal şi soluţiile din practica judiciară, precum şi pe prevederile legilor speciale
care conţin dispoziţii penale ce evidenţiază limitele speciale, minimul şi maximul între care
se exprimă, de regulă, diferitele trepte de severitate ale pedepsei.
2.2.2Funcţiile pedepsei închisorii
Pedeapsa privativă de libertate îndeplineşte două funcţii care au influenţă asupra
condamnatului, determinând schimbarea conduitei viitoare a acestuia şi avertizând prin
aceasta şi alte persoane asupra consecinţelor ce le-ar avea de suportat daca ar săvârşi vreo
Întruneşte toate atributele juridice ale unei asemenea sancţiuni, fiind întâi, pedeapsă de
funcţii:
a)Funcţia de constrângere
Aceasta este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei dată în art.52 C.pen.,
care prevede că „pedeapsa este o măsură de constrângere şi reeducare” .Pedeapsa, ca
măsură coercitivă este folosită de stat împotriva acelora care nu au respectat dispoziţiile
din normele de incriminare şi au comis infracţiuni. Ea constituie deci, instrumentul
realizării procesului educativ, însă numai după ce s-a comis infracţiunea.

17
 Funcţia coercitivă decurge din însăşi natura pedepsei ca măsură de constrângere,
fiind aşadar de esenţa acesteia16, ce determină o anumită suferinţă impusă infractorului ca
reacţie sociala la infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se răspunde răului
produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa ,afecţiunea pe care o implică pedeapsa,
decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiunea
sau restricţia de libertate, de drepturi civice, de bunuri iar în unele legislaţii privaţiunea de
dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a
valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune. Deoarece existenţa societăţii nu
este posibilă fără asigurarea valorilor care stau la baza ei, apărarea socială implică oprirea
necondiţionată a activităţii infracţionale îndreptate împotriva acestor valori şi împiedicarea
unei astfel de activităţii, mijlocul necesar în acest scop fiind constrângerea pe care o
implică pedeapsa17.
Potrivit art.22(2) al Constituţiei, „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant”. Această interdicţie constituţională
impune ca actul coercitiv să nu cauzeze suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei
condamnatului (art.52 al.2 C.pen.). Încălcarea acestei prevederi legale atrage, fie
răspunderea penală pentru infracţiuni ca cea de supunere la rele tratamente (art.267
C.pen.), purtare abuzivă (art.266 al.1 C.pen.), tortură (art.276 al 1 C.pen.) fie răspunderea
disciplinară a personalului organelor judiciare sau a celor de executare a pedepselor.
b)Funcţia de reeducare
Această funcţie este consacrată în art.52 C.pen. care prevede că: „Prin executarea
pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudinii corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de
drept şi faţă de regulile de convieţuire socială”. Pe lângă funcţia de constrângere ce se
exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţie de reeducare a acestuia
deoarece, în concepţia moderna a dreptului penal, încetează de a mai fi o pura retribuţie
(rău pentru rău), şi este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale
condamnatului18.
Funcţia de reeducare a pedepsei se realizează prin influenţa asupra mentalităţii şi
deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi formării altora
corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia reeducării completează funcţia de
constrângere, deoarece constrângerea, prin ea însăşi, nu poate conduce la realizarea
scopului pedepsei, ci numai prin transformarea condamnatului prin intermediul funcţiei
16
G.Antoniu, Sancţiunea penală, Concept şi orientări, în R.R.D. nr.10/1981, p.8
17
C.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed.ALL Educaţional S.A., Bucureşti, 1997, p.283
18
C.Bulai, op.cit., p.284

18
educative. Funcţia de reeducare a pedepsei, se constată prin influenţa care o are pedeapsa
asupra conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din momentul
începerii urmăririi penale, a aplicării pedepsei, cât şi în timpul executării pedepsei, când
măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie de graviditatea pedepsei şi personalitatea
infractorului19.
Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat faţă de care se
folosesc diferite metode şi procedee în funcţie de împrejurarea că este infractor primar,
recidivist sau minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei
atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire
socială (art.52 al 2 C.pen.) precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala
majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea
concepţiilor şi deprinderilor antisociale20.
c)Funcţia de exemplaritate
Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o are
asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus infractorul, vor
manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funţii
depinde de fermitatea aplicării legii penale celor care au comis infracţiuni, această funcţie
decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci când a fost săvârşită o infracţiune.
d)Funcţia de eliminare
Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia de eliminare
temporară sau definitivă a condamnatului din societate. În dreptul nostru penal, care
prevede pedeapsa detenţiunii pe viată, eliminarea definitivă este posibilă în cazuri
excepţionale în care se aplică această pedeapsă. Eliminarea temporară se realizează însă în
toate cazurile în care pedeapsa închisorii se execută în locuri de deţinere şi ea apare ca
necesară în cazul infractorilor cu un înalt grad de pericol social, la care izolarea de
societate reprezintă un şoc dureros realmente, dar necesar pentru schimbarea unei
mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune la adăpost societatea, cel puţin temporar,
împotriva periculozităţii infractorului a cărui reeducare urmează să se facă în condiţiile
privaţiunii de libertate21.

2.3.Scopul pedepsei

19
C.Mitrache, Drept penal, Partea generală, Casa de editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.210
20
M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol.I, Editura „Lumina lex” Bucureşti, 1997, p.224
21
C.Bulai op.cit., p.216

19
 În dispoziţiile art.52 al.1 C.pen. se arată că: „Scopul pedepsei este prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni”, pedeapsa fiind principalul mijloc de realizare a scopului legii
penale, finalitatea pedepsei coincide cu scopul legii penale arătat în art.1 din Codul penal
(apărarea împotriva infracţiunilor, a României, a suveranităţii, independenţei şi unităţii
statului, a proprietăţii sub orice formă, a persoanei cu drepturile sale, precum şi a întregii
ordini de drept).
Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică
o pedeapsă menită să asigure prin funcţiile constrângerii şi reeducării infractorului, aşa
numita „prevenţie specială”, cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale, care sub
ameninţarea cu pedeapsa privativă de libertate în norma penală îşi conformează conduita
exigenţelor acesteia, aşa numita „prevenţie generală”22. Prevenţia specială constituie scopul
direct al pedepsei aplicate şi se realizează prin funcţia coercitiva a pedepsei, care depinde
de specia acesteia, de durata sau cuantumul ei concret şi de modul cum se execută.
Infractorul este considerat, în momentul în care pedeapsa este executată sau socotită ca
executată, ca fiind reeducat. Aşadar, prevenţia specială are rol postinfracţional23, procesul
reeducării începând înainte de aplicarea pedepsei, din momentul pornirii procesului penal
şi durează până la executarea acesteia24.
Prevenţia generală se realizează ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală,
prin cunoaşterea şi aderarea membrilor societăţii (a celor care o respectă) la dispoziţia
normei respective şi prin teama de pedeapsă (pentru cei care ar fi tentaţi să comită
infracţiuni). Aşadar, pedeapsa are şi rol preventiv anteinfracţional, deoarece unele persoane
care s-ar fi gândit să săvârşească vreo infracţiune, se abţin datorită faptului că ştiu cum au
fost sancţionaţi alţi infractori25.
În literatura juridică română26, această distincţie între prevenţia speciala şi prevenţia
generală, ca scop al pedepsei, este definită prin aceea că pedeapsa are un scop imediat şi un
scop mediat arătându-se că prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la
împiedicarea condamnatului de a repeta alte încălcări ale legii penale, dimensiune ce
vizează aşa numita „prevenţie specială”, dar şi de atenţionare a celorlalţi destinatari ai legii
penale de a nu comite astfel de încălcări, dimensiune ce vizează aşa numita ”prevenţie
generală”.

22
C.Mitrache, op.cit. p.209
23
M.basarab, op.cit, p.225
24
ibidem ,p.226
25
ibidem, p.226
26
C.Mitrache, op.cit., p.209

20
Între cele două dimensiuni ale prevenţiei, una cu caracter strict individual, cealaltă cu
caracter general, nu pot exista şi nici nu trebuie să existe nici relaţii de opoziţie şi nici de
subordonare. Existenţa raporturilor de opoziţie sau excluderea reciprocă între dimensiuni,
corelate cu planurile diferite ale aceleiaşi finalităţi, nu sunt posibile atâta timp cât norma
legală, deşi conţine dispoziţii de adresabilitate generală, încălcarea acesteia este realizabilă
numai prin intermediul unor fapte comise de persoane fizice, strict individuale. Aşadar,
atât instituirea cât şi aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă corelaţie şi interdependenţă
între necesitatea protejării unor interese generale şi individuale, cele două dimensiuni ale
prevenţiei, funcţionând în cea mai strânsă şi firească legătură şi intercondiţionalitate. La
fixarea şi aplicarea oricărei pedepse concrete, instanţele de judecată trebuie să realizeze o
asemenea individualizare a acesteia încât să asigure atât cerinţele de prevenţie individuală
cât şi cele de prevenţie generală.
Nu este permis ca, în scopul asigurării unei prevenţii generale sporite, instanţele de
judecată să aplice pedepse care prin natura lor depăşesc nevoile de reeducare ale
infractorului, întrucât o asemenea atitudine, deseori solicitată de acuzatori în perioada de
creştere a criminalităţii, ar conduce la sacrificarea interesului individual în beneficiul celui
general, situaţie nepermisă în condiţiile statului de drept, care se constituie într-un garant al
asigurării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
Apreciem că adevăratele scopuri ale sancţiunii penale nu pot fi regăsite decât în
finalitatea legii penale care prin însăşi instituirea şi aplicarea ei urmăreşte, în primul rând,
apărarea valorilor ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi
combaterea acestora. Din acest punct de vedere, scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni
cu cele două dimensiuni prevăzute mai sus (prevenţia generală şi prevenţia specială) este,
considerăm, unicul scop al pedepsei, iar atingerea scopului fundamental al pedepsei se
realizează prin funcţiile expuse mai sus ale pedepsei.

21
CAPITOLUL III.CONDIŢIILE EFICIENŢEI PEDEPSEI ÎNCHISORII
3.1.Individualizarea pedepsei
3.1.1.Referinţe istorice
Legislaţiile antice şi moderne nu au fost consecvente cu privire la aprecierea
pedepsei în raport cu gradul de pericol social al infracţiunii, în sensul individualizării
judicioase a acesteia. La romani, după Legea celor XII Table, pater familias avea dreptul
de viată şi de moarte asupra membrilor familiei, iar debitorul putea fi vândut şi ucis de
creditorii săi; mai târziu cruzimea supliciilor a ajuns la cel mai înalt grad. Neron făcea torte
din corpurile omeneşti unse cu păcură, sclavii erau daţi de mâncare de vii la murene, exista
şi pedeapsa pentru cel care a comis o infracţiune, aceea de a se lupta cu animalele
sălbatice27.
În Ţările Romane, severitatea pedepselor era tot atât de mare ca în Occident. Se ştie
cu câtă cruzime pedepsea, în sec al XV-lea, Vlad Ţepeş infracţiunile cu grad scăzut de
pericol social, iar în „Pravila lui Matei Basarab şi Vasile Lupu”, găsim de asemenea
pedepse foarte aspre. La începutul sec. al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir arată că pedeapsa
pentru tâlhari era spânzurătoarea, prădătorii de biserici erau arşi pe rug, boierilor ucigaşi li
se tăia capul, iar ţăranii ucigaşi erau spânzuraţi28
Pentru ca o pedeapsă să-şi poată îndeplini funcţiile de constrângere şi reeducare,
precum şi scopurile prevenţiei generale şi speciale este necesar ca, pe de o parte,
sancţiunea prevăzută de lege să fie în concordanţă cu pericolul social generic al infracţiunii
şi nevoia de îndreptare a infractorului, iar pe de altă parte, pedeapsa concret aplicată
infractorului să corespundă pericolului social concret al infracţiunii săvârşite şi
infractorului. O disproporţie între pedepse şi infracţiuni determină, pe de o parte,
discreditarea autorităţii legii penale şi ineficienţa acesteia, iar pe de altă parte, atrage
nerealizarea funcţiilor şi scopurilor pedepsei aplicate. Aşadar, pedeapsa închisorii trebuie
să poată fi adaptată, proporţionalizată, atât în funcţie de pericolul concret al infracţiunii, al
infractorului, cât şi de împrejurările atenuante şi agravante în care s-a comis fapta.

27
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit., p.39
28
D.Cantemir, Scrisoare Moldovei, partea II, cap.XII, Neamţ, 1825, p.237

22
 3.1.2.Definiţie
Individualizarea pedepsei constituie operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a
reacţiei antiinfracţionale a societăţii, este adaptată gravităţii abstracte şi concrete a
infracţiunii şi persoanei infractorului în aşa fel încât ea să-şi poată îndeplini cu maximă
eficienţă funcţiile şi scopurile înscrise în legea penală29. Individualizarea pedepsei se
realizează în trei forme: legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală operează „in abstract”. Ea se restrânge la fixarea pedepsei
pentru infracţiunea tip, cât şi pentru formele agravante sau atenuante ale infracţiunii.
Individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin incriminarea speciei şi limitelor
speciale ale pedepsei în funcţie de gradul de pericol social abstract al acesteia30.
Individualizarea judiciară operează „in concreto” şi constă în stabilirea şi aplicarea
cuantumului pedepsei concrete de către instanţa de judecată, în cadrul limitelor legale,
ţinând seama de pericolul social concret al infracţiunii, de persoana infractorului, de
împrejurările care atenuează sau agravează pedeapsa, precum şi contribuţia fiecărui
participant la săvârşirea infracţiunii31. Astfel, în art.72 C.pen. se apreciază că instanţa,
constatând că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie fapta penală care i se impută şi că este
cazul a i se aplica o pedeapsă, conformându-se dispoziţiilor din partea generală a Codului
penal, va stabili pedeapsa cu respectarea limitelor prevăzute de lege pentru infracţiunea
respectivă în funcţie de gradul de pericol social pe care îl prezintă fapta săvârşită şi
infractorul, precum şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Individualizarea administrativă are loc în timpul executării pedepsei privative de
libertate şi ea revine administraţiei locului de deţinere. Aşa cum am arătat anterior, deşi
procesul de reeducare a condamnatului se desfăşoară începând din momentul pornirii
procesului penal, el se realizează în cea mai mare parte în faza executării pedepsei. Astfel,
între altele, există anumite criterii după care persoanele condamnate sunt repartizate la
locurile de deţinere ca de exemplu: în funcţie de sex, după vârstă (majori şi minori), după
antecedentele penale (recidivişti şi nerecidivişti). Totodată, la locurile de deţinere unde
condamnatul execută pedeapsa, în funcţie de conduita lui, poate fi recompensat sau poate fi
sancţionat disciplinar.

29
A. Ungureanu, Drept penal român, partea generală, Editura „Lumina lex”, Bucureşti,1995,p.305
30
M.Basarab, Drept penal, Partea generală, vol.II. Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 1997, p.170
31
M.Basarab, op.cit., p.170

23
 3.1.3.Criterii de individualizare a pedepsei închisorii
Locul central îl ocupă individualizarea judiciară, deoarece prin ea se concretizează
gradul răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită (concretă), reflectat în sancţiunea
concretă, pedeapsa aplicată unui infractor concret faţă de care urmează să se realizeze
reeducarea. Instanţa cunoscând infracţiunea în concret, personalitatea infractorului, aportul
acestuia la comiterea infracţiunii şi împrejurările în care ea a fost comisă, poate evalua
pericolul concret, real al acesteia faţă de care constată că există o anumită răspundere şi în
funcţie de care stabileşte şi aplică o sancţiune de o anumită specie şi durată (cuantum)
corespunzătoare.
Individualizarea răspunderii penale ia sfârşit, în principiu, odată cu rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare prin care se arată în ce pedeapsă şi durată sau cuantum
s-a concretizat. Spunem în principiu, fiindcă în unele cazuri excepţionale această
individualizare se efectuează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Se va
proceda astfel când se constată, în baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului de
infracţiuni (art.36 C.pen), a stării de recidivă (art.39 al.6 C.pen), când se comută sau se
înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă cu închisoarea (art.39 al.7 C.pen), a unei acţiuni
sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate sau complexe (art.43
C.pen) ori, de obicei, amenda cu închisoarea art.63(1) C.pen.
Instanţa de judecată stabileşte şi aplică pedeapsa închisorii potrivit criteriilor
generale obligatorii prevăzute în art.72 C.pen. şi art.27 C.pen. Se consideră că în art.27
C.pen., ar fi reglementate criterii speciale în raport cu cele prevăzute în art.72 C.pen.,
deoarece sunt incidente doar la stabilirea pedepsei numai în legătură cu sancţionarea
participanţilor până când cele din art.72 sunt generale, fiindcă se au în vedere cu ocazia
oricărei individualizări judiciare32. În art.27 C.pen. nu sunt reglementate criteriile speciale,
ci este vorba de o subliniere a aportului participantului în calitate de instigator etc., care
este diferit de al autorului. Criteriile prevăzute în art.27 C.pen. sunt dispoziţiile părţii
generale ale Codului penal, limitele pedepsei fiind fixate în partea specială a acestuia sau
în legi speciale după gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite şi al infractorului
precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea 33.
Aşadar, la individualizarea pedepsei închisorii se ţine seama de dispoziţiile părţii generale
a Codului penal (infracţiune consumată, tentativă, participaţie, etc.) în măsura în care nu
există derogări prin norme speciale, după care se efectuează operaţiunea de încadrare a
32
St.Dumes, Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei Tribunalul Suprem,
R.R.D. nr.2/1989, p.46
33
M.Basarab, op.cit., p.172

24
faptei într-o normă incriminatoare când sunt prezente condiţiile stabilite în ipoteza
acesteia34.
Se au apoi în vedere limitele speciale ale pedepsei între care instanţa stabileşte pedeapsa
concretă în funcţie de gradul răspunderii penale a infractorului. Acestea nu vor putea fi
depăşite decât în condiţiile prevăzute de lege.
În continuare, se ia în considerare gradul de pericol social al infracţiunii concret
săvârşite în funcţie de conţinutul ei precum şi de toate situaţiile, stările, împrejurările şi
întâmplările exterioare conţinutului legal al infracţiunii care, însoţind-o, fac să aibă un
anumit grad de pericol concret. Astfel, când infracţiunea se poate comite atât prin acţiune
cât şi prin inacţiune sau mai multe acţiuni şi inacţiuni se va avea în vedere modul ei de
comitere, mijloacele folosite, locul şi timpul săvârşirii, importanţa obiectului material, felul
urmărilor (de rezultat sau de pericol) şi mărimea (proporţiile) acestora, fiindcă ele
determină, în principal, gravitatea concretă a infracţiunii. Se va ţine seama, de asemenea,
de forma vinovăţiei (când infracţiunea se poate săvârşi atât din culpă cât şi cu intenţie), de
mobilul şi scopul infracţiunii când nu sunt cerute de conţinutul legal al acesteia. S-a
afirmat că se ia în considerare şi frecvenţa mai ridicată sau mai redusă a infracţiunilor ori a
consecinţelor lor restrânse fiindcă în aceste cazuri prezintă şi un grad de pericol social mai
mare sau mai mic35.
Considerăm că acest criteriu este avut în vedere cu ocazia incriminării faptei când i
se atribuie un anumit grad de pericol legal reflectat în specia şi durata sancţiunii. Instanţa
trebuie să ţină seama numai de pericolul ei concret, indiferent de frecvenţa infracţiunii într-
o anumită zonă administrativă în raport cu alta. În ceea ce priveşte personalitatea
infractorului, se referă la dezvoltarea psihofizică a acestuia, atitudinea în familie şi
societate, la locul de muncă, vârsta, calitatea pe care o are (funcţionar, militar, medic, rudă
cu victima etc.), dacă a acţionat în participaţie şi care a fost rolul său, dacă este recidivist
sau nu, că a comis un concurs de infracţiuni sau o pluralitate intermediară.
Fostul Tribunal Suprem a considerat că s-a greşit când i s-a aplicat inculpatului o
pedeapsă apropiată de minimul special deoarece a comis un furt prin efracţie şi anterior a
mai fost condamnat pentru furt, înşelăciune, speculă şi fals. Prin urmare, educarea acestuia
nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special36.
Instanţa are datoria ca, alături de condiţiile prevăzute expres în legea penală, să ţină seama
de orice alte împrejurări care caracterizează gradul de pericol social al infractorului, deci
34
ibidem, p.173
35
St.Dumes, op.cit., p.48
36
Tribunalul Suprem,S.pen.,dec.nr.673 din 10.05.1990,Dreptul nr.3/1990,p.72

