Această nuvelă (considerată de unii critici un scurt roman), ultima operă cu adevărat

importantă a lui Hemingway, reprezintă încununarea creației scriitorului atât prin sensurile ei
profund umane, cât și prin măreția sobră a mijloacelor de expresie.

Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregătește să iasă
din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni de trudă zadarnică. Cititorul este introdus direct
în subiect:

“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci și patru de

zile fără să-i cadă vreun pește. În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărașie un băiat. Dar când s-
a împlinit sorocul(destinul) acesta și pește tot n-au prins, părinții i-au spus băiatului, fără doar și
poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor,
băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari.”

În cea de-a optzeci și cincea zi se prinde in undița bătrânului un marlin, un pește

spadă uriaș. Două zile si două nopți durează lupta îndârjită dintre om si pește care trage barca după
el în larg. În sfârșit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord și Santiago îl leagă
de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea
disperată a bătrânului, care revine la țărm epuizat și aducând cu el doar scheletul peștelui. Această
povestire aparent simplă reprezintă în realitate o adevărată parabolă a condiției umane, a
invincibilității omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplinește un
destin, un dat tot atât de inevitabil ca și acela de a fi om : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Îl
străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost făcut.”

Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă (ca atunci
când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din
adâncuri), înfruntarea pe față (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente
de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreția înfrângerii. Impulsul îl
constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea
necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței.
Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu
trudă si suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar
când își pune singur intrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. [...] Am ieșit prea în
larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeției omului, care începe
cu Icar, prabușit fiindcă se apropiase prea mult de soare.

Ca și la eroii tragediilor antice, măreția bătrânului constă în asumarea curajoasă a

eșecului, în depășirea lui prin păstrarea demnitații umane. Simbolul scheletului uriaș cu care
pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuței albe din “Comedia moderna” a
lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără
efort miezul fructului (adică plăcerile ușoare ale vieții) și îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul
peștelui simbolizează în mod esențializat victoria morală a omului, satisfacția pe care i-o dă nu
caștigul în sine, ci conștiința faptului ca si-a învingerii propriilor slăbiciuni, că și-a depășit propriile
limite. Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se
pregătește de alta. “Bătranul și marea” se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago
și băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin
proiecte concrete, aparent mărunte, dar care, dau senzația revenirii la viață.

Ernest Miller Hemingway (n. 21 iulie 1899, Oak Park, SUA – d. 2

iulie1961, Ketchum[*], SUA) a fost un romancier, nuvelist, prozator, reporter de război, laureat
al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, unul dintre cei
mai cunoscuți scriitori americani din întreaga lume. În calitatea sa de reporter de război, atât
în Primul Război Mondial, (1917 – 1918), cât și în Al Doilea Război Mondial, (1939 – 1945), dar
și în Războiul civil spaniol, (1936 – 1939), autor de povestiri, nuvelist și romancier, Ernest
Hemingway impresionează prin utilizarea unui număr minim de mijloace stilistice și artistice în
obținerea unui impact emoțional și imaginativ maxim asupra cititorului. Din acest punct de vedere,
unii critici literari îl considera un exponent al minimalismului în literatură, deși Hemingway nu a
gândit niciodată opera sa în acești termeni.

Întreaga operă a lui Hemingway are un puternic caracter autobiografic, fiind

dominată de conflicte emoționale puternice. Începând cu romanele pline de exuberanță
tinerească The Torrents of Spring, The Sun Also Rises și A Farewell to Arms, continuând cu
solidele Green Hills of Africa, Winner Takes Nothing și To Have and Have Not și culminând cu
complexele Pentru cine bat clopotele, Across the River and into the Trees și The Old Man and the
Sea, traiectoria operei lui Hemingway este un continuu crescendo al acelorași teme etern
umane: naștere, moarte, viață, neant, luptă, cedare, fidelitate, trădare.

În perioada de stagnare, Hemingway a reușit să creeze cadrul pentru mai multe romane
noi, însă acestea nu s-au transformat niciodată în lucrări complete. A lăsat deoparte aceste lucrări
nereușite și a început să scrie povestea unui bătrân pescar din Cuba (The Old Man and the Sea,
trad. Bătrânul și marea).