Aspecte educative, prezentate în operele

Căprioara, de Emil Gârleanu, şi Puiul, de I. Al. Brătescu-Voineşti

Încă de la vârste fragede, literatura are un impact puternic în conduita copiilor, aceștia
descoperind prin intermediul povestioarelor sau poeziilor cât de importante sunt regulile de igienă,
manierele, dar și modul în care își administrează gândurile, sentimentele sau dorințele. De
asemenea, povestioarele îi învață pe copii despre trăsăturile negative și condamnabile ale unor
personaje, precum: lăcomia, necinstea, zgârcenia, viclenia, și le pun în opoziție cu cele pozitive:
vitejia, curajul, înțelepciunea, devotamentul și prietenia sinceră. Mai mult, copilul își creează
propriile imagini prin intermediul acestora și trece prin stări emotive diferite, de la teama pentru
răul care poate curma viața eroului preferat, la bucuria că a scăpat cu bine din cele mai grele
încercări.
Cele mai multe povești implică personificarea animalelor, atribuindu-le însușiri omenești și
darul de a vorbi. Acestea devin cu timpul elemente puternic conturate care reușesc să alimenteze
fascinația celor mici și să le atragă atenția asupra anumitor învățături cum ar fi să nu se lase conduși
de lăcomie, să nu fie ușor încrezători și să nu le lipsească discernământul. De asemenea, copiii își
însușesc una din noțiunile morale specifice vârstei lor și anume necesitatea de a fi ascultători și de a
respecta învățăturile și sfaturile celor mai în vârstă decât ei.
Micile viețuitoare au inspirat povești în care valoarea educativă este dată de calităţile morale
ale acestora: curaj, vitejie, hotărâre şi perseverenţă în îndeplinirea ţelului, spirit de sacrificiu,
prietenie şi umanism. Un prim exemplu sunt păsările, care trezesc în sufletele oamenilor sentimente
de generozitate și altruism, cu deosebire în acele anotimpuri când au nevoie de ocrotire și de
protecție.
Povestirea Puiul de I. Al. Brătescu-Voineşti impresionează prin dragostea de mamă, sfâşiată
de durere, fiind pusă în situaţia de a renunţa la puiul ei, pentru a salva viaţa celorlalţi. Tema este
curiozitatea, neastâmpărul copilăriei, naivitatea, iar învățătura, evidențiată prin motto-ul “Sandi, să
asculți pe mămica”, constă în necesitatea de a ȋnțelege și folosi experiența de viață a părinților, și a
respecta sfaturilor acestora.
La ȋnceput, viața prepeliței și a celor șapte puișori se desfășoară liniștit, iar autorul folosește
miniaturalul, grațiosul și interjecțiile onomatopeice, pentru a ne introduce ȋn micul univers:
„Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcusta, le-o firimițea ȋn bucățele mici, și ei, pic! pic!
pic!, cu cioculețele lor, o mâncau numaidecât.” când mama strigă „Pitpalac!”, puișorii vin repede
lângă ea.
Din dorința de a cunoaște repede totul, puiul cel mare nu ține seama de sfatul mamei de a sta
ascuns și este prins de un secerător. La rugămintea unui țăran bătrân, puiul este eliberat. Într-o după-
amiază puiul cel neascultător este ȋmpușcat ȋn aripă de către un vânător. Viața prepeliței și a puilor
ȋncepe astfel să fie zbuciumată. Mama continuă să-i ȋnvețe pe puii sănătoși să zboare, dar sufletul ei
se framântă dureros, pentru a găsi o soluție. “În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi
vrut să se rupă ȋn doua: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei
ȋnaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu disperare.”
Suflarea aprigă a crivățului o împinge pe mama să ia o hotărâre. Aceasta pleacă cu puii
sănătoși și, cu durere ȋn suflet, îl lasă la marginea lăstarului pe puiul rănit care strigă cu deznădejde:
„Nu mă lăsați! Nu mă lăsăți!ˮ.
Drama prepeliței și a puilor ei se prezintă pe fundalul general al anotimpurilor: primăvara –
naștere, vara – creștere, toamna – maturizare și iarna – moarte. Doar unul dintre pui este atins de
moarte, pentru ceilalți pui timpul continuă, încadrându-se în viitoarele anotimpuri.
Uneori, destinul trist și tragic al eroilor îndrăgiți tulbură gândirea și sensibilitatea copilului,
care, în procesul de înțelegere a faptelor, intră într-o neliniște intelectuală și afectivă. De aceea, în
formarea deprinderilor de lectură un rol deosebit de important îl are întreaga strategie adaptată de
învățător pentru sensibilizarea micilor cititori, care se identifică cu personajele din creațiile citite,
trăiesc alături de ele bucuriile și durerile acestora. Manualele conțin texte narative cu încărcătură
afectivă deosebită, iar intensitatea trăirilor are puternice valențe educative pentru cei mici. Astfel,
atunci când analizăm un asemenea text trebuie să urmărim ca atunci când elevul ascultă sau citește
textul să fie pregătit să-l înțeleagă bine și să beneficieze de încărcătura afectivă a acestuia. Pentru
aceasta, inainte de citirea textului, învățătorul realizează cu elevii un dialog despre personaje, despre
întâmplări asemănătoare, în care folosește și explică expresiile și cuvintele noi. În urma acestor
acțiuni bine organizate, elevului nu-i mai rămâne decât să asculte cu atenție textul și să pătrundă în
conținut.

