Sunteți pe pagina 1din 27

DOSTOEVSKY-TRIP

© Vladimir Sorokin, 1997

O încăpere mobilată modest. În ea – cinci bărbați și două femei. Unii stau așezați, alții – în picioare, iar
cineva stă aproape întins pe podea. Toți așteaptă încordați.

Bărbatul 1 (privind spre ceas): Asta-i culmea! Au trecut șaptesprezece minute! Animala...

Bărbatul 2: Mda, nu mai e ca pe timpuri. 10 ani în urmă, să fi întârziat vânzătorul cu 17 minute…(clatină din
cap) Ar fi pățit-o. Ș-încă tare neplăcut.

Femeia 1: Ia nu vă mai plângeți... acuș vine...

Bărbatul 3 (întins pe podea, își atinge spinarea și se întinde din greu): Of... iar mă apucă lomca...

Bărbatul 4 (privindu-l sever): Noi parcă ne-am înțeles.

Bărbatul 3: Gata, gata, tac...

Bărbatul 2: Eu nu pot... nu mai pot să aștept! Dacă în cinci minute nu apare, eu mă duc chiar aici la colț...
De-o doză îmi ajunge...

Bărbatul 5: Stai binișor, nu fă zarvă.

Femeia 2: Ce – stai?! Cum adică – stai?! (Strigă.) Porcotino! Din cauza ta noi toți suferim! Din cauza
porcizmului tău!

Bărbatul 5: Da’ vine el, vine, v-o garantez...

Femeia 2: Ajunge! Eu plec! Nu mai rabd nici o secundă!

Femeia 1: Da închide-te odată. Și fără pițigăiatul tău mi-a borî.

Femeia 2: Nici o secundă! Nici una! Idioții naibii! Cică au vrut ceva nou! Cretini! (Se îndreaptă spre ușă.)

Femeia 1 (o lovește peste față): Gura!

Femeia 2: (Se așează pe podea și plânge.)

Femeia 1 (îi ia mâna și o sărută încet): El n-o să ne bage căcat. Pe spurcătul ăsta eu îl știu de 7 luni deja.

Bărbatul 5: Da, da. El o să ne aducă ceva bunișor... tare bunișor. Merge minunat. Adică cum... pentru că e
noă. O să ne fie bine...

Bărbatul 1: Vasăzică tu nici măcar n-ai încercat?! De unde știi?! Bunișor!

Bărbatul 2: Să crezi pe cuvânt... În așa vremuri complicate și contradictorii... E, cel puțin, neserios...

B3: Nu c-aș vrea să fac panică, desigur, dar trebuie să ne gândim bine: fie așteptăm, fie, poate, căutăm
altceva…

B5: Hai vă rog... mai așteptați puțin... el trebuie deja să vină...


B4: Eu regret că m-am legat cu voi.

B1: Na-hui. Eu nu mai pot. (Se ridică.)

F2 (plângând): Mă duc să-mi iau Genet-ul.

B1: Iar eu Celine-ul! În orașul ăsta puturos la fiecare colț îl găsești!

B5 (se pune în ușă): Stați... noi parcă am avut o înțelegere... dacă voi plecați... se duce totul naibii...

B1: Noi nu ne-am înțeles să ne împuțim aici o veșnicie fără doză!

F2: Eu demult deja aș fi citit.

Se ia la bătaie cu B5. B4 se apropie încet și îi împinge forțat de la ușă.

B4: Niciodată nu am putut să înțeleg de ce toți cei care stau pe Genet, Celine sau Sartre îs așa de iritați.

B1: Să nu te fută! (Se aruncă peste B4, dar, primind o lovitură în burtă, se lasă la pământ.)

B4 (îi zguduie umărul): Ia ascultă un sfat amical: până nu ți-au ars toți creierii, lasă tu Celine-ul tău și treci la
Folkner.

B1 (încrețit de durere): Poți să ți-l bagi în cur pe Folkner.

F1 (disprețuitor): Folkner! Pe el te să pui, într-o lună devii la fel de degradat ca și tine! Știți cum le zic în
Amsterdam celor care stau pe Folkner și Hemingway? Ștanghiști! Ia te uită la ștangistul ista! Bleadi...
(Smiorcăie.) Dă-mi pace să mă duc după o doză! Eu plec, voi rămâneți, așteptați vânzătorul ăsta futut și citiți
până borâți... Lasă-mă!

B5: Noi trebuie să fim șapte, șapte, înțelegi... altfel nu iese... asta doar e o chestie colectivă, new age...
treaba-i tare bună... ai să vezi cum o să-mi mulțumești...

B4 (îl apucă încet de gulerul cămășii): Eu m-am gândit.

F2: El încă și să gândească poate!

B4: Și uite ce am decis. Dacă vânzătorul nu apare în următoarele 10 minute...

B1: Cinci! Nu, patru minute!

F1: În două, sușilor (суки)!

B4: În zece. Dacă el nu apare, atunci tu (îl înșfacă pe B5) ne pui la toți câte o doză. Ai înțeles?

B5: Păi...

B4: Înțeles? Sau nu? N-aud!

B5: Am înțeles...
B2 (mustrător): Tovarăși! De ce să transformăm întâlnirea noastră într-o h... într-un lucru urât? Noi ne-am
adunat, cum s-ar zice, benevol, pentru un caif colectiv. Haideți atunci să așteptăm, ca niște oameni civilizați,
pentru a duce treaba asta până la capăt, cum s-ar zice. Și haideți să ne iubim reciproc.

F2: Să ne iubim, blea! Eu de două ore stau fără doză, da el de iubire îmi bagă!

B2: Iubirea face minuni.

B3: Da aista pe ce stă?

F1: Pe Tolstoi.

B1 (răutăcios): Ce rahat, nu dă Doamne! Tolstoi! (Râde.) Fu, mă trec fiorii când îmi amintesc.

B2: Nu ți-a plăcut, tovarășe?

B1: Plăcut?! (Râde.) Cum poate așa ceva să placă? Tolstoi! Vre-o trei ani în urmă, eu și c-un amic de-al meu
am adunat niște bănuți, ei, și ne-am relaxat nițel în Zurich: întâi i-am dat-o cu Celine, Kosslowski, Beckett, iar
apoi, tot ca la carte, am luat-o mai ușurel: Flaubert, Maupassant, Stendhal. Și ziua următoare m-am trezit în
Geneva. Dar în Geneva e cu totul altă treabă.

Toți dau înțelegător din cap.

B1: În Geneva să nu te aștepți la diversitate. Merg eu, vasăzică, iar în drum stau alineați negrii. Mă apropii
de unul: Kafka, Joyce. Mă apropii de altul: Kafka, Joyce. De al treilea: Kafka, Joyce, Thomas Mann.

Toți se încruntă.

B1: Da cum să ieși din lomcă? Cum, Kafka chiar?! Mă apropii de ultimul: Kafka, Joyce, Tolstoi. Ce-i asta, îl
întreb. Îi bună, zice. Ei, am luat-o. La început – nimic deosebit. Ceva gen Dickens sau Falubert cu Thackeray,
dar apoi așa de bine, bine, bine de tot, un caif puternic, adânc, intens, dar la sfârșit... la sfârșit e așa de-a
pula! De-a pula! (Se încruntă.) Nici după Simone de Bauvoir nu mi-a fost așa rău, ca după Tolstoi. Până la
urmă am ieșit eu din casă, am luat Kafka. Parcă m-a lăsat puțin. Am mers la aeroport și la Londra îndată am
căutat cocktailul preferat – Cervantes cu Huxley – și când l-am tras odată! Apoi puțin Bocaccio, o țârică de
Gogol și uite așa am ieșit, întreg și nevătămat.

B2: Băi. Tu, am impresia, ai luat un substitut.

F1: Cel veritabil e și mai rău.

B3: Corect. Deși Thomas Mann e și acela un căcat și jumătate. Ce m-a mai durut ficatul după el.

F1: În două cu Harms nu-i chiar atât de rău.

B3: Ei, în două cu Harms toate merg bine. Chiar și Gorki.


B4: Care acolo de Gorki și-a amintit?

B3: Eu. Da și?

B4: În prezența mea să nu pomeniți de otrava asta. Eu jumătate de an pe el am stat.

F1: Pentru ce?

B4: N-aveam bani. De asta și am stat pe rahat.

F1: Condoleanțele mele.

B4: Da tu nu cumva ești pe Cehov?

F1 (întinzându-se din greu): Nu. Nabokov.

Toți se uită la ea.

F2: Dap asta-i... asta-i foarte scump!

F1: Eu pot să-mi permit.

B2: Da cum. Tu. Din lomcă. Ieși?

B1: Ieșirea e grea. La început – jumătate de doză de Bunin, apoi jumătate Belov, iar la urmă – o pătrime
Joyce.

F2: Mda, Nabokov! Lux! (clatină din cap.) Foarte scump. În loc de-o doză de Nabokov pot să cumperi 4 doze
de Robbe-Grille, 18 Nathalie Sarraute, da Simone de Beauvoir câte!…

B4: Da știți de ce-i bun Folkner? Din Folkner ieși tot cu Folkner.

Toți râd.

B4: Ei și ce râdeți?

Se deschide ușa. Intră Vânzătorul într-un trench rupt, c-un geamantat în mână.

Vânzătorul (vorbește încruntat, abia tragându-și răsuflarea): Pizda măsii... (Pune geamantanul pe masă, se
așează, își cercetează trenchul.) Animalele dracului... Nici să mergi normal prin oraș nu mai poți. Să-mi bag
piciorul.

B4: Ablavă?
Vânzătorul: Mai rău.

B1: Ce poate fi mai rău decât o ablavă?

B3 (se apropie, pipăie geamantanul): O sutcă în celulă fără doză.

Vânzătorul (îl lovește peste mână): Eu niciodată nu întârzii la clienți. Niciodată. Am ieșit, cum am și plănuit,
la fără un sfert. În stradă, în întâmpinare îmi iese o cireadă de femei care rag: BĂRBATUL – VITĂ CU
COARNELE ÎNTRE PICIOARE. Eu le ocolesc, fug după colț. Da de acolo răsare o turmă de bărbați care urlă:
FEMEIA – VAS PENTRU SPERMA BĂRBATULUI. Nu mai aveam încotro s-o iau. Am nimerit fix între ei. Ei și...
(atinge trenchul rupt) principalul că marfa-i întreagă... (Deschide încet geamantanul.)

Toți înconjoară masa. Conținutul geamantanului se iluminează din interior cu o lumină albăstruie: rânduri de
borcănașe cu pastile, semnate cu nume de scriitori.

F2: Da astea-s...

Vânzătorul: Ce?

F2: Nu, nu... nimic...

Vânzătorul: Vasăzică. Ați cerut efect colectiv. Am patru noi. Prima (ia un borcănaș) Edgar Poe. E tare bun.
Dar ieșirea e grea. Cu Șolohov și Soljenițîn.

Toți se încruntă dezgustați.

F1: Pentru nimic pe lume.

Vânzătorul: A doua. Alexandre Dumas. Efectul e moale, dar îndelungat. Asta a fost calculată pentru... voi
câți sunteți?

B5: Șapte... suntem... șapte.

Vânzătorul (uimit): Șapte?

B5: Da, șapte. Restul au... probleme financiare...

Vâmzătorul: Păi de ce taceți ca niște boi? Șapte! Voi ați comandat pentru 12! Dumas pentru 12 și merge.
Rabelasi pentru toți 36. Platonov pentru 16. Șapte! Nu am nimic pentru șapte... a, nu, am. Dostoievski.

F2: Dostoievski?

B3: Da... ce-i asta?

Vânzătorul: Trabă bună. Dintre cele mai noi. Și ieșirea-i ușurică: cu Hamsun.
Toți se mișcă ușurați.

B5: Și prețul?

Vânzătorul: Preț standart.

F2: Da poate... luăm de-ale noastre?

F1: Ai să reușești tu să iai de-ale tale.

B4: Nu pentru asta ne-am adunat.

B1: Da, dar cine știe ce mai e și Dostoievski ăsta? Da poate e un căcat mai ceva decât Gorki!

Vânzătorul: Ia ascultă. Eu nu bag căcat clienților mei. Te rog să ții minte. Sau luați, sau am plecat. Eu mai
am 3 comenzi.

B5: Păi ce, luăm?

Vânzătorul: O să citiți și o să veniți fuguța după a doua. Și încă și mulțumesc o să-mi spuneți.

B4: Luăm Dostoievski.

Toți scot banii, îi înmână Vâznătorului. Vânzătorul deschide borcanul, pune câte o pastilă fiecăruia în gură.

Vânzătorul: Drum bun.

Toți: Rămâi cu bine.

Toți se prăvălesc în spațiul romanului „Idiot” al lui Dostoievski, devening personajele acestuia. Sufragerie
mare, luxoasă. În ea: Nastasia Filippovna, prințul Mîșkin, Ganea Ivolghin, Varia Ivolghina, Lebedev și Ippolit.

Nastasia Filippovna: Prinţe, aceşti vechi prieteni ai mei mă tot îndeamnă să mă mărit. Care-i părerea
dumitale, dă-mi un sfat; să mă mărit sau nu? Am să fac aşa cum vei spune dumneata.

Prinț Mîșkin: Cu… Cu cine?

Nastasia Filippovna: Cu Gavrila Ardalionovici Ivolghin.

Prinț Mîșkin: N-nu... Să nu te măriți!

Nastasia Filippovna: Aşa va fi! Gavrila Ardalionovici! Ai auzit cum a hotărît prinţul? Acesta e şi răspunsul
meu. Și acum, să isprăvim odată pentru totdeauna cu această chestiune.

Ippolit: Nastasia Filippovna!


Lebedev: Nastasia Filippovna!

Nastasia Filippovna: Dar ce s-a întîmplat, domnilor? Pentru ce atâta agitație? De v-aţi vedea acum în
oglindă!

Ippolit: Dar… adu-ţi aminte, Nastasia Filippovna… te-ai legat prin cuvânt, ai făgăduit... absolut nesilită de
nimeni…

Lebedev: Și să isprăviți chiar așa! Nu e serios!

Nastasia Filippovna: Eu, domnilor, voiam, într-adevăr, să vă povestesc o istorie. Ei bine, iată, v-am spus-o.
Nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i-am spus prinţului: am să fac aşa cum vei spune
dumneata! Dac-ar fi spus da, mi-aş fi dat imediat consimţămîntul. Dar a spus nu, şi am refuzat. În clipa
aceea, toată viaţa mea atârna de un fir de păr. Ce vrei mai serios?

Lebedev: Dar, bine, ce amestec are prințul aici?

Nastasia Filippovna: Iar prințul pentru mine e primul om, din câţi am cunoscut până acum, în al cărui
devotament sincer simt că mă pot încrede cu adevărat. A crezut în mine de la cea dintâi privire şi de aceea
cred şi eu în el.

Ganea Ivolghin: Nu-mi rămâne decât să-i aduc mulţumiri Nastasiei Filippovna pentru extrema delicateţe cu
care a... procedat faţă de mine… Fără îndoială că aşa şi trebuia să se-ntâmple... Dar... prinţul... Prinţul, în
toată afacerea asta...

Nastasia Filippovna: Vrea să pună mâna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, nu-i aşa? Asta ai vrut să
spui? Nu tăgădui, sînt sigură că la asta te-ai gîndit!

Varia: Oare nu se găseşte nimeni care s-o scoată de aici pe dezmăţata asta?

Nastasia Filippovna: Dezmăţata asta – sînt eu, care vasăzică? Uite cum mă trateză surioara dumitale,
Gavrila Ardalionovici!

Ganea (apucând-o pe soră de braț): Ce-ai făcut?

Varia: Ce-am făcut? Vrei poate să mă duc să-i cer iertare?

Ganea continuă s-o ţină de braţ. Varia, încercând să se desprindă, deodată, îi scuipă în obraz.

Nastasia Filippovna: Asta fată, zic și eu! Bravo!

Ganea ridică brațul într-o mișcare de a-și lovi sora, dar prințul îl oprește și se pune între ei.

Prințul: Ce faci? Oprește-te!

Ganea: Iarăşi dumneata! Pînă cînd ai să-mi tot stai în cale! (Lovește prințul peste obraz.)
Prințul (zâmbește bizar, cu durere): De mine... nu-mi pasă... dar pe ea... n-am să îngădui!... (Pauză.) O! ce
ruşine o să-ţi fie mai târziu pentru ceea ce-ai făcut!

Nastasia Filippovna (se apropie de prinț, îl cercetează atent): Şi totuşi, faţa lui îmi pare atît de cunoscută.

Se aud bătăi în ușă.

Nastasia Filippovna: Iată şi deznodămîntul! În sfîrşit! E unsprezece şi jumătate!

Intră Rogojin, ținând în mână un pachet greoi, înfășurat în ziar. Se apropie de masă, pune pachetul pe
margine.

Nastasia Filippovna: Ce-i asta?

Rogojin: Suta de mii.

Nastasia Filippovna: Așa. Te-ai ținut, vasăzică, de cuvânt... (Se apropie, ia pachetul, îl privește și-l pune
din nou pe masă.) Sunt o sută de mii de ruble, domnilor, aici în pachetul acesta murdar. Mai devreme
zbierase ca un smintit că-mi aduce seara o sută de mii de ruble şi-l tot aşteptam să apară. Venise să mă
cumpere dumnealui şi se târguia ca la mezat; a început cu optsprezece mii de ruble, a săltat apoi dintr-o dată
la patruzeci de mii şi la urmă iată şi suta de mii întreagă. Orice s-ar zice, s-a ţinut de cuvânt! Dar priviţi-l ce
palid e!... (Îl privește pe Rogojin.) Atît preţuiesc eu în ochii lui — o sută de mii de ruble! Ganecika, văd că tot
mai eşti supărat pe mine! Dar cum de te-ai putut gândi o clipă măcar să mă introduci în familia ta? Pe una ca
mine, care se înhăitează cu Rogojin! Îţi aminteşti ce a spus prinţul adineauri?

Prințul: Nu asta am vrut să spun. Dumneata nu eşti o astfel de femeie! Departe de a te coborî până la
Rogojin!

Nastasia Filippovna (se apropie de Ganea): Şi cum de ai putut să te gândeşti măcar să mă iei de nevastă,
ştiind că în ajunul căsătoriei tale generalul îmi dăruieşte un asemenea colier scump de perle, iar eu îl primesc!
Dar Rogojin? Păi, ăsta, în propria ta casă, de faţă cu mama şi cu sora ta, a vrut să mă cumpere, stând la
tocmeală, şi totuşi asta nu te-a împiedicat să vii după aceea să-mi ceri mâna! Ba chiar ai adus-o și pe soră-ta!

Varia: O Doamne! Lăsa-ți-mă să plec de aici. (Își închide fața cu mâinele.)

Nastasia Filippovna: Să fi avut dreptate Rogojin, spunând despre tine că, pentru trei ruble, ai fi în stare să
te târăşti în patru labe tocmai până la Vasilievski Ostrov?

Rogojin: Se duce târâș.

Nastasia Filippovna: Hai să zicem, dacă erai muritor de foame, treacă-meargă. Dar, după câte ştiu, ai o
leafă destul de frumuşică. Şi cu toate astea nu numai că te-ai pretat la afacerea asta ruşinoasă, dar, când te
gândeşti, pe deasupra, că erai cât pe ce să te însori cu o fiinţă nesuferită, căci ştiu bine că mă urăşti! Acum
m-am convins şi eu că pentru bani un asemenea om ar fi în stare să bage şi cuţitul în tine! I-a cuprins pe toţi
o lăcomie, încât se dau în vânt după bani ca nişte apucaţi. Vezi câte un ţînc, nici nu i s-a uscat laptele pe
buze, şi dă din coate să ajungă cămătar. Nuuu! Ajunge. Mi-e lehamite. Decât aşa, mai bine s-ajung o femeie
de stradă, căci acolo mi-e locul! Ori să-mi fac de cap plecând cu Rogojin, ori, de mâine chiar, mă fac
spălătoreasă! Căci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu, totu-i a lor. Iar neavând nimic, cine o să mă mai
vrea? Ia întreabă-l pe Ganea, mă ia el atunci de nevastă? Nici chiar Lebedev nu m-ar lua!...

Lebedev: Lebedev poate că nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sînt un om sincer, în schimb, prinţul te-ar lua
sigur!

Nastasia Filippovna: E adevărat?

Prințul: Adevărat.

Nastasia Filippovna: Şi m-ai lua aşa cum sînt, săracă de tot?

Prințul: Te-aș lua oricum, Nastasia Filippovna...

Nastasia Filippovna (cercetându-l din priviri): Poftim, s-a găsit cine! Uite, m-am făcut și c-un binefăcător!
Şi din ce ai să trăieşti, mă rog, dacă eşti atât de îndrăgostit, că ai fi în stare, tu, un prinţ de sânge, să mă iei
de nevastă din mâinile lui Rogojin?

Prințul: Te iau curată şi cinstită şi nu din mîinile lui Rogojin.

Nastasia Filippovna: Cum adică, eu și cinstită?

Prințul: Da, dumneata.

Nastasia Filippovna: Ei, asta e ceva... ca în romane. Nişte aiureli din vremuri apuse, dragă prinţe. Acum
lumea s-a deşteptat şi bazaconiile astea nu mai prind! Şi-apoi, cum poţi să te gândeşti la însurătoare, când
dumneata însuţi ai avea nevoie de o dădacă!

Prințul (emoționat): Poate că ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu mă pricep la nimic, nu cunosc nimic,
dar... socot că dumneata îmi vei face onoarea şi nu eu dumitale. Eu... nu sînt nimic, pe când dumneata ai
cunoscut suferinţa şi ai ieşit neîntinată din astfel de infern. Eu... Nastasia Filippovna... te iubesc. Aş muri
pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-aş permite nimănui să spună un singur cuvânt rău despre
dumneata, Nastasia Filippovna... Dacă o să fim săraci, am să muncesc...

Lebedev și Ippolit râd.

Varia: Vă implor, scoteți-mă de aici!