25
de comportarea lui în genere. Nu împărtăşim părerea potrivit căreia, atunci când se ţine
seama de comportarea infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii nu se poate face
abstracţie de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea 37. Aceasta deoarece
reabilitarea înlătură orice decădere, interdicţie şi incapacitate. Drept urmare, fostul
condamnat este reintegrat complet în societate inclusiv din punct de vedere moral, iar fapta
este radiată din cazierul judiciar şi, în consecinţă, nu se ia în considerare la starea de
recidivă. Astfel, ar însemna să se nege efectele reabilitării care sunt prevăzute de lege38.
Toate aceste date vor fi analizate în legătură cu acţiunea (inacţiunea) săvârşită, care nu
poate fi desprinsă de infractor. Cu toate acestea, nu se poate susţine că personalitatea
acestuia exercită o influenţă directă asupra gradului de pericol legal al acţiunii (inacţiunii),
în sensul că prin materialitatea ei o acţiune (inacţiune) de o gravitate legală redusă va fi
considerată ca având un pericol legal sporit datorită personalităţii infractorului sau invers.
Aşadar, sub aspect legal, o acţiune (inacţiune) nu prezintă un grad de pericol mai mare sau
mai mic, după cum este comisă de un infractor recidivist sau de unul primar, ci
personalitatea infractorului face ca infracţiunea, în conţinutul ei concret, să prezinte un
grad de pericol diferit. Astfel, infracţiunea de furt nu-şi schimbă gradul de pericol social în
funcţie de împrejurarea că infractorul este recidivist sau nu.
S-ar putea susţine că doar în cazul în care infractorul este minor, datorită acestei stări,
infracţiunea comisă de el, sub aspectul ei legal, prezintă un grad de pericol social mai redus
decât atunci când este comisă de către un major, deoarece este sancţionată cu o măsură
educativă sau cu o pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la jumătate faţă de pedepsele
pentru majori care reflectă gradul ei de pericol social. Printre împrejurările care sunt luate
în considerare poate figura şi aportul unei persoane netrimise în judecată care permite
soluţionarea raportului de cauzalitate, deoarece prezintă interes atât sub aspect penal, cât şi
civil. Trebuie stabilită, deci, contribuţia fiecărui participant la comiterea infracţiuni.
La individualizarea pedepsei, în funcţie de gradul de pericol social al infractorului, trebuie
avută în vedere şi vinovăţia acestuia. În acest sens, art.19 C.pen., precizează că există
vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social a fost săvârşită cu intenţie sau din
culpă. Vinovăţia exprimă atitudinea psihică a infractorului faţă de o valoare socială,
apărată prin norme de drept penal, faţă de ordinea de drept statornicită în societate.
Vinovăţia raportată la un anumit infractor şi la o anumită infracţiune imputată este una
singură şi ea trebuie privită ca un întreg 39. Forma şi gradul de vinovăţie constituie atât
37
St.Dumes, op. cit., p.49-50
38
M.Basarab, op.cit., p.176
39
I.Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.98

26
pentru legiuitor cât şi pentru instanţa judecătorească un criteriu de fixare a pedepsei. Din
aceste motive, legiuitorul a prevăzut pentru infracţiunile cu intenţie pedepse mai grave
decât pentru infracţiunile comise din culpă, deoarece în primul caz, la producerea
rezultatului urmărit prin fapta penală concurează activ toate forţele psihice ale
infractorului, pe când în cazul comiteri unor infracţiuni din culpă care prezintă pericol
social poziţia psihică a subiectului se manifestă printr-o lipsă de atenţie, uşurinţă în
aprecierea semnificaţiei unor fenomene din viaţa socială, lipsa unei preocupări de a
prevedea unele consecinţe ale acţiunilor sau inacţiunilor sale.
Se ţine seama şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Aceste împrejurări au un înţeles larg, deoarece se referă atât la circumstanţele atenuante şi
agravante, care ţin de infracţiunea concret săvârşită, cât şi la alte cauze de agravare a
pedepsei ca: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară de
infracţiuni şi infracţiunea continuată. Ultimele au însă influenţă de sine stătătoare asupra
pedepsei concrete, deoarece se pot adăuga totdeauna la pedeapsa stabilită în urma reţinerii
fie a circumstanţelor atenuante, fie a celor agravante, ori şi a unora şi a altora (art.80
C.pen.), datorită pericolului sporit pe care-l prezintă infractorul.
Circumstanţele sunt împrejurări care constau în stări, calităţi sau situaţii de care nu
depinde realizarea conţinutului legal al infracţiunii în forma sa simplă (bază). Sunt însă
legate de infracţiune sau de infractor şi contribuie la realizarea gradului de pericol concret
al infracţiunii, agravând sau atenuând răspunderea penală iniţială a infractorului. Ele au un
rol important la individualizarea pedepselor, însă se va ţine seama numai de acelea care
atrag o reducere sau sporire simţitoare a gradului de pericol concret, în ansamblu lor şi nu
izolat40. Acestea au un caracter întâmplător deoarece nu însoţesc şi nu caracterizează orice
infracţiune concretă şi nu sunt legate de personalitatea oricărui infractor concret, însă, când
sunt reţinute, determină o schimbare a răspunderii penale şi a tratamentului juridic concret
(judiciar) al infractorului.
În cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni de către aceeaşi persoană,
caracterizarea unor împrejurări ca circumstanţe se face în funcţie de fiecare infracţiune şi,
dacă sunt proprii numai uneia sau unora, se va ţine seama numai faţă de aceasta (acestea).
Însă, în legătură cu o infracţiune, aceeaşi împrejurare nu poate constitui şi circumstanţă
atenuantă şi agravantă. Când constată existenţa unor circumstanţe, instanţa este obligată să
le reţină şi sa le motiveze. Motivarea este obligatorie şi atunci când le înlătură (art.79
C.pen.). Circumstanţele se clasifică în funcţie de anumite criterii. Astfel, după obiectul la
40
I.Grigoraş, op.cit., p.124

27
care se referă (infracţiune sau infractor), circumstanţele pot fi reale sau personale (art.28
C.pen.). Ţinând seama de efectul lor, circumstanţele sunt atenuante şi agravante (art.73,74
şi 75 C.pen.). Luând în considerare momentul existenţei lor sunt considerate, atât în lege
cât şi în teoria şi practica dreptului penal, ca fiind anterioare, concomitente sau posterioare
(subsecventa) săvârşirii acţiunii (inacţiunii) infracţionale şi, după caz, acestea să fie
atenuante sau agravante.
Sunt circumstanţe anterioare săvârşirii acţiunii infracţionale: antecedentele
infractorului, conduita bună a acestuia până la săvârşirea infracţiunii; concomitente cu
acţiunea sau inacţiunea: starea de provocare, comiterea infracţiunii în loc public, în timpul
nopţii, uneori în participaţie, prin efracţie, cu ajutorul armelor, prin cruzimi etc.;
posterioare acţiunii sau inacţiunii prezentarea infractorului de bunăvoie la organele
judiciare, recunoaşterea vinovăţiei de la începutul urmăririi penale, sustragerea de la
urmărire, atitudinea faţă de victimă, repararea benevolă a prejudiciului cauzat prin acţiune
sau inacţiune, etc.
În funcţie de infracţiunile cu privire la care au efecte, circumstanţele sunt generale şi
speciale: cele generale au eficienţă cu privire la toate infracţiunile şi sunt prevăzute în
partea generală a Codului penal, iar cele speciale, au influenţă numai cu privire la o
anumită infracţiune. Astfel, numărul victimelor face ca omorul să devină deosebit de grav
(art.176, lit.b, C.pen.), consecinţele deosebit de grave ale acţiunii sau inacţiunii agravează
infracţiunea (art.209, alin.3, art211, alin.4, C.pen.); este agravată infracţiunea de a conduce
pe drumurile publice a unui autovehicul destinat transportului de persoane în comun ori
când se transportă materii ce pot produce pericol public de către o persoană care are în
sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau care se află în stare de ebrietate;
infracţiunea de poluare a apelor comisă din culpă constituie o formă atenuantă a faptei din
art.57, art.59, alin.1, Legea nr 8/1974, a apelor. Când aceeaşi împrejurare este
prevăzută în lege atât ca circumstanţă generală, cât şi specială, se va aplica circumstanţa
specială. De exemplu, comiterea omorului prin cruzime.
S-ar părea că dacă o anumită împrejurare este considerată circumstanţă generală nu ar mai
trebui prevăzută şi ca circumstanţă specială. Este totuşi prevăzută deoarece circumstanţei
din partea specială sau din legea specială i-a dat eficienţă însăşi legiuitorul prin aceea că a
creat, în afară de conţinutul de bază al infracţiunii, un conţinut atenuat sau agravat, care
atrage o altă răspundere, sancţionată cu altă sancţiune sau cu aceeaşi dar în alte limite.
Circumstanţa din partea generală atrage reducerea sau agravarea răspunderii şi a pedepsei,
de regulă, pentru conţinutul de bază al infracţiunii, are însă efecte şi asupra pedepsei

28
prevăzută pentru conţinutul atenuant sau agravant. Ţinând seama de aceasta, instanţa a dat
o soluţie nelegală atunci când a aplicat circumstanţa generală din art.75, alin.1,lit.b, C.pen.,
cu toate că a încadrat fapta la art.176,alin.1, lit.a, C.pen. 41. În acest caz trebuia luată în
considerare circumstanţa din partea specială (cruzimea). Însă se poate ţine seama de o altă
împrejurare agravantă, de exemplu aceea a comiterii faptei de către un major împreună cu
un minor. De asemenea, înlesnirea de către infractor a arestării participanţilor constituie o
circumstanţă atenuantă generală (art.74, alin.1, lit.c, C.pen.), cât şi una specială (art.172,
alin.2, C.pen.). Însă în cazul prevăzut la ar.172,alin.2, C.pen. limitele pedepsei se reduc la
jumătate.
Caracterul atenuant sau agravant al unor circumstanţe este obligatoriu deoarece
acesta este stabilit prin lege, iar altele enumerate cu titlu exemplificativ. În funcţie de
condiţiile concrete aceeaşi împrejurare poate avea fie caracter atenuant (starea de ebrietate
voluntară în general), fie agravant, (conducerea unui autovehicul în această stare şi
uciderea unei persoane, art.178, alin.3, C.pen., sau beţia premeditată, art.49, alin.2, C.pen.
şi cea prevăzută de art.75, lit.c, C.pen). Acestea se mai numesc şi cauze legale de atenuare
sau agravare a pedepsei.
Efectul circumstanţelor asupra răspunderii penale, şi deci a pedepsei, este determinat
relativ, prin stabilirea limitelor până la care aceasta din urmă poate fi sporită sau redusă,
fiindcă el nu este în toate cazurile acelaşi.
Când pentru o infracţiune săvârşită legea prevede pedepse alternative, s-a exprimat părerea
că au fost desfiinţate circumstanţele atenuante, deoarece nu mai au nici un rezultat practic
din moment ce instanţa poate alege pedeapsa închisorii ori a amenzii. S-a susţinut însă, pe
bună dreptate, că se poate aplica pedeapsa alternativă a amenzii, care este mai blândă, şi să
se constate, în acelaşi timp, existenţa unor circumstanţe atenuante sau agravante 42. Acest
punct de vedere rezultă din dispoziţiile art.72, alin.2., C.pen. Se impune această ultimă
soluţie deoarece circumstanţele atenuante atrag aplicarea pedepsei judiciare între alte limite
legale de pedeapsă. În afară de aceasta, circumstanţele constituie doar unul din criteriile de
apreciere a gradului de pericol concret al infracţiunii. Altfel ar însemna că pedeapsa
alternativă mai blândă poate fi aplicată numai în prezenţa circumstanţelor atenuante, iar
cea mai severă când sunt reţinute circumstanţele agravante.

41
Tribunalul Suprem, S.pen.,dec. Nr.1330 din 29.05.1981, R.R.D. nr.1/1982, p.59-61
42
T.Câmpeanu, Modalitatea de aplicare a circumstanţelor uşurătoare pentru justa individualizare a
pedepselor, Justiţia Nouă nr3/1955, p.354

29
 3.2.Pedeapsa închisorii trebuie să fie egală pentru toţi
Potrivit acestui principiu, pedeapsa închisorii trebuie să se aplice pentru aceeaşi
infracţiune oricărui infractor care ar săvârşi-o, fără nicio deosebire, aceasta neinfluenţând,
însă, posibilitatea justei ei individualizări. Prin egalitatea pedepsei înţelegem ca pedeapsa
să fie deopotrivă pentru toţi astfel încât legea să nu facă distincţie între persoane stabilind
privilegii, imunităţi sau inegalităţi.
Constituţia franceză din 1791 dispunea: „Aceleaşi infracţiuni vor fi pedepsite cu aceleaşi
pedepse fără nicio distincţiune de persoane”43.Fireşte că înţelegem prin aceasta calitatea
pedepsei închisorii, nu aplicarea în concret a aceleiaşi pedepse tuturor persoanelor care au
comis aceeaşi infracţiune ci, dimpotrivă, judecătorul poate, ţinând seama de împrejurări, de
persoana infractorului, să aplice pentru aceeaşi faptă, pedepse diferite la doi sau mai mulţi
infractori. Tocmai din acest motiv legiuitorul stabileşte un minim şi un maxim special al
pedepsei şi prevede circumstanţe atenuante şi agravante, lăsând judecătorului posibilitatea
de a individualiza în mod just pedeapsa.
Uneori chiar legea ţine seama de anumite persoane, fără ca prin aceasta să se
încalce principiul egalităţii pedepsei. Aşa de exemplu, legea pedepseşte mai blând minorii
faţă de majori, cum, de altfel, pedepseşte mai aspru comiterea unei infracţiuni de către
funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de serviciu fără ca principiul egalităţii pedepsei
să fie încălcat.
În vechiul drept existau, de asemenea, privilegii în aplicarea legii penale. Astfel,
când e vorba de a se da o pedeapsă pecuniară se pedepseau mai greu nobilii, iar când era
vorba să se dea o pedeapsă corporală se pedepseau mai aspru săracii decât nobilii sau cei
aflaţi în dregătorii44.

3.3.Umanismul pedepsei închisorii

Acest principiu fundamental îşi găseşte expresia în natura, cuantumul, funcţiile şi
finalitatea pedepsei închisorii. Prin natura şi cuantumul acesteia, închisoarea trebuie să fie
în deplină concordanţă cu conştiinţa morală şi juridică a societăţii. Pedeapsa închisorii nu
trebuie să cauzeze suferinţe fizice, torturi sau chinuri care ar înjosi demnitatea omului. În
dreptul penal contemporan, pedeapsa închisorii are la bază concepţia umanistă cu privire la
posibilitatea educării şi reeducării omului, inclusiv a infractorului, iar scopul acesteia îl

43
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit.,p.133
44
ibidem, p.137

30
constituie apărarea omului şi a ordinii de drept, care constituie cadrul de dezvoltare a
personalităţii acestuia. Umanismul orientează deci nu numai stabilirea prin lege a acesteia
de către instanţa de judecată, precum şi executarea ei.

3.4. Revocabilitatea pedepsei închisorii

Potrivit acestui principiu pedeapsa închisorii trebuie să fie esenţialmente revocabilă,
adică să poată fi oricând retrasă atunci când se constată că a fost aplicată din eroare sau
când nu mai este necesară. Pedeapsa închisorii trebuie să fie deci, remisibilă (să poată fi
înlăturată prin iertare) şi reparabilă (răul cauzat prin aplicarea ei să poată fi pe cât posibil
reparat. Această cerinţă este determinată de caracterul de măsură coercitivă asupra
persoanei însăşi pe care îl are închisoarea, consecinţele aplicării ei fiind adesea ireversibile.
De aceea, alături de preocuparea de a exclude pe cât posibil riscurile oricăror erori
judiciare, trebuie să se manifeste grija corespunzătoare în aplicarea pedepsei închisorii.

CAPITOLUL IV. PEDEAPSA DETENŢIUNII PE VIAŢĂ

4.1.Scurt istoric

31
 De-a lungul timpului, pedeapsa detenţiunii pe viaţă s-a exprimat prin diferite
noţiuni, expresii, termeni care, în esenţă, cuprind în conţinutul lor privarea de libertate pe
toată durata vieţii condamnatului. Întâlnim astfel: închisoarea pe viaţă, închisoarea pe timp
nemărginit, detenţiunea pe viaţă, închisoare ori detenţiune pe timp nedeterminat, pedeapsă
perpetuă.
S-a pus întrebarea dacă într-o legislaţie trebuie să existe sau nu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, întrebare care are şi un sens filosofic. Răspunsurile date la această întrebare au fost
diferite. Astfel, Beccaria susţinea necesitatea existenţei pedepselor perpetue care să
înlocuiască pedeapsa cu moartea45. Apoi invocându-se legea progresului s-a cerut
desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a pedepsei închisorii pe viaţă, cunoscute fiind
afirmaţiile lui Cremieux când l-a apărat pe Victor Hugo înaintea Curţii cu Juraţi a Senei:
„Ni se spune când pedeapsa cu moartea va fi desfiinţată, ne veţi cere desfiinţarea
pedepselor perpetue. Fără îndoială că da. Aceasta e legea progresului. Puneţi căinţa în
legile voastre şi fiţi siguri că vom vedea sfârşindu-se pedepsele perpetue”.
Deşi Codul penal francez din 1791 nu a prevăzut pedeapsa închisorii pe viaţă, unul dintre
argumentele legiuitorului fiind acela că această pedeapsă îl face pe condamnat mai imoral,
disperat şi fără nicio speranţă, totuşi Codul penal francez din 1816 a prevăzut pedeapsa
închisorii pe timp nemărginit.
Potrivit unei informaţii publicate de cunoscuta organizaţie „Amnesty Internaţional”,
pe baza datelor obţinute în luna iunie 1993, pedeapsa cu moartea a fost complet abolită în
52 de ţări din lume, între care şi România, în 16 ţări a fost abolită pentru infracţiunile
obişnuite, dar menţinută pentru cele prevăzute în legile militare sau săvârşite în situaţii
excepţionale cum ar fi starea de război (între aceste ţări figurează Italia, Spania, Anglia),
iar în 19 ţări între care şi Grecia, pedeapsa cu moartea este considerată abolită de facto,
având în vedere că, deşi prevăzută, această pedeapsă n-a fost aplicată timp de 10 ani sau
mai mult. În 103 ţări din lume pedeapsa cu moartea este menţinută şi aplicată. Între acestea
figurează marile puteri ca SUA, Federaţia Rusă şi China46.
Pedeapsa perpetuă sau „perpetua carceris” a existat la noi din cele mai vechi
timpuri. Codul penal român din 1864, a prevăzut pedeapsa închisorii pe timp nemărginit,
desfiinţând pedeapsa cu moartea. Astfel, raportorul V.Boerescu a arătat în faţa Adunării
legislative la 11 martie 1864: „Pe când alte popoare mult mai civilizate se îndoiesc şi nu

45
C.Beccaria, op.cit.,, p.89
46
C.Bulai, op.cit., p.295

32
cutează să suprime această pedeapsă, sunt mândru a spune că românii sunt cei dintâi care
au suprimat-o în fapt şi vor fi cei dintâi care vor suprima-o şi din lege”47.
Abolirea pedepsei cu moartea şi prevenirea pedepsei închisorii pe viaţă constituie unul din
elementele care fundamentează afirmaţia că adoptarea Codului penal român din 1864 a
constituit, fără îndoială, o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene.
Codul penal român din 1936, cunoscut şi sub denumirea de Codul penal Carol al II-
lea, prevedea pentru comiterea infracţiunilor de drept comun, munca silnică pe viaţă, iar
pentru comiterea infracţiunilor politice, detenţiunea grea pe viaţă. Codul penal din 1968 a
abrogat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, introducând pedeapsa cu moartea, care, prin
Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.