Un alt exemplu de viețuitoare personificată în povestiri este căprioara, care subliniază

puterea dragostei materne duse până la sacrificiul suprem. Puiului căprioarei îi este caracteristică
naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul copilăriei, iar învățătura este reprezentată de necesitatea de a
înțelege și folosi experiența de viață a părinților, și de a respecta povețele acestora.
În povestirea Căprioara, autorul Emil Gârleanu convertește un instinct din lumea animalelor
într-o puternică dragoste maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem. Aceasta emoționează pe de-o
parte, și educă pe de altă parte, având o valoare profund moralizatoare.
Creația debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a prevesti deznodământul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi mărețe „pe mușchiul gros, cald, ca o blană a pământului,
căprioara stă jos lângă iedul ei. Aceasta și-a întins capul, cu botul mic, catifelat și umed pe spatele
mamei lui, și cu ochii închiși se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge și limba ei subțire alunecă ușor
pe blana moale, mătăsoasă a iedului.”
Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, construită prin epitetele duble, triple şi o
comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi mai bine în relief lupta
sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu mai pare să fie un animal ci o
mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu
laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”. Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie
să-şi ia destinul pe cont propriu.
„Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi dragostea
maternă, căprioara ia hotărârea de a-şi duce puiul la „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară
de orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără
nici o grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.” Aici scena caldă începe să se diminueze, drumul
până la ţancuri o impune, singura ei armă de apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga
„fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline de primejdie” şi iedul trebuie să facă dovada
că are forţa acestor mişcări. Iedul, „se ţine voiniceşte” şi „se avântă ca o săgeată” .
Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă la pândă, căprioara simte „conteneşte fuga, păşeşte
încet”. Natura sălbatică, spledidă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă
şi moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad a pădurii –
moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat.
Ieşirea la un alt luminiş şi continuarea drumului este posibilă numai pentru ied, căprioara se va
sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru
ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă prin ochii
căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care
„se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.
„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul
ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar
ochii i se tulbura în apa morţii.”
Limbajul folosit de Emil Gârleanu este cu totul potrivit fondului de idei, cu expresii plastice
şi epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat în epitete şi
comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie un
mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar a plantelor,
redate într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe le trezeşte copiilor dorinţa de a observa
mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la
dezvoltarea spiritului de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanu contribuie şi la
dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Prima etapă în realizarea scopurilor educației estetice se îndreaptă spre dezvoltarea
sensibilității estetice și artistice a copilului (sensibilitatea ochiului, a urechii, a mâinii, a mișcării), a
capacității de a recepta, înțelege, și interpreta opera de artă, precum și a deprinderii perceptive de a
privi, a asculta, a citi diferite forme artistice.
Această etapă face trimitere la crearea unor situații pedagogice persuasive din punctul de
vedere al mediului familial și al mediului pedagogic, de aici derivă implicarea unora dintre
disciplinele de învățământ în dezvoltarea comportamentului estetic și artistic al elevilor.
Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să contribuie
la dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce.