Sunteți pe pagina 1din 20

BRAȚUL MEU

(2002)

TIM CROUCH

traducere de Irina Craiță-Mândră


O indicație pentru public

Citește asta
Brațul meu este în mare parte despre a acorda importanță extraordinară unor lucruri obișnuite.
Este nevoie de o serie de lucruri uzuale de la voi: lucruri din buzunare, din genți, portofele; lucruri
pe care le purtați cu voi de obicei; fotografii (permise de conducere, carți de identitate, abonamente
de călătorie, etc.), chestii care poartă noroc, brelocuri cu chei, ecusoane, jucării. Lucruri folositoare;
lucruri nefolositoare. Lucruri nu mai mari decât un pantof.

Indicații
O masă. Pe aceasta este instalată o cameră de filmat. Langă masă un scaun. Ceea ce filmează camera
este arătat pe un televizor plasat la celălalt capăt al scenei.

În spatele scenei, un ecran mult mai mare pe care sunt proiectate secvențe de film. Filmele descrise
în acest text sunt cele folosite în producția inițială. Acestea erau filmări din anii 1970 din arhiva
personală a lui Chis Dorley-Brown, făcute și orchestrate de către el.

În afară de o papușă care îl reprezintă pe performer, obiectele și fotografiile nu reprezintă ceva


anume. Ele ar trebui să fie orice fel de obiecte alese la întâmplare. Ideal ar fi să fie obiecte si
fotografii oferite din public înainte de început. Toate aceste articole sunt lăsate la vedere, însă fără
să fie luminate, pe masă, precum actorii în așteptare.

Există un anumit control asupra modului întâmplător în care aceste obiecte primesc semnificații
estetice prin intermediul evenimentelor cu care ajung să fie asociate.

Performerul adună obiecte din public și le pune pe masă.

Îmi voi ține respirația până când voi muri.

Performerul respiră adânc.

Pauză.

Luminile se sting.

O secvență de film rulează – un baiat care aleargă – și se oprește.


Luminile se aprind. Performerul înlătură capacul obiectivului de la camera de filmat. Descoperim
papușa – prin intermediul camerei de filmat – pe ecran.

Acesta sunt eu. Am zece ani. Sunt bine dezvoltat.

Aici mă uit la televizor.

Papușa.

Aici sunt în slipi.

Papușa.

Aici sunt cu fratele meu.

Papușa.

Și aici mă uit la televizor.

Papușa.

Aceasta este casa unde locuiam.

Performerul prezintă camerei de filmat unul dintre obiectele din public.

Aceasta este mașina tatălui meu.

Performerul prezinta un obiect sau o fotografie.

Acesta este mașina mamei mele.

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

Acesta este câinele nostru.

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

În această perioadă, tatăl meu –

Alt obiect.

este agent de vânzări la Artificial Fibres. Conduce un Mercedez second-hand de culoare bej. Are
aceeași vârstă pe care o am eu acum. Mama mea –

Alt obiect.

este soția profesională a tatălui meu. Face fondue. Bea gin și suc. Fratele meu, Anthony –

Alt obiect.
este mai mare ca mine. Suntem o familie din clasa de mijloc care trăiește la mijlocul anilor 1970 în
mijlocul insulei Wight, care este o insulă mică aflată departe de costa de sud a Angliei.

Performerul începe să gâfâie din ce în ce mai tare, mișcând papușa în același timp cu respirația.

Acesta sunt eu. Mă sufoc. Este 1974, și ne luam ceaiul.

Obiectele distribuite în rolul personajelor, joacă scena, alernând cu gâfâiala.

Aceasta este mama mea.

MAMA: Lasă-l în pace. O să-și revină. Bea-ți ceaiul.

Acesta este tatăl meu.

TATA: Anthony. Anthony. Ia loc. Ridică-l. Ia loc și stai


drept.

Aceasta este mâna lui Anthony.

Mâna performerului.

Mama mea din nou.

MAMA: Nu-ți mai scutura pumnii. O să-ți rupi încheieturile.


Gordon.

Gordon. Este palid. Oprește-l. O, doamne, ce am fact ca să


merttta…

Papușa se prabușește pe o parte.

*
Nu sunt redus la minte, dacă la asta vă gândiți. Sunt în grafic cu tot ce trebuie să știu, intuiesc foarte
bine orice lucru despre condiția umană. Ținând cont că vin de unde vin, cred că m-am descurcat
foarte bine. Așadar covârșitoarea întrebare este de ce? De ce am sfârșit aici, în universul meu?

Păpușa este repoziționată drept, iar obiectivul este focalizat pe fața ei.

În timpul uneia dintre primele mele vizite la psiholog, mamei mele i s-a sugerat că, asa cum gestul
psihologic de a zâmbi poate genera sentimente de bucurie pentru cel ce zâmbește, poate că, și
pentru mine, undeva în mintea mea am decis că făcând o acțiune care ar putea fi, oarecum,
considerată cel puțin ciudată, ar putea genera senzații ciudate și în mine.

Sau poate că totul este intenționat.

Tatăl meu ar spune că totul a început la vârsta de patru ani când, printr-un act intentionat, insistă el,
nu mi-am folosit intestinele timp de peste o lună. Mi-am absorbit destul din propriile toxinele încât
puteam să omor un cal. Sau un ponei din rasa Shetland de orice mărime. El spune că privirea
triumfătoare de pe fața mea mică atunci când mi se puneau clisma și supozitoarele, era aceeași cu
cea pe care am afișat-o pe coperta revistei Art Monthly câțiva ani după aceea.