Prințul: Şi, cine ştie, poate că nici n-o să fim aşa de săraci, ci dimpotrivă, foarte bogaţi, Nastasia Filippovna.
De altfel, nu ştiu încă nimic sigur, şi-mi pare rău că de când am sosit, în cursul zilei de azi, n-am putut afla
ceva mai precis, dar am primit în Elveţia o scrisoare din partea unui domn, pe nume Salazkin, care îmi face
cunoscut că e posibil să intru în posesia unei moşteniri foarte importante. lată scrisoarea.

Lebedev: Ai spus, mi se pare, prinţe, că scrisoarea e de la Salazkin? E un om foarte cunoscut în anumite


cercuri, are reputaţia unui om de afaceri cât se poate de serios şi priceput şi, dacă această comunicare vine
chiar de la el, poţi întradevăr să-i dai deplină crezare. Din fericire, cunosc scrisul lui Salazkin întrucât am avut,
nu de mult, nişte afaceri cu el... Dacă mi-ai da voie să-mi arunc ochii pe această scrisoare, aş putea să-ţi
spun cu precizie dacă e scrisă de el.

Prințul îi înmânează scrisoarea.

Ippolit: Cu adevărat, e vorba de o moştenire? Casă de nebuni!

Lebedev: E o chestiune sigură (împăturează și înapoiază scrisoarea.) Primeşti, fără nici o bătaie de cap, pe
baza unui testament indiscutabil al mătuşii dumitale, un milion și jumătate drept moștenire.

Ippolit: Ptii, ce noroc pe capul celui din urmă prinţ din neamul Mîşkinilor! Ura!

Ganea (fără a privi pe cineva): Şi eu care l-am împrumutat azi-dimineaţă cu douăzeci şi cinci de ruble,
sărăcuţul de el… Curată fantasmagorie!

Varia (lui Ganea): Scoate-mă de aici odată, mă rog de tine!

Ganea: Lasă-mă.

Ippolit: Ura! (Тușește din greu, întrerupt, pe gură țâșnește sânge.)

Nastasia Filippovna: Așezați-l în fotoliu.

Prințul: Aduceți-i apă!

Pe Ippolit îl așează într-un fotoliu masiv.

Ippolit (trăgându-și răsuflarea): Nu... nu vreau apă... Șampanie să-mi dați!

Prințul: Nicidecum nu poți să bei șampanie.

Ippolit: Prințe... mi-au mai rămas doar două săptămâni să petrec pe această lume... așa, cel puțin, declară
medicii noștri de vază... deci eu însuși hotărăsc ce pot și ce nu pot eu să beau în aceste două săptămâni.
Așadar, șampanie!

Lui Ippolit i se oferă un pahar cu șampanie.

Ippolit: Prințe... vă felicit cordialmente. (Bea, aruncă păharul în podea.)

Nastasia Filippovna: E adevărat, așadar. Voi fi prințesă... Ce deznodământ neașteptat...

Ganea: Prințe, dragă, gândește-te ce faci! Vino-ți în fire!


Nastasia Filippovna: Nu, Ganecika! De-acum sânt şi eu o prinţesă, ai auzit? Prinţul nu va îngădui să fiu
insultată! Nu e rău să ai un astfel de soţ, ce zici? Are un milion şi jumătate, e prinţ şi, pe lângă toate, se
spune că e şi idiot – ce poate fi mai bine? Abia acum începe pentru mine o viaţă nouă! Ai întârziat, Rogojin!
la-ţi pachetul; eu mă mărit cu prinţul şi voi fi mai bogată decât tine.

Rogojin (prințului): Lasă-te păgubaş!

Lebedev și Nastasia Filippovna râd.

Ippolit (rostind cu greu): Nu cumva de dragul tău ai vrea să se lase păgubaș? Atâta ştii: să trânteşti banii pe
masă, mitocan ce eşti! Mare bărbat! Prinţul o ia de nevastă, auzi? Iar tu ai venit aici să-ţi faci mendrele.

Rogojin: O iau eu! Mă însor chiar acum, în clipa asta! Dau tot ce am...

Ippolit: Uită-te la el! A venit beat și trebuie dat pe uşă afară!

Rogojin: Lasă-te păgubaș! Dau tot! Tot!

Nastasia Filippovna: Auzi, prinţe, cum se tocmeşte un bădăran pentru logodnica ta?

Prințul: El e beat acum. Te iubește mult.

Nastasia Filippovna: Şi n-are să-ţi crape obrazul de ruşine, mai târziu, că te-ai însurat cu una care era cât
pe ce să fugă cu Rogojin?

Prințul: Aveai febră în momentul acela, şi acum ai febră, şi parcă ai fi în delir.

Nastasia Filippovna: Şi n-ai să te simţi ruşinat cînd ţi se va spune că nevastă-ta a fost ţiitoarea lui Toţki?

Prințul: Nu, n-am să mă simt ruşinat... Doar nu din voia dumitale ai ajuns la Toţki.

Nastasia Filippovna: Şi n-ai să-mi scoţi ochii niciodată cu asta?

Prințul: Niciodată.

Nastasia Filippovna: Ia seama, nu jura pe toată viața!

Prințul: Nastasia Filippovna, ţi-am spus adineauri că m-aş simţi onorat dacă mi-ai acorda mâna şi că prin
asta nu eu, ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zâmbit atunci şi am auzit şi râsetele celor din jur. Poate
m-am exprimat într-un fel caraghios sau poate că am fost ridicol, dar mi s-a părut întotdeauna că... ştiu ce
înseamnă onoarea şi sânt sigur că am spus un lucru adevărat. E cu neputinţă ca viaţa dumitale să fie distrusă
pentru totdeauna. Şi dacă Rogojin a venit aici, iar Gavrila Ardalionovici a vrut să te amăgească, ce rost are să
vorbeşti mereu despre asta? Ceea ce ai făcut dumneata, o repet, puţini oameni ar fi în stare să facă.
Adineauri ţi-am văzut portretul şi am avut impresia că regăsesc în el trăsături cunoscute. Şi mi s-a părut ca
mă chemai demult... Eu... te voi respecta toată viaţa, Nastasia Filippovna.

Ganea (în șoaptă): Un om cu carte, dar pierdut iremediabil!

Varia: Să plecăm de aici, te implor, în clipa asta să plecăm. Te rog ca o soră!


Ganea: Ți-am zis: lasă-mă.

Nastasia Filippovna: Îţi mulţumesc, prinţe! Nimeni până acum nu mi-a vorbit aşa. Toţi mâ târguiau şi nici
un om cumsecade nu m-a cerut în căsătorie. Ai auzit, Ganea? Cum ţi se pare tot ce mi-a spus prinţul?
Aproape necuviincios, nu-i aşa?... Rogojin! Aşteaptă, nu pleca. Se prea poate să merg totuşi cu tine. Încotro
voiai să mă duci?

Rogojin (derutat): La... Ekaterinhov.

Ippolit (alarmat): Ce te-a apucat... Nastasia Filippovna! Ai înnebunit?!

Nastasia Filippovna (râzând): Nu cumva ai crezut că-i serios? Cum ţi-ai putut închipui că aş fi în stare să
distrug viaţa acestui prunc nevinovat? Aşa ceva i-ar sta bine lui Toțki, care se pricepe să oblăduiască fiinţe
nevinovate! Să mergem, Rogojin! Gătește pachetul!

Lebedev: Sodomă! Asta-i adevărată Sodomă!

Ippolit: Nastasia Filippovna!

Prințul: Nu, nu se poate!

Nastasia Filippovna: Ba bine că nu, prințe! Am şi eu poate mândria mea, aşa dezmăţată cum sânt!
Adineauri spuneai că-s perfecţiunea întruchipată. Frumoasă perfecţiune, n-am ce zice, care numai pentru a
se fuduli că a călcat în picioare un milion şi un titlu de prinţesă se cufundă într-o viaţă de desfrîu! Ce fel de
soţie aş putea să-ţi fiu, după toate astea? Ce mai aştepţi, Rogojin? Haide!

Rogojin: Haidem! Hei, voi de-acolo... aduceţi vin... pentru toată lumea! Iu-hu-hu!

Nastasia Filippovna: Vin... vin... Vreau să beau, să petrec. Va fi şi muzică?

Rogojin: Da, da, o să fie! (acoperind-o pe Nastasia Filippovna) Nu te apropia! E a mea! Numai a mea!
Regina mea! S-a zis!

Nastasia Filippovna (râzând): Dar ce te-a apucat de zbieri aşa? Sânt încă stăpîână aici, la mine acasă şi,
dacă vreau, te pot da pe uşă afară. Nu ţi-am luat încă banii, sânt tot acolo, pe masă; adă pachetul! (Rogojin
îi întinde pachetul.) Pachetul conţine o sută de mii de ruble, zici? Ce scârnăvie! Priveşte, prinţe, logodnica ta
a luat bani de la altul, pentru că e o târfă, şi tu voiai să te însori cu ea? Dar de ce plângi? Ţi-e aşa de greu?
Haide, râzi, fii vesel ca mine. Lasă-te în voia vremii — totul va trece! Mai bine să te răzgândeşti acum decât
mai tîrziu. Şi pe urmă, oricum, ar fi fost o mare nerozie!... Mai bine să ne luăm rămas-bun ca doi prieteni,
căci, de fapt, eu sânt o visătoare, şi îţi închipui ce ar fi ieşit! Parcă eu n-am visat să te întîlnesc odată şi
odată? Ai dreptate, de mult visez la asta; încă de pe vremurile cât am stat la Toțki, de multe ori mă luam cu
gândul şi îmi închipuiam că un om întocmai ca tine, bun, cinstit, frumos şi chiar la fel de neajutorat, îmi iese
deodată în cale şi-mi spune: „N-ai nici o vină, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!" Să înnebuneşti, nu alta, de
atâta frumuseţe... şi deodată se înfiinţa ăsta; în fiecare an îşi petrecea două luni la ţară, pe urmă pleca,
lăsându-mă pângărită, înjosită, batjocorită, încât de o mie de ori am vrut să-mi fac seama, să mă arunc în
lac, dar am fost laşă, n-am avut destulă tărie să mă hotărăsc; acum însă... Rogojin, eşti gata?

Rogojin: Gata! Nu vă apropiați!

Ippolit (tușește grav): Opriți... opriți-o...

Lebedev: Troicile cu zurgălăi îi așteaptă deja! Uitați-i cum așteaptă la intrare!


Prințul: Nastasia Filippovna!

Rogojin: Înapoi! Toți înapoi! Vă omor!

Nastasia Filippovna (se îndreaptă spre ușă cu pachetul în mână, se oprește brusc, privește pachetul ):
Ganka, mă ispiteşte un gând: să te despăgubesc; pentru ce ai pierde chiar totul?! Rogojin, e adevărat că
pentru trei ruble s-ar târî în patru labe până la Vasilievski Ostrov?

Rogojin: Așa este!

Nastasia Filippovna: Ei bine, ascultă, Ganea, vreau să-ţi mai admir o dată sufleţelul. M-ai chinuit de ajuns
în aceste trei luni, acum e rândul meu. Vezi pachetul ăsta? Sunt aici o sută de mii de ruble! Uite, îl arunc
îndată în focul din cămin, toţi cei de faţă vor fi martori... în clipa când va fi cuprins de flăcări, du-te şi scoate-l
din vâlvătaie, dar cu mâinile goale, fără mănuşi, cu mânecile suflecate. Dacă faci asta, pachetul e al tău şi
toţi banii îţi aparţin. Toată lumea e martoră că pachetul va fi al tău. Iar eu îţi voi admira sufleţelul, cum te
îndeamnă să te bagi în flăcări după banii mei. Iar dacă nu-l scoţi, o să-l mistuie flăcările, o să ardă, căci nu
voi îngădui nimănui altuia să se atingă de el. Banii aceştia îmi aparţin! Nu-i aşa că banii sînt ai mei, Rogojin?

