Cuprins:

Introducere................................................................................................................. 2
Funcțiile Retoricii ...................................................................................................... 5
Izvoarele retoricii juridice ......................................................................................... 6
Concluzie ................................................................................................................. 10
Bibliografie:............................................................................................................. 11

1
Introducere

Din antichitate pînă în prezent retorica a cunoscut perioade de declin,destituiri din

registrul științelor și disciplinelor de studiu și reabilitări. Așa cum menționează unii
autori că, dacă grecii din teama de asianizare ,de anarhie și de violență ,au căutat un
organon care să extindă jurisdicția rațiunii dincolo de hotarele silogismului,cu atît
mai mult societatea modernă a conflictelor,confruntărilor,are nevoie e sistemul
retoric ca modalitate de negociere a diferendelor. Retorica este mai mult decît un set
de reguli, prin amploarea observațiilor și precizia definițiilor ea se constituie ca
studiu sistematic al resurselor limbajului.Astfel, din ce în ce mai mult sesizăm
manifestarea unui interes în creștere pentru retorică în general,dar și pentru
aplicațiile retorice ,cum ar putea fi retorica juridică ca domeniu specializat al
practicii discursive și oratoriei,deoarece retoricul începe să fie pretutindeni și în
consecință asistăm la nașterea celor mai diverse retorici : a imaginii ,a titlului,a
povestirii,a discursului .
Încercînd delimitarea cadrului problematic al retoricii juridice,vom vedea că își are
rădăcinile în cele mai îndepărtate perioade din istoria umanității. Tangențe directe
cu domeniul retoricii juridice are caracterul public al ședințelor de judecată în
democrația Ateniană,dar și în contextul roman,în special discursurile avocaților
pledanți. De asemeni,în calitate de suport practic în dezvoltarea genului judiciar
regăsim adunările din Grecia Antică, unde se supuneau discuției probleme de interes
pentru societate și unde fiecare cetățean își putea exprima punctul de vedere,dar și
formula revendicările.
Prin etimologia sa termenul retorică,este de origine greacă și înseamnă a curge ,cu
referire la arta de a rosti o cuvîntare bine alcătuită,agreabilă, precum și/sau
meșteșugul bunei cuvîntări.
Se definesc diverse opinii în privința statutului acestei discipline . Astfel unii
teoreticieni atribuiau retorica politicului ,considerînd că acestea sunt identice . În
această direcție este orientată opinia oratorului avocat din Roma Antică Cicero , care
numește retorica o parte din știința ocîrmuirii.Pentru acest autor știința ocîrmuirii
este totuna cu înțelepciunea.Întîlnim și autori care fiind preocupați de studiul
retoricii o apreciau ca pura filozofie (Această opinie era împărtășită de celebrul
Isocrate).
În acest sens ,Chrisip ,de exemplu ,apreciază retorica ca știința de a vorbi corect .

2
Chiar dacă asistăm la această diversitate de comprehensiune a esenței retoricii,totuși
în contextul antichității întîlnim gînditori care au apreciat la justa sa valoare statutul
științific al retoricii și au pus-o în drepturile ei firești.În consecință definițiile
formulate de Aristotel și respectiv ale lui Cleante sunt considerate ca fiind cele mai
potrivite deoarece redau esența retoricii.Pentru aceștia retorica este știința de a vorbi
bine. Dacă Aristotel în lucrarea Retorica a fundamentat această știință din punct de
vedere teoretic , atunci Demostene ,cel mai de seamă reprezentant al retoricii,în
secolul al IV-lea î.e.n, i-a dat utilizare practică în activitatea politică . După cum s-a
menționat, interes pentru domeniul retoricii au prezentat și romanii. Cei mai
cunoscuți retori romani și teoreticieni ai genului au fost Marcus Tullius Cicero(De
oratore,Brutus) și Marcus Fabius Quintilianus (De institutione oratoria).Astfel,în
antichitate grecească sau latină,cuvîntul (logosul) sau discursul era organul cel mai
puternic prin care societatea se adresa oamenilor chemați să participe la viața publică
și politică.
În Evul Mediu retorica a fost cultivată în cadrul celor șapte arte liberale, ea
devenind o știință rigidă ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. Epoca
modernă a subordonat retorica altor domenii cum ar fi de exemplu vietii
parlamentare sau științelor juridice.Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante,
ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esențială a
activității discursive în general și a celei politice,publicitare în particular.
Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel de matrice
a științelor umane. De aici încolo vorbim despre Oratoria specializată, gen
RETORICA JURIDICĂ.