Dacă asta a fost prima afișare a “autodeterminării” mele, atunci eram prea mic ca să-mi amintesc
detaliul legat de dorința dinn spatele ei. Pentru momentul cu pricina, trebuie sa mergem la Marea
Tăcere din 1973.

O tăcere mult prea lungă decât ar putea fi suportată. În cele din urmă spartă de:

O să vă placă cum a fost pentru toți cei implicați.

Nu știu ce m-a făcut așa un…nenorocit.

Prezintă obiectul mama în fața camerei.

MAMA: Tati este plecat până joi. Eu ies până la opt. Aici aveți placintă, Anthony.

Gas Mark 6. Douăzeci de minute. Mazăre la conservă. Aici sunt zece peni

pentru dulciuri. Ori budincă, ori fructe. Dl. Martin vine încoace ca să se
uite

la boiler. Să nu-l deranjați. Fiul lui este la școala de cadeți. Și face judo.

Sunt nemilos în ceea ce privește editarea materialului meu. Treizeci de ani într-o singură oră. Un an
în două minute. Fiul dlui. Martin, Simon, al cărui nume se află pe broșură, care acum stă în spate, a
cărui idee a fost totul, care acum nu mai face judo. Care se uită la ceas.
Și ca să încep, nu numai eu eram așa. Anthony era la fel de rău, deși acum sigur că nu recunoaște.
Dacă se întâmpla ceva, el era mai rău. Pentru că era cel mai mare, el era capul răutăților și eu, așa
cum se întampla atât de des atunci, doar îl urmam, neconvins, necondiționat. Anthony a ținut în
gură o bucată de gumă în toate cele patruzeci de zile petrecute la Lent. Eu am ținut în gură o
pietricică pe care am luat-o de pe plajă la Littlehampton timp de o lună. De fiecare dată când
călătoream undeva, în mașină, Anthony și cu mine făceam întrecere care dintre noi putea să-și țină
cel mai mult timp degetele în pumni. Ne testam unul pe altul să vedem cât puteam rezista mergând
pe vârful degetelor, cât timp puteam rezista fără să facem pipi, cât de mult timp puteam să stăm să
facem pipi. Anthony a descoperit că putea să-și întoarcă pleoapele. Eu îmi puneam ace în pielea din
palme. O dată Anthony a trebuit să meargă la un doctor după ce a purtat un elastic în jurul unui
deget timp de o saptamână și jumătate.

Și apoi au urmat tăcerile. Dacă ne-am fi îndreptat atenția spre ocupații mai folositoare, atunci poate
că nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat. Dar atunci nu ați mai fi auzit niciodată de mine. Ați
fi putut petrece aceste momente din viața voastră făcând altceva.

Într-o seară, când eu aveam zece ani și Anthony paisprezece, ne-am uitat la artificii.

Toate luminile se sting. O scânteie de lumină se aprinde și apoi se stinge. Luminile se aprind.

Părinții meu i-au invitat pe Martinși la noi ca să vedem artificiile. Era vară deci sigur era târziu. Fiul
lor, Simon –

Alt obiect.

era cu Anthony și cu mine în foișorul din capătul grădinii noastre. Îmi aduc aminte că nu reușeam să
mă simt confortabil. Simon era mai apropiat de vârsta lui Anthony și aveau multe subiecte în
comun.

Scena este prezentată cu păpușa și obiecte.

SIMON: Patru.

ANTHONY: Nu.

SIMON: Ba da. Patru.

ANTHONY: Cine?

SIMON: Lorraine Dodds. Phillippa Pearce. Carol Payne. Vanessa


Doyle.

EU: Grozav.

SIMON: Michelle Stevens.

Și trebuia să îi mirosim degetele.


ANTHONY: Miroase a Stevens.

EU: Cool.

ANTHONY: Taci, prostule.

Deci, artificiile s-au terminat, fratele meu pleca, părinții meu desfăceau încă o sticlă de vin, iar eu am
plecat în camera mea și –

Performerul ridică brațul păpușii deasupra capului, unde va rămâne până la sfârșit.

Și asta este adevăratul început, mijloc și sfârșit.

În afară de Anthony, nimeni nu a observat în prima zi. În noaptea aceea am stat în fața oglinzii de pe
hol. M-am pus în pat și m-am așezat mai jos. Cred că am avut impresia că ziua aceea fusese un test
interesant ce avea să fie uitat curând.

În ziua următoare, nu aveam nimic de facut. Nici un plan. Mușchii umerilor mi-au amintit ce
făcusem cu o zi în urmă și am simțit un fior ușor de emoție la gândul ca aș putea face același lucru
din nou. În loc să cobor la micul dejun, m-am așezat sprijint de tăblia patului cu brațul lăsat pe
perete. Am trecut foarte ușor, fără nici un fel de efort pe sub pragul ușii, iar disconfortul a devenit
puțin hipnotic. Mi-am desfăcut nasturii de la bluza de pijama și m-am uitat la forma subrațului meu
care se ducea înspre cutele stomacului și apoi se îngusta treptat până la încheietură. În cele din
urmă, mama a venit în camera mea. Pentru că era vacanța de vară, i-am spus că aveam de gând să
lenevesc toată ziua în pat. Ea s-a bucurat că nu trebuia să se mai aibă grija mea în ziua aceea. Seara,
am coborât în liniște și m-am așezat pe canapea ca să mă uit la televizor. În noaptea aceea m-am
trezit, conștient de faptul că m-am mutat din pat și că mi-am pus brațul jos. M-am trezit și mi-am
făcut o manșetă simplă pe care am prins-o de tablia patului. Așa puteam să dorm cu mâna stând în
manșetă, cu umărul răsucit pe pernă.

În ziua următoare, tatăl meu era acasă. Chiar și așa, cred că mama nu mă observase de fapt. Când
tata m-a întrebat ce făceam, ea s-a uitat la fel de mirată ca el. Am spus că mi-a amorțit brațul și că
mă simțeam mai bine dacă îl țineam ridicat. Până într-a patra zi, durerea de la umăr era
insuportabilă. M-am gândit că ce s-a întâmplat a fost destul și că asta a fost tot. Eram entuziasmat de
ceea ce reușisem dar, atunci când mi-am pus brațul jos, m-am simțit cuprins de un sentiment de
eșec. De asemenea, durerea era acum la fel de mare atunci când țineam brațul jos ca atunci când îl
țineam sus. Atinsesem în mod evident pragul de mijloc și acum puteam să aleg orice direcție. Am
hotărât să mai încerc încă o zi. Era aproape de sfârșitul săptămânii; dacă puteam rezista până
sâmbătă, atunci asta ar fi un prag.
Vineri era complicat pentru că trebuia să merg la matușile mele. Mama era îngrijorată că amorțeala
mea dura atât de mult. I-am spus că mă simțeam mult mai bine și mi-am petrecut aproape toată
ziua ori stand sprijinit de pereți ori uitându-mă la televizor.

În drumul înapoi spre casă, în mașină, am stat cu geamul deschis și cu brațul afară și m-am simțit ca
un supererou. Mă simțeam de parcă acum ar fi mai greu să trăiesc cu mâna jos decât cu ea sus.

Lunea următoarea tata a urlat la mine, m-a pălmuit, m-a scuturat și m-a dus la doctori. În mai puțin
de o lună mi s-a desemnat propriul meu psiholog pentru copii.

Eram băiatul cu brațul.

Performerul scrie cuvintele “dna. Williams” pe un carton și pune un obiect lângă ea.

DNA. WILLIAMS: Este ceva ce vrei să spui despre ceea ce am vorbit săptămâna
trecută?

Îți aduci aminte despre ce am vorbit săptămâna trecută? Te-ai mai

gândit la motivul pentru care faci ceea ce faci și la cum asta o supără

pe mama și tatăl tău? Mama ta a plâns, nu-i așa? De ce nu încetezi

de acum și o faci fericită pe mama ta.

Dna. Williams a sugerat că acțiunea mea era o pledoarie pentru atenție. A spus că toată lumea se
simte mai bine dacă simte că este observată, dar că în lumea noastră modernă este foarte ușor să te
simți invizibil. Mi-a dat o păpușă mică pe care să o păstrez –

Un obiect este ținut sus unde “îl poate vedea” pe performer.

și a spus că dacă mă simt vreodată singur sau de capul meu, atunci să pun păpușa undeva sus unde
mă poate vedea, și apoi voi simți că sunt observat, și că ceea ce fac este apreciat de către cineva. În
acest fel, voi simți că am mai puțin de demonstrat și că poate într-o zi voi accepta să-mi pun brațul
jos și să-mi continui viața ca un copil normal de zece ani.

Obiectul este înlocuit.

Nu pot să încep să descriu simțul definirii și al puterii mele. Pentru prima dată am realizat unde mă
terminam eu și unde începea restul lumii – mă simțeam precis, delimitat. Pentru prima dată în viața
mea, aerul pe care îl respiram avea un contur. Eu stabileam regulile. Aveam un loc special la
reuniunile din școală ca să nu îi induc în eroare pe vizitatori. Eram scutit de la educație fizică. Îmi
petreceam pauzele cu asistenta de la școală. Mi s-a desemnat un asistent social. Oamenii se holbau
la mine pe stradă. Nimeni nu știa ce se întâmpla. Se simțeau amenințați. Am devenit motivul urii.
Inspiram nesiguranță. În 1977, în timpul ceremoniilor lui de Argint, am fost abordat de către doi tați
de la școală.

Scena este jucată cu obiecte.

BĂRBATUL 1: Ce naiba crezi că faci?

BĂRBATUL 2: Pune-ți brațul jos, ciudatule.

BĂRBATUL 1: Pune-ți brațul jos sau o să ți-l rupem naibii și o să ți-l

băgăm naibii pe gât, ciudatul naibii.

Până acum, astea erau cele mai importante lucruri care mi s-au întâmplat în viață.

O luptă ușoară – acrobatică, prezentată pentru cameră.

Pentru că mușchii din jurul umărului meu au început să se atrofieze și pentru că oasele din jurul
alveolei brațului meu au început să se strâmbe și pentru că încheietura a început să se osifice,
atunci cand mi-au lovit brațul, un vas de sânge de la baza gâtului mi-a pocnit.

Lupta se oprește. Obiectele sunt înlocuite.

Și atunci când doctorii mi-au operat brațul, au fost nevoiți să îl fixeze sus.

Și atunci cand mi-au dat jos ghipsul, fizioterapeutul a cerut să lucrez ca să îl aduc jos. Și atunci cand
am refuzat să îl aduc jos, medicul meu de familie mi-a făcut trimitere către o clinică pentru copii cu
probleme de comportament. Iar mătușa mea care frecventa o biserică de spiritism din Ryde m-a
declarat posedat și s-a apucat să facă aranjamente pentru o exorcizare, și mama a rezistat
dorințelor surorii sale, dar a hotărât că toți ar trebui să mergem la biserică pentru ca eu să mă
gândesc la lucruri dincolo de această lume. Ea s-a gândit, cred, că familia noastră ar trebui sa
exploreze transcendența.

Și în toată această perioadă Anthony –

Alt obiect.

Mă numea labagiu.