Rogojin: Ai tăi, bucuria mea! Ai tăi, crăiaso!

Nastasia Filippovna: Ei bine, daţi-vă la o parte, să nu mă împiedicaţi! Lebedev, aţâţă focul!

Lebedev: Nastasia Filippovna, n-aș izbuti...

Nastasia Filippovna apucă cleștele, greblează cărbunele și aruncă pachetul în cămin.

Ippolit: Legați-o! A înnebunit cu totul!

Varia: Nu, nu! Ganea, fugi!

Lebedev (se aruncă în genunchi în fața Nastasiei Filippovna): Măiculiţă! Suflet milostiv! Stăpână
atotputernică! O sută de mii de ruble! O sută de mii! Îndură-te! Porunceşte-mi să mă vâr în cămin, intru cu
totul, bag în foc capul meu înălbit de griji... O soţie bolnavă, neputincioasa, treisprezece copii orfani în casă,
tatăl îngropat săptămîna trecută, un om care moare de foame. Nastasia Filippovna! (Se bagă în cămin.)

Nastasia Filippovna (îl împinge cu piciorul): Înapoi! Ganea, ce mai stai? Lasă ruşinea la o parte! Hai, du-te
de-ţi ia pachetul! E norocul tău!

Ganea privește stupefiat pachetul arzând.

Rogojin: Crăiasă, adevărată crăiasă! E de-a noastră! Aţi văzut, şnapanilor? Straşnic! Care dintre voi ar fi în
stare să facă aşa ceva, ai?

Nastasia Filippovna: Bagă de seamă, or să ardă banii și sânt sigură că după asta ai să te spânzuri. Nu
glumesc deloc!
Lebedev: Ard! Uite-i cum ard!

Ippolit: Legați-o! Opriți-o! Mă rog de voi!

Varia: Eu mor, mor! Doamne, cum oare am meritat noi una ca asta?!

Lebedev: Dar sari odată! Bagă-te, fandositule! Arde, nu-nţelegi!

Ganea: Nu, nu, nu, nu!

Nastasia Filippovna: Ard! Ard de tot!

Rogojin: Te iubesc! Te ador! Crăiasă!

Ippolit: Nebunie! Acesta-i sfârșitul!

Varia: Ajutați-l! Ajutați-l cineva!

Lebedev: Îl scot eu cu dinții! În genunchi, prin noroi mă bag!

Prințul: Doamne-Dumnezeule, cât de nefericiți sunt oameni aceștia.

Lebedev: În genunchi! Prin noroi! Mă târâi, ca un vierme!

Nastasia Filippovna: La naiba! Arde! O să ardă totul!

Ippolit: Acesta e sfârșitul. Moartea. Moartea mea rapidă!

Rogojin: Te iubesc, regină! Mai mult decât viața-mi te iubesc!

Varia: Ca o soră vă rog – ajutați-l!

Ganea: Nu! Nu! Nu!

Nastasia Filippovna: Arde! În flăcări! Arde tot!

Rogojin: Regino! Te iubesc! Pieptul mi-l rup și inima ți-o dau!

Ganea: Nu! Nu! Nu! Să ardă! Să ardă suta de mii! Două sute! Trei sute! Un milion! Un miliard! Oricum am să
am mai mult! Mai mult! Și mai mult!

Prințul: Cât sunt de nefericiți! Doamne, cât sunt toți de nefericiți!

Varia: Și numai iubirea de soră e veșnică! Numai iubirea de soră!

Lebedev: Prin noroi am să mă târâi și am să sărut, am să ling picioarele voastre! Am să ling podeaua cu
limba, am să sar ca un șut și am să mă preling ca un vierme!

Ippolit: Și nimănui nu-i pasă că eu mor! Oameni nemiloși, oameni fără inimă! Eu am să mor degrabă! În
doar două săptămâni!

Nastasia Filippovna: Să ardă totul! Să ardă toți banii din lume! Să ardă rublele, dolarii, francii, ienii și
mărcile!

Rogojin: Te iubesc! Te iubesc! În tine trăiesc toate femeile lumii! Eu le simt! Le cunosc! Le doresc!
Varia: Iubirea de soră! Curată, neprihănită, divină e iubirea de soră! O iubire cinstită, care nu se cumpără și
nu se vinde! Dar e lucrul cel mai scump pe lume! O iubire veșnică, fără de capăt!

Prințul: Suferință și durere! Durerea întregii omeniri! Aceasta ne este salvarea! Ascultați durerea orfanilor și
a săracilor! Durerea celor umiliți și scuipați!

Lebedev: Pentru o monedă de cupru de pe mâna unui bogătaș mă arunc cu capul în baltă, în noroi, în
mizerie. Am să mă preling ca un vierme, am să grohăi ca un porc! Am să dansez plângând și am să râd
cântând!

Ippolit: Moartea! Cel mai îngrozitor lucru pe lume! Nimic nu e mai înfricoșător decât moartea! Sunt bolnav,
mă sting, mor, mi-a rămas să trăiesc doar două săptămâni!

Ganea: Voi avea mulți bani! Milioane, miliarde, milioane de miliarde!

Nastasia Filippovna: Voi arde toți banii! Toate casele și băncile! Toate casele de amanet și lombardurile!

Ganea: Îmi voi înălța un palat în vârful muntelui Everest! Printre gheață și nori! Și va fi acest palat mai
scump decât toate palatele lumii! Cu fundament din platină! Pereții din diamante și smaralde! Acoperiș din
aur și rubine! Și-n fiece dimineață voi ieși pe terasa din jad a palatului și voi arunca în jos pietre nestemate!
Iar oamenii de jos le vor prinde și vor exclama: „Să trăiești, Ganea Ivolghin, Cel Mai Bogat Om pe Lume!”

Rogojin: Le doresc pe toate femeile din lume! Le simt! Le cunosc și le iubesc, pe fiecare în parte! Trebuie să
le inseminez pe toate! Acesta este scopul vieții mele! Pula mea divină luminează în întuneric! Sperma
clocotește ca lava! Am suficientă spermă pentru toate femeile lumii! Aduceți-mi-le pe toate! Le voi insemina
pe toate! Toate!

Nastasia Filippovna: Voi construi o mașină desăvârșită! Precum un uriaș de fier, aceasta va păși prin lume,
arzând totul! Va păși și va arde! Iar eu o voi conduce! Cu mașina mea, voi arde orașe și sate! Păduri și
câmpii! Munți și oceane!

Prințul: Corpul meu are 3265150 terminații nervoase! La fiecare din ele voi lega o strună de vioară!
3265150 strune de vioară se vor întinde de la corpul meu înspre toate colțurile lumii! 3265150 copii orfani vor
lua 3265150 arcușuri și se vor atinge 3265150 de strune! Oh, Durerea Omenirii! Oh, Muzica Suferinței! Oh,
mâinuțele slabe ale copiilor! Oh, nervii mei întinși! Cântați, cântați la strunele mele, orfani și nenorociți, umiliți
și scuipați! Și fie ca Durerea voastră să devină a mea!

Varia: Voi înălța în aer o corabie minunată care se va numi „Iubirea de Soră”! O corabie argintie, străvezie,
ușoară ca însuși aerul, tare exact ca diamantul! Pe ea mă voi ridica în înălțimi, deasupra mizeriei și josniciei
lumești și voi striga spre lume: „Dragele mele surori! Inocentele mele! Surori, în care mai trăiește Iubirea cea
Neprihănită de Soră! Veniți spre mine! Eu vă voi salva din lumea răului și vă voi aduce în lumea Bunătății și a
Luminii!” Și ele vor veni, se vor aduna jos, iar eu le voi coborî o scară de argint! Și ele se vor înalța spre
mine!

Lebedev: Mă voi transforma într-un porc enorm de oțel! Labele din față vor fi labe de cârtiță! Voi trăi sub
pământ și numai noaptea voi ieși la suprafață, pentru a devora deșeurile lumii! Voi împleti o rețea de tuneluri
subterane prin toată Lumea! Noaptea voi înfuleca gunoiurile și voi sorbi canalizația! Și sub pielea mea de oțel
se va depune grăsime grea de plumb! Și numai limba va rămâne de om – gingașă, umedă, moale și roz!
Ziua, digerând deșeurile, la suprafață voi scoate doar limba și voi linge tălpile contelor și ale prinților,
marchizelor și ale baronilor!
Ипполит: Eu voi păcăli moartea! Voi angaja cei mai iscusiți savanți din lume, ca aceștia să-mi creeze un
Nou Eu! Un Nou și Veșnic Ippolit! Oh, ce lucrare grandioasă! Această lucrare o vor realiza 165 de instituții
științifice, sub conducerea a 28 academicieni – laureați ai premiului Nobel. Pe parcursul a aceste două
săptămâni care mi-au mai rămas, ei vor confecționa Noul Veșnic Corp al lui Ippolit Terentiev! Și acesta va fi
confecționat din cele mai durabile materiale! Va străluci ca soarele! Va fi un corp puternic și tânăr! Va emana
raze de Fericire și Optimizm! Și când corpul meu muritor se va zbate în agonia morții, cei mai remarcabili
neurochirurgi din lume vor extrage Creierul meu Unic și-l vor transplanta în Noul Corp! Iar eu mă voi ridica,
voi apuca cu Mâinele mele Noi și Puternice corpul vechi al lui Ippolit Terentiev și, hohotind, îl voi arunca în
gura morții! Și când, cu dinții săi galbeni, moartea va ruguma corpul meu vechi, eu – cel Nou și Veșnic – voi
râde și voi scuipa în botul ei deocheat! Voi râde și voi scuipa!

Ganea: Ei, omuleților de jos! Prindeți, prindeți diamantele și smaraldele! Prindeți safirele și rubinele! Priviți-le
cum lucesc în razele răsăritului! Lucesc și cad în jos! Iar acolo jos, oamenii mici ca niște furnici, aleargă să le
prindă! (Aruncă.) Cu mâna stângă – diamante! Cu mâna dreaptă – smaralde! Stânga – diamante! Dreapta –
smaralde! Ha-ha-ha!

Nastasia Filippovna: Doamne-Dumnezeule, cât de plăcut e să arzi! Cât de minunat e Focul care mi se
supune! Ce fiară încântătoare și furioasă! Cât de supus Domnitoarei sale! Trebuie doar să-i arăt un oraș nou
și să-i poruncesc – fas! Și el se îndreaptă spre el! Ardeți, ardeți, orașe și sate! Ardeți, ardeți, păduri și câmpii!

Rogojin: O, ce plăcere dulce de a insemina întregi țări și continente! Sperma mea va ajunge pentru toate!
Pula îmi arde într-o flacără albastră! Astăzi eu fut femeile Australiei, mâine voi fute femeilii Mexicii, poimâine
– ale Indoneziei! Veniți, veniți la mine, milioane de femei goale! Vă iubesc! Vă doresc! Vă fut!

Varia: Corabia mea „Iubirea de Soră” plutește deasupra lumii Vulgare și Rea! Pe o scară de argint spre mine
se înalță surorile. Ce fețe nevinovate, curate și sublime au! Ele iradiază Blândețe și Iubire! Veniți, veniți la
mine, Surorile mele! Arca Bunătății și a Luminii va pluti într-o altă Galaxie – în Galaxia Iubirii! Doar acolo vom
găsi Pacea și Voința! Doar acolo! Doar împreună!

Prințul: Cântați, cântați la strunele nervilor mei! Cântați, orfani și nenorociți! Cântați, umiliți și scuipați!
Cântați, copii săraci! Eu simt mâinele voastre slabe! Cât de caraghios, dar cât de sârguincios țin ele
arcușurile! Oh, cât de mult iubesc mâinele copiilor – subțiri, zgârâiate și chinuite! Cântați deci, odraslele mele
îndrăgite! Cântați! Cântați mai tare!

Lebedev: Cât de deliciose sunt deșeurile devorate în lună plină! Gunoiștele orășănești, cloacele industriale,
latrinele rurale, toaletele soldățești – toate încap în burta mea de oțel! Le voi băga lacom pe toate în mine,
iar apoi voi bea din canalizație! Oh, canalizația – cel mai bun vin din lume! Primele raze ale răsăritulu mă
gonesc, iar eu mă cufund în trupul rece al Pământului, scot limba...aaah! Cât de dulci sunt tălpile bogătașilor
și ale aristocraților! Cât de fuduli și țanțoși sunt stăpânii lor! Ce falnic își poartă capul! Ce port încrezător!
Pășesc de fiecare dată în încălțăminte nouă! Ce aromă dulce de magazine scumpe, de restaurante luxoase,
de cluburi private, de casionouri exclusive! Cât de dulci le sunt tălpile!

Ganea (aruncând): Stânga – diamante, dreapta – smaralde! Stânga – diamante, dreapta... (Scutură din
mână.) Nici nu m-aș fi gândit că pietrele prețioase sunt într-atât de grele... hei, aruncați cineva în locul meu,
am cam obosit... aruncați diamante cu stânga și smaralde cu dreapta... aveți grijă să nu încurcați... așa, da...
dar n-aud exclamații admiratoare... (acultă atent, de jos se aud strigăte slabe.) n-aud nimic. Ia împărțiți celor
de jos câte un megafon. (Tremură.) E cam răcoare dimineața în vârful Everestului. (Strigă.) Păi! Care-i
treaba?! Ia stați, n-aruncați până nu strigă! Eu ascult! (De jos se deslusește: „Să trăiești, Ganea Ivolghin, Cel
mai Bogat Om din Lume!)

Nastasia Filippovna: O, cât de multe am ars deja! Fu, ce cald e în cabină... Astăzi ce ardem?
Cineva: Rio-de-Janeiro.

Nastasia Filippovna: De cât napalm va fi nevoie?

Cineva: 24 mii de tone.

Nastasia FIlippovna: Și cât am în rezervor?

Cineva: 4 mii de tone.

Nastasia Filippovna: Urgent trimiteți-mi-i pe alimentatorii de napalm! Și ordonați-le tehnicienilor să-mi


instaleze un condiționer în cabină. Aveți 16 minute la dispoziție! Hai!

Rogojin (înseminând femei): Oh, ce bine... ce incredibil de bine... așa, așa.. doar, vă rog, nu toate odată...
nu toate-odată! Dragele mele, în toate trebuie să existe o ordine... chiar și în dragoste... astăzi eu inseminez
englezoiace... doar englezoaice... o, cât de calme sunt... cât de aparent reci și smerite... cât de supuse pulei
mele fierbinți... cum pătrunde ea în vaginele lor răcoroase... cum clocotește și le adoră sperma mea! O, vă
iubesc, femeile Angliei! Ah, ce bine! Dar nu toate... nu toate odată... V-am zis doar – nu toate odată! Nu
lăsați irlandezele să se apropie! Irlanda o fut mâine! Și goniți armeancele! Ele iarăși se bagă fără rând! O, ce
bine!

Varia: Ridicați-vă, înălțați-vă spre mine, dragele mele surori! Ridicați-vă pe scare de argint! Vă primesc pe
toate în Arca Iubirii de Soră! Dar nu vă grăbiți! Scara mea e făcută din argint curat cu proba 58. Treptele îi
sunt netede și drepte! Balustrada îi e fragilă și grațioasă! Dacă îmi stricați scara, îndrăgitele mele surori, eu
voi avea parte de niște probleme financiare serioase!

Prințul: Cântați, cântați, copii nefericiți! Cântați la nervii corpului meu! Cântați, cântați… un lucru vă implor
doar, să cântați Schoenberg sau Șostacovici! Să fie Vivaldi! Vă rog, Vivaldi, „Anotimpurile”! M-ați înțeles?
Vivaldi, „Anotimpurile”! Vivaldi!

Lebedev (linge): О, tălpile dulci, dulci, de aristocrați... ce păcat, că nu toți aristocrații vizitează locuri
decente... nu toți pășesc numai pe covoare sau parchet... unii, spre exemplu, din motive absolut bizare, merg
la fotbal... prin ce l-ar putea interesa pe un aristocrat fotbalul? Jocul plebeilor. Tribunele sunt murdare,
scuipate. Ba chiar și borîte. Da ce să mai vorbim de veceurile stadionului... mda. Aceste tălpi au cu totul alt
gust. Ne aristocratic.

Ippolit: Un corp nou, un corp tânăr! Oh, voi alerga de-a lungul văilor şi câmpiilor! Voi sări ca o căprioară!
Voi savura soarele şi aerul proaspăt! Societatea mea „Tinereţe şi Vigoare” îşi deschide uşile pentru toţi tinerii
între 16 şi 25 de ani! Primim toţi doritorii! Dar neapărat să fie tineri şi frumoşi! Şi să nu aibă mai mult de 25
de ani!

Ganea (strigă): Parcă v-am zis: cu stânga – diamante, cu dreapta – cmaralde! Nu invers! Măgarilor! Aduceţi-
mi blana de sobol! E frig ca-n mormânt... De ce nu e trasă încălzirea la terasă? Să se tragă încălzirea pe
aburi! (Ascultând) Mai tare! Mai tare! De ce strigp așa slab? Ei, vitelor! Astea dosr nu-s mazăre cu fasole, ci
diamante şi smaralde! Deschideţi-vă boturile mai larg!

Nastasia FIlippovna: Da, napalmul e un capriciu scump. Nu prea poți să ai napalm suficient pentru toate
orașele. Ar fi fost mai simplu de ars cu mazut şi kerosen. Dar kerosenul pute, iar de la mazut te faci cu atâta
funingine... Fu! Noroc că am un condiţioner în cabină... (Bea apă, scuipă) Dacă tu, porcule, îmi mai dai
vreodată apă fără gheaţă, eu am să te trimit cu căldăruşa după gheaţă în Lisabona care arde! Dispari!
Rogojin: Nu! Nu! Nu! Nu pot să vă fut pe toate odată! Nu sunt un robot! Alungaţi-le pe armeance! Astăzi –
doar olandezele! Da duceţi-vă-n dracu, curve nesătule! Daţi-vă odată la o parte!

Varia: Surorilor! Dragele mele surori! Vă implor! Urcaţi pe rând pe scară! Îmi distrugeţi balustradele! Ce
faceţi?! Argintul nu-i oţel, e fragil! Treziţi-vă!

Prinţul (se încruntă de durere): De ce sunt atât de mediocri copiii? Cât de simplu de fapt e să te-nveţi să
cânţi la vioară… unde-s toţi wunderkinzii lumii… (strigă) Nu rupeţi strunele, proştilor! Ce v-au predat imbecilii
de profesori? Struna nu e funie pentru rufe şi arcuşul nu-i un băţ! Arcuşul trebuie de-abia să se atingă de
strună, de-abia să se atingă… (strigă îndurerat.) Abia... abia...

Lebedev (linge tălpile): Aristocrații nu mai sunt aceiași... Nu toţi poartă încălţăminte exclusivă... (Rîgîie) Şi
nu pot mânca eu până şi deşeurile radioactive... Gunoiştele orăşăneşti, deşeurile industriale, toaletele
soldaţilor, toate astea – poftim! Dar ce treabă au aici deşeurile radioactive?! Organele mele interne încep a
muta...

Ippolit (antrenându-se pe aparat sportiv): În sălile de sport ale societăţii noastre veţi putea găsi orice tip de
echipament sportiv! Muşchii voştri vor fi elastici şi tonifiaţi! Corpul dumneavoastră va deveni un obiect de
admiraţie! Societatea „Tinereţe şi Vigoare”! De la 16 până la 25!

Ganea: Mi s-au terminat diamantele! Bleadi! Doar nu pot să arunc numai smaralde! Prea costisitor! Stricaţi
pereţii de diamante! Aruncaţi cioburile în jos, dar nu prea măşcate! Mi-e frig! Animalelor! De ce nu strigă? Ce-
i asta – grevă?! Vitelor? Îmi vreţi moartea?

Rogojin: Nu mi se scoală! Nu mi se scoală! Nu mi se scoală pula!

Lebedev (borăşte): De ce?... Ce scârnavie... (borăşte) radionuclizii ăştia...

Rogojin: La mine, la MINE nu se scoală?! La mine? Pula mea?!

Varia: Dumnezeu l-a pedepsit pe cel destrăbălat! Dar mie mi-au stricat scara! Mi-au stricat scara de argint!

Prinţul: Îmi rup strunele! Aaaa! Îmi rup nervii!!

Ippot: E bine să fii tânăr și voinic, nu-ți distruge nimeni nervii!

Rogojin: Nu mi se scoală pula!

Nastasia FIlippovna: Pula e o nimica toată. Mie duza mi s-a înfundat!

Ganea: Porcilor! Eu nu pot singur să stric pereţii! Am ne voie de instrumente! Daţi-mi un ciocan!

Rogojin: Nu mi se scoală pula! Dar de ce?! Parcă am făcut totul corect! Eu trebuie să inseminez toate
femeile lumii! Dar mi-au ajuns putero pentru doar jumătate din Europa! (Se aruncă în genunchi.) Nastasia
FIlippovna! Mă rog de dumitale! Ajută-mă! Ajută-mă!

Nastasia FIlippovna: Du-te să nu te văd! Am nevoie de o cheie reglabilă 48x120! Cine are o cheie reglabilă
48x120?

Varia: Reparaţi-mi scara! Căci eu nu pot să-mi iau surorile! Ele se îmbulzesc jos şi îşi întind mâinele spre
mine!

Lebedev (borăşte răutăcios): Surori... zi-i şi tu lucrurilor pe nume — lesbiene... “Arca Iubirii de Soră”... nimic
mai bun nu ți-a venit?
Ippolit (se clatină): Sănătatea e mai bună decât toate!

Prinţul: Ei mi-au rupt un milion și jumătate de strune! O, rupeţi-le mâinele! Smulgeţi-le mâinele slabe şi
zgâriate!

Nastasia Filippovna: Cheie reglabilă! Cine îmi dă o cheie reglabilă?!