Fie apreciată ca arta de a convinge un auditoriu ,printr-o argumentație

bogată,riguroasă,pusă în valoare de un stil ales și o limbă strălucitoare
,plăcută,agreabilă ,fie că arta sau știința de a vorbi bine ,frumos și
convingător,retorica rămîne a fi o prezență permanentă a vieții umane . A convinge
înseamnă a influența sau a lucra asupra altor în asa fel,în cît ideile, emoțiile și
deciziile noastre să le primească, să și le însușească,să ia caracterul unor idei sau
hotarîri proprii.Arta de a vorbi bine este arta de a face pe cineva să cedeze și să se
lasa convins.Pentru a îndeplini acest scop retorica ne recomndă ca , la fiecare subiect
abordat, să folosim un limbaj adecvat,un ton plăcut,argumente puternice , procedee
care îi sunt proprii și de neînlocuit.
În consecință retorica trimite de fapt la o multitudine de semnificații contextuale:
 Persuasiune și convingere
 Seducție sau manipulare

3
  Instituirea verosimilului, a opiniei, sugerînd inferențe sau chiar calculîndu-le
în locul interlocutorului.
 Sugerarea implicitului prin explicit
 Instituirea unui sens figurat,descifrat pe baza sensului literal
 Utilizarea unui limbaj figurat și stilizat
 Decelarea intențiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul
urmelor enunțării în enunț.
Din analiza definițiilor date termenului RETORICĂ vom putea vedea că acesta
reprezintă prin conținutul său un concept complex,care este folosit cu mai multe
sensuri interdependente, care nu sunt în totdeauna delimitate cu precizie. Încercînd
să facem anumite generalizări asupra acestor definiții putem considera că cele mai
importante caracteristici atribuite conceptului retorică sunt:
 Disciplină,obiect de studiu
 Arta și știință a elaborării discursului
 Tehnică a ornării discursului
 Practica socială
În contextul actual,este susținută ideea conform căreia retorica nu mai este o
artă a ornamentării discursului,ci mai degrabă un mod firesc organic al
producerii acestuia ,,fie că vrem ,fie că nu vrem retorica s-a insinuat în
cotidian cu multiplele sale forme și construcții modificînd modul nostru
de gîndire,,
Din acest punct de vedere studiul retoricii și al teoriei argumentării este esențial
pentru:
 Înțelegerea funcționării discursului de orice tip
(juridic,politic,mediatic,publicitar,didactic,etc.)
 Facilitarea unei lecturi critice a textelor
juridice,politice,publicitare,filosofice,mediatice conform unei grile de
decodare care presupune instituirea unor mecanisme de apărare în fața
manipulării .
 Producerea unor discursuri adecvate situațiilor de comunicare într-o eră
comunicațională care a depășit stadiul informațional.
Retorica impregnează ansamblul relațiilor sociale,transpare în procesul comunicării,
al interacțiunii umane,în cursul dezbaterilor,al discuțiilor cotidiene sau mediatice,al
justificărilor și probatoriilor juridice sau în demonstrații științifice și virtuozității
oratorice .
Din cele spuse putem afirma că, prin Retorica juridică se poate înțelege atît arta
gîndirii frumoase , cît și un ansamblu de tehnici ale discursului avînd ca scop
primordial persuasiunea,justificarea și deliberarea.
4
Funcțiile Retoricii
Ca oricare altă disciplină,retorica se caracterizează prin anumite funcții
specifice.Unii autori definesc 4 funcții fundamentale:
 Funcția persuasivă-care se axeazăpe utilizarea diferitor metode de a
convinge un auditor.În general,pot fi menționate mai multe metode folosite în
influențare:
a) Exercițiul puterii
b) Seducția (scop și efect al retoricii)
c) Argumentația(aderă la perspectiva logicii,poate în mod real modifica
punctul de vedere a unei persoane)
d) Manipularea