”Labagiule.”
A spus că i-am furat ideea și că totul a mers mult prea departe și că ar trebui să mă opresc naibii
odată. Și când am spus că nu a fost ideea lui și că, de fapt, nu a fost nici o idee, el a sărit pe mine și m-
a amenințat că îmi va lega brațul, lucru nu departe de ceea ce dna. Williams a recomandat drept
ultimă soluție pentru a-mi opri psihoza.

A fost un reportaj în ziarul local intitulat ”Asalt asupra brațului: Două persoane au fost arestate
pentru o agresiune asupra brațului unui băiat.” Se povestea cum eu am devenit un fel de curiozitate
pentru localnici și au pus o fotografie cu tatăl meu. Procesul a agitat destul de mult atmosfera acasă.
Gândindu-mă acum la asta, cred că mama trecea printr-un lent proces de tristețe, deși ambii părinți
erau blocați în etapa de negare. Viața mergea înainte pe cât de normal se putea. Tata a fost avansat
în postul de șef al departamentului de vânzări. Toată lumea din casă a început fie să fumeze fie să
fumeze mai mult. Anthony a devenit unul dintre puținii golani de pe Insula Wight, lucru care părea
să o supere pe mama mult mai tare decât gestul meu iritant. Problema brațului meu a fost asimilată
în rutina familială. Nu mai era considerat drept un act intenționat discutabil, ci mai degrabă un fapt
de viață, precum strabismul sau rahitismul. Aveam și dureri, dar de cele mai multe ori simțeam
amorțeală, și amorțeala era întrecută de departe de senzația continuă de euforie. Așa cum respiram,
fumam, beam, mă uitam la televizor sau mergeam rareori la școală, și asta era ceva ce făceam. Mi-
am adaptat viața la noua condiție și mă miram când oamenii sau instituțiile se scandalizau din
cauza asta. Am făcut la fel de puține lucruri cu viața mea ca și înainte, dar acum, cand nu făceam
nimic, aveam totuși senzația că făceam ceva. Echilibrul ăsta m-a ținut la suprafață, suspendat fără
nici un fel de viitor sau eșec. După câțiva ani, când oamenii au realizat că într-adevăr nu mai era o
încăpăținare, am început să simt că creșteam în înălțime. Fetele au început să fie interesate de mine
pentru că din senin arătau ceva mai mult decât o fascinație morbidă. Nu vorbeam niciodată despre
brațul meu. Am slăbit. În 1979, pentru că Anthony luase zece pe linie , am mers în insulele Baleare
timp de două săptămani. După ce ne-am întors, Anthony a plecat la Londra. La facultatea de arte din
Londra. Iar eu am fost trimis de către Serviciul Social într-un cămin de recuperare pentru tineri care
au trecut printr-o traumă.

Din ce mi-am putut da seama, scopul șederii mele era ca membrii departamentelor psihiatrice de la
câteva universități să-și dea seama care era marea problemă. Am fost subiectul unor teste, lungi
interogatorii despre familia și copilăria mea. Mi s-a oferit șansa să mă confrunt cu o distribuție
imaginară din viața mea prin intermediul jocului de rol. Nimeni nu mi-a cerut vreodată să-mi pun
brațul jos, dar evident că își doreau un succes, orice ar fi însemnat asta de fapt. Am fost pus într-un
grup cu adolescenți de vârsta mea cu manifestări idioate similare. Acolo erau fetele gemene, Helen
și Alison –

Performerul prezintă la cameră o fotografie oferită din public.

care au refuzat să-și deschidă ochii de la vârsta de nouă ani. Andy Beglin –
Altă fotografie.

care nu-și desfăcea niciodată pumnii. O fată pe care o chema Barbara Matthews –

Altă fotografie.

al cărui stomac era golit constant de când avea cinci ani pentru că tot mânca baterii. Myrna Kendall

Altă fotografie.

care refuza să-și spele sau să-și taie unghiile sau să-și curețe dintii, vreodată.

Era un puști chiar mai gras decât mine care avea probleme mari cu propriile excremente, așa că toți
am păstrat distanța. Și mai era Kevin Proctor –

Altă fotografie.

care era perfect lucid, dar care nu purta niciodată nici o haină dacă putea evita asta. Kevin obișnuia
să defileze pe coridoare arătând cel mai dens păr pubian și cel mai mic penis pe care îl văzusem
vreodată la un băiat de paisprezece ani.

Ca o alună –

Prezintă o alună.

în cuibul unei păsări.

Prezintă un cuib de pasăre.

În toate investigațiile lor despre natura traumei meu, eu am rămas calm. Nu înțelegeam ce puteam
să ofer. Am avut senzația că părinții mei se simțeau ușurați să nu-l mai aibă pe cap pe copilul lor.
Erau ocupați cu viața lor și nu-mi aduc aminte să nu fie ocupați cu a mea.

Anthony era destul de ocupat cu a lui. Stătea ilegal cu câțiva prieteni într-o casă din New Cross. Îmi
trimitea mereu câte o vedere pe care o făcea cu mâna lui cu detalii despre noua lui viață. Într-o
vacanță a venit acasă și a făcut o serie de fotografii cu fața mea. A lipit fotografiile pe o panză și apoi
a pictat deasupra cu var. Mi-a spus că luase scrisori pe care i le scrisesem lui, le arsese și apoi
expuse cenușa între două plăci de sticlă. A spus că la curs studiau reprezentații ale nimicului. Toate
astea mi se păreau puțin forțate, dar eram flatat că el a simțit nevoia asta.