Rogojin: Îţi du eu cheia, numai să-mi ridici pula! Te implor! Mâinele tale sunt atît de fine!

Nastasia Filippovna: Lasă-mă în pace! Roag-o pe Varia!

Rogojin: Varia! Ca un frate te rog!

Varia: Scara! Scara! Scara mea!

Prinţul: Strunele mele. Nu-mi rupeţi strunele!

Ganea (liniştit, tremurând de frig): Închideţi-i gura acestei arfe plângătoare. Propun un business cinstit.

Toţi închid gurile. Doar Ippolit continuă să se antreneze într-o uitare de sine.

Lebedev (borând încetişor): Ce fel de business?

Ganea: Am nevoie de un ciocan de ultimă generaţie. În schimb ofer orice bucată din orice perete din palatul
meu. Da pereţii mei sunt făcuţi din diamante.

Nastasia Filippovna: La ce bun mie diamantele dumitale?! Eu am nevoie de o cheie reglabilă pentru a-mi
repara duza!

Lebedev: Îţi găsesc eu o cheie la gunoiştele industriale. Dar am nevoie cineva să lichideze deşeurile
radioactive. Ca să nu mai fiu nevoit să le manânc.

Rogojin: Eu o să conving toate femeile lumii să se cace peste deşeurile radioactive! O să le acopere un strat
sigur de căcat. Dar pentru asta trebuie cineva să-mi scoale pula!

Varia: Ți-o scol. Crede-mă, eu pot s-o fac. Dar cine îmi va repara scara?

Prinţul: Repar eu orice, dacă învăţaţi copiii să cânte cum se cuvine la vioară!

Ippolit (se antrenează): În societatea mea „Tinereţe şi Vigoare” eu îi voi învăța pe copii tot de ce e nevoie!
Dar principalul – îi voi învăţa să preţuiască sănătatea! Cultura unui corp sănătos e un lucru măreţ! Dacă
corpu-i sănătos, tehnica de a cânta ls vioara Stradivari devine o nimica toată! (Deodată muşchii corpului se
rup cu un sunet strident.) Ce-a fost asta?

Varia: Asta au fost muşchii corpului tău. Care s-au rupt.

Ippolit: De ce?

Ganea: Pentru că totul mai devreme sau mai târziu se strică.

Ippolit: Dar de ce nu simt durere?


Prinţul: Pentru că nervii tăi nu mai sunt nervi, ci funii din magazinul comerciantului Karganov. Anume cu
funiile astea micuţa Sonecika Marmeladova a legat mâna ruptă a păpuţii sale. S-a întâmplat asta joi seara,
când a căzut prima zăpadă.

Nastasia Filippovna (flutură evantaiul): Zic să bem şampanie, domnilor. Poate ne înveselim niţel.

Toţi beau şampanie.

Nastasia Filippovna: Povestiţi-mi vre-o anecdotă.

Prinţul: Ce fel de anecdotă?

Nastasia Filippovna: O amintire din copilărie.

B1: Noi trăiam lângă staţia terminus a metro-ului.

F2: Cea de lângă plopul uscat cu crengile tăiate?

B1: Da.

B3: Şi angarul din cărămide cu nişte ochi desenaţi?

B1: Exact.

B4: Iar la colţ avea un pilon din care într-una curgea?

B1: Pilonul!

F1: Iar berăria putea a transpiraţie şi urină?

B1: Aha.

B5: Iar pisicele erau toate ponosite şi rele?

B1: Foarte!

М2: Iar chiriaşul de la primul etaj avea gigantism la mâna stângă?

B1: Gigantism. Exact. El rar ieşea pe-afară. Doar dimineaţa, după produse. Mâna mereu şi-o ascundea în
sacou. Toţi l-au poreclit Joe Frazier, pentru că Frazier avea vestitul hook cu stânga. Uneori îl pândeam prin
fereastra din bucătărie. El stătea şi bea lapte. Cu mâna dreaptă. Iar stânga era pusă pe masa. Mâna era
mare şi albă, ca o omidă. Atunci el ne împroşca cu lapte. Dimineaţa eu mergeam la şcoală. În metro era
întotdeauna vesel şi murdar. Deseori puteai zări un şobolan. Eu mereu purtam cu mine o bucată de
cărămidă. Dacă îmi reuşea să omor şobolanul, la şcoală în ziua ceea îmi mergea bine şi la tablă nu mă
chemau. Cât am învăţat la şcoală, am ucis 64 şobolani. În acea zi eu nu am ratat. Şobolanul era slab şi rău,
ca un vânzător din chioşcul cu ziare. Eu i-am traumat coloana vertebrală şi el a încercat să se târască pe
labele anterioare. Eu i-am zdrobit craniul cu papucul şi am intrat în metrou. Acolo erau mulţi muncitori de la
fabrica de încălţăminte şi cea de cauciucuri. Ei se îmbulzeau pe peron, aşteptând trenul. Cei de la fabrica de
cauciucuri râdeau şi făceau gălăgie, ca de obicei. Iar cei de la fabrica de încălţăminte stăteau tăcuţi, ca
morţii. Trenurile veneau des şi zbierau ca nebunii. Şi când trenul se apropia, începeam şi eu a zbiera. Dar eu
zbieram nu ca trenul, ci ca avionul. Când trenul s-a oprit, toţi au apucat a intra în vagoane. Eu întotdeauna
intram ultimul. Îmi plăcea să sar repede la staţie, să scuip şi să sar în alt vagon. Şi aşa să trec prin tot trenul.
În aşa fel nu mă plictiseam. Dar în ziua ceea, muncitorii de la fabrica de cauciucuri m-au înghesuit atât de
tare încât m-au dat jos. Lor le plăcea să meargă ca boii, râzând tare, să se bată în berării şi să se mutileze
reciproc. Iar muncitorii de la fabrica de încălţăminte, dimpotrivă, tac, se mişcă ca morţii, în schimb acasă
beau, îşi bat soţiile şi se spânzură. Un amic mi-a zis că asta e din cauza că cei de la cauciucuri inspiră
cauciuc, iar cei cu încălţămintea inspiră piele. Cauciucul tulbură, iar pielea calmează. Pe mine m-au băgat în
vagon şi m-au presat la uşa blocată. La staţie nu puteam să ies. Eu m-am întors şi am început a roade cu
unghia vopseaua de pe uşă. Am vrut să zgîrîi T.Rex. Şi iată în acea clipă s-a și întâmplat. Cineva s-a lipit de
mine din spate, şi-a băgat buzele umede în urechea mea şi a început a şopti “Elf, elful meu”. Şi şoapta
aceasta era ca prin vis. Mâna sa dreaptă a luat mâna mea dreaptă, iar stânga a băgat-o la mine-n pantaloni.
Să fi fost acesta un lucrător, aş fi strigat sau i-aş fi dat un pumn în faţă. Dar el nu mirosea a lucrător. El
mirosea proaspăt şi curat. Ca avionul. Şi mâinele sale nu erau mâini de muncitor. Una am văzut-o – cea care
o ţinea pe a mea. A mea era smolită, plină de zgîrîieturi şi răni, cu nişte unghii rugumate. Iar mâna lui era
mare şi albă. Cealaltă mână i-am simţit-o. Era moale şi caldă. Mâna mi-a apucat pula şi ea îndată s-a întărit.
Şi iată aşa am mers în tren. Iar el îmi tot şoptea „Elf, elful meu!”. Apoi, dintrodată, limba sa fierbinte a intrat
în urechea mea. Şi eu pe loc am terminat. Iar trenul a zbierat şi s-a oprit. Toţi au ieşit din vagon. Iar eu am
rămas în uşă, plângând. Apoi de mine s-a apropiat o conducătoare grasă şi mi-a zis „Ieşi afară”.

B2: Iar noi trăiam la margine de pădure.

B1: Acea, unde pe bolovani creşte muşchi alb?

B2: Аhа.

F1: Ş unde pinii scârţâie în timpul nopţii?

B2: Scârţâie.

B3: Şi unde vulturul stă suspendat în aerul cald?

B2: Dа.

B4: Şi pe un butuc de stejar e tăiat semnul lui Marte?

B2: Tăiat.

F2: Iar salcia de pe mal seamănă cu o fată gheboasă?

B2: Exact.

B5: Iar în antreu stă un urs cu un felinar?

B2: Ursul acesta a fost ucis de răposatul meu tată. Iar eu trăiam cu bunelul. Cu noi mai trăia un grăjdar, o
văcăriţă şi o bucătăreasă. Bunelul era pădurar. El era șef pe restul pădurarilor. Iar aceia aveau grijă de
pădure. Ca aceasta să nu fie tăiată de ţărani şi să crească bine. Bunelului îi plăcea să cânte la armoniu şi să
vâneze. La vânatul mare el mergea cu un maior retras şi un comandant. Ei vânau mistreţi, vulpi şi căprioare.
Iar la vânatul mic el mă lua pe mine. La aceste vânători noi împuşcam potârnichi şi cocoşi de munte. Pe
atunci noi aveam trei câini de vânătoare – doi gonitori şi un setter roşu, poreclit Dick. Cu Dick exista o
problemă – el nu ţinea ponta. Şi era vina mea. Dick a fost adus vara anterioară. Pe atunci eu deja vânam din
plin la vânatul mic. Bunelul îmi cumpărase o „Beretta” cu o ţeavă. Împuşcam eu binişor. Bunelul zicea că voi
deveni un vânător excelent dacă îmi voi educa voinţa. Nu avem eu destulă voinţă. Când l-au adus pe Dick, el
nu era decât un ţânc. Pe atunci bunelul era foarte ocupat şi adesea pleca cu treburile pădureşti. El mi-a
ordonat să-l antrenez pe Dick în vânatul mic. Eu îl goneam după potârnichi şi cocoşi de munte. Dick era bun
la cătutat, dar când găsea prada, nu ţinea ponta înainte de a se arunca asupra prăzii, o speria, apoi fugea
dupa ea şi lătra. Cât n-aș strigat la el, tot nu înţelegea. Bunelul mi-a zis că trebuie să-l bat pe Dick, atunci el
va înţelege. Dar eu nu puteam să-l bat. De aceea bunelul îmi zicea că am voinţă slabă. În vara ceea noi am
mers la vânatul mic. Am trecut râpa, am ocolit mestacănele şi Dick îndată a luat urma. Întâi am crezut că am
dat de cocoşi, dar bunelul mi-a arătat degetul mic, ceea ce înseamnă – potârnichi. Dick a lucrat excelent, a
mers lipit de urmă de-a lungul tufarilor şi s-a oprit în câmpul de secară. Cocoşii în secară nu sar fi băgat: s-ar
fi împotmolit în fire. Dar potârnichele sunt mici, ele intră în secară. Secara era înaltă. Eu vedeam capul lui
Dick în depărtare. Deodată, el s-a aruncat peste potârnichi, acestea şi-au luat zborul, iar el a pornit în urma
lor, lătrând. Potârnichele au zburat în părţi. Noi am împuşcat, una a căzut. Am pornit după ea şi am dat de
Dick. El era întins în secară. Câteva gloanțe au nimerit în el. Dick tremura des şi murea. Şi bunelul mi-a zis:
„Iată la ce poate aduce lipsa de voinţă. Dacă l-ai fi bătutu pe Dick vara trecută, acum el n-ar fi nimerit sub
glonț. Dă pantalonii jos!” Şi eu am dat pantalonii jos. „Culcă-te peste Dick.” Şi eu m-am culcat peste Dick.
Bunelul a scos cureaua de pe armă şi m-a bătut. El m-a bătut nu mult, dar tare. Iar eu stătam culcat peste
trupul cald al lui Dick şi plângeam.