 Funcția hermeneutică – care este privită ca o interpretare continuă a retoricii

adversarului.Aceasta funcție este prioritară pentru practica juridică , dar fiind
faptul că aplicarea cadrului legal este realizat prin interpretare .
 Funcția euristică- ce se referă la faptul că retorica propune soluții în cazul
problemelor care nu permit încadrarea acestora în tiparul certitudinii. Pe teren
juridic această funcție devine destul de eficientă în cazul lacunelor, atunci cînd
este nevoie de a oferi soluții la probleme care solicită luarea de decizii.
 Funcția pedagogică,explicativă,critică, privește retorica în calitatea sa de
disciplină al cărei studiu permite descifrarea și elaborarea textelor literare sau
a discursurilor. Realizarea acestei funcții presupune o activitate în două etape:
prima, cea a demonstrării/argumentării discursului prezentat
public(juridic,public,publicitar,mediatic),
A doua, a re-montării și a generării din perspectiva retorica și argumentativă
a textelor. La funcțiile menționate s-ar mai putea adăuga și cea revelatoare a
particularităților verbale ale unui vorbitor,precum și funcția metalingvistică.
 Funcția revelatoare-se referă atît la faptul că retorica reflectă spiritul
fiecăruia dintre noi,cît și la aspectul înterpătrunderii dintre modul particular
de exprimare a propriilor idei care nu poate fi înțeles fără a accepta
întrepătrunderea permanentă între noi și ceilalți.
 Funcția metalingvistică- tratînd codul,limbajul însuși, se poate spune că
retorica este înainte de toate o reflecție asupra cuvîntului (scris sau vorbit ), o
disciplină care studiază condițiile unei comunicări mai eficace în cadrul unei
limbi date. Aceasta presupune posibilitatea efectuării unei alegeri între
infinitele posibilității și/sau subtilității limbajului.

5
În literatura de specialitate mai întîlnim o abordare interesantă a funcțiilor retoricii ,
după care se face distincția între :
 Retorica numește. Conform acestei funcții retorica contribuie delimitarea
între obiecte,fenomene,lucruri,deoarece acestea se găsesc în lume fără nume.
Oamenii sunt cei care conferă lucrurilor nume de ex. Furt,jaf,tîlhărie,calificare
juridică, etc.
 Retorica descătușeaza frustrările. Prin cadrul aplicativ al retoricii fiecare
ființă umană aplică cadrul retoric la situații cotidiene, profesionale pentru a-
și argumenta importanța acțiunilor și decițiilor. Prin intermediul acestei
funcții oamenii atunci cînd se simt prizonieri ai unei istorii care-i transcend,ei
încercă sa-și furnizese argumente cum să facă ca acțiunile lor să aibă o
importanță crucială.
 Retorica distrge atenția. Intr-o lume a tehnologiilor informaționale și a
comunicării mejele se află într-o permanentă concurență luptînd pentru a
cîștiga atenția receptorului , deaaceea pentru a-și atinge scopurile
persuasive,vorbitorul trebuie să distragă atenția interlocutorului de la
modurile alternative de a percepe situațiile, dar și de la celelalte mesaje.
 Retorica deschide noi perspective. Încurajînd descoperirea unor noi moduri
de a vedea lumea,de a găsi soluții noi la probleme vechi.
Funcțiile menționate demonstrează pe de o parte arealul foarte larg și diversificat al
retoricii, iar pe de alta, posibilitatea aplicării practice a acesteia în cele mai diverse
sfere ale acțiunii umane, dar și mediile în care retorica contemporană poate fi
aplicată și utilizată.
În legături strînse cu retorica se află și manipularea (zonă aflată la intersecția
psihologiei cu sociologia și lingvistica) ,care este studiată în special în cadrul
psihologiei sociale. Folosind alte metode decit cele retorice,(cum ar fi dezinformarea
și propaganda),manipularea permite modificarea comportamentului unei
persoane,fără să modifice în mod necesar și punctul său de vedere. Retorica folosită
în situații obișnuite servește adesea la disimularea sau la transformarea adevărului.
Datorită acestei legături existente între retorică și manipulare a și apărut conotația
negativă a retoricii. Cu toate că obiectivul fundamental al retoricii este de a persuada
prin intermediul argumentelor bine gindite și organizate într-un sistem unic, utilizînd
diferite figuri argumentative,datorită cărora textul,discursul devine mai bogat în
semnificații , totuși în accepțiunea generală modul negativ de percepere al retoricii
se întîlnește frecvent.