În același timp, Simon Martin –

Prezintă obiectul Simon.


care picase examenele și petrecuse un an în Newport drogându-se, a plecat să locuiască cu Anthony
în casa lui. Simon își câștiga traiul lucrând într-o benzinărie și își petrecea restul timpului
prefăcându-se că era student la arte alături de fratele meu. Atunci, ca și acum, Simon se distingea
printr-un profund dispreț față de reguli. Împreună, el și fratele meu și-au demolat drumul către
scena din Londra. Vernisaje private la ICA, Serpentine, Waddingtons; întalniri excentrice New
Romantic în Camden și West End. Simon aplica sintagma -

Performerul scrie meticulos pe o pancardă: ”Arta este orice cu care poți ieși în evidență.”

Această pancardă rămâne la vederea publicului pentru tot restul spectacolului.

Anthony mi-a trimis fotografii cu graffittiuri-le pe care le facuseră pe pereții de la National Gallery,
descrieri ale instalațiilor din deșeuri pe care le construiseră în casa lor, fotografii cu femeile cu care
se culcase. M-am zidit singur în dormitorul meu. Psihiatrii s-au spălat pe mâini de mine. Singura
atenție formală pe care am o primeam era din partea departamentului medical care erau îngrijorați
că, dacă eu continuam în felul ăsta, voi începe să-mi pierd degetele. La vârsta de șaisprezece ani,
mâna mea deja se înnegrea de la lipsa de sânge și aproape toate unghiile îmi căzuseră. Doctorii erau
îngrijorați deoarece carnea de pe brațul meu ar deveni necrotică și că, la drept vorbind, într-o zi
călduroasă, mirosul ar fi aproape inevitabil. Singura mea dorință a fost să port ocazional o mănușă
elastică, dar, în general, nu prea îmi păsa.

Scuzați-mă.

O gură de apă.

Pe 24 decembrie 1982, lângă o stație de autobuz, mama mea a căzut și a murit.

Rulează o secvență de film – o femeie care merge spre mare, privită de către un copil - și se termină.

M-am întors acasă.

La înmormantare, tata și-a pierdut controlul complet. Era beat și a zbierat la mine și la Anthony
despre cât de rușine îi era cu amandoi, despre cât de nefericită am facut-o pe mama noastră și
despre faptul că probabil noi eram cauza morții ei.

Am plecat de acasă și m-am dus să locuiesc cu Anthony și Simon și o fată pe nume Carla într-un nou
apartament langă Hackney Marsh. Când am ajuns în Hackney, Simon făcuse rost de un cadavru de
cal de la un abator și el și Carla erau ocupați să scoată resturile de mușchi și apoi să înălbească
oasele. Nu aveau nici o idee despre ce aveau de gând să facă cu el, dar costase doar zece lire. La
sfârșit, proiectul a fost aruncat într-o groapă, dar casa mirosea a cal putrezit cam – păi cam tot
timpul cât am stat acolo, adică aproape cinci ani.
Sosirea mea în Londra m-a făcut conștient de genul de personaj care eram. Mama îmi adaptase
aproape toate hainele în așa fel încât să le pot îmbrăca ușor și, în mod inconștient, depășise stilul
actual. Încă eram supraponderal, dar ochii încercănați și pielea palidă păreau să fie la modă. În
Hackney aveam o cameră doar a mea, un televizor alb-negru portabil și un magazin la colț, ceea ce
însemna că foarte rar trebuia să mă deplasez mai departe exceptând atunci când trebuia să mă duc
să semnez și să-mi ridic alocația. Anthony mă aproviziona cu o cantitate regulată de droguri ușoare,
țigări, reviste pornografice și băuturi acidulate. Își ocupa timpul cu sudarea unor sculpturi cinetice
în gradină. A depășit etapa în care era gelos pe mine și acum se purta de parcă ținea o plasă de
super protecție în jurul meu. Eu am continuat să fac ceea ce făceam și pe insulă.

Aici mă uit la televizor.

Păpușa.

Aici mă uit pe chestii pornografice.

Păpușa.

Aici mă uit la televizor din nou.

Păpușa.

Așa au trecut anii.

Perioade lungi de timp obișnuiam să trag draperiile, să sting luminile și să stau în întuneric.

Luminile se sting. Întuneric complet.

Stăteam întins pe pat. Îmi mângâiam brațul. Îmi schimbam poziția. Mă făceam confortabil. Mă
simțeam. Mă mutam de ici colo. Stăteam așa. Sau așa. Ascultând viața din afara casei, aveam așa o
senzație grozavă de abdicare. Acultându-i pe Carla și Anthony vorbind, pe prietenii care veneau în
vizită, muzica, ușile care se închideau. O femeie mai în varstă, Sue, a început să fie interesată de
mine. Avea treizecișiunu și era supraponderală ca mine, o actriță care lucra la o agenție de angajări
temporare. Într-o după-amiază când era întuneric, Sue și-a dat jos hainele și s-a întins lângă mine.
Amândoi am stat nemișcați. Eu purtam un pulover de mohair negru cu dungi roșii. Aveam părul
lung; cam până aici, sau până aici, nespălat. Cred că Sue se gândea că o să spun ceva important. Mi-
am ținut respirația. Sue s-a supărat și mi-a șoptit niște lucruri pe care nu le-am putut desluși.

Șoapte care devin extrem de insistente.

Șoaptele se opresc.

Sue s-a îmbrăcat și a plecat. M-am uitat la o reluare de la Blakes 7, ușurat că plecase.

Luminile se aprind puternic.

Când aveam douăzecișidoi de ani, am fost oficial luat în evidențe drept handicapat. Bucăți din mine
continuau să se desprindă, iar apoi erau puse la loc. Am fost internat și externat din spitale cu
diverse infecții în sânge. Unul dintre plămâni a cedat. Am pierdut în greutate. La un moment dat, un
doctor a sugerat că dacă voiam să duc o viață normală, trebuia să îmi amputez mâna. Era ca și cum
îmi propunea să omor pe cineva. Aveam douăzeci de ani, așa că nimeni nu putea să mă forțeze decât
dacă eram tăiat. Dar nimeni nu m-a tăiat, deși deseori oamenii vorbeau despre asta. Am fost de
acord să mi se scoată degetul ăsta –

Performerul prezintă degetul.

pentru că era mort. Tensiunea mea era 18 cu 13.

