Imposibilitate morală versus imposibilitate fizică sau intelectuală

Conform reglementărilor legale, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de

folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. În cea mai mare parte a cazurilor, înscrisurile sub
semnătură privată sunt încheiate de persoane fizice care participă în calitate de părţi la
întocmirea înscrisului constatator al actului juridic civil intervenit între ele. Această
regulă nu poate fi aplicată întotdeauna, întrucât există şi persoane care se află în
imposibilitatea fizică sau intelectuală de a întocmi asemenea înscrisuri. Este vorba de
acei care, neputând sau neştiind să scrie sau să citească, nu pot lua cunoştinţă de
cuprinsul înscrisului şi, prin urmare, nu sunt în măsură să verifice prin propriile lor
simţuri, conformitatea cuprinsului acestora cu declaraţia lor de voinţă şi pe de altă
parte, neputând sau neştiind să scrie, nu pot să-şi însuşească, prin semnătura lor,
declaraţiile consemnate în înscris.[7]

Făcând o analiză comparativă între cele două noţiuni, în cazul imposibilităţii morale nu
vorbim despre un act încheiat, ci despre o admisibilitate a unei probe testimoniale, în
vreme ce privitor la imposibilitatea fizică sau intelectuală suntem în prezenţa
obligativității întocmirii, a încheierii unui înscris în formă autentică.