Izvoarele retoricii juridice

6
Cea mai bună introducere în studiul retoricii juridice și al argumentației este poate
istoria însăși al domeniului, relevarea momentelor importante,începînd cu miturile
fondatoare pînă la rolul și impactul lor în era comunicațională a ultimelor secole.
În cultura europeană,retorica se naște în Grecia antică, în sec.5 a Hr. ca o indicație
la Corax, asupra algoritmului desfășurării pledoariei judiciare.Elemente concrete de
teoria comunicării apar,astfel,în lucrarea lui Corax din Saracuza, Arta retoricii care
oferă cetățenilor tehnici de comunicare și reguli de construcție a discursului. Acestea
s-au dovedit utile în procesele de recuperare a averilor și datorita acestui fapt
interesul pentru retorica a devenit dominant în epocă.
Apoi în Atena ,retorica a fost introdusă de către elevul lui Corax, Tisias. Legile
regimurilor politice antice indicau că fiecare cetățean să fie propriul său purtător de
cuvînt și avocat .
Fiecare trebuia să își pledeze singur cauza în procese,indiferent dacă era
acuzat,acuzator,vinovat sau nevinovat. Fiecare membru al comunității se exprima
și se exprima și se reprezenta pe sine ,în limita abilităților sale de comunicare .
Astfel persoanele care posedau arta comunicării se afirmau mai ușor în comunitate
și își apărau mai bine cauzele și interesele. Chiar mai mult ca atît , afirmîndu-se
puteau deveni lideri politici ,militari,religioși,respectiv obținînd și un alt statut social
. Din aceste considerente interesul pentru studiul comunicării a devenit dominant în
epocă și ca rezultat a devenit dominant în epocă și ca rezultat au contribuit la
elaborări teoretice asupra artei comunicării/retoricii.
Momentul apariției retoricii este fixat în secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. în Sicilia
. După o legendă Hieron, tiranul Siracuzei , a interzis supușilor săi folosirea
limbajului . Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violență ,de
deportări și de exilări . Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza în
465 î. Ch.,a fost punctul de plecare al unei insurecții generale,care a cuprins întreg
teritoriul Siciliei și a fost însoțită de revendicări (sub formă de procese ) ale
proprietăților private pe care le luaseră prin abuz conducătorii orașelor siciliene. În
acest context social politic,marcat de framîntări puternice,cauzele erau pledate de
părțile interesate în fața juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanți au avut
inspirația să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria.Istoria îi
menționează pe Empedocle din Agrigent , pe Corax și pe discipolul său Tisias ca cei
dintăi care au codificat și difuzat învățătura retorică. Ei au redactat formulare-ghid
pentru uzul părților în litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î.Hr redactarea
de către Corax a manualului Techne rhetorike, care constituia un ansamblu de
precepte practice însoțite de exemple edificatoare.
În general,pentru greci omul se definește,în primul rînd,prin privilegiul rostirii și
limbajului.De aceea,retorica,știința a argumentării și disciplină a persuasiunii și