Scuzați-mă.

O gură de apă.

Arta lui Anthony depășise de mult etapa reprezentării nimicului. Sătul să sudeze bucăți de fiare
vechi pe care nu le voia nimeni, s-a implicat într-o grupare locală și a prezentat o mică expoziție cu
fotografii care arătau efectele lăsate de atacurile poliției la Orgreave în timpul grevei minerilor.
Carla cocheta cu dorința de a fi performer înainte să se mute la Cornwall unde a devenit profesoară.
Simon a părăsit casa și s-a mutat în Pimlico cu o absolventă de la universitatea Slade pe nume Erica.
Prin intermediul lui Erica, al cărei tată era un comerciant de artă, Simon a fost invitat să meargă la
Berlin și să lucreze ca asistent de atelier la un artist neo-expresionist german foarte celebru căruia
îi plăcea să expună lucruri oribile și deranjante în cutii de sticlă și apoi le vindea aici cu mii de
dolari.

Când Simon s-a întors de la Berlin, m-a întrebat dacă aș vrea să lucrez cu el la o expoziție pe care o
plănuia. Se numea Man-i(n)festare –

Performerul scrie cuvântul pe un cartonaș și îl prezintă în fața camerei.

cu o cratimă după ”Man” și ”n-ul” din ”in” în paranteze. Man-i(n)festare. Man-i(n)festare. Și era
numai despre mine. Până și eu eram în ea. Am cooperat total cu el pentru că – din nici un motiv.
Ideea lui Simon era, cred, că eram un fel de ciudățenie. Mi-a făcut fotografii dezbrăcat. Dezbrăcat și
stând pe patul meu. Dezbrăcat în baie. Dezbrăcat lângă un ciot de copac din grădina Ericăi. M-am
simțit de parcă eram Kevin Proctor.

Performerul re-prezintă fotografia de mai înainte.

M-a fotografiat și îmbrăcat, undeva afară lângă un chioșc de ziare în timp ce mă semnam. Lângă
fiecare fotografie expusă în expoziție existau și descrierile nedreptăților sociale și militare ce mi se
făcuseră ca să fie în acord cu dosarul medical. Într-o cameră erau reproduceri litografice uriașe ale
texturii brațului și mâinii mele cu titluri precum Moartea (în Viață). O altă cameră avea o colecție
mai mică cu Polaroide dublu-expuse cu brațe sănătoase suprapuse peste imagini cu mine dormind,
ca și cum eu visam brațe. Piesa centrală a expoziției Man-i(n)festare eram eu, stând într-un leagăn
timp de două-trei ore în fiecare zi, uitându-mă la televizor prin intermediul căștilor. Cântece
bulgărești se auzeau în galerie. Ar fi trebuit să mă bucure atenția , dar nu eram în stare. Man-
i(n)festare a fost un mare succes. Moarte (în Viață) a fost cumparată de un chirurg plastician de pe
strada Harley cu 2500 de lire. Simon mi-a dat 200 de lire. Un jurnalist pe nume Chris a scris un
articol despre Man-i(n)festare care a fost publicat într-o revistă mică de artă. El lăuda ”acuitatea
texturală” a lui Simon și considera ”efectualismul nominativ” o modalitate de a ”ocoli vanitățile
dualistice de concepție și percepție”. Chiar dacă galeria era în Barnet, Simon s-a asigurat că toată
lumea care trebuia sa vadă Man-i(n)festare a văzut Man-i(n)festare. A vândut unele Polaroide,
câteva printuri și și-a petrecut câteva luni încercând să atragă interesul unor editori pentru a scoate
o carte despre expoziție.

Anthony nu a văzut Man-i(n)festare, dar a trimis o scrisoare furioasă către galerie. El lucra pentru o
organizație de sprijin pentru Refugiați care îi încuraja pe aceștia să-și împărtășească experința în
colaje artistice.

I-am spus lui Anthony că voiam să mă mut acasă pe insulă. Nici nu-mi mai aduceam aminte de când
nu am mai plâns, dar acum am izbucnit în plâns ca un miel abia născut care își căuta mama în
ploaie.

Tata s-a căsătorit din nou – cu o femeie pe nume Barbara.

Performerul prezintă o fotografie sau un obiect.

Eram prea bolnav ca să merg la nuntă, iar Anthony a decis să rămână ca să aibă grijă de mine.
Câteva luni mai târziu Tata a venit la Londra în interes de serviciu și toți trei am încercat un fel de
împăcare într-un bar din Parcul Finsbury.

Obiectele pentru tata și Anthony stau în tăcere cu păpușa. Se mută într-o altă configurație. Din ce în ce
mai frenetic. Tăcere.

Tata m-a dus acasă.

Barbara mă ura. Îl ura pe Anthony. Probabil îl ura și pe Tata. Acum Tata putea să se ducă să joace
golf pentru că Barbara iubea golful. Asta era secolul de aur serialelor, emisiunilor confesionale,
Barbara și cu mine stăteam pe fotolii unul în fața celuilalt și beam lichior, fumam Dunhills și ne
uitam la o serie de vieți intoxicate care se derulau în fața noastră. Tactica inițială a lui Barbara în
ceea ce mă privea era un fel de maternitate denaturată – îmi sugera activități, terapii. Odată chiar
m-a întrebat dacă aș vrea să o ajut să facă o prăjitură. Să fiu din nou acasă nu mi-a transmis deloc
căldura sau confortul la care speram. Tata se comporta de parcă nu eram acolo. Devenise foarte
apropiat cu dl. Martin –

Unul dintre obiectele folosite în lupta de la Jubileul de Argint este prezentat.

care, după incidentul de la Jubileul de Argint și procesul, părea mai înstărit. Jucau golf împreună și
dl. Martin îl delecta pe Tata cu povești despre succesul fiului său pe scena artei din Londra. Acum
Simon curatoria o galerie mică din Bethnal Green și în același timp își prezenta fragmente din arta
lui într-o galerie de aici. Chestia asta nu a făcut decât să alimenteze resentimentele Tatălui meu față
de mine. Devenisem un fel de simbol a tot ceea ce era greșit cu generația tânără. Și aveam aproape
treizeci.

Am încercat să mă sinucid luând mașina lui Barbara și conducând-o într-un copac. Pentru că nu
puteam conduce, nu am putut accelera suficient, în schimb un set de crose de golf de pe scaunul din
spate mi-au străpuns splina și a trebuit să fac o operație. Puteți vedea cicatricea.

Performerul ridică tricoul ca să arate spatele.

Când am ieșit din spital, Barbara a spus că asta a fost ultima picătură. A spus că am împuțit casa și
că trebuia să plec. Tata se uita după locuințe în azile atunci când a sunat Simon Martin.

Scena este prezentată cu obiectul lui Simon și păpușa.

SIMON: Sunt Si.

EU: Bună.

SIMON: Ce faci?

EU: Ce face Erica?

SIMON: Grozav.

EU: Bine.

SIMON: Am o sugestie.

EU: Bine.
Și Simon mi-a povestit despre un pictor celebru cu care Erica se împrietenise. Acest pictor celebru
văzuse fotografii cu mine și simțise că voia să mă folosească drept subiect. I-am spus lui Simon că
nu aveam unde să locuiesc. A spus că el si Erica au cumpărat un apartament în zona St Catherine, că
aveau o cameră liberă și că puteam să vin să locuiesc cu ei dacă voiam. Am spus că nu știam ce
voiam. Simon a spus că se va purta ca impresarul meu; că va avea grijă de mine.

Atelierul faimosului pictor era în Notting Hill Gate. Ea picta noaptea; avea nevoie de mine să pozez
pentru ea timp de cel puțin nouă luni; pentru care mă plătea cu 8000 de lire. Ea s-a oferit să
plătească și taxi-ul care mă ducea și aducea de la apartamentul lui Simon. S-a oferit să îmi arate
câteva din picturile ei, dar i-am spus că nu mă interesa. Mi-a spus că îi plăcea să picteze oameni
dezbrăcați și m-a întrebat dacă m-ar deranja să mă dezbrac.

Performerul ia păpușa și o ține lipită de pieptul lui.

Acele nouă luni au fost începutul vieții mele. Timp de nouă luni m-am simțit bine; a fost o gestație,
iar pictura finalizată a fost re-nașterea mea. În prima noapte m-a pus să stau în mijlocul atelierului
ei, cu picioarele ușor depărtate și să mă uit dincolo de ea. Părul meu era mai scurt decât este acum,
dar l-am desfăcut din coadă și mi l-am lăsat pe umeri. Mi-am păstrat ochelarii. Nu pot să văd fără
ochelari. Și asta a fost tot. S-a uitat la mine timp de jumătate de oră, plimbându-se în jurul meu, apoi
am stat și am vorbit. Apoi timp de încă jumătate de oră a desenat niște linii. Apoi m-a rugat să mă
uit direct la ea, să stau într-o poziție similară dar să mă las mai mult pe un picior. O jumătate de oră
de uitat, jumătate de oră de pauză și apoi alte linii pe hârtie. A spus că îmi căuta compoziția. La trei
dimineața a deschis o sticlă de vin. Am băut-o, mi-a comandat un taxi și am plecat acasă. Două zile
mai târziu m-a sunat și procesul a continuat.

Lucram la lumina unui bec cu lumină puternică. Nu exista nici un refugiu sau prefăcătorie. Nu îmi
ascundea nimic din ceea ce făcea. Nu voia ca eu să pozez, ci doar să fiu. Atunci când atenția mea se
disipa, dacă mă gândeam la alte lucruri, ea își dădea seama imediat și făceam pauză. Era un test de
răbdare pentru amândoi. M-am simțit iluminat – ca și cum atenția ei era un reflector care m-a trezit
brusc. Câteodată mă ruga să vorbesc despre viața mea. Câteodată pur și simplu făcea schițe cu
brațul meu cât timp eu stăteam pe o canapea. Câteodată nu mă suna timp de mai mult de o lună
pentru că lucra la o altă pictură. Câteodată nu puteam să mă duc la ea pentru că eram conectat la o
perfuzie. Tensiunea mea era 20 cu 15.

Am lucrat împreună la patru pânze timp de patru ani – plus un maldăr de schițe, desene cu linii,
crochiuri.
Mă simțeam salvat. Simțeam că aveam un rost așa cum altcineva în afară de tine are un rost. Pentru
prima dată în viața mea îmi doream să mă dezic de tot, să mă întorc, să mă fac să mă razgândesc în
noaptea aceea cu artificiile. Regret și salvare în aceeași respirație.