F1: Iar noi trăiam într-o casă veche şi mare.

B1: Cu o scară galbenă care scârţîie?

F1: Аhа.

B2: Şi un şemineu din marmură, asemănător unui bătrân care plânge?

F1: Exact.

B3: Iar pe pereţi atârnă proiectele arhitecturale ale tatălui?

F1: Atârnă.

F2: Iar la tine în cameră stă un băiat din bronz cu un cerb?

F1: Dа.

B4: Şi ceasul mare din cabinetul tatălui bate şi scrâşneşte, bate şi scrâşneşte?

F1: Bate şi scrâşneşte.

B5: Iar sticlele de pe verandă sunt toate colorate?

F1: Colorate şi în formă de frunze. De pe vernadă poţi vedea o bucată din lac. Şi eu în fiecare zi priveam
bucata de lac prin sticla colorată. Cel mai mult îmi plăcea când lacul era violet. În sinea mea mă gândeam –
ce bine ar fi să ma scald într-un lac violet. Sau – să-l traversez înnotând şi să intru într-o ţară violet. Iar acolo
totul ar fi violet: casa, tata, pisica, mama şi băţul ei de bambus. Cu băţul ăsta mama mă pedepsea. Noaptea
mie îmi plăcea să mă ating între picioare. E foarte plăcut. Într-o zi, mama m-a prins facând-o. Şi m-a bătut
cu băţul peste mâini. Dar eu am tot continuat să mă ating. Şi fiecare dimineaţă mama mă privea în ochi. Ea
mă cerceta să vadă dacă am cearcăne sub ochi. Dacă aveam, ea zicea: „Tu iar noaptea ai făcut prostii?” Apoi
se ducea după băţ, se întorcea şi mă bătea peste mâini. Tata nu m-a lovit niciodată, dar nici nu îmi lua
apărarea. El îşi desena proiectele şi adesea pleca la construcţii. Rămâneam doar eu cu mama. Eu o iubeam
pe mama şi când ea pleca eu rămâneam și mă uitam la ceas. Iar ceasul bătea şi scrâşnea, bătea şi scrâşnea.
Mie nu-mi plăcea supa de linte şi îmi plăcea să mă ating între picioare. Şi să visez la o casă violet. Într-o zi,
mama m-a dus la doctor. El m-a examinat şi a zis :„E foarte rău ceea ce faci. Ai să te îmbolnăveşti când o să
creşti mare.” Iar eu mi-am zis că vreau. Iar el mi-a zis: „De fiecare dată când iar o să vrei, să te uiţi în pod. Şi
îţi va trece dorinţa.” Eu am încercat noapte să privesc în pod. Dar am vrut şi mai tare şi mâna s-a băgat
singură în chiloţi. Odată eu am răsturnat o farfurie cu supă de linte. Şi mama m-a aşezat în subsol. Ea mă
aşeza uneori acolo. În cazangerie. Acolo erau două cazane – unul al nostru şi altul, al vecinului, care trăia în
a doua jumătate a casei. Eu stăteam pe o cutie cu conserve şi priveam spre uşă. Acolo mai era o uşă – a
vecinului. Aceasta era întotdeauna încuiată. Dar pe neașteptate ușa, scârţâind, s-a întredeschid. Şi eu am
intrat şi am urcat pe scări. Scările duceau spre antreul vecinului. El tot era architect. Ei au cumpărat casa
împreună cu tata. Vecinul era chel, în ochelari şi foarte plicticos. De fiecare dată când venea în vizită, vorbea
despre lucruri foarte plicticoase. Eu am intrat în antreu şi voiam să-l chem pe vecin, când l-am zărit în
cameră. El stătea în genunchi în faţa unui tânăr roşcat. Iar pe podea era o rochie de damă. Tânărul s-a întors
dinspre vecin şi privea peste geam. Iar vecinul îi săruta mâinele şi repeta: „Tu nu mă crezi? Chiar nu mă
crezi?” Apoi vecinul a început a plânge în hohote. Şi plângea atât de tare, încât i-au zburat ochelarii de pe
față. El plângea şi cuprindea picioarele tânărului roşcat. Iar tânărul privea peste geam. Atunci vecinul a
înşfăcat rochia şi a început a o ferfeniţi, strigând: „Jur! Jur! Jur!” Iar tânărul l-a cuprins, fără să vrea. Vecinul
a dat să desfacă bumbii pe pantalonii tânărului. Iar tânărul a început a râde. Atunci vecinul l-a lovit peste faţă
şi a zbierat: „Cât mai ai de gând să mă chinui, spurcătule?” Tânărul şi-a desfăcut pantalonii şi s-a pus în
genunchi. Vecinul şi-a dat jos pantalonii de pijamă. Penisul lui era ca un băţ. El l-a băgat în fundul tânărului
roşcat şi a început să se mişte şi să ofteze. Apoi a strigat: „Tu eşti tânăr! De ce ai curul ca la un capelan
bătrân? Hai, încordează, încordează-ţi curul! Eu nu pot să fut în gol” El tremura, se mişca şi striga: „Nu pot să
fut în gol! Nu pot să fut în gol!” Iar tânărul a văzut reflecţia mea în vaza chinezească şi s-a întors. „Ce stai
acolo?”, m-a întrebat el. S-a întors şi vecinul. Era alb, ca aluatul şi fără ochelari. El îşi mişca faţa albă şi nu
vedea nimic. Şi ochii lui tot erau albi. Şi eu m-am căcat pe mine.

B3: Iar eu trăiam pe o stradă cu 82 de case.

B1: În casa cu 66 de balcoane?

B3: Exact.

B2: Unde-s 42 de apartamente?

B3: Dа.

B4: Şi 125 de locuitori?

B3: 123. Doi au murit deja.

F1: În apartamentul numărul 35?

B3: 35.

F2: Cu trei lacături pe uşă?

B3: Аha.

B5: Şi de la uşa ta până la şcoală erau 2512 de paşi?

B3: 2512 — în zilele de lucru. Iar duminică, când treceam pe lângă şcoală – 2590. A început să-mi placă să
număr după ce, în clasa a 6-a, m-am îmbolnăvit de poliomielită. Nu e o boală grea. Eu pur şi simplu am avut
febră şi mi s-a paralizat jumătatea stângă a corpului. Dar eu n-am simţit nimic. Am fost imediat internat.
Noaptea mă legau de pat, pentru că eu să nu mă culc pe partea mea stângă. Căci mi-aş fi strâns nişte vene
importante şi mi-aş fi făcut o gangrenă. Noaptea eu dormeam legat, iar ziua stăteam întins şi număram.
Număram obiecte, colţurile obiectelor, faldurile pe prostire, muşte, fărâmituri, bucăţi de parchet, injecţiile pe
care mi le făceau. Eu număram foarte repede. Peste jumătate de an eu m-am făcut bine şi am început a
merge. Eu aveam un papuc special pentru piciorul stâng. El avea o talpă groasă pentru că piciorul meu stâng
era puţin mai scurt decât dreptul. Şi piciorul stâng era acoperit tot de vene albastre de parcă cineva a scos
pielea de pe el. Papucul ăsta eu îl purtam mereu, pe orice timp. Vara, pe căldură, piciorul transpira în papuc.
Înauntru era foarte umed, de la transpiraţie. Şi eu m-am învăţat să trosnesc degetele la picioare, chiar din
mers. Să trosnesc tare. Iar trecătorii nu înţelegeau ce sunet era ăsta. Şi mă priveau nedumeriţi. Când am
implinit 14 ani, părinţii m-au trimis pe toată vara într-o tabără sportivă. Ca să mă fac mai puternic. Eu eram
bun la şah. Şi la tabără umblam întotdeauna în pantaloni. Niciodată nu îmbrăcam pantaloni scurţi. Eu nu-mi
arătam piciorul. Odată, stăteam pe toaletă şi mă căcam. Şi mi-am coborât pantalonii foarte jos. Şi a întrat un
băiat din al doilea detaşament şi s-a aşezat în stânga mea să se cace. El mi-a văzut piciorul şi a exclamat: „Ia
te uită! Picior albastru!” Eu m-am şters la fund, m-am ridicat şi am tras pantalonii. Dar el se căca tare și
repeta: „Picior albastru! Picior albastru!” Iar seara noi jucam tennis de masă cu al doilea detaşament. Iar
băiatul ăsta m-a văzut şi a zis tare: „O, a venit şi Piciorul Albastru!” Eu m-am apropiat de el şi am rostit:
„Taci.” El a zis: „De ce?” Eu lui: „Taci, te rog.” Da el: „De ce?” Eu i-am zis: „Îţi dau un cuţitaş elveţian.” El a
zis: „Minţi.” Iar eu: „Dacă nu ai să zici nimănui.” Şi el a zis: „Bine.” Şi eu i-am dat cuţitaşul lui tata. La tabără
eu am stat 2 luni. În acest răstimp eu i-am dat acestui băiat un tricou cu portretul lui Elvis, un pix, o insignă
cu bombardierul B-52, 18 ţigări, 21 de gume de mestecat şi 42 de chifle cu mac. Iar în ziua plecării acest
băiat a scris cu fecale pe geanta mea galbenă: PICIOR ALBASTRU.

F2: Iar eu trăiam la vila mare a lui bunelu.

F1: Acolo, unde-i cărarea spre lac şi dana de acostare pentru bărci?

F2: Dа.

B1: Şi aleea din palmieri?

F2: Аhа!

B3: Şi unde grădinarul are faţă de cal, picioare scurte şi mâini lungi?

F2: Exact!

B3: Şi unde în grădină cresc piersici?

F2: Dа.

B4: Şi unde servitoarea e grasă, iar bucătarul slab?

F2: Slab ca o trestie!

B5: Şi unde e colecţia de gândaci, adunată de bunelu în timpul războiului?