7
convingerii, ca disciplina a comunicării dirijate după dorință este prin excelență
disciplina omului ca ființă și ideal al formării lui politice,ca cetățean.
Platon(428-347 î.Hr) în a cărui viziune retorica este arta care produce convingeri,îi
va condamna pe sofiști pentru disprețul la adresa adevărului și a justiției și se v-a
orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propozițiilor,la legătura
dintre expresiile complexe și cele simple și la posibilitatea negației și a
falsului.Pentru Platon retorica înseamnă un început de știință a comunicării umane
în sens larg.Platon impune obligativitatea argumentării adevărului și
responsabilitatea morală a oratorului . În celebrele sale dialoguri, el ne arată cum
poate funcționa această retorică în convorbirile dintre maestru și discipol , atunci
cînd principiul este că nimeni nu deține adevărul, ci cu toții, numai participăm la el
și ne putem îndrepta punînd la un loc adevărurile noastre parțiale.Astfel Platon a
introdus retorica în viața academică greacă, așezînd-o alături de filozofie. Pentru
Platon retorica însemna un început de știință a comunicării umane,delimitînd cinci
etape ale comunicării:
 Conceptualizarea-studiul cunoașterii
 Simbolizarea-studiul sensului cuvintelor
 Clasificare –studiul comportamentului uman și stilului de viață
 Organizarea –aplicarea acestora în practică
 Realizarea –studiul tehnicelor și instrumentelor de influențare a oamenilor
Începînd cu Aristotel (lucrările Rethorike și Organon), retorica se prezintă ca o
metodică de compunere/compoziție a discursului fixată în tipare clare.Aristotel v-a
reconsidera și v-a recentra într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii
, le v-a completa , situîndu-le între dialectică și politică ,dar legîndu-le de poetică.
Stagiritul dezvoltă teoria discursului facînd distincție între Retorică și Poetică .
Oratoria este o artă (techne) ce implică un ansamblu de reguli capabilă să facă
vorbirea convingătoare.Retorica este o disciplina teoretică care vizează procedeele
specifice, strategiile discursive prin care oratorul obține convingerea . O dată cu
Aristotel ,retorica devine o tehnică de compoziție a discursului,fixată în tipare clare.
În Etica nicomahică , el clarifică nivelurile personalității, la care oamenii conving și
sunt convinși:pathos,logos și ethos:
 Pathosul privește partea caldă a ființei,inteligența emoțională,preponderent
nonverbală, afectivă și instictuală ; la acest nivel, discursul convinge prin
manipularea emoțiilor și sentimentelor.
 Logosul privește componenta rece,rațională preponderent verbală ; la acest
nivel discursul convinge prin recursul la idei,rațiune,logică și cauzalitate.
 Ethosul privește obiceiurile,credințele,cultura,valorile morale,și caracterul;
La acest nivel,discursul convinge prin apelul la valorile moral la
credințe,tradiții și obiceiuri.

8
Aristotel elaborează teoria celor 3 genuri retorice: deliberativ-ce ține de
domeniul vieții politice ; judiciar-care se raportează la domeniul valorilor
juridice; epidictic-viața privată sau publică a persoanelor și personalităților,
meritele și defectele acestora.
Isocrate (Isokrates) (436-338 î.Hr.) scriitor și orator atenian scriitor și orator
atenian a fost cunoscut și cel mai influent retor al epocii sale.Profesor de
elocință,Isocrate a eliberat retorica de afilierea Sofistică. În opinia lui
Isocrate,pentru a deveni orator trebuia să îndeplinești 3 condiții majore :aptitudini
naturale,o practică susținută,o învățare sistematică.
Romanii vor prelua de la greci preocupările pentru comunicare și
discurs,dezvoltîndu-le și elaborînd în jurul anului 100 î.Hr. primul model al
sistemului de comunicare.Ei au limpezit distincția dintre teorie și practică:teoria
este retorica,practica este oratoria. La romani oratorul se numea retor.
După cucerirea romană trecînd de la Atena la Roma ,retorica trece de la agora
la forum și de la demonstrație la elocință.În antichitate retorica ocupă locul pe
care i-l prescrie definirea omului prin limbă.E era stăpînă mai multor discipline
,între care logica și gramatica.
De- a lungul secolelor retorica transmite Occidentului normele discursului în
spațiul public.Aceste norme vor fi preluate și adaptate apoi de Sfîntul Augustin
și de Părinții Bisericii universului comunităților creștine.În acest
context,discursul va lua forma predicii obișnuite și duminicale ,a omiliei ,a
jurămîntului.În același timp modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul
Renașterii în întreaga Europă și coloniile de peste mări.După o lungă cantonare
în tradiția antichității greco-romane și apoi a Renașterii,retorica nu va rezista
atacului din partea raționalismului științific și cartezianismului.Evul Mediu a
contribuit la ruperea de realitate, la artificializarea și,în cele din urmă la epuizarea
retoricii prin oficializarea statutului său de disciplină scolastică.
O dată cu dezvoltarea bisericii și creșterii rolului său în viața oamenilor,o dată cu
dezvoltarea căilor comerciale și cristalizarea primelor formațiuni statale,va
conferi noi dimensiuni comunicării.
Spre mijlocul Evului Mediu retorica se descompune,astfel logica,gramatica și
dialectica capătă autonumie.De la argumentarea și persuasiunea greacă retorica
evoluiază în direcția unei tehnici a discursului.După Aristotel și Quintilian nu
mai apare nimic nou în cadrul retoricii . Fiind interesată de expresivitatea
discursului ea se ocupănumai de figuri ,neglijînd enunțul în întregul lui și
ajungînd la un repertoriu de tropi aplicabili discursului din exterior.
Epoca modernă a reprezentat explozia dezvoltării comunicării sub toate aspectele
ei. Progresul tehnico-științific a favorizat dezvoltarea comunicării sub toate
9
 aspectele sale.Succinta punere în cadrul istoric al retoricii ne arată cît de puțin au
fost conștienți retoricienii de pericolele care le privesc disciplina.Astfel în
modernitatea tîrzie retorica se plasează pe poziția de principiu a infirmării erorilor
și a pluralității punctelor de vedere

Concluzie
Epoca noastră trăiește era retoricii. Retorica renaște cînd ideologiile se
prăbușesc,ceea ce era cert devenind relativ, problematic.Această epocă se
aseamănă cu alte 2 perioade dominante în istoria omenirii : democrația ateniană
și perioada renașterii.În orice anunț,mesaj publicitar sau discurs politic găsim
cele trei caracteristici ale unui discurs retoric: acesta trebuie să
intereseze(docere), să seducă (delectare), și să convingă (movere). Noua retorică
generalizată implică utilizarea limbajului în vederea modificării universului
epistemic și a dispozițiilor acționale ale interlocutorilor.Spre deosebire de vechea
retorică care ca problemă avea raportul între retorică figurilor și retorica
argumentării,dintre retorica literară a conflictelor,persuasivă,a cărei paradigmă
se confundă cu juridicul,deoarece procesul de judecată este prin excelență formă
culturală de conflict,noua retorică găsește un punct de contact între cele două
retorici,aduce cu sine o scădere a atitudinii speculative și o creștere a
aplicabilității.Retorica revine în cheea pragmaticii comunicării și reprezintă arta
postmodernă a comunicării.Astfel genul judiciar și cel deliberativ supraviețuiesc
sub forma declarației,a pledoariei,a apologiei,a rechizitoriului,a declarațiilor
politice, a demonstrării,a conferinței,a expunerii . Genul epidictic se regăsește
sub forma alocațiunii,a elogiului, a complimentului, a orației funebre,a
panegiricului, a discursului.Ceea ce pare să caracterizeze discursul oratoric al
zilelor noastre este tendința spre simplitate,adecvare,improvizație.

10
Bibliografie:

Rodica Ciobanu-Retorica juridică (notițe de curs) Chișinău 2015

Gheorghe Mihai. Retorica Tradițională și retorici moderne. București Editura
ALL,1998
Marinescu-Himu M. Pagini alese din oratorii greci.București: Editura pentru
Literatură,1969
Platon.Dialogul Cratylos,Sofistul,Apologia lui Socrate.În Opere.București : Editura
Științifică și Enciclopedică, 1976
Pruteanu Șt.Manual de comunicare și negociere în afaceri. Iași:Editura Polirom,
2000.
Săvulescu S.Retorica și teoria argumentării.București: Comunicare.ro,2004

11