Picturile au câștigat premii. Am devenit renumit. Oamenii voiau să mă cunoască. Eram prea bolnav
ca să fac orice, dar am devenit observat, ceea ce poate că este tot ceea ce oricine în afară de tine
poate spera să fie. Au urmat articole și interviuri. Channel Four a vrut să facă un documentar.
Probabil că aici intrați voi în poveste. Și alți artiști m-au abordat, dar Simon a preluat controlul. El și
Erica au început să facă ghipsuri cu brațul meu. Au fost făcute două bronzuri. Unul dintre ele este la
Galeria Hirshhorn din Washington, DC –

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

Cealaltă este împrumutată permanent la Muzeul Național de Artă Modernă de la Centrul Georges
Pompidou din Paris.

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

Există machete cu brațul meu în Madrid,

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

Londra,

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

Birmingham Anglia,

Performerul prezintă un obiect sau o fotografie.

și aici.

O gură de apă.

Anthony locuia cu o fată de origine sud-africană pe care o chema Kim într-o casă din Stoke
Newington. Organiza o expoziție despre arta refugiaților pentru o galerie din Hammersmith și îsi
petrecea majoritatea timpului scriind rapoarte de evaluări către consiliul artistic. Kim era
însărcinată, dar Anthony mi-a oferit o cameră în casă dacă voiam. Am spus că nu știam.

Oricum, i-am sugerat lui Simon că acum ar fi un moment potrivit să opresc ceea ce am început cu
douăzecișicinci de ani în urmă. Un consilier de la spitalul Guy a sugerat că o parte dintre bolile mele
ar putea fi remediate dacă brațul, o mare parte din umăr și plămânul meu drept erau îndepărtate.
Și-a oferit serviciile și a descris operația și felul în care mă va schimba.
Performerul desenează o diagramă pe un carnețel, trasând o linie și marcând locul pe unde brațul ar
urma să fie îndepărtat.

Simon era ambițios. Voia să mă ducă în State. Eu nu puteam zbura din cauza pericolului de
tromboză, dar Simon s-a oferit să plătească călătoria peste Atlantic cu vaporul. Tatăl Ericăi era
prieten cu cel mai important dealer de artă care era interesat să mă cunoască. Simon m-a îndemnat
să mă gândesc să amân orice operație până după ce mă voi întâlni cu el. A spus că acest om a
resuscitat de unul singur piața de artă modernă din Statele Unite; deținea trei galerii in Manhattan,
două în Los Angeles și una în Washington DC; el stabilea valorile de pe piață; putea clădi sau ruina
cariera unui artist. Simon era convingător. Lumea artstică din Statele Unite solicita să mă vadă,
spunea el. Și după tot ceea ce făcuse pentru mine, eu am făcut călătoria cu vaporul până la New
York. Anthony venise ca să-și ia rămas-bun. Vaporul ăsta nu semăna deloc cu bărcile de pe insula
Wight.

Am sosit aici în vara lui 2008. Când am coborât de pe barcă, căldura și umiditatea m-au lovit din
plin și am leșinat. Am fost dus la un spital din zona Lower East unde mi s-au făcut niște teste. Eram
un fel de curiozitate pentru doctori și asistente. O curiozitate engleză. Pe parcursul vieții mele,
spuneau ei, mi-am îmbolnăvit inima. Mi-am îmbolnăvit-o iremediabil. Eram prea slăbit ca să rezist
unei operații. Chiar și amputarea ar fi încuiat ușa grajdului după ce calul fugise de mult timp. Aveam
un abator înăuntrul meu și probabil urmam să mor în orice moment. În cel mai bun caz, mai aveam
câțiva ani. Putrezisem. Mă decompuneam de la degete în jos. Nu e nici o surpriză, dar e ciudat că un
simplu gest lipsit de importanță a putut să aibă un așa efect, și un păcat acum când totul părea atât
de promițător.

În plus față de onorariul de 250000 de dolari, dealerul s-a oferit să-mi plătească toate cheltuielile
medicale și zilnice până când voi muri. Avea să plătească și ca să mi se returneze aproape tot corpul
pe insula Wight pentru înmormântare. În schimb trebuia să îi vând brațul. Sigur că nu avea să-l ia
cât timp trăiam, dar deținea acces nelimitat la partea finală a vieții mele – realizatori de
documentare, fotografi, artiști vizuali. Apoi, după moartea mea, brațul va fi expus intr-un context
estetic care avea să fie hotărât de către el, Simon și eu. Orice expunere va fi acompaniată de o
expoziție despre viața mea, incluzând fotografii de familie, filme, rapoarte medicale și de la școală.
Simon va supraveghea întregul pachet pentru o sumă confidențială. Avea să-mi comercializeze viața
până când voi muri – apariții la televizor, contracte de sponsorizare, chestii de genul ăsta - și avea
să-mi administreze averea ulterior.

A aranjat de asemenea ca eu să pot ține o serie de discuții despre viața mea.

Performerul respiră adânc.

Pauză.
Luminile se sting.

Reluarea primei secvențe de film – băiatul care aleargă – rulează și se oprește.

Luminile se aprind puternic.

Performerul își pune capul în fața camerei, în așa fel încât acesta apare mare pe ecran.

I-am spus că îmi părea rău că nu mă mai întorceam acasă, dar că aș fi mai mult decât bucuros să îl
plătesc să vină încoace. Am vorbit despre mama, despre insulă. Kim aștepta al doilea lor copil, așa
că nu avea cum să vină aici încă, dar intenționa să încerce într-un an sau ceva de genul. Acum picta
doar pentru el – pânze mici despre amintirile lui. A spus că îmi va trimite un portret pe care îl
făcuse cu mine când eram un băiețel. În portret, spunea el, eu mă uitam la televizor, dolofan și
fericit. Cu brațul în jurul lui.

Performerulul pune capacul obiectivului la camera de filmat.

Luminile se sting.

SFÂRȘIT.