4.2. Definiţie
Prin Decretul-lege nr.6 din 7 ianuarie 1990 a fost abolită pedeapsa cu moartea în
legislaţia noastră şi înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. S-a pus astfel capăt unei
perioade de peste o jumătate de secol în care pedeapsa cu moartea, nerecunoscută în timp
de pace în dreptul penal român modern, a fost introdusă, menţinută şi aplicată, de cele mai
multe ori în interese străine justiţiei, de regimurile dictatoriale care s-au succedat între anii
1938 şi 198948.
În preambulul decretului-lege nr.6 din 1990 se motivează abolirea pedepsei cu
moartea prin interesul de a se sublinia caracterul profund umanist al regimului politic
instaurat în România în urma Revoluţiei din 1989. Acest act era necesar şi în vederea
integrării ţării noastre în structurile Europei Occidentale. Interzicerea pedepsei cu moartea
în dreptul nostru este şi consecinţa unei obligaţii internaţionale. Pe de altă parte,
Constituţia României intrată în vigoare la 8 decembrie 1991, prevede, în art.22(3), în
deplin acord cu dispoziţia art.1 din Protocolul nr.6 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, că: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă şi nici executat”.
Denumirea de „detenţiune”, termen împrumutat din dreptul francez, era atribuită de
legiuitorul Codului penal de la 1936 pedepsei privative de libertate prevăzute pentru
infracţiunile politice. Astfel, pentru crimele politice, Codul prevedea, ca pedepse,
detenţiunea grea pe viaţă, detenţiunea grea de la 5 la 25 de ani şi detenţiunea riguroasă de

47
C.Anghelescu, Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1927, p.283
48
C.Bulai, op.cit., p.293

33
la 3 la 20 de ani, iar pentru delicte politice detenţiunea simplă de la 1 lună la 12 ani. Pentru
infracţiunile de drept comun, pedepsele aveau alte denumiri: munca silnică pe viaţă, munca
silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 de ani, temniţă grea de la 3 la 20 de ani şi, respectiv,
închisoare corecţională de la 1 lună la 12 ani. Deosebirea dintre cele două categorii de
pedepse nu se reducea la denumirea lor. Detenţiunea, ca pedeapsă politică, atrage automat
regimul politic de executare, mult mai blând decât cel comun. Legiuitorul Codului penal de
la 1968 n-a mai prevăzut clasificarea infracţiunilor şi pedepselor în „politice” şi „de drept
comun” astfel încât denumirea de „detenţiune” nu mai poate avea semnificaţia ce i se
atribuia tradiţional. Pe de altă parte, ea se aplică celor mai grave infracţiuni, iar regimul său
de executare nu se deosebeşte de acela al închisorii, singura deosebire dintre cele două
pedepse privative de libertate referindu-se la durata lor.
Susţinem punctul de vedere exprimat de alţi autori 49 în sensul că în mod corect, ar fi trebuit
folosită denumirea de „închisoare pe viaţă”, aşa cum se face în toate legislaţiile în care
pedeapsa cu moartea a fost abolită şi înlocuită cu pedeapsa închisorii pentru toată viaţa.
Potrivit ultimei modificări a Codului penal, detenţiunea pe viaţă a fost reglementată
strict şi amănunţit prin intermediul dispoziţiilor înscrise în art.53 lit.a; 54, 55(1), 55(2) Cod
penal. Potrivit reglementărilor legii penale, detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală,
constând în lipsirea de libertate şi izolarea condamnatului într-un spaţiu penitenciar special
pentru tot restul vieţii sale, fiind cea mai aspră dintre sancţiunile penale prevăzute în
legislaţia noastră.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă face parte din categoria pedepselor privative de libertate, dar
nu are caracter temporar, cum se întâmplă în cazul închisorii, ci are un caracter perpetuu,
permanent. În mod excepţional, detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca o pedeapsă
principală unică, pentru infracţiunea de genocid, săvârşită pe timp de război (art.357 alin.2
C.pen.) şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşite în timp de război
(art.358 alin.4 C.pen.). În rest este alternativă cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani,
creându-se astfel cadrul de evaluare necesar celor mai largi posibilităţi de individualizare
judiciară şi recurgere la pedeapsa detenţiunii pe viaţă numai în cazuri extreme50.
O caracteristică distinctivă a detenţiunii pe viaţă, decurgând din însăşi natura ei,
este aceea că fiind o pedeapsă absolut determinată, nu poate fi adaptabilă unor cuantumuri
judecătoreşti diferenţiate. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea, detenţiunea pe viaţă
prezintă avantajul că poate fi schimbată sau retrasă în caz de eroare judiciară prin

49
Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994
50
C.Bulai, op.cit., p.296

34
exercitarea căilor de atac corespunzătoare împotriva hotărâri penale definitive care a
aplicat-o.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este aplicată în cazul tuturor infracţiunilor care
prevedeau pedeapsa cu moartea (alternativă cu pedeapsa închisorii) şi anume:
-infracţiuni contra siguranţei statului: trădarea, prevăzută de art.155 C.pen.; trădarea
prin ajutarea inamicului, prevăzută de art.156 C.pen.; trădarea prin transmiterea de secrete,
prevăzută de art.157 alin 1 C.pen.; acţiunile duşmănoase contra statului, prevăzut de art.
158 C.pen.; spionajul, prevăzut de art.159 C.pen.; atentatul care pune în pericol siguranţa
statului, prevăzut de art.160 C.pen.; atentatul contra unei colectivităţi, prevăzut de art.161
C.pen.; subminarea puterii de stat, prevăzută de art.162 C.pen.; actele de diversiune,
prevăzute de art.163 C.pen.; subminarea economiei naţionale prevăzută de art.165 alin 2
C.pen.; complotul prevăzut de art.167 C.pen.
- infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art.176 C.pen.;
- infracţiunea de distrugere calificată, prevăzută de art.218 alin.1 C.pen.;
- tortura, prevăzută de art.267/1 alin.3 C.pen.;
- infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, prevăzute de art.276 alin.3
C.pen.;
- infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii
radioactive, prevăzută de art.297/1 alin.5 C.pen.;
- infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explosive, prevăzută de art.280
alin.5 C.pen.;
- traficul de stupefiante, prevăzut de art.312 alin.2 C.pen.;
- infracţiunile contra capacităţii de apărare a României: capitularea, prevăzută de
art.338 C.pen; părăsirea câmpului de luptă, prevăzută de art.339 C.pen; părăsirea navei,
prevăzută de art.334 alin.2 C.pen; părăsirea comenzii, prevăzută de art. 342 alin.2 C.pen.;
neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale, prevăzută de art.343 C.pen.; coborârea
pavilionului, prevăzută de art. 344 C. Pen.; coliziunea, prevăzută de art.345 alin.3 C.pen.;
- infracţiuni contra păcii şi omenirii: genocidul, prevăzut de art.357 alin.1 şi 2
C.pen.; tratamente neomenoase, prevăzute de art.358 alin.3 şi 4 C.pen.;
- infracţiunea de împiedicare a exploatării unei aeronave, prevăzută de art.107/2 din
Codul aerian;
- infracţiunea de împiedicare a exploatării navelor, prevăzută de art. 123 alin.3 din
Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;

35
 - orice alte infracţiuni pentru care legea prevedea, anterior Decretul-lege nr.6/1990,
pedeapsa cu moartea.
În cazul tentativei, potrivit art.21 alin.2 C.pen. partea finală, în cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10
la 20 de ani.
În cazul instigării neurmată de executare, potrivit art.29 alin.1 C.pen. partea finală,
când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii de
la 2 la 10 ani.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile pentru care legea
prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă este de 15 ani, potrivit art.122 alin.1 lit.a C.pen.

4.3. Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Potrivit art.55 din Codul penal, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată
persoanelor care la pronunţarea hotărârii de condamnare au împlinit vârsta de 60 de ani. În
acest caz art.55 prevede că în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa
închisorii pe timp de 25 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi aplicată nici infractorului minor (art.109 alin.2
C.pen.) acestuia aplicându-i-se doar pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Întrucât pentru majoritatea infracţiunilor vizate, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este
alternativă cu închisoarea între 15 şi 25 de ani, aplicarea pedepsei închisorii pe 25 de ani,
în cazul prevăzut de art.55 C.pen., ori a pedepsei închisorii între 5 şi 20 de ani, în cazul
prevăzut de art.109 alin.2 C.pen. pentru minori, se va putea realiza numai după ce iniţial
instanţa de judecată a optat pentru pedeapsa cea mai gravă, dar pe care nu o poate aplica,
datorită vârstei infractorului. Astfel, s-ar crea încă de la început o situaţie nefavorabilă
pentru condamnatul în vârstă de peste 60 de ani (art.55 C.pen.) sau condamnatul minor
(art.109 alin.2 C.pen.), fără a se ţine seama de posibilităţile aplicării închisorii în alte
limite, mult mai uşoare, dacă instanţa s-ar orienta spre aplicarea pedepsei alternative a
închisorii.

4.4.Practică judiciară în materia detenţiunii pe viaţă

Ne propunem să punem în discuţie două hotărâri judecătoreşti în care instanţele
noastre au pronunţat pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

36
 Potrivit art. 174 C.pen. raportat la art. 174-176 lit.a C.pen., inculpatul B.I. născut la
8 septembrie 1971, fără antecedente penale, a fost condamnat la detenţie pe viaţă51.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că în seara zilei de 26 mai 1991 inculpatul,
întâlnindu-se cu victima T.E. de 60 de ani, a încercat să aibă raporturi sexuale cu aceasta,
împotriva voinţei victimei după care, nereuşind, a ucis-o.
În fapt, fiind în preajma blocului, inculpatul i-a cerut victimei o ţigară, iar în momentul în
care aceasta i-a oferit-o, i-a aplicat 2-3 lovituri cu palma peste faţă apoi a luat-o de mână,
trăgând-o între blocuri, într-o zonă plină de gunoaie menajere. Aici a lovit-o din nou
trântind-o cu spatele la pământ şi încercând să întreţină raporturi sexuale cu aceasta, s-a
aplecat asupra femeii, i-a ridicat capotul, şi-a lăsat pantalonii jos, apoi s-a aşezat peste
victima aflată la pământ, cu intenţia de a întreţine raport sexual cu ea.
Victima s-a împotrivit vehement, strigând şi cerând ajutor, care putea veni din partea
locatarilor imobilelor învecinate. Strigătele disperate ale victimei au fost auzite de două
martore care au declarat în faţa instanţei că agresiunea şi chinuirea de către inculpat a
victimei a durat mai mult de 2 ore, însă nici unul din locatarii imobilelor învecinate şi nici
persoanele care treceau pe drum nu au intervenit pentru a salva victima. Nereuşind să
întreţină raportul sexual, inculpatul a devenit extrem de agresiv introducându-şi mâna în
vaginul victimei, zgâriind organele genitale ale acesteia. Apoi a luat un băţ cu vârful
ascuţit, de aproximativ 25-30 cm lungime şi gros de 3-4 cm, pe care l-a introdus cu putere,
în mod repetat, în vaginul victimei.
Înainte de a abandona victima, inculpatul a introdus băţul transversal prin nările femeii,
accentuând suferinţele şi durerile provocate victimei. Leziunile produse au cauzat moartea
victimei după o suferinţă de aproximativ 2 ore şi 30 de minute, aceste leziuni fiind
evidenţiate în raportul medico-legal de autopsie.
Din raportul de expertiză psihiatrică rezultă că inculpatul nu prezintă tulburări de natură să-
i modifice capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor acţiunilor
sale.
Analizând starea de fapt, putem concluziona că suntem în prezenţa unui omor
comis cu cruzime deoarece criminalul a supus victima la suferinţe cu totul ieşite din
comun, acţiunile comise de către acesta inspirând oroare, groază, depăşind limitele
obişnuite ale unor acţiuni proprii laturii obiective a infracţiunii de omor.
Fireşte, se pune problema aprecierii pedepsei aplicate acestui inculpat. Credem că
singura problemă de natură să ducă la protejarea societăţii de comportările atavice ale
51
Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia II penală, Sentinţa penală nr.43 din 8 aprilie 1992

37
acestui individ este pedeapsa aplicată de instanţă, detenţiunea pe viaţă. O pedeapsă cu
închisoarea nu şi-ar fi atins scopul în speţa dată, nu ar fi realizat prevenţia generală şi
specială, iar o revenire a unui asemenea monstru în societate, chiar după executarea unei
pedepse cu închisoarea cu durată fixă, ar constitui un evident pericol social.
Inculpatul S.M., născut la 9 oct. 1952, fără antecedente penale, a fost condamnat,
potrivit art.174, 175 lit.c şi d C.pen. raportat la art.176 lit.c C.pen., la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă52.
S-a reţinut că inculpatul era în curs de divorţ cu soţia datorită comportamentului violent
faţă de aceasta şi faţă de copiii săi minori. Din probe a rezultat că timp de aproape o lună
de zile inculpatul S.M. a practicat în mod repetat raporturi sexuale nefireşti cu fiul său,
Mirel-Marin, în vârstă de 6 ani, ademenindu-l cu diferite promisiuni.
În seara zilei de 17 iunie 1993 inculpatul S.M. împreună cu copilul s-a dus la o oră
foarte târzie la soacra sa unde s-au culcat. După miezul nopţii, inculpatul a început să facă
gălăgie, a spart geamurile de la casă, a lovit-o cu un cuţit pe soacra sa, care a fost nevoită
să fugă. Inculpatul a încuiat uşa de la intrarea în casă, a forţat oblonul de acces în podul
casei, unde s-a culcat împreună cu copilul. În pod, pe întuneric, i-a cerut copilului să
practice cu el raporturi sexuale nefireşti, însă minorul fiind obosit a adormit. Atunci
inculpatul a scos un cuţit ce-l avea asupra lui şi i-a aplicat copilului, în vârstă de 6 ani, 20
de lovituri la întâmplare, după care l-a aruncat pe gura podului. Ca urmare a rănilor
rezultate din loviturile aplicate, minorul a decedat. Inculpatul şi-a recunoscut faptele,
relatând chiar amănunte în legătură cu săvârşirea lor.
Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică la care a fost supus, concluzionează că
inculpatul prezintă tulburări de personalitate de tip instabil având însă discernământul
păstrat în raport cu faptele comise.
Ne întrebăm dacă pedeapsa aplicată este corespunzătoare. Nu sub aspectul legalităţii
acestei hotărâri, ci dacă judecătorii, când au luat-o, au avut convingerea că numai o
pedeapsă cu detenţia pe viaţă merită a fi aplicată pentru o asemenea faptă. Ar fi fost, oare,
oportună, o pedeapsă cu închisoarea pentru o durată determinată?
Achiesăm punctul de vedere exprimat de instanţă, în sensul că în condiţiile şi
împrejurările comiterii unor astfel de fapte, cea mai dreaptă hotărâre este aceea de a-l izola
pe făptuitor, privându-l de libertate pe tot restul vieţii. Suntem şi aici în prezenţa unei
persoane cu comportări atavice, a unui „monstru”, a unui inculpat feroce, care exprimă prin
acţiunile sale cruzime, teamă, oroare şi care nu merită să revină în societate.
52
Tribunalul Judeţean Vâlcea, Sentinţa penală nr.7 din 26 ianuarie 1994

38
 Dacă în legislaţia penală existentă înainte de 1989 omorul deosebit de grav putea fi
pedepsit prin condamnarea la moarte, iată că în prezent, pentru comiterea acestei
infracţiuni instanţele pot aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Opinăm că în cazurile în care se comit infracţiuni de omor deosebit de grav, care în
conţinutul laturii obiective prezintă elemente ce evidenţiază o comportare ieşită din comun
a infractorilor, instanţele ar trebui să se orienteze în aplicarea pedepsei spre detenţiunea pe
viaţă. Argumentele în favoarea aplicării acestei pedepse în asemenea cazuri sunt multiple.
Pe de o parte este izolată din viaţa socială o fiinţă incorigibilă şi periculoasă, asigurându-se
un climat de linişte şi siguranţă pentru ceilalţi membri ai societăţii.
Pe de altă parte, prin aplicarea detenţiunii pe viaţă în astfel de cazuri se realizează justiţia
socială, se pedepseşte răul făcut, se asigură prevenţia şi specială, se repară ordinea morală
grav tulburată.
Considerăm că în asemenea speţe, când suntem în prezenţa unor persoane
responsabile cu un comportament monstruos sancţiunea cea mai oportună este privarea lor
de libertate pe tot restul vieţii, izolarea totală din viaţa socială a celui condamnat, o
pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de puniţiune perpetuă.
Procedurile de condamnare la pedeapsa închisorii pe viaţă sunt diferite, în funcţie
de ţări. De exemplu, în Germania, Franţa, Italia şi Japonia, există un corp distinct de
magistraţi cărora le revine sarcina de a pronunţa o condamnare la închisoare pe viaţă. În
Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda de Nord şi în Elveţia, doar un singur
judecător poate aplica detenţiunea pe viaţă, în Austria închisoarea pe viaţă nu poate fi
aplicată decât de un juriu.
De obicei condamnaţii la închisoare pe viaţă au săvârşit infracţiuni cu un grad ridicat de
pericol social, în principiu omoruri. Dar nu întotdeauna numai asasinatul atrage detenţia pe
viaţă, de exemplu, în jurisdicţia unor state, traficul şi posedarea de arme, ca şi posesia unor
cantităţi de droguri sunt pasibile de a fi pedepsite cu închisoarea pe viaţă. Din totalul
condamnaţilor la această pedeapsă, în Anglia şi în Ţara Galilor, 80% au fost condamnaţii
pentru omor, 8% pentru ucidere din culpă şi 12% pentru comiterea altor infracţiuni: viol,
furt calificat, atacuri violente, sau atacuri cu caracter sexual asupra unei persoane. În alte
ţări, procentajul condamnaţilor la închisoare pe viaţă pentru omor este adesea mai ridicat.
În fosta Republică Federală Germană, persoanele condamnate pentru omor reprezintă 98%
din totalul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă.
O statistică a deţinuţilor condamnaţi la închisoarea pe viaţă, întreprinsă de
ministerul de interne al Regatului Unit al Marii Britanii a stabilit că aceştia sunt în special

39
tineri şi celibatari, 80% dintre ei având antecedente penale. O anchetă făcută asupra a 495
deţinuţi condamnaţi la închisoare permanentă, în Canada, a dat rezultate asemănătoare:
numai 29% erau căsătoriţi, 83% mai fuseseră condamnaţi, 72% nu aveau comportament
violent în timpul întemniţării şi 62% nu aveau decât 7 clase. Cercetările întreprinse arată că
905 dintre deţinuţii condamnaţi la închisoare permanentă aparţin de ceea ce sociologii
numesc „categorie defavorizată”.

4.5. Detenţiunea pe viaţă şi drepturile omului

Detenţiunea pe viaţă are o importanţă deosebită, dat fiind că ea este adesea
sancţiunea penală cea mai grea în ţările unde pedeapsa capitală nu se aplică, acest lucru
fiind bine ilustrat de schimbările intervenite în Europa Centrală şi Răsăriteană.
Al VIII-lea Congres pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care s-a
desfăşurat la Havana, între 27 august – 7 septembrie 1990 sub egida ONU, a solicitat
Comitetului pentru prevenirea crimei şi lupta contra delincvenţei să examineze regulile
juridice privitoare la drepturile şi îndatoririle condamnaţilor la detenţiune pe viaţă, precum
şi diferitele principi utilizate spre a hotărî dacă îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de
liberare condiţionată. Acest Congres a cerut, de asemenea, Comitetului, să acorde o atenţie
deosebită procedurilor de evaluare şi de luare a deciziilor în cazul deţinuţilor care execută
pedepse cu recluziune permanentă. În 1992 Comitetul a fost înlocuit de „Comisia pentru
prevenirea crimei şi de justiţie penală”.
Detenţiunea pe viaţă ridică probleme deosebite pentru deţinut şi anume: izolarea
socială, sedentarismul, o abstinenţă sexuală prelungită, singurătatea şi pierderea
sentimentului responsabilităţii asociate cu uniformizarea şi monotonia vieţii. Cu toate
acestea, aceşti deţinuţi au necesităţi specifice, ca rezultat al duratei nedeterminate a
condamnării lor şi diferitelor motivaţii care stau la baza comportamentului lor infracţional.
Condamnaţii pe viaţă constituie, de asemenea, o categorie aparte în sistemul justiţiei
penale, sunt persoane care au comis infracţiuni foarte grave, ei trebuie să fie consideraţi ca
un grup distinct de deţinuţi închişi pentru o perioadă lungă de timp şi să fie trataţi ca atare.
Detenţiunea pe viaţă suscită reacţii emoţionale dată fiind natura gravă a
infracţiunilor comise de către cei condamnaţi. Opinia publică este adesea indulgentă faţă
de detenţia pe viaţă, ca şi faţă de pedeapsa capitală, deoarece sancţiunile penale sunt
impresionante pentru populaţia obişnuită. Problemele speciale pe care le ridică situaţia
condamnaţilor pe viaţă nu interesează numai condamnaţii ca indivizi, ci întregul sistem
penitenciar. Din studii reiese că cei condamnaţi la detenţiune pe viaţă au adesea tulburări

40
psihice sau de comportament aşa încât, pentru evitarea acestora, se impune a fi aplicate
diferite forme de tratament, educaţie fizică, studii, muncă în atelierele penitenciarelor,
contacte mai strânse cu lumea exterioară.
Problematica complexă pe care o pune detenţiunea pe viaţă ne determină să
considerăm că este necesar ca legislaţiei noastre penale şi practici judiciare să-i fie aduse
unele amendamente, între care enumerăm:
- pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă să nu fie aplicată decât dacă este absolut necesar, pentru
a proteja societatea, şi numai pentru infractori care au comis infracţiuni cu un grad ridicat
de pericol social;
- să se asigure măsuri de securitate sporită pentru deţinuţii foarte periculoşi;
-încarcerarea condamnaţilor la detenţiune pe viaţă să se facă în aşa fel încât să nu ducă la
atingerea demnităţii lor umane şi să fie respectate normele care sunt enunţate în Ansamblul
de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor;
- să se asigure, imediat după încarcerare, evaluarea personalităţii şi a necesităţilor fiecărui
condamnat la detenţiune pe viaţă pentru a se stabili programele de educaţie şi tratament ce
se impun;
- să se asigure posibilitatea fiecărui condamnat să presteze o muncă remunerată, să studieze
sau să se consacre activităţilor religioase, culturale, sportive şi altor activităţi instructive,
conform nevoilor personale în materie de tratament;
- să se stipuleze simţul responsabilităţii condamnaţilor pe viaţă, prin înlesnirea participării
lor la toate activităţile din penitenciar;
- să li se creeze condamnaţilor la detenţiune pe viaţă posibilitatea unor schimburi şi
contacte sociale cu lumea din exterior şi, mai ales, de a fi vizitaţi în mod regulat de către
aparţinători şi alte persoane apropiate lor.

41
42
 CAPITOLUL V. SISTEMELE PENITENCIARE

5.1.Definiţie
Executarea pedepsei privative de libertate presupune un anumit loc de deţinere, loc
cunoscut sub denumirea de penitenciar.
Prin penitenciar se înţelege instituţia în care se execută pedeapsa privativă de
libertate, închisoarea, instituţie care are scopuri, funcţii şi structuri proprii, necesare pentru
executarea pedepselor privative de libertate.
Penitenciarul, ca loc de executare a pedepselor privative de libertate presupune
existenţa unor elemente prin care să-şi asigure funcţionalitatea: bază materială, camere
speciale, organizare centrală şi locală precum şi un personal specializat de pază,
supraveghere şi administrativ.
Prin sistem penitenciar al unei ţări se înţelege 53 ansamblul diferitelor feluri de
penitenciare, destinate executării pedepselor privative de libertate de către diferite categorii
de condamnaţi, amplasate în diferite oraşe şi judeţe ale ţării.
Sistemele după care se execută pedeapsa privativă de libertate în penitenciare se numesc
sisteme penitenciare şi diferă unele de altele după diversitatea regimurilor pe care le
aplică54. Elementele care diferenţiază sistemele penitenciare sunt: comunitatea sau
separaţiunea condamnaţilor, modul de organizare a disciplinei, condiţiile de eliberare a
condamnaţilor, măsurile pentru asigurarea reintegrării condamnatului în societate, genul şi
durata pedepsei privative de libertate.

5.2.Clasificarea sistemelor penitenciare

Ştiinţa penitenciară cunoaşte următoarele tipuri de sisteme penitenciare:
 Sistemul închisorii în comun.
 Sistemul celular cu două variante:
- solitar
- de separaţiune

 Sistemul auburian.
53
I.Oancea, Drept execuţional penal, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p.56
54
Tr.Pop, op.cit, p.176

43
  Sistemul progresiv cu două variante:englez, irlandez;
 Sistemul reformator.
5.2.1.Sistemul închisorii în comun

Trăsătura caracteristică a acestui sistem o constituie deţinerea în comun sau

colectivă a condamnaţilor, respectiv încarcerarea în comun noaptea şi munca în comun
ziua. Sistemul penitenciar menţionat prezintă cele mai multe dezavantaje. Ele privesc traiul
în comun al deţinuţilor şi tot ceea ce rezultă ca urmare a convieţuiri deţinuţilor atât ziua cât
şi noaptea în aceleaşi încăperi. Unul dintre inconvenientele acestui sistem este acela
potrivit căruia închisoarea în comun constituie „o şcoală” de formare a infractorilor, de
„profesionalizare” a acestora, deoarece trăind împreună deţinuţii învaţă unii de la alţi
metode şi tactici de operare în procesul de comitere a infracţiunilor. Totodată se urmăreşte
învăţarea modului de înlăturare a urmelor infracţiunilor comise. Dacă ceea ce află un
deţinut de la altul executând pedeapsa în comun ar constitui o „învăţătură” în sensul
pozitiv, în sensul prevenirii comiterii în viitor a unor infracţiuni, fireşte că aceasta ar
constitui o valenţă pozitivă a închisorii în comun. Practica însă dovedeşte contrariul.
Acest sistem a dominat mai mulţi ani în mai multe ţări europene, el existând şi în ţara
noastră. Astfel, I.Tanoviceanu spunea, în 192655: „Deşi închisoarea în comun e foarte
criticată, acesta este totuşi regimul obişnuit, cu mici excepţiuni, al ţării noastre”.
Şi în sistemul deţinerii în comun există totuşi unele criterii de separare, ca de exemplu
separarea deţinuţilor după sex, vârstă, periculozitate, dar acestea nu sunt eficace. Motivul
adoptării închisorii în comun îl constituie, de fapt economicitatea acestuia. Încarcerarea în
comun este, din punct de vedere economic, cea mai puţin costisitoare.
Nu este surprinzător a se arăta că sistemul nostru penitenciar, existent la început de mileniu
trei, prezintă încă trăsăturile închisorilor în comun existente acum 100 de ani şi unul din
motive este cel economic, lipsa fondurilor băneşti. De fapt, această formă de executare a
pedepsei privative de libertate în comun a fost şi este caracteristică tuturor statelor din
Europa de Est.
Regimul închisorii în comun este mai uşor de organizat, presupunând clădiri,
structuri interne simple. Din punct de vedere moral, psihologic, şi social este mai
suportabil, deoarece păstrează elementele de viaţă socială, condamnaţii rămân în contact
unii cu ceilalţi şi în felul acesta li se întreţine tendinţa de viaţă socială, firească, aceea de a
fi împreună şi de a comunica între ei. Pe de altă parte însă, pe lângă faptul că regimul de
55
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol III, Tipografia, Curierul judiciar,
Bucureşti, 1926, p.342.

44
deţinere în comun este în cele mai multe cazuri „o şcoală de pregătire a crimei” 56; regimul
în comun creează piedici serioase în reîncadrarea socială a foştilor deţinuţi deoarece, după
liberarea definitivă aceşti deţinuţi se reîntâlnesc şi se recunosc ca foşti deţinuţi; unii ajung
în situaţia dificilă de a fi stigmatizaţi în urma denunţării foştilor „colegi” ca „foşti
deţinuţi”, ori de a fi şantajaţi.
Regimul de deţinere în comun este destul de răspândit şi astăzi, mai cu seamă datorită
modului cum sunt construite penitenciarele moştenite din trecut. Bineînţeles, cu timpul
acest regim s-a ameliorat deoarece s-au luat măsuri pentru înlăturarea multor laturi
negative, mai cu seamă în cazul condamnaţilor de scurtă durată.
5.2.2.Sistemul celular
Sistemul celular se mai numeşte si pensylvanian sau filadelfian. Numele lui57 vine de la
numele William Penn, fondatorul coloniei Pensylvania, care mai târziu a devenit stat
american, care i-a purtat şi-i poartă numele. Penn propaga ideea că pedeapsa privativă de
libertate trebuie să fie executată în închisoarea celulară.
Propaganda pentru aceeaşi idee a fost făcută şi de Benjamin Franklin la întoarcerea sa
din Europa, fiind cucerit de ideile lui Howard. În această atmosferă, în 1790, adunarea
legislativă din Pensylvania a hotărât construirea, cu titlu de încercare, a unei închisori
celulare în curtea unei închisori din Philadelphia, existentă din 1773 58. Această nouă
închisoare avea 30 de celule şi servea pentru deţinerea infractorilor celor mai periculoşi.
Izolarea completă a acestora a provocat tulburări de sănătate fizică şi morală a
condamnaţilor. Printr-o lege din 1817 s-a autorizat construirea a încă două penitenciare
celulare. Unul a fost construit în 1827 în Pittsburg, pentru partea de vest a Pensylvaniei, şi
altul în 1829, la Philadelphia, pentru partea de est. Acesta din urmă a fost construit în
formă de cruce având 7 aripi şi 586 de celule. Regimul aplicat în prima închisoare din
Philadelphia a fost un regim solitar, iar cel aplicat în a doua închisoare a fost un regim de
separaţiune a condamnaţilor.
Sistemul celular constă în închisoare celulară atât ziua cât şi noaptea. El are două
forme: 1) sistem celular absolut
2) sistem celular de separaţiune
Sistemul celular absolut sau solitar presupune izolarea absolută a condamnatului.
Acesta nu poate comunica cu nimeni, nici chiar cu gardienii, plimbarea o face într-o curte

56
Tr.Pop, op.cit., p.177
57
ibidem, p.177
58
ibidem , p.178

45
izolată, instruirea ori serviciul divin fiind ascultate de fiecare condamnat separat, deţinuţii
nu se pot vedea sau cunoaşte unii pe alţii.
Sistemul celular de separaţiune constă în separarea condamnaţilor între ei, însă
aceştia comunică cu personalul închisorii, cu preotul, cu cei ce le asigură pregătirea
teoretică sau practică, dar nici potrivit acestui regim condamnaţii nu pot comunica între ei,
nu se pot auzi, cunoaşte şi vedea.
Sistemul celular absolut sau solitar a fost aspru criticat de-a lungul timpului. S-a
susţinut că izolarea completă a condamnatului, atât ziua cât şi noaptea, îl demoralizează, îi
distruge starea de sănătate fizică sau psihică, poate cauza idioţie, nebunie sau poate
conduce la sinuciderea lui59.
S-a exprimat ideea că potrivit acestui regim penitenciar, condamnatul fiind izolat de
ceilalţi, are posibilitatea de a reflecta asupra faptei sale şi pe cale de consecinţă, are
posibilitatea de a se îndrepta.
Sistemul celular de separaţiune cu obligativitatea muncii a prezentat mai multe
avantaje. Acest sistem penitenciar poate duce la corijarea, moralizarea condamnatului într-
o măsură mai mare, tocmai pentru faptul că acesta nu intră în legătură cu ceilalţi
condamnaţi, pe de o parte, iar pe de alta, condamnatul nu trăieşte într-o izolare completă şi
prestează muncă.
Unii autori, combat şi acest regim penitenciar. Astfel, Cuché menţionează că Lafayette, în
cursul detenţiei sale în închisoarea din Olmütz, „nu făcea decât rula în capul său planuri de
revoluţie”. Acelaşi autor menţionează că şi criminali supuşi regimului celular se gândesc
doar la noi planuri criminale 60. Tot Cuché îl citează pe Aristotel care afirma că: „pentru a
trăi singur trebuie să fii un zeu sau o brută” 61. Şi afirmaţia lui Montesquieu în „L'Esprit des
lois”, că suntem oameni numai în măsura în care suntem sociali, vine să combată regimul
penitenciar celular. Condamnatul fiind o fiinţă socială poate şi trebuie îndreptată prin
adaptarea sa la mediul social. Prin urmare, izolarea condamnatului nesocoteşte aceste
condiţii şi îl dezobişnuieşte de a trăi o viaţă socială.
Apoi, din punct de vedere economic, sistemul celular prezintă dezavantaje deoarece
este foarte costisitor. Celula de zi şi de noapte costă mult, presupune instalaţii speciale
pentru desfăşurarea muncii în celulă, pentru întreţinerea deţinutului, pentru asigurarea
securităţii acestuia. S-a apreciat că sistemul celular de separaţiune nu este recomandabil

59
ibidem, p. 179
60
P.Cuché, Traite de scince et de legislation pénitenciaires, Paris, 1905, p.313-318
61
ibidem, p.179

46
pentru executarea pedepselor scurte, el putând fi aplicat pentru executarea unei mici părţi
dintr-o pedeapsă şi, în principiu, la început.
Belgia a fost statul care a aplicat complet şi exemplar sistemul celular de
separaţiune motiv pentru care acest sistem se numeşte şi sistem belgian. Sub influenţa
inspectorului general al închisorilor, Ducpetiaux şi a continuatorului său, Sterens, Belgia a
devenit patria sistemului celular de separaţiune62. În prezent, sistemul penitenciar belgian
este reglementat de o decizie regală din 21 mai 1965. În această decizie se prevede ca
regimul condamnaţilor să întreacă simţul lor moral, cinic şi familial, să le asigure educaţie,
instruire, cunoaşterea unei meserii, obişnuinţa de a munci, precum şi asistenţă medicală.
Există trei tipuri de penitenciare deschise- în care securitatea este asigurată printr-un regim
educativ fondat pe o disciplină voluntar acceptată semi-deschise- în care se iau măsuri de
securitate doar pe timpul nopţii închise- pentru deţinuţii care nu pot fi plasaţi în primele
două tipuri. Tratamentul penitenciar are ca scop reeducarea şi reintegrarea socială prin
intermediul formării profesionale.
5.2.3.Sistemul auburnian
Lipsurile manifestate prin aplicarea regimului de detenţie în comun şi celular a
determinat aplicarea unui nou regim penitenciar şi anume a unui regim mixt, denumit şi
regim auburnian sau al tăcerii. Acest sistem îşi trage numele de la închisoarea din Auburn
(statul New York) unde a fost aplicat pentru prima dată în anul 1820.
Regimul închisorii în acest sistem constă în izolarea celulară în timpul nopţii şi munca în
comun în timpul zilei, însă cu obligativitatea tăcerii63.
Pentru aceste considerente acest sistem a fost denumit şi sistemul tăcerii. El a fost
aplicat în secolul XIII şi XVIII şi în Europa. Spre deosebire de sistemul celular de zi şi de
noapte, acest sistem a prezentat mai multe avantaje şi în special cele de ordin economic, în
sensul că acest sistem a fost mai puţin costisitor. Cât priveşte superioritatea din punct de
vedere al efectului reeducativ faţă de condamnaţi, este de precizat că opiniile sunt
împărţite. Astfel, Cuché făcând o comparaţie între sistemul celular şi cel auburnian afirma
că pentru ca sistemul auburnian să producă efect moralizator constant, ar trebui ca
personalul de pază să fie compus din „adevăraţi apostoli”.
Atât sistemul celular cât şi sistemul auburnian prezintă dezavantaje în ceea ce priveşte
scopul executării pedepsei închisorii, aşa încât afirmă Cuché 64, eficienţa aplicării unuia sau
altuia depinde în mare măsură de profesionalismul celor care aplică aceste sisteme. Se
62
Tr. Pop, op.cit., p.181
63
ibidem, p.182
64
P.Cuché, op.cit., p.315

47
apreciază că, de exemplu, obligativitatea tăcerii în regimul auburnian ar reprezenta un
regim mult mai sever decât izolarea de zi şi de noapte. Aplicarea regimului auburnian nu se
putea realiza decât prin măsuri drastice, inumane, cum ar fi, de exemplu, aplicarea
pedepselor corporale. Astfel, în atelierele închisorii din Auburn tăcerea a putut fi menţinută
numai cu biciul, dar nici aşa nu se putea împiedica comunicarea prin semne. Prin urmare,
aplicarea sistemului auburnian impunea mijloace inumane, aşa încât s-a apreciat că nici
acest sistem, în forma sa tipică severă, nu era agreat, dar putea fi aplicat pe o perioadă
scurtă, într-un sistem progresiv.
5.2.4.Sistemul progresiv
Dacă sistemul celular este de origine americană, după afirmaţiile lui Cuché65, „America
este ţara clasică a închisorii celulare”, acest sistem a dobândit, apoi, o a doua patrie, Belgia
dacă şi sistemul auburnian este de origine americană, sistemul progresiv este de origine
engleză.
Anglia a aplicat sistemul celular de separaţiune combinat cu deportarea. Lipsurile,
aspectele negative care se manifestau prin aplicarea celor două sisteme şi interesul evitării
acestora au dus la constituirea sistemului progresiv. Este necesar ca cel condamnat să
treacă din starea de detenţie la libertate prin parcurgerea mai multor etape succesive, în
mod progresiv, aşa încât, în măsura în care progresează educarea sa, în acea măsură să se
apropie de libertate. Regimul de executare a pedepsei închisorii devine mai blând pe
măsură ce condamnatul parcurge mai multe etape succesive până la expirarea pedepsei.
Separaţiunea celulară şi munca în comun sunt încadrate în ansamblul sistemului
progresiv ca faze sau perioade ale acestuia, adică a executării pedepsei. Sistemul progresiv
constă aşadar într-o îmbinare a regimului celular de noapte cu munca de zi în comun şi cu
alte perioade succesive pe care condamnatul le parcurge progresiv, pe măsura reeducări
sale, reeducare ce se stabileşte prin probe şi care îl pregăteşte pe condamnat pentru
libertatea deplină şi definitivă.
Sistemul progresiv are două forme:
1) Sistemul progresiv englez;
2) Sistemul progresiv irlandez sau Crowton.
1)Sistemul progresiv englez cuprinde 3 perioade:
a) Izolare celulară severă de zi şi noapte un anumit interval, exprimat în luni sau ani, care
poate fi mărit sau micşorat în funcţie de comportarea condamnatului.

65
ibidem, p.318

48
b) Separaţiunea celulară în timpul nopţii şi lucru în comun în timpul zilei pe o anumită
perioadă determinată, de asemenea exprimată în luni sau ani, perioadă care poate fi
prelungită sau scurtată.
c) Liberarea condiţionată a condamnatului care constă în lăsarea condamnatului în
libertate, dar acesta se află sub controlul şi supravegherea autorităţii. Liberarea
condiţionată sau provizorie este elementul cel mai preţios al sistemului progresiv.
2) Sistemul progresiv irlandez are patru perioade:
Perioadele sunt similare, doar între perioada a doua şi a treia este intercalată
perioada închisorii în stabilimente (institute) intermediare.
Perioada stabilimentului intermediar „este puntea pe care trece condamnatul din atmosfera
închisorii în atmosfera libertăţii”66.
5.2.5. Sistemul reformator
Este de origine americană. Ca autor al acestuia a fost considerat Z.R.Brockway,
care l-a aplicat mai întâi în anul 1876 în reformatoriul Elmira (statul New York). După
localitatea unde a fost reşedinţa reformatorului se numeşte şi sistemul Elmira. Brockway,
iniţiatorul sistemului, a devenit directorul acestei închisori model denumită „Reformatory
de Elmira”. Acest sistem a fost preluat apoi şi de alte state americane Ohio, Massachusetts,
Pensylvania, Minnesota, Illinois, Indiana şi Visconsin.
Potrivit afirmaţiilor lui Cuché67 sistemul reformator constă în utilizarea pedepselor
închisorii pentru reformarea condamnatului prin educaţie morală, intelectuală şi fizică.
Reformatorul Elmira avea 1580 celule iar repartizarea condamnaţilor se făcea după
două criterii vârstă şi antecedente penale. Noaptea condamnaţii erau izolaţi în celule iar
ziua erau antrenaţi în activităţi profesionale, fizice, intelectuale. Mijloacele de reeducare a
condamnaţilor erau munca, pregătirea profesională, pregătirea intelectuală intensă,
educaţia morală şi educaţia fizică. Zilnic condamnaţii făceau câteva ore exerciţii fizice; alte
ore erau consacrate lucrului manual. Activitatea instructiv-educativă cuprindea atât
învăţământul elementar cât şi cel gimnazial şi superior. Se ţineau conferinţe pe probleme
economice şi sociale, cursuri de economie politică, de fizică, de chimie, de mecanică.
Sistemul reformator este un sistem progresiv perfecţionat şi adaptat scopului de a reforma
pe condamnat prin pedeapsă.
Importanţa sistemelor penitenciare este mai mult de origine istorică, deoarece ele
indică evoluţia pedepsei privative de libertate şi a modului de executare a acesteia. În

66
Tr.Pop, op.cit., p.187
67
P.Cuché, op.cit., p.315-318

49
condiţiile noastre nu mai sunt esenţiale cadrele rigide ale diverselor sisteme penitenciare, ci
metodele de individualizare, care nu sunt legate de forme tipice fixe.

50
 CAPITOLUL VI. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII ŞI A
DETENŢIUNII PE VIAŢĂ

6.1. Scurt istoric al închisorilor din România

Cuvântul „închisoare” are două sensuri: într-un prim sens, desemnează pedeapsa
principală prevăzută de Codul penal, iar în cel de-al doilea, desemnează locul de deţinere,
anume destinat, unde se execută pedepsele privative de libertate.
Instituirea pedepsei închisorii şi implicit, a locurilor de executare a acesteia, a
marcat un evident progres în evoluţia societăţii. Instituţia închisorii este de neconceput în
afara existenţei unor structuri statale şi ea a constituit una din modalităţile prin care statul
şi-a îndeplinit funcţiile sale vitale de organizare a vieţii sociale şi de apărare a societăţii.
Evoluţia instituţiei închisorii este strâns legată de evoluţia statului: lentă şi cu un pronunţat
caracter represiv în antichitate şi evul mediu, îndreptată tot mai mult spre o concepţie
umanitară, începând în perioada iluminismului. Istoria închisorilor din România a cunoscut
aceleaşi caracteristici cu istoria acestor instituţii din Europa, cele mai noi concepţii
manifestate în acest domeniu pe continent fiind preluate şi adaptate condiţiilor noastre
specifice.
Pedeapsa privativă de libertate şi penitenciarul sau închisoarea au o istorie comună.
Dată fiind legătura indisolubilă între aceste două noţiuni, menţionând-o pe una, o
înţelegem şi pe cealaltă. Pedeapsa privativă de libertate şi penitenciarul sau închisoarea, în
accepţiunea lor modernă, servind la apărarea socială, au origine recentă. Închisorile, fără să
joace întotdeauna rolul pe care îl au astăzi în prevenirea şi reprimarea faptelor prevăzute de
legea penală, au fost cunoscute din antichitate. Cât priveşte regimul închisorilor, Kuluka,
comentatorul indian al legilor lui Manu spune: „…cei închişi erau băgaţi în fiare, prăpădiţi
de foame şi de sete; ochii, barba, inspirând în acelaşi timp groaza şi mila tuturor care-i
vedeau”.
Platon în opera sa „Asupra legilor”, afirmă cu privire la închisoare: „una lângă piaţa
publică, depozit general, pentru a se asigura de persoana acestora cari sunt în ea, pare a fi
închisoarea preventivă, şi alta care pare o adevărată închisoare, în mijlocul câmpului, într-

