Sunteți pe pagina 1din 1

Citesc la I.D.

Sârbu, un silogism cutremurător al unui teolog arab din secolul IX, Ibn-Saun:
„Cine mă caută, mă găseşte; Cine mă găseşte, mă iubeşte; Cine mă iubeşte, îl iubesc; Pe
cine îl iubesc ...îl distrug”. Chiar dacă e o trimitere la Atotputernicul, textul acesta poate fi citit
ca un monolog al Cărţii, or, o carte adevărată e una căutată (i se caută sensurile), e una
îndrăgită, în fine e una „care mă doreşte” (R.Barthes) şi, din această dragoste pentru mine,
mă distruge. Nu mai sunt eu, nu mai sunt acelaşi după ce am lecturat o carte care m-a
impresionat. Este tocmai acţiunea... nefastă (în sens strict psihologic) pe care mi-a produs-o
acţiunea câmpului de lectură (ca să ne convingem încă o dată că el există în sensul cel mai
direct, fizic).
În una dintre scrisorile către Lucilius, Seneca, amintind că „pe una şi aceeaşi luncă boul
caută iarbă, cîinele – un iepure, iar barza – o şopîrlă”, deduce simplu că un literat, un lingvist
şi un filozof vor găsi lucruri diferite. În aceeaşi lucrare a lui Cicero Despre stat (unul se va
interesa de fabulă: „erau doi împăraţi romani, unul n-avea mamă, celălalt tată”... , altul va
remarca prezenţa unor formule lingvistice arhaice, iar al treilea se va preocupa de problemele
echităţii / dreptăţii).