F2: De fapt, el a început să adune gândaci încă înainte de război, pe când era doar un simplu maior. Iar când
războiul s-a sfârşit, el devenise general. La moment colecţia sa numără 532 de gândaci. Eu, când eram mică,
nu înțelegeam un lucru: de ce gândacii-s morţi? Ei erau atît de frumoşi! Bunelul meu nu era un general
ordinar. Ci Mândrie Naţională! El s-a făcut vestit datorită Penetrării Tanchiste. Penetrarea în cauză a intrat
apoi în toate manualele. Şi când bunelul meu a ieşit la pensie, la vilă veneau o sumedenie de oameni să-i
pvestească cât de mult ei toți îl respectă. Eu tot îl iubeam şi-l respectam. Şi mereu îl ajutam. Iar el se plimba
cu mine, se juca şi îmi citea cărţi. Apoi bunelul a rămas paralizat. S-a întâmplat asta pe neaşteptate. El şedea
în şezlong, în grădină şi curăţea un măr. Dintr-o dată, el s-a înnecat şi a început a tremura. L-au culcat în
dormitor. Şi acolo el a rămas pentru 3 ani. Până la moarte. El nu se putea mişca, nici vorbi. Putea doar să
privească, să manânce, să bea, să se pişe şi să se cace. Şi să mugă. El era foarte amuzant, aşa culcat cum
era. Când părinţii erau plecaţi, eu mă jucam cu bunelu. La început îl gâdâleam. Dar el nu se gâdilea. Apoi eu
îi închideam nările. Şi el respira cu gura, ca un peşte. Apoi eu ridicam plapuma şi-i atingeam puţa. Parcă era
o broască. Bunelul dădea ochii peste cap, transpira şi mugea. Apoi eu a inventat o altă joacă. Eu luam băţul
de scuturat covoarele şi o bucaţică de zahăr. Eu îl loveam pe bunelu cu băţul peste burtă şi-i ordonam:
„Vobeşte Vorbeşte!” Şi atunci bunelu mugea şi eu îi puneam în gură o bucăţică de zahăr. Faţă de părinţi şi de
asistentă el arăta cu ochii spre mine. Dar ei nu-l înţelegeau. Iar eu îmi continuam jocul. Eu mă întorceam de
la şcoală, luam prânzul, apoi îi ziceam asistentei că vreau să-i citesc bunelului. Asistenta ieşea, eu intram şi
închideam uşa din urma mea. El începea îndată să mugă şi să-şi rotească ochii. Eu luam zahărul, băţul şi mă
jucam cu el. Apoi el s-a obişnuit şi făcea totul cum trebuie: mugea la timp şi sugea zahărul. Uneori eu îl
hrăneam, în locul asistentei. Şi el mai mereu plângea. Mânca şi plângea. Când l-am înmormântat, am plâns şi
eu. El a fost înmormântat lângă prim-ministru. Şi soldaţii au tras de trei ori din arme – atât de tare, încât mi
s-au astupat ambele urechi.

B4: Iar eu n-am avut nici bunel, nici bunică, nici tată.

F1: Ai avut doar mamă?

B4: Mamă.

B1: Ea era de statură medie?

B4: Medie.

F2: Cu păr creţos şi blond?

B4: Creţos şi blond.

B2: În ochelari cu ramă din plastic transparent?

B4: Dа.

B3: Cu alunică pe obrazul stâng?

B4: Аhа.

B5: Cu inel de aur pe degetul stâng inelar?

B4: Acest inel ea uneori îl scotea. Apoi îl îmbrăca din nou. Nu înţeleg de ce. Mama mea era forte bună. Ea
niciodată nu mă pedepsea. Şi îmi ierta totul. Ea era soră medicală. Dar banii care îi făcea nu erau suficienţi.
Şi după lucru ea mai făcea bani pe injecţii. Ea punea injecţii bătrânilor bolnavi. Şi acasă se întorcea mereu la
8 seara. La ora ceea eu de obicei mă jucam în curte. Iar când o vedeam, fugeam şi îi săream în gât. Mâinele
mamei erau curate şi miroseau a spirt, de la injecţii. Ea zicea: „Fluturele s-a întos acasă!” Numele nostru era
Schmetterling. Şi, deşi era un nume nemţesc, mama zicea că în ea nu curge nici un dram de sânge nemţesc.
Apoi ea făcea duş, bea un păhărel de coniac şi pregătea cina. În timp ce gătea, îi plăcea să şuiere. Apoi noi
luam cina şi eu îi povesteam ce mai nou la şcoală. Ea zicea doar una: „Fă te rog așa, ca eu să nu fiu chemată
la școală.” Şi eu mă străduiam. Uneori mama era vizitată de bărbaţi. De obicei, duminica. Mama îmi spunea:
„Du-te şi te plimbă prin curte.” Şi eu mă plimbam toată ziulica. Când mă întoceam acasă, mama era puţin
beată. Dar de fapt ea bea puţin. Vecinii n-o agreau, pentru că ea cu nimeni nu prietenea. Dar mie nu-mi păsa
de vecini. Într-o noapte, casa de vizavi a luat foc. Şi era luminos şi înfricoşător. Mama stătea la geam şi
privea. Iar mie îmi era frică. Foarte. Şi eu i-am zis mamei: „Mama, mi-e frică.” Ea s-a culcat lângă mine în
pat. Eu tremuram tot. Mama mă mângâia şi mă liniştea. Eu nu mai văzusem să ardă o casă. Era atât de
luminos, aveam impresia că ardea camera şi se clătina. Iar după geam alergau şi strigau. Eu tremuram şi
respiram. Şi m-am lipit de mama şi am atins-o. Iar mama m-a cuprins şi m-a mângâiat. Şi noi am stat aşa
până eu am adormit. Iar noapte următoare eu singur am venit la mama în pat şi i-am zis: „Mama, mi-e frică.”
Şi respiram. Şi m-am lipit de ea şi am atins-o. Şi am adormit. Şi eu veneam în pat la ea în fiecare noapte. Iar
apoi clasa noastră a fost trimisă în Anglia pe un an, într-un program de schimb. Şi eu un an am învăţat într-o
şcoală englezească. Eu am învăţat să vorbesc engleza. Şi-i scriam scrisori mamei. Îmi scria și ea, dar mai rar.
Iar când m-am întors, eu am mers în primul rând la ea în pat. Eu m-am alipit de ea, dar n-am atins-o. În loc,
am sărutat-o şi i-am zis: „Dragă mamă, fii soţia mea.” Iar ea a zis: „Iată că te-ai făcut bărbat.” Ea m-a pus
deasupre ei şi m-a ajutat. Iar eu am intrat în mama şi ea a devenit soţia mea. Şi noi o făceam în fiecare
noapte. Şi era atât de plăcut, încât uneori îmi curgeau lacrimi. Iar mama le lingea cu limba şi-mi şoptea: „Noi
suntem nişte criminali.” Apoi mama a avut acces de apendicită şi pe ea au internat-o chiar în spitalul în care
lucra. Iar în timpul operaţiei au infectat-o cu hepatită. Şi mama a murit peste 7 luni şi 13 zile. Iar pe mine m-
au dus la internat. Şi ori de câte ori vedeam un fluture, îmi aminteam de mama. Şi m-am apucat să-i
colecţionez şi-i păstram într-o cutie de bomboane. Pe seama mea glumeau „Schmetterling – colector de
fluturi”. Dar nimeni nu se atingea de cutia mea. Iar după balul de absolvire eu m-am culcat cu o fată. Şi după
asta eu am ars cutia şi am mers sp lucrez la fabrica de conserve.

B5: Iar eu şi cu fratele meu n-am avut nici mamă, nici tată, nici bunică, nici bunel.

F1: Tatăl a murit în bătălie?

B5: Аha.

F2: Bunica a murit în primul an de blocadă?

B5: Dа.

B1: Bunelul a fost ucis de o bombă?

B5: De-o bombă.

B2: Iar mama a murit de febră?

B5: În spitalul orăşănesc nr 8.

B3: Şi aţi rămas doar în doi cu fratele?

B5: Doar noi.

B4: Fraţi gemeni?

B5: Da. Şi semănam foarte mult. Toţi ne confundau şi ne porcleau Iepurii. Deorecea aveam bărbii mici şi
dinţii mari. Şi noi într-adevăr semănam cu nişte iepuri. Când pornise cel de-al doilea an de blocadă și murise
mama, noi tot muream de foame. Noi mâncam tot ce ni se nimerea: cârpe, clește, papuci, umblam pe la
gunoiști. Dar gunoiștele erau goale. În orașul nostru locuiau 3 milioane de oameni și toți căutau de mâncare.
Iar inamicul ne ținea înconjurați, ca să murim de foame. Și chiar am fi murit în iarna ceea, dacă nu Peștele.
El ne-a luat în bada sa. El era un criminal și un dezertor. Din închisoare l-au transferat în rota penală, dar el a
evadat. Și în banda ceea mai erau doi dezertori, muierea lui Pește și un inginer. Banda noastră trăia în
subsolul unei case părăsite. Acolo aveam două cuptoare și o plită. Noi pregăteam cotlete din morți, iar femeia
lui Pește le schimba prin oraș pe pâine. Ea zicea că lucrează în cantina partidului din comitetul orășănesc. Și
că acele cotlete erau din carne de cal și iepure și că ele sunt mâncate de angajații comitetului. Dis-de-
dimineață Peștele ne trezea și ne trimitea după funduri de morți. El din subsol se cam temea să iasă. Noi
îmbrăcam ghiozdanele și ne porneam în căutarea morților. Era o iarnă geroasă. Oamenii erau înfometați și
abia de mai mergeau. Și adesea mureau chiar în stradă. Și în așa cazuri noi cu frate-meu ne apropiam, tăiam
fundul și plecam. Eu purtam un cuțit, iar fratele – un ferestrău. Dacă mortul era proaspăt, eu îi tăiam fundul
cu cuțitul. Iar dacă era deja înghețat, fratele tăia carnea cu ferestrăul. Noi puneam în ghiozdane câte
jumătate de cur și mergeam să căutăm mai departe. Peștele ne stabilise un plan – câte două cururi pe zi.
Fără două cururi noi nu ne întorceam. O singură dată ne-au speriat și acasă ne-am întors c-un fund jumate.
Peștele ne-a luat la bătaie. De atunci, în bandă toți ne porecleau Un Cur Juma. Dar altădată noi am adus 5
funduri. Și abia de-am ajuns până la subsol. Noaptea în subsol lucrul era în toi: din cururi se făceau cotlete.
Carnea întâi se toca, în tocătură se adăuga clei de cazeină pentru ca cotletele să păstreze forma, sare, piper
și apoi se prăjeau pe motorină. Cotletele ieșeau frumușele. Dimineața muierea lu Pește pleca în oraș. Iar spre
seară se întocea cu pâine și tutun. Toți mâncau pâine cu ucrop și fumau până borau. Într-o zi, frate-meu s-a
pornit în casa vecină după un ac și nu s-a mai întors. Habar nu am unde ar fi putut să dispară. Eu l-am căutat
timp de trei luni. Apoi blocada a fost ruptă. Și pe mine m-a luat unchiul. Fratele așa și nu s-a mai descoperit.
Uneori la noapte am unul și același vis: fratele îmi arată acul și zice: „În acest ac sunt 512 cururi. Noi n-o să
murim.” Apoi el mă înghimpă cu acest ac și eu mă trezesc.

Toți îngheață în poze bizare.


Intră Vânzătorul și Chimistul.

Vânzătorul: Tipfu, iarăși același lucru. A treia oară deja.

Chimistl (se apropie, cercetează, ghiontește pe B1, B1 cade; ghiontește pe F1, F1 cade): Dа.

Vânzătorul: A treia oară. Oare nu ți-e suficient? Vrei să mai încerci și a patra? O să rămânem fără clienți.

Chimistul: Suficient. (Fumează.) Cum ar zice șeful, faza experimentală a luat sfârșit. Acum putem constata
cu certitudine că Dostoevschi în formă pură are un efect fatal.

Vânzătorul: Și ce e de făcut?

Chimistul: De diluat.

Vânzătorul: Cu ce?

Chimistul (gânditor): Păi... pentru început cu Stephen King. Apoi vedem.

FIN

S-ar putea să vă placă și