51
un loc pustiu şi cel mai sălbatic care se poate găsi, acesta se va numi închisoare de
chinuire”68.
Anterior epocii umanitare, adică înainte de jumătatea a doua a secolului al XVIII-
lea, când sistemul penal era întemeiat pe pedeapsa corporală, neexistând privare de
libertate în sensul modern al cuvântului, nu se putea vorbi de o închisoare propriu-zisă.
Închisorile vechi erau considerate locuri de pază, de siguranţă şi de constrângere, unde erau
depuşi prevenţii sau condamnaţii cărora urma să li se aplice tortură, mutilare, sau pedeapsa
cu moartea.
Închisorile erau stabilite în turnuri vechi, cetăţi dărăpănate, pivniţele caselor
publice, zidurile de fortificaţie ale oraşelor, canale uscate, mine părăsite. Insalubritatea,
înfometarea, tratamentul barbar, infecţiile cu diferite boli, duceau la moartea celor
condamnaţi. După anul 106 e.n., în urma celui de-al doilea război victorios al împăratului
Traian, Dacia a fost transformată în provincie imperială şi în consecinţă dreptul dac a fost
înlocuit cu dreptul roman. Potrivit acestuia, executarea pedepsei privative de libertate se
făcea, de regulă, în funcţie de starea socială a persoanei condamnate, fie într-o închisoare
publică, fie în închisoarea unui particular sau magistrat69.
În provincia Dacia existau numeroase locuri în care persoanele condamnate la
muncă silnică îşi executau pedeapsa. Astfel, falsificatorii de testamente sau bani, creştinii
învinovăţiţi de crearea unor „collegia illicita” în urma condamnării deveneau „servi
poenae” (sclavi ai pedepsei) care nu aveau vreun stăpân 70 şi obligaţi să muncească într-una
din minele de aur sau aramă din munţii Apuseni, Banat ori nordul Olteniei, sau să scoată
sarea dintr-una din salinele situate la Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Rupea, Domneşti,
Ocna Sibiului, Ocnele Mari. Ocna a marcat profund istoria închisorilor din România.
Preluat de la romani, obiceiul folosirii acesteia ca loc de executare a pedepsei a fost
legiferat şi s-a perpetuat de-a lungul a aproape două milenii. Chiar în secolul XX,
numeroase penitenciare funcţionau în apropierea unor foste saline: Târgu Ocna, Telega,
Doftana, Ocnele Mari.
Deşi nu ştim condiţiile în care lucrau condamnaţii, putem să presupunem că acestea
erau deosebit de grele, mai ales că persecuţiile împotriva creştinilor erau însoţite de tot
felul de cruzimi. Tratamentul celor închişi nu putea să difere prea mult faţă de tratamentul
aplicat sclavilor, dreptul de viaţă şi de moarte asupra acestora revenind celui care dicta
măsura întemniţării. La 1380 este pomenită pentru prima dată ca existând o ocnă
68
Platon, De Legibus, Cat.X, T.VII, Paris, 1846, p.274
69
C.Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956, p.891
70
V.Hanga, Drept roman, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p.401

52
aparţinând ocnaşilor pe Trotuş, unde pe „vremuri” avusese loc o răscoală a tâlharilor care a
dus la surparea acesteia, îngropând sub dărâmături pe tâlhari şi pe cei ce îi păzeau.
Exploatarea sării din ocne folosindu-se tâlhari, este tot atât de veche precum existenţa
ocnelor înseşi.
Potrivit vechiului drept românesc, locurile de executare a pedepsei privative de
libertate erau ocna, temniţa, grosul, varta şi, în anumite cazuri, mănăstirea. În funcţie de
graviditatea infracţiunilor comise, pedeapsa închisorii la ocnă se putea aplica pe viaţă sau
pe o durată determinată, dar chiar în ultim caz, puţini condamnaţi mai ieşeau din ocnă.
Temniţa, numită şi „puşcărie” , „închisoare”, „chisoare”, sau „popreală”, a constituit locul
cel mai des întrebuinţat pentru executarea pedepselor privative de libertate. Până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea nu au existat clădiri special destinate, temniţele fiind
amenajate, de obicei, în subsolurile sau turnurile palatelor domneşti, ale cetăţilor, ale unor
case boiereşti, mănăstiri. Existau temniţe în fiecare ţinut iar în oraşe se aflau închisori, în
care staroştii sau pârcălabii îi puteau deţine preventiv pe infractori până la judecata
proceselor71.
În general, regimul de executare a pedepsei în temniţe era nediferenţiat, fiind ţinuţi
în acelaşi loc, în comun, arestaţii preventiv şi condamnaţii definitiv, infractorii primari şi
cei cu antecedente penale, bărbaţii şi femeile, hoţii şi criminalii. Condiţiile de executare a
pedepsei, care nu se deosebeau de condiţiile existente şi în alte state din Europa, aveau un
pronunţat caracter represiv.
În Ţările Române a existat, până la Regulamentele Organice, un dregător superior
însărcinat cu administrarea temniţelor marele armaş. Lui i se subordona armaşul al doilea
care ţinea evidenţa tuturor condamnaţilor şi arestaţilor preventiv aflaţi în temniţă, evidenţă
pe care o prezenta săptămânal domnitorului72. Pe lângă temniţele aflate în administrarea
marelui armaş, mai exista o închisoare bănească la Craiova, aparţinând marelui ban al
Olteniei şi temniţele celor doi mari vornici ai Moldovei, de la Dorohoi şi Bârlad.
Şi mănăstirile au avut temniţe proprii. Este cazul celor ce primiseră prin hrisov
domnesc dreptul de jurisdicţie pentru unele infracţiuni săvârşite pe domeniul mănăstiresc.
De asemenea, legea ţării prevedea ca pentru anumite fapte, considerate infracţiuni atât în
dreptul canonic cât şi în dreptul laic, să se facă o dublă judecată. De exemplu, autorul unei
infracţiuni de homosexualitate înainte de a fi predat judecătorului laic pentru a i se aplica

71
D.Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961, p. 139
72
I.Dianu, Istoria închisorilor din România, Bucureşti, 1909, p. 82

53
pedeapsa capitală, era întemniţat într-o mănăstire şi sancţionat potrivit dreptului canonic
prin excomunicare.
Temniţele mănăstirilor sau însăşi mănăstirile au servit ca loc pentru executarea
pedepselor, de obicei pentru infracţiuni politice, de către boieri, clerici. Celebră a rămas
mănăstirea Snagov, situată pe o insulă a lacului, care a servit ca închisoare încă de la
zidirea sa (mijlocul secolului XV-lea). În timpul domnitorului Vlad Ţepeş în mănăstire
erau închişi adversarii săi politici.
Se spune73 că din porunca domnitorului, în mănăstire a fost amenajată o cameră
specială, cu un altar şi o icoană a Maicii Domnului în care erau aduşi boierii potrivnici şi,
„sub cuvânt că aceştia trebuie să facă rugăciuni pentru a se pocăi şi a li se ierta greşelile,
erau aduşi în acea cameră să se închine la icoană. Nu apucau însă bine să-şi sfârşească
rugăciunile şi pardoseala camerei le fugea de sub picioare, căzând într-o groapă adâncă,
plină cu cuţite tăioase, unde mureau zbătându-se în chinurile cele mai groaznice”.
Un alt izvor74 spune că „în clădirile dinspre miazăzi ale acestei mănăstiri, Vlad
Ţepeş aranjase un fel de cameră de tortură din care deţinutul, după ce suferea caznele
impuse cu fierul şi focul, era aruncat cu ajutorul unui scripete sau balistă, în adâncul
iazului. Şirul asasinatelor politice petrecute la mănăstirea Snagov a continuat de-a lungul
veacurilor: în 1663 în această mănăstire era sugrumat, din ordinul domnitorului Grigore
Ghica, postelnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai influenţi boieri de la
sfârşitul secolului al XVII-lea, iar din „Letopiseţul Bălenilor” (scris la începutul secolului
al XVIII-lea), aflăm că în 1678 domnitorul Şerban Cantacuzino „au luat pe Pătraşcu
Urziceanu. De l-au dus la Snagov mănăstire; acolo cu munci groaznice muncindu-l l-au
spânzurat. Iar pe Vîlcul-vornic, după câteva judecăţi ce i-au făcut, l-au mutat la Snagov şi
acolo l-au omorât cu multe cazne”75.
Şi alte mănăstiri au fost folosite ca închisori: Tismana, Mărgineni, Cernica, Arnota, Secul.
În Transilvania, se cunoaşte că principele Sigismund l-a închis pe domnitorul Moldovei,
Aron Tiranul, în 1595 în temniţa castelului de la Vinţul de Jos, sau, după cum istoriseşte
cronicarul Miron Costin în „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” după
urcarea pe tron a lui Vasile Lupu „Alexandru Costin… au şezut un an încheiat în temniţă la
Făgăraş, în obedzi”76.

73
Al.Odobescu, Câteva ore la Snagov, Bucureşti, 1909, p. 82
74
Letopiseţul Bătrânilor în „Cronicarii munteni”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 84
75
M.Costin, Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1965, p.148
76
V.Hanga, op.cit., p. 951

54
O altă temniţă din Transilvania există în oraşul Bistriţa. Este foarte important a se preciza
că pentru prima dată apare într-un document scris în limba română cuvântul „temniţă”, este
vorba de scrisoarea lui Cocorisel trimisă la 1600 din Bistriţa Ardealului către părinţii săi
din Moldova prin care le cere acestora să-i obţină punerea în libertate.
Alt loc de executare a pedepsei privative de libertate era grosul. Destinate în primul
rând arestaţilor preventiv proveniţi din oameni de rând, deoarece boierii erau închişi
preventiv, de obicei, la vistierie ori cămară, grosurile erau spaţii mici, umede, întunecoase,
improvizate în oraşe, în beciuri ale caselor boiereşti sau palatelor domneşti, gropi adânci.
Varta constituia o închisoare specială pentru debitori, deosebită de cea destinată
infractorilor. Era pusă sub comanda vătafului de aprozi (menţionat pentru prima dată în
1438). În mod excepţional, în vartă au fost închişi prin porunca domnului şi unii boieri
bănuiţi de uneltiri.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea
se manifestă o tendinţă de modernizare a închisorilor şi preocupări pentru îmbunătăţirea
tratamentului aplicat deţinuţilor. Se amenajează locuri destinate special închisorilor şi se
face separarea deţinuţilor în funcţie de sex, vârstă, gravitatea faptelor comise.
La 15 iunie 1787, în Transilvania, din ordinul împăratului Iosif al II-lea al Austriei, ia fiinţă
penitenciarul din Gherla. În Ţara Românească, la Bucureşti, domnitorul Alexandru
Moruzzi dă un pitac la 17 decembrie 1795, prin care aşează Curtea de Criminalion şi
închisoarea în clădirea vechiului palat domnesc – Curtea veche – iar după cutremurul din
14 octombrie 1802, în timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, în clădire rămâne
numai închisoarea. Era pentru prima dată când în Ţara Românească o clădire era afectată
integral unei închisori. Această clădire a devenit închisoarea centrală a Ţării Româneşti. În
urma incendiului din 23 martie 1847, închisoarea a fost mutată în clădirea Curţii domneşti
din Dealul Spirii, iar în 1865, la mănăstirea Văcăreşti77.
Prin unele măsuri ordonate de domnitorii Ţării Româneşti şi cei moldoveni se urmăreşte
îmbunătăţirea regimului de detenţie. Astfel, domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae
Mavrogheni a poruncit ca femeile să nu mai fie înscrise în comun cu bărbaţii, iar în cazul
în care închisoarea, din cauza localului, nu permite această separare, să fie închise la „un
om de ispravă însurat, dacă pârcălabul satului n-ar fi însurat” 78. Acelaşi domn a poruncit ca
arestaţii preventiv să fie judecaţi în cel mult patru zile de la data arestării. Domnitorul
Mihai Şuţu a cerut Departamentului „Criminalion” să-i prezinte săptămânal situaţia
77
D.Sterian, „Separaţiunea deţinuţilor în sistemul penitenciar din România”, în Revista de ştiinţă
penitenciară, nr.1/1991, p. 50
78
ibidem, p.50

55
condamnaţilor şi a ordonat ca nicio persoană să nu fie pusă sau scoasă din temniţă fără
porunca sa scrisă, fapt ce constituie un început de evidenţă centralizată a deţinuţilor. Tot
Mihai Şuţu a ordonat ca arestaţii să fie întrebuinţaţi la muncă, la lucrări publice şi a
introdus liberarea pe garanţii.
Primul regulament modern al temniţelor în ţara noastră a fost legiferat în 1833 şi
era denumit „Orânduielii îndeplinătoare ale regulamentului temniţelor”. Această
reglementare conţinea prevederi amănunţite asupra locurilor şi regimurilor de executare a
pedepselor. Se prevedea că în Ţara Românească pedepsele privative de libertate se execută
în două ocne (Telega şi Ocnele Mari), patru temniţe (Bucureşti, Craiova, Giurgiu şi Brăila)
şi 14 închisori judeţene. Alte dispoziţii concretizau realizarea principiului modern al
separaţiunii deţinuţilor. Se prevedea, astfel, că temniţele Brăila şi Giurgiu precum şi cele
două ocne erau destinate condamnaţilor la muncă silnică îndelungată, în timp ce temniţele
din Bucureşti şi Craiova precum şi cele 14 închisori judeţene erau destinate condamnaţilor
la pedepsele poliţieneşti până la un an.
Existau prevederi ca fiecare temniţă şi închisoare judeţeană să aibă încăperi
separate pentru bărbaţi ţi pentru femei, condamnaţii definitiv, arestaţii preventiv, deţinuţii
politici, precum şi carcere pentru executarea sancţiunii disciplinare constând în izolarea în
„închisoare singuratică”.
Starea precară a închisorilor domină, lipsa fondurilor materiale şi băneşti este
evidentă şi în această perioadă. Astfel, dintr-o informare adresată domnitorului Grigore
Alexandru Ghica la 11 iunie 1850 aflăm „Starea lor de faţă (a închisorilor) este mai mult
decât grozavă, pe la unele ţinuturi o singură odaie şi cu o bortă în pământ slujesc la mai
multe zecimi de oameni, cea mai mică despărţire între sexuri, între prepus şi faptă, între
gradul vinii lor, nu este şi, pe lângă toate acestea chiar încăperile azi sunt în ruină. Toate
grosurile din ţară, în număr de 13, trebuie făcute din nou, din acestea însă 8 nu rabdă cea
mai mică întârziere79.
Evoluţia sistemului penitenciar spre unul modern, este simţită atât pe plan legislativ
cât şi pe plan administrativ, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea asistăm la o separare
a deţinuţilor în funcţie de condamnările pe care le au, făcându-se astfel distincţie sub
aspectul executări pedepsei între deţinuţii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă,
condamnaţii la munca silnică pe viaţă, condamnaţi la muncă silnică pe timp mărginit şi
condamnaţi la muncă silnică

79
V.Stoian, Scurt istoric al penitenciarelor, Bucureşti, 1964, p.66

56
 pe un timp mai scurt. Deţinuţii lucrau în ocnă sau în penitenciar ziua, în comun, cu
respectarea regulii tăceri, iar noaptea erau izolaţi în celule.
După Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza prin Decretul nr. 630 din 11
august 186280 a desfiinţat administraţia temniţelor, a extins sistemul penitenciar din
Moldova pe întreg teritoriul Ţării şi a aprobat un „Regulament pentru organizarea
serviciului stabilimentelor penitenciare şi de binefaceri din România”. Prin acest
regulament se prevede înfiinţarea de închisori speciale pentru femei şi minori, deţinuţii se
clasifică pe categorii, se stabilesc reguli interioare pentru arestaţi precum şi pedepse
disciplinare ce puteau fi aplicate acestora. Totodată se introduce obligativitatea muncii
arestaţilor din toate închisorile din ţară şi se înfiinţează corpul gardienilor.
Anul 1874 constituie un moment semnificativ în istoria închisorilor din România,
deoarece în acest an a intrat în vigoare legea asupra regimului închisorilor, promulgată prin
Decretul nr. 169 din 26 ianuarie 1874. Această lege a dăinuit 55 de ani. Legea prevedea ă
închisorile se împart în două categorii: închisori de prevenţiune şi închisori de osândă.
Semnificativă este prevederea potrivit căreia îşi face aplicabilitate separarea deţinuţilor
după diferite criterii sex, vârstă, antecedente penale. Cât priveşte regimul de executare a
pedepsei, legea adoptă regimul celular mixt auburnian. Deţinuţilor recidivişti li se aplica
sistemul celular care presupunea separaţiunea de zi şi de noapte, după aşa zisul sistem
philadelphian.
Cu toate eforturile depuse, nici în această perioadă penitenciarele nu întruneau toate
condiţiile pe care le stipula. După anul 1880 s-au înfiinţat şi reconstruit închisori la Cozia,
Târguşor, Galaţi, Slănic, Tulcea, Constanţa, Craiova, Doftana, dar numai aceasta din urmă
construită în anul 1896 şi având 397 de celule s-a apreciat că ar corespunde condiţiilor
cerute de Legea din 1874.
În Transilvania existau în această perioadă următoarele închisori: Aiud pentru
muncă silnică şi condamnaţi la temniţă grea, Braşov pentru arestaţi preventiv şi
condamnaţi recluzionari, Cluj pentru condamnaţii minori, Caransebeş, Oradea, Satu Mare
pentru arestaţi preventiv şi condamnaţi corecţionali, precum şi Institutul de corecţie pentru
minori Gherla. În ceea ce priveşte regimul de executare a pedepsei, a fost adoptat sistemul
progresiv britanic.
În perioada 1874-1878 pe teritoriul României existau, în afara aresturilor judeţene,
15 închisori centrale Bisericani, Craiova, Dobrovăţ, Focşani, Iaşi, Mărgineni, Pângăraţi,
Mislea, Plătăreşti, Reni, Ocnele Mari, Telega, Târgu-Ocna şi Văcăreşti, precum şi
80
Publicat în Jurnalul Oficial al Principatelor Unite Romane, nr.180 din 16 august 1862

57
închisoarea centrală Răchitoasa ce funcţiona ca ospiciu pentru infirmii săraci necondamnaţi
şi ca închisoare pentru vagabonzi.
Un studiu mai avansat de dezvoltare a ştiinţei penitenciare şi implicit a instituţiilor
legale de această ştiinţă îl constituie prima jumătate a secolului XX, odată cu vasta
activitate desfăşurată de marii specialişti în domeniul ştiinţelor penale şi penitenciare,
profesorii universitari I.Tanoviceanu, Tr.Pop şi V.Dongoroz.
În iulie 1929 este elaborată o nouă lege de organizare a penitenciarelor şi
instituţiilor de prevenţie. Pe lângă dispoziţiile privind separaţiunea deţinuţilor şi alte
dispoziţii privind organizarea penitenciarelor, ceea ce este semnificativ este faptul că
această lege a înlocuit sistemul auburnian de executare a închisorii cu sistemul progresiv,
potrivit căruia executarea pedepsei, indiferent de natura ei, era supusă la modificări, în
sensul ameliorării treptate a condiţiilor de executare în scopul pregătirii deţinuţilor pentru
momentul punerii în libertate. Sistemul progresiv a rămas în vigoare până în anul 1950
când a fost abrogată şi legea.
În perioada 1950-1969 executarea pedepsei închisorii s-a făcut potrivit dispoziţiilor
Codului penal şi Codului de procedură penală, privitoare la pedepse şi regimul lor precum
şi dispoziţiilor din numeroase acte normative cu un caracter mai limitat.
În 1969 a fost adoptată Legea nr. 23. Această lege prevede separarea bărbaţilor de
femei, a minorilor de majori, a arestaţilor de condamnaţii definitiv, repartizarea
condamnaţilor în locurile de deţinere în raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei,
starea de recidivă şi receptivitatea la acţiunea de reeducare. Cât priveşte regimul de
executare a pedepsei închisorii Legea nr.23/1969 îmbină unele elemente ale deţinerii în
comun cu elemente ale sistemului progresiv, excluzând izolarea celulară şi regimul tăcerii.

6.2. Aspecte privind sistemul penitenciar din România

Constituirea sistemului penitenciar într-o ţară se face prin lege sau prin alte acte
normative şi este determinată de mai mulţi factori de care trebuie să se ţină seama. Un
factor important este concepţia legiuitorului cu privire la scopul politicii penitenciare în
materie de executare a pedepsei privative de libertate. În statul în care se pune accentul pe
reeducarea socială, pe îndreptarea condamnaţilor se elaborează un sistem penitenciar
adecvat acestui scop, evidenţiindu-se elementele şi laturile unui sistem favorabil îndreptării
şi resocializării celor deţinuţi81.

81
I.Oancea, op.cit., p.56

58
 Un al doilea factor îl reprezintă sistemul instanţelor de judecată care este format din
judecători, tribunale, curţi de apel, etc. Aceste instanţe au o anumită competenţă teritorială.
Un alt factor îl reprezintă existenţa mai multor categorii de condamnaţi în funcţie
de natura infracţiunilor săvârşite, de felul pedepselor aplicate, de caracteristicile celor
condamnaţi (bărbaţi, femei, minori, recidivişti, etc)
La categorii diferite de condamnaţi trebuie să le corespundă categorii diferite de
penitenciare. De aici, tendinţa afirmativă în ştiinţa penitenciară de a propune diversificarea
specializării penitenciarelor. Potrivit proiectului legii elaborat încă din 1992 se propune
înfiinţarea de penitenciare locale (judeţene), penitenciare interjudeţene, regionale şi mai
multe penitenciare centrale. De asemenea, înfiinţarea de penitenciare speciale, destinate
condamnaţilor de un anumit profil, de un anumit specific, în funcţie de natura infracţiunilor
săvârşite, durata pedepsei aplicate, sex, vârstă, etc. Prin urmare pot exista penitenciare
speciale pentru femei, penitenciare speciale pentru minori, ori penitenciare pentru
recidivişti.
Există un consens între experţii în materie de penitenciare şi o experienţă istorică ce
adeverează că dintre pluralitatea de sisteme de deţinere – examinate comparativ prin
prezentarea avantajelor şi a incovenientelor pe care le implică, de la sistemul
pennsylvanian la cel auburnian şi de la acestea la sistemul progresiv, care îmbină sistemul
pennsylvanian cu cel auburnian, dar în etape succesive în cursul executării pedepsei,
sistemul progresiv sau al libertăţii progresive pare cel mai favorabil tratament deţinuţilor.
El este consacrat în toate legislaţiile penitenciare ale statelor din Europa şi era inevitabil a
fi statornicit cu un conţinut specific şi în viitoarea lege de executare a pedepselor.
În aceasta se prevăd şi felurile penitenciarelor pentru executarea pedepsei privative
de libertate, legiuitorul luând drept criteriu de alcătuire a sistemului diferitele categorii de
condamnaţi (condamnaţi la închisoare de lungă durată, condamnaţi la închisoare de scurtă
durată, condamnaţi minori, condamnaţi femei etc).
În art.26 al proiectului se prevede că: „pedepsele privative de libertate se execută în
următoarele penitenciare”:
1) penitenciare pentru executarea pedepselor cu detenţiune pe viaţă şi a pedepselor cu
închisoare de 20 de ani sau mai mari;
2) penitenciare pentru executarea pedepselor cu închisoare cu durată între 10 şi 20 de ani;
3) penitenciare pentru executarea pedepselor cu închisoare până la 10 ani;
4) penitenciare pentru condamnaţii cu un comportament deosebit de periculos şi pentru
condamnaţii recidivişti ;

59
5) colonii penitenciare cu regim de semi-libertate ;
6) penitenciare pentru minori ;
7) spitale, sanatorii şi cămine penitenciare pentru deţinuţii bolnavi şi handicapaţi ;
8) penitenciare speciale pentru femei.
Potrivit art.27 din lege, în fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti va funcţiona un
penitenciar pentru deţinuţii arestaţi preventiv şi pentru cei sancţionaţi cu închisoare
contravenţională.
Pentru executarea pedepselor judecătorul va putea dispune ca pedepsele cu o durată de
până la 2 ani sau restul de pedeapsă până la această durată să fie executate în penitenciare
pentru deţinuţii arestaţi preventiv şi pentru cei sancţionaţi cu închisoare contravenţională,
în raport cu capacitatea acestora.
Considerăm că sistemul progresiv prezintă cele mai multe avantaje şi susţinând acest
sistem apreciem că ar trebui reglementate legislativ patru faze în executarea pedepsei
privative de libertate sens în care facem propunere de lege ferenda. Aceste faze ar trebui să
fie:
1) izolarea celulară câteva zile după depunerea deţinutului în penitenciar;
2) munca şi timpul liber să se realizeze în comun;
3) după executarea efectivă a unei fracţiuni de cel puţin ½ din pedeapsă să i se aplice
regimul de semi-libertate;
4) regimul de libertate condiţionată dublată de regula de punere la probă, adică de obligare
la desfăşurarea în libertate a unei activităţi social-economice utile potrivit aptitudinilor, sub
controlul magistratului sau a unei persoane de o deosebită onestitate desemnată de acesta
82
(agent de probaţiune). În legislaţia noastră penală regimul de deţinere s-a conturat destul
de clar. Potrivit art.33 din Legea nr.23/1969, condamnatul, odată intrat în penitenciar, este
supus în prima fază regimului de deţinere în carantină, iar în unele cazuri, în camere
individuale. După expirarea acestui timp condamnatul este încadrat în regimul de deţinere
în comun, adică în dormitoare comune, ateliere comune, săli de mese comune, etc. Regula
generală de deţinere este regimul de deţinere în comun. Sunt şi excepţii de la acest regim,
anume în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni grave contra statului, situaţie în care
deţinerea se efectuează în camere individuale, celule. Faza de deţinere în comun durează
aproximativ ½ până la 2/3 din durata pedepsei aplicate.
După această fază în comun urmează faza a treia, adică faza muncii în afara
penitenciarului, fără pază şi supraveghere şi pentru alţi condamnaţi, faza supravegherii
82
I.Oancea, Drept penal Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p.498

60
altor condamnaţi la locurile de muncă în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiţii
prevăzute de lege şi anume:
a) să se fi executat 1/5 din pedeapsa aplicată;
b) să existe dovezi de îndreptare, stăruinţă în muncă şi disciplină.
Potrivit aceloraşi prevederi nu beneficiază de această fază de deţinere condamnaţii pentru
infracţiuni grave, infracţiuni de omor, contra statului etc. şi nici condamnaţii aflaţi în stare
recidivă. Tot în această fază, potrivit legii, unii condamnaţi pot fi trecuţi în penitenciare cu
regim de semi-libertate sau colonii penitenciare, spitale etc., în care regimul de deţinere
este mai uşor, mai blând.

6.3. Criteriile de separare a deţinuţilor

6.3.1. Aspecte generale
În executarea ei, pedeapsa închisorii, ridică mai multe probleme. Prin natura ei,
durează în timp zile, luni ori ani, iar executarea ei trebuie supravegheată, îndrumată şi
observată în toată această perioadă.
Executarea pedepsei închisorii se face într-un loc de deţinere, adică într-un
penitenciar, care este o instituţie specială şi complexă. Instituţia penitenciarului pune ea
însăşi multe probleme, începând cu baza materială (localuri speciale, construcţii speciale),
continuând cu organizarea şi structura ei specifică, cu probleme de pază şi securitate, cu
problema personalului şi a specificului acestuia şi terminând cu celelalte probleme ale
deţinuţilor în penitenciar.
Condamnaţii din penitenciar formează o comunitate eterogenă care se diferenţiază
după:
1) vârstă (minori, majori);
2) sex (bărbaţi, femei);
3) natura infracţiunii săvârşite (condamnaţi pentru furt, delapidare, omor, luare şi dare de
mită, vătămări corporale etc.);
4) durata pedepsei (condamnaţi la închisoare de scurtă durată, sau la închisoare de lungă
durată);
5) numărul infracţiunilor comise (infractor principal, infractor cu antecedente penale);
6) sănătate (sănătos, bolnav).
În procesul de executare a pedepsei închisorii se ridică o problemă importantă,
anume aceea a cunoaşterii condamnaţilor83. Cunoaşterea temeinică şi sub toate aspectele a
83
C.Stoichici, Aspecte practice privitoare la cunoaşterea deţinuţilor în Buletin penitenciar nr.4/1984, p. 43

61
celor condamnaţi este necesară şi pentru o justă individualizare a sancţiunii în procesul de
executare a pedepsei privative de libertate.
În unele ţări, ca de exemplu Franţa, Suedia, în multe penitenciare s-au înfiinţat
laboratoare, cabinete, conduse de specialişti (medici, psihologi, sociologi, psihiatri), care
examinează cazurile mai dificile de condamnaţi şi recomandă tratamentul şi modul cel mai
adecvat de executare a pedepsei. În Proiectul legii din 1992 privind executarea pedepselor
(art.28 alin.3), pe lângă conducerea fiecărui penitenciar va exista o comisie de specialişti
formată din medic, psiholog, educator, sociolog, având ca atribuţii speciale observarea şi
analizarea comportării fiecărui condamnat, folosind mijloace ştiinţifice corespunzătoare.
Individualizarea executării pedepsei poate fi realizată în condiţii optime atunci când
condamnaţii sunt repartizaţi pentru executarea pedepsei în baza unor criterii ştiinţifice.
Unii autori84 diferenţiază aceste criterii în criterii obiective ca de exemplu gravitatea
infracţiunii săvârşite, durata pedepsei aplicate, numărul infracţiunilor săvârşite, sexul,
vârsta condamnaţilor şi criterii subiective ca de exemplu sănătatea fizică, sănătatea psihică,
precum şi anume trăsături psihice capacitatea mintală, trăsături de caracter.
Art.38 din Proiectul de lege 1992 prevede, privitor la regimul şi tratamentul
deţinuţilor: „Condamnaţii vor fi supuşi regimului de deţinere după felul penitenciarului la
care au fost repartizaţi şi categoria din care fac parte”. În dispoziţiile privind sistemul
penitenciarelor (art.26) alcătuit după criteriul categoriilor de condamnaţi, s-au reţinut
următoarele categorii:
1) condamnaţi la închisoare de lungă durată (pe viaţă, peste 20 ani şi între 10 şi 20 de ani);
2) condamnaţi la închisoare până la 10 ani;
3) condamnaţi cu comportament deosebit de periculos şi condamnaţi recidivişti;
4) condamnaţi minori(şi tineri majori 18-20 ani);
5) condamnaţi bolnavi, bătrâni, handicapaţi;
6) condamnate femei.
Aceste categorii de condamnate execută pedeapsa în penitenciare separate.

6.3.2. Categorii de condamnaţi la închisoare de lungă durată

1) Condamnaţi la închisoare de lungă durată
Potrivit Legii nr.23/1969 această categorie este formată din condamnaţii care au
săvârşit infracţiuni grave, infracţiuni nominalizate (trădare, omor, delapidare) şi pentru
care s-a aplicat pedeapsa închisorii peste 10 ani sau au săvârşit alte infracţiuni grave,
84
I.Oancea, Drept sancţional penal, Editura „ALL”, Bucureşti, 1996, p.45

62
nominalizate şi pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii peste 10 ani. Aşadar,
condamnaţii la închisoare de lungă durată sunt apreciaţi după două criterii natura
infracţiunii săvârşite şi pedeapsa închisorii peste 10 ani.
În proiectul de lege din 1992 nu mai există acest dublu criteriu (natura gravă a
infracţiunii săvârşite şi pedeapsa închisorii peste 10 ani), ci s-a reţinut un singur criteriu,
acela al duratei de peste 10 ani a pedepsei închisorii. Apreciem acest criteriu mult mai
adecvat, deoarece acei infractori care au fost condamnaţi la închisoare de lungă durată,
adică peste 10 ani, se subînţelege că au comis infracţiuni grave indiferente de natura lor.
Viitoarea lege, însă, prevede trei subgrupe de condamnaţi la pedeapsa închisorii de lungă
durată, astfel:
a) condamnaţi la detenţie pe viaţă;
b) condamnaţi la închisoare de peste 20 de ani;
c) condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 de ani.
Categoria condamnaţilor la închisoare de lungă durată este cea mai periculoasă şi dificilă 85.
Aceasta deoarece executarea pedepsei închisorii de către aceşti condamnaţi ridică
probleme multiple, ca de exemplu penitenciarele speciale destinate acestora, regim special
de detenţie, regim de muncă, regim de ordine şi disciplină, pază şi supraveghere deosebite
şi altele.
2) Condamnaţi la închisoare pe durată mijlocie
Această grupă cuprinde condamnaţii la închisoare de la 2 până la 10 ani şi reprezintă o
grupă mai restrânsă ca număr în comparaţie cu grupa condamnaţilor de scurtă durată, dar
ea poate să cuprindă condamnaţii mai dificili, mai periculoşi şi mai puţin adaptabili, în
această grupă intră condamnaţii pentru infracţiuni diferite.
3) Condamnaţi la închisoare de scurtă durată
Cercetările de criminologie, penologie şi ştiinţa penitenciară relevă că regimul penitenciar
al acestora să fie diferenţiat, suplu şi mai mult reeducativ. Aceşti condamnaţi au comis, în
general, infracţiuni cu un pericol social mai redus şi reprezintă categoria cea mai
numeroasă, adică marea masă de deţinuţi aflaţi în penitenciare. Reeducarea lor în
penitenciar este dificilă tocmai datorită duratei scurte a pedepsei pe care trebuie să o
execute. Astfel, pentru buna organizare a executării pedepsei închisorii de scurtă durată se
impune:
- cunoaşterea acestor condamnaţi;

85
ibidem, p.46

63
- separarea lor pe grupe după natura infracţiunilor comise şi după criteriul de condamnaţi
primari şi condamnaţi cu antecedente penale ;
- adoptarea de sisteme diferenţiate de regim penitenciar.
6.3.3. Condamnaţi primari şi condamnaţi recidivişti
Un infractor se consideră că este condamnat primar când a fost judecat şi condamnat
pentru prima dată pentru o infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. Practica a
dovedit că aceşti condamnaţi sunt mai susceptibili la acţiunea de reeducare aşa încât ei sunt
supuşi la un regim penitenciar mai uşor.
Denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat
şi care, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o
infracţiune în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.
Condamnaţii recidivişti sunt supuşi unui regim penitenciar mai sever, tocmai
datorită persistenţei în infracţionalitate. Cât priveşte această categorie de condamnaţi se
impun câteva observaţii. Astfel, până în anul 1989 în ţara noastră numărul decretelor de
amnistie şi graţie era cu mult mai mare decât după 1989, aşa încât în urma unor decrete de
amnistie, au existat condamnaţi care au executat de 3-4 ori pedepse în penitenciar fără ca
aceştia să îndeplinească condiţiile legale prevăzute pentru starea de recidivă în situaţia
comiterii de noi infracţiuni. Prin urmare aceşti condamnaţi nu erau recidivişti dar nici la
prima condamnare.
Practica ne permite să afirmăm că separaţiunea strictă a celor care au ajuns pentru
prima dată în penitenciar, de cei care au mai suferit condamnări privative de libertate este
fundamentală pentru stoparea proliferării unor concepţii şi comportamente specifice
mediului infracţional. Un rol important în acest sens revine administraţiei penitenciarelor.
6.3.4. Condamnaţi majori şi condamnaţi minori
1) Condamnaţii majori reprezintă categoria cea mai numeroasă şi cuprinde respectivele
persoane care au împlinit vârsta de 18 ani. În statisticile penale se arată că în măsura în
care se înaintează în vârstă numărul condamnaţilor majori scade, începând cu vârsta de 35-
40 de ani.
2) Condamnaţii minori reprezintă categoria celor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
Această categorie este o categorie specială tocmai datorită faptului că minorul este o
persoană în plină dezvoltare, care parcurge un proces de maturizare şi are o structură
psihică şi fizică mai puţin formată şi conturată86.

86
A.Duta, Unele probleme actuale privind situaţia minorilor aflaţi în unităţile subordonate Direcţiei
Generale a Penitenciarelor, Revista de ştiinţă penitenciară nr. 1-2/1993, p.29

64
Caracteristica principală a minorilor o constituie agresivitatea în comportamentul anterior
săvârşirii faptei, în timpul comiterii infracţiunii şi chiar în perioada executării pedepsei. O
altă caracteristică a condamnaţilor minori o reprezintă carenţele grave în planul educaţiei.
Cei mai mulţi au un nivel scăzut de cultură generală, manifestat prin sărăcia limbajului,
dificultăţi în exprimare, incapacitate de comunicare, fond lexical redus datorită absenţei de
la scoală şi a lecturilor. Strâns legată de cele menţionate mai sus este situaţia familială a
minorilor condamnaţi, cei mai mulţi provenind din familii dezorganizate, case de copii şi
alte instituţii de ocrotire socială.
Pentru a exemplifica arătăm că în anul 1983 au fost condamnaţi pentru omor 130 minori,
în timp ce în anul 1992 numărul acestora a fost de 270, neştiutori de carte au fost 171
minori în anul 1983 faţă de 461 în anul 199287.
Ca urmare a faptului că sistemul penitenciar românesc nu dispune de locuri de
detenţie preventivă, destinate acestei categorii de persoane, un număr mare de minori au
fost cazaţi în secţii special amenajate ale penitenciarelor, astfel că pe viitor se impune
înfiinţarea unor penitenciare speciale pentru această categorie de condamnaţi, care să aibă
regim de executare şi tratament speciale.
În categoria condamnaţilor majori, criminologia, ştiinţa penitenciară şi dreptul penal
consacră categoria condamnaţilor tineri. Este vorba despre condamnaţii între 18 şi 21 de
ani, 18-23 de ani sau 18-25 ani88.
Recunoaşterea acestei subgrupe de condamnaţi se bazează pe următoarele
argumente: lipsa de experienţă de viaţă a acestor condamnaţi, confruntarea cu anumite
greutăţi: integrarea profesională, întemeierea unei familii proprii, etc. Se mai prezumă că
deţinuţii tineri n-au ajuns la un suficient echilibru în ce priveşte structura psihică şi
morală89.

6.3.5.Condamnaţi receptivi la acţiunea de reeducare şi condamnaţi cu

comportare negativă.
Condamnaţii care dovedesc că regretă fapta, că doresc să se îndrepte, că respectă
regulile regimului de deţinere, că şi-au schimbat concepţiile despre modul de a trăi în
societate, că vor respecta legea în orice împrejurare, vor putea fi separaţi de cei care
dovedesc contrariul. Pentru a exercita o separaţiune în baza acestui criteriu legal este

87
ibidem, p.31-32
88
I.Oancea, Drept execuţional penal, Editura „ALL”, Bucureşti, 1996, p. 49
89
V.Popa, Cunoaşterea de sine şi valorile aspiraţionale la deţinuţii tineri, în Buletin penitenciar nr.3/1984,
p.58

65
absolut necesară o cunoaştere psiho-socială a individului, care nu poate exista la depunerea
deţinutului în penitenciar, fiind o problemă de studiu, analiză şi mai ales de timp.
Momentul separării în funcţie de receptivitate nu este stabilit nici de lege şi nici de
regulamentul de aplicare, după cum nu se apreciază nici modalitatea de realizare. Şi în
proiectul de lege pentru executarea pedepselor, se face menţiune despre o categorie de
condamnaţi după criteriul comportării şi al receptivităţii lor la acţiunea de reeducare
desfăşurată în penitenciar. Prin comportarea condamnatului se înţelege felul conduitei,
felul atitudinilor lui faţă de autorităţi şi faţă de oamenii cu care vine în contact,
comportarea înainte de judecată, în timpul judecăţii şi în timpul executării pedepsei.
Există aşadar o categorie de condamnaţi care au o comportare negativă ce se caracterizează
prin faptul că aceştia nu sunt stăruitori şi disciplinaţi în muncă, manifestă lipsă de atenţie
faţă de personalul penitenciarului, au o comportare negativă faţă de ceilalţi condamnaţi, nu
respectă ordinele şi disciplina în penitenciar, sunt agresivi, recalcitranţi, după cum există şi
o altă categorie de condamnaţi, aşa cum am arătat mai sus, care sunt receptivi la acţiunea
de reeducare.
Pentru realizarea practică a separaţiunii după acest criteriu, considerăm că s-ar
impune:
1) detenţiunea condamnatului într-un stabiliment de triaj, pe un timp determinat, după care,
pe baza observaţiilor făcute de un personal de specialitate, să fie dirijat la o unitate de
executare în raport de gradul său de receptivitate.
2) după o perioadă suficientă pentru a se forma convingeri clare asupra comportamentului
condamnatului, acesta, în cazul în care dă dovezi de îndreptare, să fie transferat într-un
stabiliment cu un regim de detenţie semi-liber. Experienţa altor ţări a dovedit că ambele
variante sunt de luat în considerare.
6.3.6. Alte categorii de condamnaţi
Ştiinţa penitenciară, legea penală şi criminologia disting şi alte categorii de
condamnaţi, bazate pe diferenţieri de care trebuie să se ţină seama în procesul de executare
a pedepselor. Este vorba de condamnate femei, condamnaţi vârstnici, condamnaţi alcoolici,
condamnaţi anormali, bolnavi etc.
a) Categoria condamnatelor femei ocupă un loc special. Criminalitatea în rândul femeilor
este mult mai redusă, femeile comit de regulă infracţiuni cu un grad de pericol social mai
redus, ca de exemplu furt, calomnie, fals, infracţiuni de parazitism social. Numărul
infracţiunilor contra vieţii, contra integrităţii corporale comise de femei este mic în raport
cu cele comise de bărbaţi. În această situaţie, executarea pedepsei de către femei trebuie să

66
se facă în condiţii speciale: separate de bărbaţi, ( în secţii speciale ale penitenciarelor) sau
în penitenciare speciale pentru femei cu un regim de muncă adecvat.
b) condamnaţii vârstnici sunt acei condamnaţi care au împlinit vârsta de 60 de ani bărbaţii
şi 55 de ani femeile. Aceşti condamnaţi creează dificultăţi chiar la adaptarea la condiţiile
normale de viaţă socială, având în vedere starea lor de slăbiciune fizică şi psihică odată cu
înaintarea în vârstă. Pentru executarea pedepselor, legea face anumite menţiuni legate de
aceşti condamnaţi, îndeosebi cele privitoare la caracterul facultativ al muncii.
c) condamnaţi bolnavi, în principiu condamnaţii sunt sănătoşi, dar printre ei există şi
condamnaţi bolnavi ce prezintă afecţiuni psihice sau fizice şi care întâmpină dificultăţi în
timpul executării pedepsei. Bolile fizice de care pot suferi condamnaţii sunt diferite
tuberculoză, boli cardiace, boli de stomac, boli de ficat etc. Bolile psihice pot, de
asemenea, să fie diferite psihopatii, stări psihastenice, nervozitate, psihoze, etc. Bolnavii
psihici urmează să fie internaţi în spitale de specialitate şi trataţi ca atare.
În toate aceste cazuri însă, bolile fizice sau psihice fie că nu existau înainte de condamnare
şi au apărut după aceasta, fie au existat înainte de condamnare dar nu au fost descoperite.
De asemenea, trebuie precizat că nu este vorba despre boli care înlătură discernământul şi
deci răspunderea penală a persoanei.
4. Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
Legea prevede că detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare, urmărindu-se
păstrarea demnităţii umane, menţinerea capacităţii fizice şi morale a deţinutului. În acest
context se acordă o atenţie deosebită respectării dispoziţiilor legale privitoare le aplicarea
regimului penitenciar, asigurându-se integral toate drepturile cuvenite deţinuţilor
referitoare la hrană, echipament, cazarmament, asistenţă medicală, plimbare, petiţionare,
vizite, pachete cu alimente, corespondenţă, bani pentru cumpărături, ţigări etc.
Sistemul de pedepse şi recompense prevăzut în legislaţia în vigoare se aplică şi
acestei categorii de deţinuţi fără derogări. Condamnaţii la detenţiune pe viaţă sunt obligaţi
să respecte regulile de ordine interioară şi să se încadreze necondiţionat în programul zilnic
ordonat.
În aplicarea regimului penitenciar în cazul condamnaţilor la detenţiune pe viaţă trebuie să
existe anumite particularităţi şi anume:
- este necesară separarea acestor condamnaţi de ceilalţi; acolo unde spaţiile existente nu
permit această separare, ei pot fi cazaţi la un loc cu deţinuţii condamnaţi la o pedeapsă mai
mare de 10 ani închisoare, avându-se în vedere, de asemenea, existenţa sau inexistenţa
stării de recidivă;

67
- condamnaţii la detenţiune pe viaţă, în mod obligatoriu, vor fi înscrişi nominal în carnetul
postului şi vor fi supravegheaţi permanent de către personalul aflat în serviciu;
- la camerele unde sunt cazaţi aceşti deţinuţi, apelul de dimineaţă şi seară se va desfăşura
numai în prezenţa ofiţerului de serviciu;
- la cererea lor şi în raport de posibilităţi condamnaţii la detenţiune pe viaţă pot fi folosiţi la
activităţi productive, dar numai în interiorul penitenciarului; remunerarea muncii prestate
se va face la fel ca pentru ceilalţi deţinuţi fără însă a li se acorda zile câştigate ca urmare a
muncii prestate;
-activităţile cultural-educative şi sportive se vor desfăşura, de regulă, separat cu această
categorie de deţinuţi, pe baza unui program întocmit de educator şi aprobat de comandantul
penitenciarului;
- condamnaţii la detenţiune pe viaţă pot primi şi folosi aparatură audio-vizuală şi materiale
sportive în condiţiile stabilite prin ordinele în vigoare, pentru fiecare caz în parte, fiind
necesară aprobarea comandantului;
- prezentarea la instanţe, internarea în spitale, transferarea în alte penitenciare a acestor
condamnaţi se face în condiţii de pază şi supraveghere deosebite, care să asigure securitate
deplină.

CAPITOLUL VII. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ.

7.1. Definiţie
Instituţia liberării condiţionate este complementară regimului de executare a
pedepsei închisorii şi funcţionează ca o modalitate de executare a unei părţi din pedeapsa
privativă de liberate şi de reclasare socială, înlesnind celui condamnat trecerea de la

68
regimul de executare efectivă a pedepsei închisorii în locul de deţinere, la regimul de
libertate, dacă prin muncă conştiincioasă şi conduită exemplară dovedeşte că s-a îndreptat.
Legitimitatea existenţei acestei instituţii juridice o constituie faptul că în acele
cazuri în care există indicii suficiente că pedeapsa privativă de libertate aplicată
condamnatului şi aflată în curs de executare şi-a atins scopul înainte de expirarea ei,
dispare necesitatea executării integrale, în regim de închisoare, a acestei pedepse.
Condamnatul liberat condiţionat este considerat ca fiind în executarea pedepsei,
deoarece timpul petrecut în stare de libertate, până la expirarea duratei pedepsei stabilite
prin hotărârea de condamnare, intră în calculul acestei durate.
Liberarea condiţionată se aplică pe baza unor date obiective privindu-l pe
condamnat (capacitate de muncă, vârstă etc). Este o individualizare condiţionată în special
de a nu comite alte infracţiuni. Ea se face conform unor dispoziţii legale în care se prevăd
condiţii exprese de acordare (partea din pedeapsă ce trebuie executată, organele care o
propun, organele care o acordă- organele judiciare- efecte juridice etc.).
Potrivit dispoziţiei art.52 al.2 C.pen. scopul executării pedepsei este formarea unei atitudini
corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
Prin executarea pedepsei închisorii se tinde ca cei condamnaţi să fie obişnuiţi cu munca, cu
disciplina, cu respectul faţă de oameni şi faţă de avutul privat sau public90.
Instituţia liberării condiţionate se referă la o anumită categorie de condamnaţi şi anume la
condamnaţii care, după executarea unei părţi din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită
fiind discutabil dacă mai apare utilă executarea în continuare în penitenciar a pedepsei
închisorii până la expirarea duratei acesteia.
Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de
deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii, sub condiţia ca el să nu
mai săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. Dacă cel liberat
condiţionat nu mai săvârşeşte o nouă infracţiune până la expirarea duratei pedepsei, aceasta
se consideră executată în întregime, iar dacă săvârşeşte o nouă infracţiune, restul rămas
neexecutat la data liberării condiţionate se execută, contopindu-se cu pedeapsa stabilită
pentru noua infracţiune săvârşită, putându-se aplica un spor de până la 5 ani, fără a se putea
depăşi suma dintre noua pedeapsă şi restul rămas neexecutat (art. 61 C.pen.).

90
D.Clocotici, Aspecte teoretice în materia cererilor sau propunerilor având ca obiect liberarea
condiţionată, întreruperea executării pedepsei închisorii şi contestaţia la executare în Buletin penitenciar
nr.4/1980, p.69

69
În prezent, liberarea condiţionată este reglementată în art.59-61 C.pen. în care sunt
prevăzute condiţiile de aplicare şi efectele sale, iar în art.25-28 din Legea nr.23/1969 şi art.
450 C.proc.pen. este prevăzută modalitatea de aplicare a acesteia.

7.2. Condiţii de aplicare a liberării condiţionate

În situaţia liberării condiţionate, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, este
necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:
- condamnatul să fi executat o parte din pedeapsa care s-a aplicat pentru infracţiunea
săvârşită sau care a fost redusă ca urmare a unei graţieri ori a aplicării legii penale mai
favorabile.
- condamnatul să fie stăruitor în muncă, să fie disciplinat şi să dea dovezi temeinice de
îndreptare, în care sens să-şi fi îndeplinit norma de muncă şi să nu fi avut abateri pe durata
de timp cât s-a aflat în executarea pedepsei91.
7.2.1. Executarea unei anumite părţi din pedeapsă
Potrivit legii (art.59 alin.1 C.pen.), poate beneficia de liberare condiţionată numai
condamnatul care a executat o parte din pedeapsă. Se are în vedere faptul că liberarea
condiţionată îşi poate atinge scopul numai dacă se verifică o anumită perioadă activitatea şi
comportarea condamnaţilor, ori o asemenea verificare este posibilă numai dacă pedeapsa
este pusă în executare şi, mai ales, dacă se execută cel puţin o parte din pedeapsă.
Numai în timpul executării se poate aprecia dacă condamnatul munceşte, dacă
pedeapsa are un efect salutar asupra lui, dacă condamnatul se îndreaptă şi dacă se poate
aprecia că pe viitor va avea o bună conduită spre a i se putea acorda liberarea condiţionată.
Partea ce trebuie executată depinde de durata pedepsei închisorii, ce se execută, fie că ea a
fost redusă în urma graţierii sau a unei legi mai blânde (art.14 şi 15 C.pen.), sau că din ea
s-a scăzut reţinerea preventivă (art.88-89 C.pen)92. Liberarea condiţionată poate fi acordată
numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, aşa încât ea nu se poate acorda
în cursul arestării preventive. Se va lua în considerare şi timpul cât condamnatul a executat
o parte din pedeapsă la locul de muncă, dacă ea a fost revocată şi se continuă executarea la
un loc de reţinere. Durata celor două forme de executare se cumulează deoarece reprezintă
o executare efectivă93 (art.86/9 C.pen.).
Liberarea condiţionată nu se acordă obligatoriu, imediat după executarea efectivă a
fracţiunilor de pedeapsă prevăzute de lege, ci numai dacă, în urma unei cercetări
91
M.Sandu Godea, R.Bogdan Godea, Drept penal-partea generală, Curs universitar, 2005, p.100-101
92
M.Basarab, Drept penal, parte generală, vol. II, Editura „Lumina lex”, 1997, p.285
93
ibidem, p. 285

70
amănunţite a modului de comportare a comportamentului în timpul executării pedepsei,
instanţa îşi formează convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă şi fără
executarea efectivă a întregii pedepse. Astfel, spre exemplu, potrivit noului text al art.59
al.1 C.pen. „După ce a executat cel puţin două treimi (anterior fiind „jumătate”) din durata
pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi (în loc de „două
treimi”, anterior) în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în
muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama de antecedentele
sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei”.
Potrivit art.59 al.2 C.pen. „În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în al.1 se ţine
seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe
baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de
executarea efectivă a cel puţin jumătate (în loc de o treime) din durata pedepsei, când
aceasta nu depăşeşte 10 ani şi a cel puţin două treimi (în loc de jumătate) când pedeapsa
este mai mare de 10 ani”.
În legătură cu aplicarea în timp a prevederilor Legii 140/1996, referitoare la
instituţia liberării condiţionate, în art.2 al.1 al acestei legi se prevăd următoarele:
„Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în
vigoare a legii, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare”.
În activitatea practică, după intrarea în vigoare a Legii 140/1996, s-a pus problema
dacă, în legătură cu liberarea condiţionată se vor aplica prevederile cuprinse în art.11 al.1
din legea menţionată, ori cele din art.13 alin.1 C.pen., care consacră principiul aplicării
legii penale mai favorabile. Pentru a da răspuns la această chestiune se impune examinarea
atentă a dispoziţiilor art.15 alin.2 din Constituţie potrivit cărora „Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Constituţia consacră în alin.2 al art.
15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume,
nerectroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut faptul că o lege odată adoptată
produce şi trebuie să producă efecte numai pentru viitor94.
Evident că legea penală se aplică, potrivit principiului activităţii legii penale
prevăzut în art. 10 C.pen., infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.
„Aceasta înseamnă că, în conformitate cu principiul activităţii legii penale, condiţiile de
incriminare ale unei fapte penale, condiţiile de tragere la răspundere penală pentru
săvârşirea faptei, pedeapsa şi altele se vor rezolva după legea penală în vigoare la data

94
I.Muraru, Dispoziţii comune în „Constituţia României comentată şi adnotată”, de M.Constantinescu, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p.36-37

71
săvârşirii acelei fapte”95. Deci, toate faptele penale care au fost comise după data intrării în
vigoare şi până la data ieşirii din vigoare se socotesc săvârşite în timpul cât o lege penală
se află în vigoare.
Cu totul altfel se pune problema în cazul în care o infracţiune este săvârşită sub imperiul
unei legi penale, dar urmărirea sau judecata, ori numai executarea pedepsei, are loc după
intrarea în vigoare a unei alte legi. Problema aceasta priveşte situaţiile de tranziţie
determinate de succesiunea a două sau mai multe legi penale.
În astfel de situaţii, „principiul activităţii legii penale suferă o derogare, deoarece
oricare din legile penale care se succed s-ar aplica avem de-a face cu o extraactivitate a
legii penale, fie sub forma ultraactivităţii, fie sub forma retroactivităţii” 96. Situaţiile de
acest gen au fost rezolvate în doctrină şi, apoi, în legislaţie, prin consacrarea principiului
„mitior lex” sau, cu alte cuvinte al legii mai favorabile, conform dispoziţiilor art.13-15
C.pen. care prevăd, pe de o parte, aplicarea legii penale mai blânde în raport cu faptele care
au fost definitiv judecate sub vechea lege, iar, pe de altă parte, aplicarea legii noi, mai
favorabile, în raport cu faptele definitiv judecate sau cu pedepsele definitiv aplicate.
Întrucât aplicarea legii penale mai favorabile a devenit un principiu constituţional
iar în art.51 din Constituţie a fost consacrată supremaţia acesteia, înseamnă că toate
normele de drept din legi şi alte acte normative subordonate legii trebuie să fie conforme
Constituţiei. Legea fundamentală nu cuprinde reglementări detaliate privind aplicarea legii
penale mai favorabile, acestea însă au fost stabilite anterior în art.13-15 C.pen., care sunt,
în principiu, în acord cu spiritul prevederilor constituţionale privind legea penală mai
favorabilă.
Potrivit art.13 al.1 C.pen. „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea
cea mai favorabilă”. După cum rezultă din cuprinsul art.13 al.1 C.pen., legiuitorul nu s-a
referit numai la cauzele prin care s-a hotărât condamnarea inculpaţilor, acest text de lege
are o aplicabilitate mult mai largă, referindu-se la orice fel de cauze penale supuse spre
soluţionare organelor judiciare. În categoria acestor cauze pot fi înscrise şi cele referitoare
la liberarea condiţionată, la prescripţia răspunderii penale, şi a executării pedepsei 97, la
reabilitate etc. În consecinţă, în cazul în care de la data săvârşirii infracţiunii până la

95
ibidem
96
G.Antoniu, Aplicarea legii penale în timp, în „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea generală, de
T.Vasiliu, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1972, p.60
97
S.Kahane, Aplicarea legii penale în raport cu timpul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”,
Partea generală, vol. I, de V.Dongoroz Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p.87

72
judecarea definitivă a cauzei de condamnare, de liberare condiţionată, de reabilitare etc. au
intervenit una sau mai multe legi penale, se va aplica legea cea mai favorabilă.
Prin urmare, în cazul situaţiilor tranzitorii, dacă legea mai favorabilă este cea veche,
ea ultraactivează, aplicându-se chiar şi după ieşirea sa din vigoare, faptelor infracţionale
săvârşite sub imperiul acelei legi dimpotrivă, dacă legea mai favorabilă este legea nouă, ea
retroactivează, aplicându-se şi faptelor infracţionale săvârşite sub imperiul legii vechi98.
Alegerea legii penale mai favorabile presupune o examinare atentă a tuturor elementelor
care pot influenţa situaţia concretă a infractorului, legea mai blândă fiind aceea care
conduce la un rezultat favorabil acestuia.
Având în vedere că prin abrogarea Decretului nr.218/1977 au reintrat în vigoare
dispoziţiile Codului penal care prevăd pedeapsa închisorii şi pentru minori, liberarea
condiţionată se va putea dispune şi cu privire la ei. Aşadar, la determinarea părţii din
pedeapsă care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate de către aceştia, se
calculează astfel: pentru realizarea a 80-90 % din normă se consideră că s-a executat 4 zile
pentru 3 zile lucrate pentru realizarea normei 90% până la 100%, 3 zile pentru 2 zile
lucrate, pentru depăşirea normei, 2 zile pentru o zi lucrată. Pentru muncile productive care
nu se pot norma, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile lucrate. Pentru muncile
gospodăreşti cu caracter permanent necesare penitenciarului, precum şi pentru
supravegherea altor condamnaţi-3 zile pentru 2 zile muncite (art.26 din Legea nr.23/1969).
Când pedeapsa ce se execută a fost aplicată în urma unui concurs de infracţiuni comise din
culpă şi infracţiuni intenţionate, se aplică dispoziţiile art.59 C.pen.
Condamnatul care, datorită stării sănătăţii sau fiindcă nu se poate utiliza toată forţa de
muncă existentă la un moment dat în penitenciar, nu a fost niciodată folosit la muncă,
poate fi liberat condiţionat dacă îndeplineşte celelalte codiţii (dă dovezi temeinice de
îndreptare şi este disciplinat) arătate în art.59 C.pen. Dacă în cursul executării pedepsei
condamnatul a lucrat, totuşi, efectiv un anumit timp, se va ţine seama de aceasta la calculul
fracţiunii de pedeapsă cerută pentru liberare. Calculul se face după executarea fracţiunii de
pedeapsă prevăzută în art.59 C.pen. ori art.60 al.1 sau 2 C.pen. după caz99.
Când cei condamnaţi în timpul minorităţii, ajung la vârsta de 18 ani, precum şi
condamnaţii trecuţi de 60 de ani bărbaţii şi de 55 de ani femeile, se are în vedere condiţia
lor fizică, uşurându-li-se regimul. Astfel, fiind scutiţi de a munci, li se acordă înlesniri la
obţinerea liberării care este legată de cuantumul pedepsei ce trebuie executată. Acestei

98
ibidem, p.78
99
M.Basarab, op.cit., p.293

73
categorii de condamnaţi nu i se mai cere executarea efectivă a unei cote părţi din pedeapsă
atunci când calculul fracţiunii (de 1/3 dacă pedeapsa este până la 10 ani sau ½ când
depăşeşte 10 ani) s-a ţinut seama de partea din durata pedepsei considerată ca executată în
urma muncii prestate. Trebuie, însă, să se îndeplinească şi celelalte condiţii, adică să fi fost
stăruitori în muncă şi disciplinaţi atât timp cât au muncit, şi să dea dovezi temeinice de
îndreptare.
Fracţiunea de pedeapsă prevăzută pentru liberarea condiţionată a condamnatului se
calculează în raport de pedeapsa ce o execută acesta, iar dacă pedeapsa a fost redusă ca
urmare a unei graţieri parţiale, ori ca urmare a incidenţei unei legi mai favorabile,
fracţiunea se calculează în raport de această pedeapsă astfel redusă100.
7.2.2. Condamnatul să fie stăruitor în muncă
Este o a doua condiţie pentru acordarea liberării condiţionate, care se referă la
comportarea condamnatului în îndeplinirea obligaţiei de a presta o muncă utilă înscrisă în
art. 56 al.1 şi 59 al. 1 C.pen.: faptul că cel condamnat este stăruitor în muncă şi disciplinat
dovedeşte că el are aptitudini de a-şi asigura existenţa în mod cinstit, prin muncă şi deci
poate beneficia de liberare condiţionată. Îndeplinirea acestei condiţii se deduce din felul în
care îşi îndeplineşte obligaţia de a munci, din rezultatele obţinute în muncă, din atitudinea
sa faţă de regulile de disciplină a muncii, din dorinţa de a-şi completa cunoştinţele generale
şi profesionale101.
Când condamnatul este bolnav şi nu a putut fi folosit la muncă, această condiţie se
rezumă doar la „dovezi temeinice de disciplină”. Dacă o anumită perioadă a fost la muncă
va trebui ca, în acea perioadă, să fi manifestat disciplină şi stăruinţă în muncă. Cei care, din
motive obiective, nu sunt folosiţi decât la unele activităţi gospodăreşti necesare locului de
deţinere, buna lor comportare va putea fi dedusă din felul în care au adus la îndeplinire
aceste însărcinări.
În practica judiciară s-a susţinut că nerealizarea normelor de muncă, în unele
perioade ale executării pedepsei, din motive care nu sunt imputabile condamnatului, atâta
vreme cât sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de art.59 C.pen. nu poate duce la
respingerea cererii de liberare condiţionată.
7.2.3. Condamnatul să fie disciplinat
Această condiţie presupune că cel care execută pedeapsa privativă de libertate în
penitenciar să respecte regulamentul de ordine internă, de la care să nu aibă abateri pe toată

100
C.Mitrache, Drept penal român, Partea generală, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, p.293
101
A.Ungureanu, Drept penal român, Partea generală, Editura „Lumina lex”, Bucureşti, 1995, p.281

74
durata de timp cât s-a aflat în penitenciar. În practică s-a decis că în cazul în care
condamnatul săvârşeşte repetate abateri de la disciplină în timpul executării pedepsei,
nedând, astfel, dovezi temeinice de îndreptare, cererea sa de liberare condiţionată este
neîntemeiată, deoarece nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru luarea
acestei măsuri. De asemenea, tot în practica judiciară s-a hotărât ca în ce priveşte
comportarea condamnatului, ea trebuie să se menţină pe tot timpul cât acesta se află în
penitenciar, adică până la punerea sa în libertate.
Beneficiază de liberare condiţionată şi condamnatul la pedeapsa închisorii în regim
de detenţie, după ce i s-a revocat obligarea la muncă corecţională. Instanţa nu ar putea să-l
excludă pe condamnat de la liberare condiţionată pe motivul că a avut o comportare
necorespunzătoare în timpul executării iniţiale a pedepsei la locul de muncă. Aceasta
deoarece pentru aceleaşi comportări, s-a revocat obligarea executării la locul de muncă, aşa
încât nu ar putea fi sancţionat de două ori pentru aceeaşi comportare102.
7.2.4. Dovezi temeinice de îndreptare
Constituie o altă condiţie cerută de art.59 al.1 C.pen. pentru acordarea liberării condiţionate
şi priveşte, de asemenea, comportarea condamnatului în timpul executării pedepsei, dar sub
aspectul redresării sale morale103, îndeplinirea acestei condiţii se poate dovedi prin buna
purtare manifestată statornic la locul de deţinere, îndeplinirea întocmai a unor însărcinări
altele decât cele legate de muncă ce i-au fost încredinţate, participarea activă la acţiunile
moral-educative cu deţinuţii, preocuparea şi rezultatele obţinute în activitatea de
completare a studiilor obligatorii şi pentru calificarea profesională, obţinerea de
recompense şi lipsa unor sancţiuni, toate acestea constituind dovezi temeinice de
îndreptare. Cât priveşte aprecierea dacă condamnatul a dat dovezi temeinice de îndreptare,
se are în vedere şi comportarea bună avută de acesta cât timp a fost arestat preventiv.
Fără a constitui o condiţie a liberării condiţionate, antecedentele penale ale
condamnatului constituie o situaţie de care, potrivit art.59 al.1 C.pen., trebuie să se ţină
seama la acordarea liberării condiţionate. Această situaţie va trebui luată în considerare şi
în sensul că:
- cei condamnaţi, fără antecedente penale vor obţine mai uşor liberarea condiţionată decât
cei cu antecedente penale;
- recidivişti sau cei cu antecedente penale vor obţine liberarea condiţionată numai după o
examinare mult mai riguroasă a comportării lor la locul de deţinere, aceştia vor trebui să
102
G.Antoniu, C.Bulai, R.M.Stănoiu, A.Filipaş, V.Papadopol, C.Filiscanu, Practica judiciară penală, vol. II,
Partea generală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p.16
103
A.Ungureanu, op.cit., p.282

75
dea dovadă de o disciplină şi stăruinţă deosebite în muncă, de o vădită şi temeinică
îndreptare, relevate de numeroase recompense obţinute. Se va avea în vedere şi natura
infracţiunii săvârşite anterior, dacă a mai beneficiat sau nu de liberare condiţionată.

7.3. Propunerea de liberare condiţionată

Liberarea condiţionată poate fi acordată numai de instanţa de judecată la
propunerea Comisiei de propuneri din cadrul fiecărui loc de deţinere sau la cererea
adresată direct instanţei de către cel condamnat, după verificarea îndeplinirii tuturor
condiţiilor arătate.
S-a arătat în practica judiciară că, chiar în situaţia în care se constată ca fiind
îndeplinite toate condiţiile de acordare a liberării condiţionate, instanţa nu este obligată să
acorde această liberare deoarece liberarea condiţionată nu este un drept al condamnatului ci
doar o vocaţie, nu constituie o obligaţie pentru instanţă, ci doar o facultate. Dacă instanţa
îşi formează convingerea că reeducarea condamnatului se poate obţine fără a mai executa
restul de pedeapsă în penitenciar, adică este convinsă că în viitor condamnatul nu va mai
săvârşi alte infracţiuni, în prezenţa condiţiilor de admisibilitate, instanţa va acorda liberarea
condiţionată.
În situaţia în care condamnatul s-a adresat instanţei după ce comisia din penitenciar a
hotărât să nu-l propună pentru liberare, instanţa nu poate stabili pentru reînnoirea cereri un
termen mai lung decât cel fixat de comisie. Termenul de reînnoire a cereri de liberare
condiţionată nu va fi foarte apropiat de data expirării pedepsei, fiindcă în felul acesta se
înlătură, practic, posibilitatea condamnatului de a beneficia de liberare condiţionată, cu
toate că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dispunerea ei.
Dacă cererea este respinsă de mei multe ori, iar instanţa a fixat un termen pentru
reînnoirea ei, al cărui total depăşeşte un an, nu înseamnă că ultima cerere trebuie admisă
automat dacă nu sunt întrunite condiţiile art.59 C.pen.
Liberarea condiţionată se poate acorda şi atunci când condamnatul nu se află
încarcerat pentru executarea pedepsei, independent de voinţa sa, în momentul formulării şi
soluţionării cererii de liberare condiţionată. A susţine că pentru a fi „liberat” trebuie să fie
încarcerat ar însemna să se interpreteze legea în mod rigid şi formal104 .

7.4. Efectele liberării condiţionate

104
M.Basarab, op.cit., p.291-292

76
 Efectele liberării condiţionate sunt arătate în art. 61 C.pen. care prevede că
„pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la
îndeplinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în
acelaşi interval cel liberat a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea
acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea ei. În acest caz
din urmă, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a
rămas de executat din pedeapsa anterioară, se contopesc, putându-se aplica un spor de până
la 5 ani.
Liberarea condiţionată are următoarele efecte:
a) Liberarea imediată a condamnatului din penitenciar şi punerea sa în stare de libertate,
condamnatul fiind în continuare privat de exercitarea drepturilor prevăzute de art.64
C.pen.ca pedeapsă accesorie care însoţeşte pedeapsa închisorii pe toată durata sa, de la
liberare şi până la expirarea pedepsei;
b) Considerarea pedepsei ca executată şi liberarea definitivă a condamnatului dacă de la
liberare şi până la expirarea pedepsei, condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune;
c) Revocarea liberării condiţionate, obligatorie sau facultativă, după caz, în cazul săvârşirii
unei noi infracţiuni în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei
pedepsei, contopirea restului de pedeapsă rămas neexecutat la liberare cu pedeapsa stabilită
pentru noua infracţiune, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani;
d) Menţinerea liberării condiţionate când revocarea nu este obligatorie, în cazul săvârşirii
unei noi infracţiuni în acelaşi interval de timp, urmând a se executa doar pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită anterior.
Dacă s-au aplicat şi pedepse complementare, în caz de liberare condiţionată ele se
vor executa după expirarea restului de pedeapsă, deoarece numai atunci se consideră
pedeapsa închisorii ca executată.
În situaţia unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate, revocarea acesteia este
facultativă atunci când infracţiunea nou comisă nu prezintă un grad de pericol social ridicat
datorită conţinutului ei legal sau concret, încât ar atrage fie pedeapsa amenzii, fie
executarea pedepsei închisorii la locul de muncă. Pentru a avea loc revocarea se ţine seama
de momentul comiterii noii infracţiuni nu de acela al condamnării definitive pentru ea. Prin
urmare, revocarea poate fi dispusă şi ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care a fost
liberat, dacă se stabileşte că noua infracţiune a fost comisă în timpul liberării105.

105
I.Ionescu, Graţierea condiţionată, Totalizare sau contopire, Revista de Drept Penal nr.2/1994, p.141-144

77
 S-a considerat că atunci când graţierea condiţionată intervine cu privire la o
pedeapsă pentru care s-a dispus liberarea condiţionată, se va aplica acea măsură dintre ele
care este mai favorabilă inculpatului. Graţierea condiţionată şi liberarea condiţionată se
exclud în situaţia în care graţierea condiţionată a intervenit înainte de liberarea
condiţionată, fiindcă cei condamnat nu va mai fi eliberat dintr-o pedeapsă care nu se mai
execută, fiind graţiată106.
Graţierea condiţionată va fi aplicată numai dacă liberarea condiţionată va fi revocată
obligatoriu sau facultativ şi ea va privi restul de pedeapsă reactualizat. În cazul liberării
condiţionate, cel eliberat se află în continuarea executării pedepsei, însă în stare de
libertate, iar în cazul graţierii condiţionate, este înlăturată executarea pedepsei. Aşadar, nu
poate fi vorba de o îngreunare a situaţiei celui liberat condiţionat107.

7.5.Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă

Datorită specificului detenţiunii pe viaţă, ca pedeapsă cu caracter perpetuu, era necesar ca
legiuitorul să introducă separat dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării
condiţionate în cazul celorlalte pedepse, a dispoziţiei cu regim aparte, cu mult mai sever
pentru detenţiunea pe viaţă. Prin prevederea posibilităţii liberării condiţionate şi în cazul
detenţiei pe viaţă, legiuitorul a consacrat specificul acesteia de pedeapsă perpetuă cu
caracter relativ, iar nu absolut.
Condamnatul la detenţiunea pe viaţă, pentru a beneficia de liberare condiţionată
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute expres de art.55/1 C.pen. şi anume:
a) să execute efectiv fracţiunea obligatorie de 22 de ani de detenţie;
b) să fie stăruitor în muncă (condiţie pe care considerăm că trebuie să o respecte doar cei
apţi de muncă);
c) să dea dovezi temeinice de îndreptare.
Pe lângă aceste condiţii, decizia privind acordarea libertăţii condiţionate să ţină
seama de antecedentele penale ale condamnatului. Aceste condiţii trebuie îndeplinite
cumulativ şi sunt obligatorii.
Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani-bărbaţi şi 55 de ani-femei (împliniţi fie la data
condamnării, fie în timpul executării) poate fi liberat condiţionat, potrivit art.55/1 alin.2
C.pen. după executarea efectivă a 15 ani de detenţie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute de art.55/1 C.pen.

106
M.Basarab, op.cit., p.298
107
ibidem, p.299

78
 Prin examinarea condiţiilor prevăzute de lege pentru liberarea condiţionată în cazul
condamnaţilor la detenţiunea pe viaţă, rezultă că:
a) liberarea condiţionată presupune îndeplinirea obligatorie a unor condiţii generale sau
speciale, cum ar fi cele referitoare la fracţiunea de detenţie ce trebuie efectiv executată.
Fracţiunea obligatorie de pedeapsă nu poate fi redusă prin scăderea
Duratele pedepselor ce trebuie efectiv executate sunt stipulate în legea penală, dar ele pot
să fie fixate în cadrul unui acord judiciar sau de către executiv. De exemplu, după sistemul
tarif al Regatului Unit, după condamnare, judecătorul scrie Ministerului de interne, prin
intermediul omologului său din justiţie, propunând o perioadă minimă de alegere în funcţie
de gravitatea infracţiuni comise, perioadă minimă numită „tarif”. Primul reexaminează
riscurile în Comitetul de liberare condiţionată, fiind fixată fie la 7 ani după începerea
întemniţării, fie la trei ani înainte de expirarea „tarifului”, fiind reţinută data cea mai
apropiată.
b) liberarea condiţionată are, şi în cazul detenţiunii pe viaţă, un caracter facultativ,
abordarea ei formând în final obiectul aprecierii autorităţilor judiciare competente.
c) ca şi în cazul liberării condiţionate pentru pedeapsa închisorii şi în cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă, legiuitorul a instituit un regim mai blând pentru condamnaţii care au
împlinit o anumită vârstă.

CAPITOLUL VIII. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

REFORMA SISTEMULUI PENITENCIAR ROMÂNESC

Asistăm la demersuri declanşate după decembrie 1989 prin acte legislative menite
să instituie şi să consolideze în România statul de drept care, prin instituţiile sale
democratice, să asigure exercitarea şi protecţia drepturilor omului aşa cum sunt ele
recunoscute şi adoptate de organizaţiile internaţionale. În aceste demersuri, care tind să
opereze schimbări fundamentale de structură economică şi socială, este antrenat şi sistemul
penitenciar.

79
 Se pune tot mai mult alternativa înlocuirii pedepselor privative de libertate cu alte
forme de executare, în semilibertate sau libertate, ori prin constrângerea materială. Aceste
măsuri se pare că sunt mai eficiente, atât pentru individ cât şi pentru societate. Astfel, sub
aspect umanitar consideră inculpatul care a comis infracţiunea ca recuperabil social prin
capacitatea sa umană de a se analiza pe sine în funcţie de valorile umane pozitive şi a-şi
crea concepţii, deprinderi şi satisfacţii în aria acestora pentru a putea conlucra şi convieţui
armonios alături de semenii săi, ca o certitudine a linişti conştiinţei sale, fără teama
permanentă de a fi respins, izolat şi constrâns social. Liber, el îşi poate exercita iniţiativa
şi capacităţile în mod neconstrâns, adăugând valori patrimoniului societăţii şi beneficiului
său, rămâne în măsurile de protecţie socială şi în relaţie directă cu societatea şi autorităţile
ei, cu prietenii, rudele şi familia sa, ceea ce este vital pentru om, evoluează în cadrul
acestor relaţii pe care, astfel, are posibilitatea să le dezvolte şi consolideze. Sub acest
aspect idealul ar fi ca acesta să fie modul de executare a pedepselor. Practica confirmă
acest lucru, iar specialiştii şi alte persoane autorizate cu preocupări în domeniu, acuză
sistemul penitenciar că ar prezenta pericolul şi tehnici infracţionale evoluate transmise de
către cei învederaţi şi versaţi. Este riscul la ora actuală pe plan mondial, chiar şi în ţările
cele mai evoluate, deoarece nu există încă o concepţie şi organizare a unui sistem
penitenciar perfect, care să asigure resocializarea, la aceasta contribuind şi lipsa unor
structuri sociale adecvate receptive, de asistenţa postpenală care să-l preia pe cei liberaţi
din închisori şi, acordându-le o asistenţă, să le asigure reintegrarea socială.
Pe de altă parte, aplicarea pedepsei închisorii şi executarea acesteia implică mari
costuri sociale. Astfel, în SUA, în anul 1979, construirea unei închisori costa 51.000 de
dolari de pat iar întreţinerea unui deţinut revenea la 26.000 şi chiar 30.000 dolari pe an.
Aceste costuri sunt preluate din bugetul statului, diminuând fondurile celorlalte acţiuni
benefice calităţii vieţii şi prosperităţii nivelului de trai al populaţiei. Prin urmare detenţia
subsumează şi un considerabil efort social-material a cărui eficienţă este incertă.
Prin urmare nu se poate afirma despre o înlocuire totală a unui sistem de executare a
pedepsei închisorii cu un altul, ci dimpotrivă- despre o concurenţă între cele două sisteme,
dar nu pe principiul concurenţei de piaţă, în sensul supremaţiei unuia prin excluderea
celuilalt, ci a concurenţei în a se perfecţiona şi susţine, ca o garanţie a eficienţei, funcţiei
fiecăruia, din cele care în parte, se constituie ca o supapă de forţă şi echilibru unul pentru
celălalt, echilibru care condiţionează în cea mai mare măsură finalizarea efortului de
resocializare în ambele sisteme.

80
 În detenţie, persoana se confruntă cu probleme psihologice şi sociologice specifice,
medicale şi educative create de dificultăţi de adaptare, de stresul constrângerilor, de criza
afectivă, de suspiciuni permanente, de o serie întreagă de frustrări care, toate la un loc
acţionează asupra individului transformându-l în funcţie de personalitatea şi gradul de
maturizare care-l prezintă.
Sistemul deschis va trebui să se dezvolte, să se amplifice, astfel nu se poate concepe
respectarea drepturilor fundamentale ale omului în toate ipostazele existenţei sale. În noua
legislaţie penală şi procesual penală, se impune să apară modificări fundamentale de
concepţie şi operaţionale care vor produce neîndoielnic mutaţii continue, cât şi elemente noi,
de substanţă, în această direcţie. Dar aceasta nu va decide diminuarea sarcinilor sistemului
penitenciar, ci din contră, creează premisele perfecţionării acestuia, prin degrevarea sa de
sarcina deţinerii şi a demersului resocializării unor categorii mari de infractori. În
penitenciare se vor afla, în viitor, deţinuţi pe termen nelimitat, cei pe termen lung şi
recidivişti, deci cei care prezintă un grad ridicat de periculozitate socială şi trebuie izolaţi
pentru a asigura protecţia societăţii, a vieţii, libertăţii şi integrităţii persoanei, a proprietăţii, a
statului, a culturii şi civilizaţiei şi a tuturor celorlalte valori sociale fundamentale ale
comunităţii date, considerate spaţio-temporal.
Ţara noastră este unul din membrii O.N.U. care în conţinutul actelor legislative
privind funcţionarea şi atribuţiile sistemului penitenciar şi-a însuşit şi prevăzut în mare
măsură Regulile minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările referitoare la aceasta
şi chiar le-a explicat, însă nu în modul strict al substanţei lor, a spiritului lor real, umanist, ci
al „substanţei” specifice „indicaţiilor” care operau deasupra şi uneori contra legii, producând
în aceste cazuri efecte aberante, traume. Aici a operat şi circumstanţa că legislaţia în materie
nu a creat un sistem de garanţii juridice şi materiale, prin prevederi care să asigure un cadru
adecvat, ferm, aplicării reale a principiilor Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor.
Noua legislaţie în materia pedepsei privative de libertate va trebui să stabilească până
la amănunt cadrul, metodele şi mijloacele care să asigure, în mod real, efectiv, exerciţiul
umanitar al Regulilor minime de tratament al deţinuţilor în aşa fel încât toate demersurilor
noului sistem să opereze în direcţia accentuării funcţiilor sale umanitare, obiectiv reale.
Cu prioritate trebuie adoptate norme stabilite prin Regulile minime condiţiilor de
cazare şi, în general, regândit în ansamblu regimul de executare a pedepsei închisorii şi
reformulat în baza principiilor acestor recomandări.
O importanţă deosebită trebuie acordată gândirii umanitare şi îndatoririlor deţinuţilor
în timpul executării pedepsei, recompenselor şi sancţiunilor ca şi măsurilor de protecţie

81
socială pe linia prevederilor sociale în perspectiva liberării. De asemenea, în acelaşi stadiu de
prioritate se situează specializarea personalului şi fundamentarea competenţei sale
profesionale şi morale pe un statut social care să-i asigure moralitatea ca un factor de strictă
necesitate în exercitarea funcţiilor cu care aceştia sunt investiţi.
Sistemul sancţiunilor penale, trebuie să asigure alternativa executării pedepsei în
stare de libertate şi semilibertate, însuşindu-şi recomandările adoptate de forurile
internaţionale şi preluând experienţa statelor de tradiţie democratică şi umanitară în formele
cu stadii pozitive, reale în domeniu.

CONCLUZII

Pedeapsa închisorii este baza sistemului penal modern, fiind un mijloc de reeducare
a condamnatului, deoarece prin executarea ei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte
faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.
Pedeapsa este prevăzută de legea penală, neputând fi aplicată decât în condiţiile în
care este săvârşită o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă pericol social, şi numai
de instanţele judecătoreşti.

82
 Aşa cum am văzut în cuprinsul lucrării scopul pedepsei este acela de prevenire a
săvârşirii de noi infracţiuni, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni are loc printr-o
prevenţie specială, determinată de aplicarea pedepsei pentru fapta prevăzută de legea
penală săvârşită de către inculpat şi care îl obligă pe acesta să mediteze asupra consecinţei
săvârşirii altor infracţiuni, cât şi prevenţie generală faţă de ceilalţi membri ai societăţii,
cărora le arată care sunt consecinţele încălcării unei norme penale.
Pedeapsa închisorii este egala pentru toţi, pentru aceeaşi infracţiune se aplică aceeaşi
pedeapsă, legea nu face distincţie între persoane stabilind privilegii, imunităţi sau
inegalităţi.
Cea mai aspră pedeapsă aplicată unui condamnat este detenţiunea pe viaţă,
pedeapsă care ridică probleme deosebite pentru deţinutul care este lipsit de libertate.
Condamnaţii pe viaţă constituie o categorie aparte în sistemul justiţiei penale, sunt
persoane care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave putând fi liberaţi condiţionat după
executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, în condiţiile î care sunt stăruitori în muncă,
disciplinaţi sau dau dovezi temeinice de îndreptare.
Executarea oricărei pedepse nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate
Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală, stabilită de legea penală,
aplicată de instanţa de judecată în numele statului, persoanelor care au comis infractiuni,
pedepsa trebuie să contribuie la asigurarea apărării sociale, la curmarea activităţii
infracţionale şi să-i creeze de asemenea infractorului imposibilitatea ca el sa nu mai comita
noi infractiuni.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu, C., Pedeapsa cu moartea la români în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1927.

2.Bodea, R., Pedeapsa închisorii şi a detenţiei pe viată, Editura Anotimp, Oradea, 1998.
3. Antoniu, G., Aplicarea legii penale în timp. Partea generală, Bucureşti, 1972.
4.Antoniu, G., Practica judiciară penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1990.
5.Antoniu, G., Sancţiunea penală, Concept şi orientări în R.R.D., nr. 10/1981

83
6.Basarab, M., Drept penal. Partea generală, vol.I-II, Editura „Chemarea”, Iaşi, 1996.
7. Bulai, C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura „All”, Bucureşti, 1965.
8. Beccaria, C., Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
9. Cantemir, D., Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961.
10. Cantemir, D., Scrisoare Moldovei, partea II cap. XII Neamţ, 1825.
11.Câmpeanu, T., Modalitatea de aplicare a circumstanţelor uşurătoare pentru justa
individualizare a pedepselor, 1955.
12. Costin, M., Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1908.
13. Costin, M., Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1965.
14. Dianu, I., Manual de drept penal, Bucureşti, 1920.
15. Dongoroz, V., Drept penal, Bucureşti, 1939.
16. Dumes, St., Criterii de individualizare judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei
Tribunalului Suprem R.R.D. nr.2/1989.
17. Duta, A., Unele probleme actuale privind situaţia minorilor aflaţi în unităţile
subordonate Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Revista de ştiinţă penitenciară nr.1-
2/1993.
18. Fodor, I., Închisoarea în „Explicaţii teoretice ale Codului Penal român” vol.II, Editura
Academiei, Bucuureşti, 1970.
19. Godea, S., Godea, B., Drept penală- Parte generală, Curs universitar, 2005.
20. Grigoraş, I., Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
21. Hanga, V., Drept roman, vol I., Editura Academiei, Bucureşti, 1980.
22. Ionescu, I., Graţierea condiţionată. Totalizare sau contopire, Revista de drept penal
nr.2/1994.
23.Legea 278 din 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi.
24. Mitrache, C., Drept penal român, Partea generală, Casa de Editură şi presă „Şansa”
Bucureşti, 1994.
24. Oancea, I., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971.
26. Oancea, I., Drept execuţional penal, Editura „All”, Bucureşti, 1996.
27. Odobescu, Al., Câteva ore la Snagov, Bucureşti, 1909.
28. Platon, Legi, Cartea IX, Editura V.Cousin: T.VIII.

84
29. Pop, T, Drept penal comparat, vol.III, editat de Institutul de arte grafice „Ardealul”,
Cluj, 1924.
30. Popa, V., Cunoaşterea de sine şi valorile aspiraţionale la deţinuţii tineri, în Buletin
penitenciar nr.3/1984.
31. Sterian, D., Separaţiunea deţinuţilor în sistemul penitenciar din România, în Revista de
Ştiinţă nr.1/1991.
32. Stoian, V., Scurt istoric al penitenciarelor, Bucureşti,
33. Stoichici, C., Aspecte practice privitoare la cunoaşterea deţinuţilor în Buletin
penitenciar nr.4/1984.
Tanoviceanu, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol.III.
34. Tomulescu, C., Manual de drept privat român, Bucureşti, 1956.
35. Ungureanu, A., Drept penal român, parte generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995

85